ROMÂNIA BREAKING NEWS

Home Posts Tagged "vlahi"

vlahi

,

S-a spus și s-a scris adesea că numele de România a fost „inventat” sau folosit pentru prima oară de către un autor grec, Dimitrie Philippide, pe la 1816, când el publica la Leipzig lucrările Istoria României și Geografia României, referindu-se în linii mari la spațiul vechii Dacii traiane.

Unii au crezut sincer și mai cred că toponimul de România a apărut realmente ex nihilo la începutul secolului al XIX-lea, din rațiuni politice artificiale și în spirit naționalist modern.

În legătură cu această convingere se află și o alta, curentă și acum în anumite zone ale spiritualității europene: valahii au fost o populație difuză, disparată și neprecizată în Evul Mediu, cu mai multe ramuri și componente; dintre anumiți valahi, s-ar fi format în epoca modernă, odată cu națiunile de tip modern, românii. Cu alte cuvinte, valahii și românii ar fi două popoare (etnii) predominant romanice, aflate în succesiune: întâi ar fi fost vlahii și apoi românii.

Impunerea unor asemenea idei tendențioase, cu substrat politic, legate de diferențele dintre vlahi/valahi și volohi sau dintre moldoveni și români, fără nicio bază științifică, s-a făcut, în mare măsură, datorită propagandei rusești și apoi sovietice, însușite și perpetuate până astăzi în anumite cercuri și de anumite state.

Text este extras din articolul „Serbia. Catastrofa lingvistică, numită „limba vlahă”, demontată de academician Alexandrina Cernov: Valea Timocului nu va avea o „limbă vlahă” funcțională” și reprezintă Discursul de recepție la Academia Română al istoricului Ioan Aurel Pop.

romaniabreakingnews.ro

,

Republicat din 14 Feb 2013 (rbnpress.info)

Georgius Pachymeres, De Michaele et Andronico Palaeologis

Georgius Pachymeres

(anul 1285) „37. Deoarece pirateria se întinsese pe mare, fiindcă flota <bizantină> fusese cu totul suprimată și cum se mai anunța încă și năvălirea sciților (=tătarilor), căci Terteres era incapabil să-i apere nu pe alții, dar nici măcar pe sine însuși, împăratul trimițând <curieri> poruncea ca locuitorii de pe țărmul mării care erau o pradă la îndemâna piraților să se retragă mai înlăuntrul țării ca de aici încolo să scape de primejdie.

Georgius Pachymeres 2

Iar pe cei ce locuiau înlăuntrul Traciei și Macedoniei, deoarece știa că năvălitorii îi vor cotropi dacă nu-i va opri cineva, ceea ce părea cu neputință în acest moment, i-a închis în fortărețele de acolo, care nu prezentau foarte mare siguranță. Iar pe vlahi (Blachis/Βλαχικον), care se întinseseră aproape de la marginea Constantinopolului până spre Bizya și mai departe, în mulțime fără număr, neam de oameni care se simțeau foarte bine în locuri greu de umblat și care se ocupau cu păstoritul, dar totuși erau obișnuiți și cu luptele, bănuindu-i de dezertare, căci, gândea împăratul, se vor alătura și ei năvălitorilor, hotărî să-i mute în Răsărit, pe țărmul din fața Bizanțului, dar să-i și sărăcească prin angarale, ca nu cumva să se trufească, încrezători în mulțimea și puterea lor. Și, pe de o parte, au fost păgubiți foarte mult, pe de altă parte au fost strămutați fără milă, <încât ei> socoteau mutarea nu mai puțin, ci mai mult dăunătoare decât angaralele. Căci vitele acelea și toată avuția, unele erau oferite la mulți pe preț de nimic, celelalte, dacă se mai și strămutau pe vreme de iarnă, // se prăpădeau atunci cu totul. Iar averea lor, parte era smulsă, iar ce rămânea se prăpădea în chip nefericit, încât ei să nu fie în stare să stea mult acolo, ci când nenorocirea va trece, să-și redobândească din nou patria, răscumpărându-și prin plata a multe monede de aur locuința.”

George Pachymeres sau Georgios Pachymeres, (1242 – 1310) a fost un istoric, jurist, filozof, poet, născut la Niceea.

Este considerat cel mai mare învățat bizantin din a doua parte a secolului al XIII-lea. Scriitor dificil de interpretat datorită stilului său arhaic, utilizând vocabularul homeric.

Pachymeres s-a născut la Niceea unde familia sa s-a retras după cucerirea Constantinopolului de către latini în 1204. După recucerirea Constantinopolului de către Mihail al VIII-lea Paleologul, Pachymeres s-a stabilit în capitală și a studiat dreptul. A devenit avocat al Bisericii și judecător al curții imperiale.

A avut o impresionantă activitate literară. Cea mai importantă realizare a sa este o istorie bizantină în treisprezece cărți. De asemenea, a scris lucrări de retorică, o introducere în filosofia lui Aristotel, o prezentare a operei lui Dionisie Areopagitul, poeme, o autobiografie.

A avut preocupări și în domeniul matematicii. Cunoștea cifrele indiene și a fost unul dintre primii care a rezolvat problemele de ecuații nedeterminate de gradul I. Tratatul Quadruvium prezintă un nivel ridicat al învățământului matematic din acea perioadă.

Lucrările lui  George Pachymeres

  • Συγγραφικαι ιστοριαι (Istorii compuse). Cronografie, se ocupă de perioada 1255-1308. Conține o știre importantă despre vlahii balcanici care, la 1285, se întinseseră până la la Byza, cetate din Tracia;
  • Quadruvium, a cărui primă parte conține un comentariu la Aritmetica lui Diofant.

Sursa traducerii: Alexandru Elian, Nicolae-Șerban Tanașoca, Izvoarele Istoriei României (Fontes Historiae Daco-Romanae). Vol. III. Scriitori bizantini (sec. XI-XIV), București, 1975 (pe www.dacoromanica.ro)

Sursa imaginilor: Georgius Pachymeres, De Michaele et Andronico Palaeologis (vol. II),  Bonn, 1835 (ediția lui Immanuel Bekker)

Publicat de romaniabreakingnews.ro / surse de documentare tiparituriromanesti ,  wiki/George_Pachymeres

Material republicat din 14 Feb 2013 (rbnpress.info)

,

Promovarea denumirii de ”vlahi” pentru românii din Valea Timocului (Serbia) este extrem de asemănătoare cu politica de deznaționalizare pusă în practică de sovietici care au inventat ”limba moldovenească” pentru a susține existența unui popor moldovenesc separat de cel român.

În condițiile negocierilor de aderare la Uniunea Europeană, Serbia s-a angajat să sprijine dezvoltarea minorității românești din cele două regiuni, Voivodina și Valea Timocului. Însă în ultima perioadă s-au înmulțit din ce în ce mai mult referirile la ”limba vlahă” și ”poporul vlah”, iar majoritatea organizațiilor românești din Valea Timocului au început să accepte această separare. Am discutat cu Vlad Pohilă despre asemănările dintre proiectul moldovenist al Moscovei și proiectul vlah al Belgradului. Astfel de inițiative nu sunt întreprinse din bună intenție.

O poveste veche

”Aceasta e o poveste mai veche, nu e de azi, de ieri. Având o mentalitate și promovând așa o politică imperială, știți Iugoslavia a fost un microimperiu și Serbia a rămas cu aceleași apucături. Au divizat populația românească mai de demult în două segmente puse cumva în conflict – românii, recunoscuți oficial, adică cei din Voivodina, în special din regiunea din jurul orașului Novisad, și, încoace mai la sud, pe cei în Valea Timocului i-au numit vlahi, și-n documente, și-n general”, afirmă Vlad Pohilă.

Nu există scriitori de ”limbă vlahă”

”Liderii spirituali, intelectuali și civici ai vlahilor au încercat să se împotrivească, însă fără un mare succes, ei fiind în mare parte țărani, oameni mai puțini instruiți și cumva din această cauză nu au avut mare succes. Referitor la așa-zisa limbă vlahă, inventarea sau promovarea unor astfel de variante paralele de limbă română, nu se face din bună intenție, iar acest lucru este foarte dăunător. Este un pas înspre sârbizarea, pentru că, de exemplu, te întrebi foarte simplu: ce o să pună ei în manualele astea de limbă ”vlahă”? Nu există nici un poet, nici un prozator care să fi scris o poezie, respectiv o povestire în așa-zisa ”vlahă. Pot doar, eventual, să pună ceva din folclor, restul sunt lucruri inventate. Deci totul e rupt de la matcă, e rupt de la folclorul românesc, de la muzica românească, de la Eminescu, de la marii clasici din secolul XIX-XX și de la cei actuali. E rupt de la șansa de a se apropia maximum de limba română, deci absolut nu e bine deloc”, mai susține Vlad Pohilă.

Asemănarea cu Basarabia

Proiectul ”limbii vlahe” este apreciat de Vlad Pohilă ca asemănător cu mecanismele puse în mișcare de sovietici între Prut și Nistru: ”Situția e similară cu ceea ce s-a întâmplat în Basarabia în ’40 și imediat după război când au băgat jargonul ăsta transnistrean și care a fost o catastrofă pentru majoritatea oamenilor. S-a renunțat la el când au văzut că nu au ce să pună în manuale. Înseamnă că ei, sârbii, nu au de gând să facă manuale, ci doar mimează o grijă față de acești vlahi ca să-i rupă de la ceilalți români din Voivodina, din Serbia, mai instruiți și mai școliți după cum am spus, iar mai larg, să-i rupă de ceilalți români. Deci nu este deloc bine. Orice divizare este nocivă, iar lingvistic este ceva deosebit doarece te rupe de la limba de bază, de la cultura de bază, te rupe de la mama și de la tata. Modelul de promovare și implementare a acestei așa-zise limbi vlahe este similar cu cel din regiunea transnistreană. De exemplu, în anul 2010 când eram în Serbia am văzut o revistă a lor, să-i spun așa, șovină, și acolo era un reportaj plin de ”cântări” despre Transnistria, despre cât de bine lucrează rușii acolo și despre cum e firea așa-zișilor naționaliști moldoveni. Lăudau până și faptul că ei au ținut la alfabetul chirilic, recunoscând totuși că nu prea se potrivește”.

O etapă spre sârbizare

Proiectul limbii vlahe este considerat de Vlad Pohilă ca fiind o etapă intermediară pentru asimilarea românilor din Valea Timocului, care riscă să fie sârbizați. ”Scopul sârbilor nu este nicidecum acela de a perpetua fie și această așa-zisă limbă vlahă. Aceasta este doar o acțiune, o fază provizorie sau tranzitorie pentru sârbizare. Scopul final este sârbizarea, adică ruperea de la origini și dezmembrarea acestei comunități românești care reprezintă o adevărată forță dacă sunt uniți deoarece împreună sunt aproape jumătate de milion, pe când așa, cei declarați români de către autorități sunt undeva vreo 50-80 de mii, nu știu exact deoarece cifrele sunt deseori falsificate, iar ăștia, vlahii, cam 230 de mii”, afirmă Vlad Pohilă. De asemenea este sesizată și o tendință de discriminare a românilor din Serbia, care de multe ori sunt considerați inferiori: ”Cu românii își permit orice și nici nu-și ascund disprețul față de ei. De exemplu, când am început eu a învăța sârbește, când interacționam cu sârbii ei mă întrebau cine sunt și eu le spuneam că sunt moldovean și nu înțelegeau ce e asta, le explicam că-s român și ziceau că știu câte ceva că e legat de Ceaușescu, atunci le ziceam că sunt vlah iar ei ziceau că acum au înțeles și mă întrebau ce fel de vlah sunt deoarece văd că sunt spălat, că-s om cult și ziceau să nu-mi mai spun așa. Deci, pentru ei, vlahul este omul înapoiat, este omul incult și numai bun de manipulat”.

Limba română, dată afară din școlile timocene

Deși a fost acceptată predarea limbii române în unele școli din Valea Timocului, acest lucru se întâmplă cu foarte mare dificultate. Cursurile sunt opționale și mai mult decât atât, sunt organizate la trei ore după încheierea programului normal de cursuri, ceea ce înseamnă că elevii fie trebuie să aștepte începerea cursului opțional în școală, fie trebuie să meargă acasă și să revină, informează pagina InfoPrut. În anul școlar 2014-2015 sunt 10 școli în care românii pot studia limba maternă, asta pentru 150 de sate românești și 48 de localități mixte. În Serbia nu există nici măcat o clasă în care să se studieze în limba română, despre o școală întreagă nici nu poate fi vorba.
Autor, sursă: Ilie Onceanu, Adevarul.ro prin România Breaking News
,

Poziția hotărâtă a Guvenului României, prin vocea ministrului de externe, față de recunoașterea minorității românești de pe valea Timocului de către autoritățile din Serbia ca o condiție a statutului de candidat la Uniunea Europeană pentru statul vecin a adus în prim plan mediatic chestiunea vlahilor din Balcani.

Din păcate absența totală a unui minim de informații în manualele de istorie și atenția redusă pe care o acordă presa scrisă sau audio comunităților românești din Balcani ridică sigur mari semne de întrebare în rândul românilor: cine sunt românii din valea Timocului? Poporul român s-a format pe o arie mult mai largă decât o prezintă manualele de istorie, care limitează etnogeneza românilor la vechea Dacie. Românii sunt urmașii romanității orientale, adică ceea ce a mai rămas din vorbitorii de limbă latină în partea răsăriteană a Imperiului Roman.

Slavii așezați în Balcani în secolele VI-VII au spart unitatea romanității orientale.

Care au fost consecințele imediate ale migrației slave în Balcani?
O parte a populației romanice s-a retras spre sud, alții spre vest sau nord. Bizantinul Kekaumenos consemna la mijlocul secolului al XI-lea că vlahii care locuiau între Dunăre și Sava (centrul Serbiei de azi) au fost obligați să se retragă spre sud, în Epir, Macedonia și Elada (azi Grecia).
Originea romană a vlahilor balcanici a fost reiterată de nenumărate ori în secolele X-XVI. De exemplu papa Inocențiu al III-lea spunea în jur de 1204 despre vlahii care au fondat Țaratul Vlaho-Bulgar că sunt urmașii romanilor. Sau pe la 1538 un căpitan croat, Nicolae Jurisici, spunea despre vlahii din Croația că „la noi se spune despre ei că sunt vechii romani”. Exemplele sunt mai multe și toate arată existența unei conștiințe a originii romane.

Sursa: Adevărul prin România Breaking News
,

Părintele Bojan Aleksandrovici, cel care de ani buni se luptă în Timoc pentru păstrarea românității și a tradițiilor românești în comunitatea românească din Timoc alături de populațua sărbă recunoscuând și respectând statul Sârb, ne-a remis un strigăt disperat de ajutor, un strigăt de ajutor ce se dorește a fi auzit în toată România și de toți românii. Angajații și preotul din sediul Protopopiatului din Negotin au fost azi amenințați cu moartea. Și mai grav este faptul că atacul de azi vine după ce în urmă cu câteva zile, preoții români au fost șicanați și hărțuiți de autoritățile din Bor și s-a mers până acolo încât a fost emisă o dispoziție de demloare a unui perete al bisericii ortodoxe românești aflată în construcție în oraș.

,,Acum 30 de minute, 5 decembrie 2014, (ora 13, ora Romaniei), în curtea sediului Protopopiatului Daciei Ripensis din Negotin, (timocul sârbesc), a intrat o persoană necunoscută, un bărbat tânăr care s-a prezentat că ar fi “de la securitate” după care, l-a amenințat pe preotul nostru ca o să-i stingă țigarea în ochi și o să-l taie la gât” spune părintele Boian.

,,Preotul a intrat în clădire unde se aflau și trei femei  care lucrează la Protopopiat și care au văzut toată întâmplarea. Apoi, individul respectiv a mers și a bătut la geamuri și le arată cum le va tăia gâtul. Între timp s-a sunat după ajutor și la fața locului au sosit polițiștii care l-au reținut pe bărbat.
Cine l-a trimis pe acest “securist” să ne amenințe cu moartea și cine este el ?
Vă rugăm pe toți din țara mamă să transmiteți știrea peste tot și să vedem ce se va întâmpla. Un lucru este sigur: NOI VOM APĂRA ȘI CU PRPOPRIA VIAȚA BISERICA NEAMULUI NOSTRU DIN TIMOC.
Domnul este lumânarea noastră și apărătorul nostru de cine ne vom teme” mai spune părintele Bojan Alekandrovici în apelul său.

Apel la ajutor urgent pentru Biserica românească din Bor – Timocul Sârbesc

Parintele Boian

Parintele Boian

După mai multe provocări pe care le-a făcut Inspectoratul pentru construcții din orașul Bor – Serbia de răsărit, la adresa președintelui Consiliului Parohial, a ajuns o decizie prin care se comunică faptul că inspectorii delegați, vor venii în ziua de 2 decembrie la ora 10, să dărâme un zid al bisericii.

Având în vedere neprietenia autorităților locale față de Biserica Ortodoxă Română, Protopopiatul Daciei Ripensis, a făcut demersuri pe lângă Primăria Borului ca și românii/vlahii să fie tratați egal ca și ceilalți enoriași, respectându-li-se drepturile de a se putea ruga în limba maternă – limba română.

Preacucernicul Părinte Boian Aleksandrovici protopop al Daciei Ripensis și vicar al Timocului împreună cu Pr. Ștefan Șarampoi,secretar al protopopiatului, Pr. Petru Hogea, consilier administrativ și Pr. Doru Ovidiu Ursu, paroh al Gorneanei și preot ll la Bor, au ieșit urgent la fața locului unde au oficiat o slujbă de binecuvântare a lucrărilor și sfințire prin stropire cu Aghiasmă. ” Am adus astăzi aici Sfânta Lumină de la Ierusalim, pe care o păstrăm la biserica din Negotin și L-am rugat pe Bunul Dumnezeu să ne lumineze pe toți și să ardă gândurile rele ale oamenilor care vor să facă rău Bisericii lui Hristos.

 

Trăim aici ca și creștinii din primele secole, dar aducem aminte tuturor că și dacă era prigonit creștinismul primar, el a înflorit. Și noi astăzi suntem prigoniți, dar vom reuși cu ajutorul Bunului Dumnezeu să mergem mai departe și să păstrăm credința, cultura și limba noastră românească. Rugăm pe frații noștrii din Țara Mamă – România să ne sprijine și să nu ne uite”, a spus la fața locului Părintele Boian.

Sursa: infocs.ro prin R.B.N. Press

,

În Voivodina și Serbia de răsărit (Bor, Zajecear, Branicevo, Pomoravski, Podunavski și regiunea Belgrad) se desfășoară, conform legii, sondaj în rândul elevilor din școli cu limba de predare sârbă care doresc să studieze 2-3 ore pe săptămână limba română. Atașez un formular dintr-o școală din Kucevo. Urmărim cu atenție acest proces.

ÎN TOATĂ ISTORIA MEDIEVALĂ ȘI MARE PARTE DIN EPOCA MODERNĂ STRĂINII NE NUMEAU DOAR VALAHI (vlasi, valachs, walachi, volohi, olahi etc) IAR NOI TOTDEAUNA NE SPUNEAM ÎN LIMBA MATERNĂ TOTDEAUNA ROMÂNI/RUMÂNI!

,,VALAHI” ȘI ,,VALAHIA” APAR ÎN TOATE DOCUMENTELE OFICIALE ALE CANCELARIILOR VOIEVOZILOR ROMÂNI, PE TOATE MONEZILE, PECEȚILE ȘI INSCRIPȚIILE LOR!

VALAH, VLAH, VALAHIA SUNT ÎN PATRIMONIUL ISTORIC ȘI CULTURAL AL POPORULUI NOSTRU!

FOLOSIREA ACESTOR DENUMIRI ÎN DOCUMENTE OFICIALE ALE VREUNEI INSTITUȚII A VREUNUI STAT CA ÎNSEMNÂND ALTCEVA DECÂT ROMÂN AR FI O MARE OFENSĂ, UN SEMN NEPRIETENESC, FĂCUT CU IGNORAREA IZVOARELOR ISTORICE CUNOSCUTE ȘI PUBLICATE DE SUTE DE ISTORICI DIN TOATE TIMPURILE ȘI DIN TOATE ȚĂRILE, DE TOATE ENCICLOPEDIILE UNIVERSALE, DE TOATE MANUALELE DE ISTORIE UNIVERSALĂ DIN LUMEA CIVILIZATĂ!

NU S-AR PUTEA AFLA NIMIC DIN VREUN IZVOR ISTORIC ORIGINAL DESPRE STRĂMOȘII ROMÂNILOR DACĂ ÎN DOCUMENTE NU S-AR CĂUTA DUPĂ TERMENII valah, vlah, Valahia, Vlahia, vlasi, valachs, walachi, Walachia, volohi, olahi etc. Nimic! Nu s-ar putea scrie niciun rând!

Orice student la istorie de pe mapamond dacă vrea să facă un studiu despre istoria românilor caută izvoare în care apar valah, vlah, Valahia, Vlahia, vlasi, valachs, walachi, Walachia, volohi, olahi etc!

Am pus aici doar documente verificabile și însoțite mai întotdeauna de fotocopia documentului original în care românii din toate zonele apar ca valah, vlah, Valahia, Vlahia, vlasi, valachs, walachi, Walachia, volohi, olahi etc.

Viorel Dolha

,

SCRISOARE DESCHISĂ

Președintelui Republicii Serbia, domnului Tomislav Nikolic

Prim-ministrului Guvernului Republicii Serbia, domnului Aleksandar Vucic

Academiei Sârbe de Științe și Artă, președintelui dr Nikola Hajdin

Ministerului Educației, Științei și Dezvoltării Tehnologice , ministrului dr Srdan Verbic

Ministerului Administrație de Stat și al Administrației Locale, ministrului Kori Udovicki

Cancelariei pentru Drepturile Omului și Drepturile Minorităților, directorului Suzana Paunovic

Stimați domni,

Ne adresăm în numele organizației care de o lungă perioadă de timp se ocupă de păstrarea și promovarea identității entice a vlahilor (denumire uzuală în limba sârbă a membrilor comunității noastre), respective a românilor (potrivit denumirii utilizate de comunitatea noastră în limba maternă).

Motivul pentru care ne adresăm este obstrucționarea introducerii cursurilor de limba română precum și încălcarea gravă a autonomiei culturale prin politizarea problemei limbii vlahilor din Serbia de N-E.

Este incontestabil faptul că pe teritoriul Serbiei de N-E trăiește o populație numeroasă vorbitoare a idiomului bănățean, respectiv oltean al limbii române, denumit popular, în accesiune mai largă „limba vlahă”.

Este cunoscut, de asemenea, faptul că localizarea idiomurilor menționate pe teritoriul Serbiei, din perspectivă geografică, reprezintă continuarea firească a graiului popular din regiunea Banatului și a Olteniei din țara vecină, România.

Datorită unor circumstanțe istorice asupra cărora, din păcate, nu am putut interveni, membrii comunității noastre au fost privați în trecut de dreptul studierii limbii materne în sistemul de învățământ din Republica Serbia, situație considerată drept încălcare gravă a drepturilor elementare ale unei națiuni.

Până la schimbările democratice din Serbia, comunitatea noastră a fost privată de dreptul la statutul de minoritate națională, considerat premisa fundamentală pentru păstrarea identității etnice a unei națiuni. În pofida faptului că, între timp, comunității noastre i s-a recunoscut statutul de minoritate națională, în practică se face tot ce este posibil pentru a se zădărnici utilizarea drepturilor care rezultă din acest statut.

Motto-ul tuturor acestor acțiuni din culise este „păstrarea intereselor naționale în această regiune a Serbiei”, respectiv „prevenirea scenariului din Kosovo în Valea Timocului”.

Prima noastră tentativă de a oferi membrilor comunității noastre oportunitatea de a studia în școli, chiar și doar facultativ, limba maternă – limba română, datează din septembrie 2009.

În pofida faptului că am obținut inițial acordul Ministerului Educației și al fostului ministru, Žarko Obradović, această tentativă s-a finalizat fără rezultate invocându-se un răspuns care ar putea face parte din rubrica incredibil dar: „Semnăturile părinților interesați s-au rătăcit undeva la Ministerul Educației!!!”.

Ulterior a urmat o explicație și mai scandaloasă a ministrului Obradovic în persoană, respective că nu s-au introdus cursurile de limba română în Serbia de Răsărit datorită „numărului insuficient de elevi și părinți interesați”.

Un epilog similar l-au avut și tentativele care au urmat, dintre care probabil cea mai interesantă este cea din 2013. Respectiv, în vederea stabilirii numărului real al celor interesați de studierea limbii române, Ministerul Educației Republicii Serbia, sub presiunile O.S.C.E. și ale altor instituții ale Uniunii Europene, desfășoară o anchetă pe teritoriul Inspectoratului Școlar Zajecar. Cifra de 1617 de elevi interesați a demonstrat tocmai contrariul celor susținute, respectiv că în această regiune a Serbiei „nu există un număr suficient de elevi interesți de studierea limbii române”.

Nici cifra de 1617 raportată în martie, nu a împiedicat însă funcționarii ministerului de resort din Belgrad să persiste în prezentarea presupusului „insuficient interes”. În luna septembrie a aceluiași an este repetată ancheta care, din motive pe care nu le cunoaștem, exceptează Inspectoratul Școlar din Pozarevac.

În pofida numărului aproape înjumătățit, cei 843 de interesați de pe teritoriul Inspectoratului Școlar din Zajecar nu se încadrau sub nici o formă în scenariul presupusei „lipse de interes”.

A urmat o nouă „invenție” care prin cinismul ei a depășit toate tentativele precedente de mușamalizare a situației reale. Cu prilejul completării repetate a formularului pentru anchetă, părinții elevilor au fost constrânși să aleagă între obiectele de studiu facultative „De la jucării la calculator” pentru elevii claselor 1-4 și „Informatică” (obiect de studiu care în clasele superioare este obligatoriu și nu face parte din categoria obiectelor de studiu facultative), pe de o parte, și „limba română cu elemente de cultură națională”, pe de altă parte.

Fără îndoială că în secolul calculatoarelor și al societății informatice, majoritatea părinților au acordat prioritate obiectului de studiu care să vină în sprijinul copiilor, în vederea însușirii de cunoștințe de bază în acest domeniu important, în detrimentul studierii limbii materne.

Și obtrucțiile continuă. Formularele utilizate la anchetă, formularea acestora, nu erau în măsură să reflecte interesul, ca atare, într-o serie de școli au fost organizate ședințe cu părinții în cadrul cărora, apelându-se la un fals patriotism și demagogii de stradă, s-a reamintit, printre altele, de scenariul Kosovo și „pericolul” repetării acestuia în Serbia de Răsărit.

Nu este surprinzător faptul că mulți dintre părinți, după întâlnirile regizate cu grijă, au renunțat la intenția inițială de a-și înscrie copiii la orele suplimentare de limbă maternă. Cei mai curajoși dintre aceștia, care au decis totuși să opteze pentru orele de limba română cu elemente de cultură națională s-au confruntat cu încă o barieră. Planificarea orelor seara târziu, gruparea elevilor într-o singură școală, fiind astfel forțați să se deplaseze dintr-un capăt în altul al orașului, ceea ce a făcut ca și cei mai perseverenți să se confrunte cu dilema dacă merită să continue.

De asemenea, se invocă încă o explicație neîntemeiată privind „lipsa de cadre” pentru predarea obiectului de studiu facultativ limba română cu elemente de cultură națională, ceea ce a avut drept rezultat suspendarea cursurilor în locurile în care s-a înregistrat un interes relativ mare.

Paralel cu obstrucțiile fără precedent și încercarea de a se împiedica cu orice preț introducerea studierii limbii române, se acționează în sensul „standardizării” așa-zisei „limbi vlahe”.

Consiliul Național al Minorității Naționale Vlahe, controlat de partidele populației majoritare și fără a se consulta cu experții în materie, susținut de centralele partidelor sale, demarează „standardizarea” așa-zisei „limbi vlahe și a alfabetului”.

Și pentru ca situația să fie și mai grotescă, „acest demers fără precedent” este susținut cu semnăturile persoanelor ale căror profesii sunt: medici ginecologi, profesori de sport și profesori de dirigenție.

Ocolind conștient procedurile și criteriile în vigoare, Ministerul Educației Republicii Serbia, aprobă pseudo-„manualele” care reprezintă o formă de ridiculitate, din care elevii pot învăța, printre altele, că „limba vlahă nu este nimic altceva decât un dialect sloven”.

La ce subtrefugiu se apelează de fapt, reiese din faptul că acreditarea viitorilor profesori de așa-zisă „limbă vlahă” a fost emisă de un ONG, ulterior seminarului care a fost organizat într-una din pizzeriile din Negotin.

Trebuie menționat faptul că unul dintre conferențiarii de la seminarul menționat a fost Siniša Čelojević, de profesie medic ginecolog.

Bineînțeles, toate activitățile legate de presupusa „standardizare” și introducerea așa-zisului „grai vlah” în sistemul educational din Serbia au fost urmărite adecvat de mass-media cu încurajarea subtilă sau deschisă a părinților de a-și înscrie copiii la cursurile pentru studierea unei limbi inexistente.

În campania de obstrucționare a cursurilor de limba română, în beneficiul introducerii orelor de așa-zisă „vlahă”, s-au implicat activ și directorii unora dintre școlile din districtele Bor, Zajecar, Pomoravlje și Branicevo.

Astfel, tendințele legitime ale unui popor de a-și păstra și promova limba maternă prin intermediul sistemului de învățământ din Serbia, au fost duse până la absurd. Subsemnații, reprezentanții organizațiilor semnatare de mai jos, solicităm de la Guvernul Republicii Serbia:

a) Încetarea obstrucțiilor și introducerea cursurilor suplimentare de limbă română, în conformitate cu concluziile menționate în Protocolul Comisiei Mixte Interguvernamentale Româno-Sârbe semnat la 1 martie 2012 la Bruxelles.

b) Demararea unei anchete și tragerea la răspundere a tuturor celor care au fost implicați în orice fel în obstrucționarea introducerii cursurilor de limba română în școlile din Serbia de N-E.

c) Depolitizarea problemei limbii vorbite de vlahii din Serbia de N-E.

d) Implicarea și arbitrajul obiectiv al experților în privința limbii și a identității entice a vlahilor din Serbia de N-E.

e) Introducerea orelor de istorie națională și cultură a vlahilor(românilor) în Curricula școlară pentru toți elevii din școlile localizate pe teritoriul populat de membrii comunității noastre.

Bor 31.08.2014

Cu considerație,

Ariadnae Filum- Asociația pentru cultura românilor-vlahilor din Serbia

Asociația părinților care doresc copii lor să învețe limba română SANDU TIMOC

Partia Neamului Rumânesc

Protopopiatul Ortodox Român al Daciei Ripensis

Societatea Românilor -Vlahilor „Traian”

Comitetul pentru Drepturile Omului Nigotin

Societatea pentru păstrarea limbii, culturii și religiei românilor-vlahilor din Valea Moravei

Asociația Femeilor Ortodoxe „Sfânta Maxima”

Timocpress

,

Material realizat de Dorian Theodor

Comunitatea de origine și  limbă a românilor Sud-Dunăreni (aromâni, megleno-români, istro-români, timoceni, vorbitori ai unui grai daco-român),  viața și opera Profesorului Gheorghe Zbuchea, închinată punerii în lumină a trecutului dar și prezentului acestor frați uitați, a cărui activitate se constituie într-o adevărată coloană vertebrală a cunoașterii și cercetării românilor Sud-Dunăreni, a făcut obiectul unei dezbateri luni 16 decembrie a.c. la Clubul „Țăranului Român”, în organizarea Institutului „Frații Golescu” – pentru relații cu românii din străinătate, al cărui președinte, avocatul Mihai Nicolae s-a implicat activ și meritoriu, ca în atâtea activități  cu care ne-a obișnuit în decursul timpului.  

 

Dezbaterea „ADN II, Românii Sud-Dunăreni” s-a constitutit într-o continuare firească a precedentei dezbateri, „ADN I – Cristea Sandu Timoc”,  ce a avut loc în acelaș cadru cu ceva timp în urmă și care va face obiectul unei sinteze ce va fi publicată pe portalul R.B.N.Press

 

Afișul manifestării: ROMÂNITATEA SUD-DUNĂREANA

„ADEVĂRURI DESPRE NOI,  ADN II – ROMÂNII SUD-DUNĂRENI” s-a centrat pe problematica românilor  Sud-Dunăreni și a evocarii operei și personalității regretatului profesor dr.Gheorghe Zbuchea. Participarea unor personalitățile de marcă din lumea științifică, academică, diplomatică  au ridicat la o înaltă ținută comunicarea.

 Cultura și viața aromânilor, meglenoromânilor, precum și momente mai puțin știute, din istorie – Regatul Vlaho Albanez și Principatul Pindului au fost expuse și supuse atenței publicului și mass mediei de către istoricul Robert Stanciugel, Prof.Dr.Gheorghe Sbârnă, Prof.Univ.Dr. Radu Ștefan Vergatti, Conf.Univ.Dr. Stoica Lascu, Dr. Alexandru Ghișa, Dr.Virgil Coman, Dr, Ionel Calafeteanu, Dacian Dumitrescu și etnograful Emil Țârcovnicu. Prezența în sală a domnilor  Dr. Cristian Scarlat, liderul Asociației Stindard, a domnului Marian Clenciu – Președintele Asociației Culturale Pro Basarabia și Bucovina, precum și a regizorului Marian Voicu de la TVR – realizatorul unor tulburătoare și excepționale reportaje despre drama românilor din provinciile istorice românești au dat greutate și o conotație aparte audienței prezente. Au mai fost prezenți jurnaliști de la Inforprut – Iulia Modiga și RBNpress parteneri media ai evenimentului.

 S-a rememorat cu vie emoție  momente deosebite  și inedite din viața zbuciumată și opera extraordinară a marelui român Prof. Dr. Gheorghe Zbuchea.

care în ultimii ani ai vieții, a coordonat teze de doctorat ale etnicilor romani din Bulgaria, Albania, Grecia, Serbia, cu privire la istoria românilor din dreapta Dunării. A fost printre puținii care a luat pozitie publică față de încercările de impunere a unei false teorii care susțineau o identitate separata a românilor de români . Specialist în istoria Bizanțului, după 1989, profesorul Zbuchea a reușit să abordeaze cu succes,  o teză foarte puțin cunoscută în România –  „Românii de la Sud de Dunăre” sau cum le mai spunem azi Românii Sud-Dunăreni.

Problematica acestui  domeniu fascinant al comunităților de români care au reușit să își păstreze identitatea în ciuda celor mai aprige și înverșunate condiții de suprimare, deznaționalizare sau încercări de asimilare, ce continuă și azi sub diferite forme și situații, a fost pusă în lumină de regretatul  profesor cu o mare dăruire, reușind să atragă și să trezeasca studenților săi pasiunea pentru această direcție de studiu, unul dintre ei fiind  însuși isoricul Robert Stănciugel, „inima și mintea” acestei dezbateri, care continuă azi cu aceiași pasiune activitatea pentru îmbogățirea moștenirii lăsate de profesorul Zbuchea. Dar nu mai puțin important, în demersul  Profesorului Zbuchea este și  faptul că  a reușit să pună „punctul pe i”, surprinzând  și atrăgând atenția asupra situației  în care se află acest domeniu vitregit  în ultimii zeci de ani, ca însuși subiectul ei – comunitățile de români,  atrăgând atenția că:

„în domeniul acesta …există foarte mulți cunoscători care știu și extrem de puțini specialiști adevărați !”

Distinsul profesor Ionel Calafeteanu a omagiat prin câteva impresii personale și emoționante personalitatea profesorului, prietenului si  omului Gheorghe Zbuchea, primul român care a studiat arhiva Organizației Națiunilor Unite dupa 1990.

Diplomatul  Alexandru Ghișa a adus în atenția audienței  studii despre chestiuni istorice apreciate de domnia sa, pe care azi le cunoastem  datorită  efortului  neobosit al profesorul Zbuchea și care merită toată atenția.  Astfel, aromanii din Imperiului Otoman, cetățeni loiali supuși Sultanului, s-au constituit într-o verigă importantă a legăturilor dintre România și Imperiul Otoman la timpul respectiv. Atât pe vremea Imperiului Otoman cât și pe toată perioada interbelică, romanii din Balcani aveau drepturi. Puțină lume mai știe că 1919, la sistemul de tratate de la Versailles, s-a semnat  un tratat al minorităților, Grecia find obligată să semneze acest  tratat al minorităților, în care problema o constituiau aromânii din Grecia. La timpul respectiv, Grecia și-a luat obligația de a respecta aceste drepturi ale aromânilor. Care mai sunt urmările azi? Trebuie discutat, a încheiat retoric domnul Ghișa.

IMG_5892O alta parte apreciata de distinsul Diplomat au fost și sunt,  studiile privind relația României cu Imperiul Otoman,  unde profesorul Zbuchea specifica că bunele relații ale României cu Istambulul erau stimulate și de interesul deosebit al Regelui  României  Carol I, pentru Strâmtori și regimul acestora, căci „Bosforul și Dardanelele erau o continuare firească a Gurilor Dunării, acolo unde românii își aveau rolul lor distinct”.  Diplomatul Ghișa a mai adăugat,  mărturisind despre acest interes strategic al Gurilor Dunării  in temele de studiu, că ceea ce a subliniat profesorul Zbuchea mai sus a repetat mereu de câteori a avut ocazia (la toate Conferințele cu  tema Dunării), citatul din Grigore Antipa (foarte bun specialist în problemele Dunării)  care spunea nici mai mult nici mai puțin:

„Gurile Dunării sunt Bosfor și Dardanele” . 

Pornind de la această chestiune și azi România este legată ombilical de Turcia și putem avea o relație foarte bună cu această țară.

Istoricul Robert Stanciugel, în tinerețe student de suflet al profesorului Zbuchia, a captat audiența cu o expunere emoționantă referitoare la aromâni:

„Durerea și dușmanii ne-au făcut mai puternici, ne-au făcut mai români”, asta s-a întâmplat cu românii de la Sud de Dunăre.  Noi trăim în România, noi suntem români, ei sunt români, dar ei nu au trăit alături de noi. Ei sunt fiii rătăcitori ai acestei  țări care merită să fie aduși acasă, nu fizic ci cultural, ei trebuie să traiască acolo unde sunt dar trebuie lăsați să își ducă înainte limba,școala, și biserica.”

 …acestea au fost motivațiile lor în decursul secolelor

Deosebite de scopurile spirituale înălțătoare care i-au animat, sunt momentele neonorante ale prezentului, aduse in discuție de catre istoricul Stânciugel  care a făcut referiri la Perenitatea Vlahilor:

„…nu conta ce faceam acolo cu respectivul care ne invita, ci conta ce faceam noi pentru cei de afară. Ceea ce alții au înțeles greșit, acele comunitâți care au dorit și doresc și azi să fie – aromânii minoritari în sânul propriului popor, motiv pentru care am fost determinat  acum câțiva ani să scot un document și să îl public, document în care Costică Canacheu și înca 43 de aromâni se declarau supuși romani. Scriau singuri cu mâna lor în tabele. De la supus român la trădător,  azi, mie mi se pare prea mult!  Am auzit expresia activiști aromâni. Nu știu ? Ce înseamnă această expresie?  Probabil că vom auzi mai târziu și de practicanți aromâni.”

Prezent la dezbatere, Dacian Dumitrescu, administrator al site-ului cu conținut istoric romaniacarnavalului.com,  fin cunoscător al aspectelor mai putin cunoscute ale istoriei românești a evocat la final  câteva momente inedite din istoria milenară a românilor  Sud-Dunăreni,  formarea Statului Vlaho-Albanez în 1913, condus de Principele Wilhem de Wied, nepotul Reginei Elisabeta – soția Regelui Carol I al României.  Acest regat a fost susținut de un corp de armată format din 1600 de voluntari români și a durat mai puțin de un an de zile.

Un al doi-lea moment inedit evocat tot de domnul  Dacian Dumitrescu a fost Proclamarea Independenței  Principatului Pindului, formațiune statală independentă a care a dăinuit „sub umbrela Italiei”, între 1941 și 1943. Principat al Pindului a fost condus de Principele Alcibiade Diamandi – fost agent al României  până în 1942 și ulterior de către fostul său Premier avocatul Nicola Matushi.

 

Redactor R.B.N.Press

Dorian Theodor

 

 

Despre Steagul Principatului Pindului: era constituit pe orizontala din tricolorul românesc plus culorile galben si negru. De fapt, acest drapel era mai vechi, el fiind folosit pe teatrele de luptă în secolul al XIX-lea, in timpul răzmerițelor ocazionate de evenimentele de la 1848 și un an mai târziu în 1849 printre valahii și aromânii de la sud de Dunăre.

Potrivit martorilor oculari, care i-a inclus și pe principesa Dora d’ Istria, combatanții aveau înscrise pe steaguri cuvintele “S. P. Q. R.” (Senatus Populusque Romanus) evidențiind dimensiunea etnică latină pe care și-o revendicau. Dupa ce a luat nastere Regatul României, steagul s-a imbogatit cu stema regala a României.

Simbolistica acestuia este profunda: culorile rosu si galben reprezintă nordul Dunarii, albastru reprezinta Dunarea, iar galben cu negru reprezinta sudul Dunarii. Acest drapel aromân incorpora ca simboluri heraldice pajura valahă cu crucea în clonț, simbol încă din evul mediu atât al “valahilor” români cât și al celor “vlahi” aromâni, aflat până azi ca element heraldic dominant pe stema națională a României.

Drapelul aromânilor constă deci în cinci benzi suprapuse, trei dintre care sunt colorate în roșu-galben-albastru, culorile tradiționale românești, avand in centru blazonul casei de Hohenzollern-Sigmaringen, cu compartimente alb-negre in centru, făcând trimitere simultan și la culoriile portului popular din munții Pindului.

Sursa descrierii steagului Principatului Pindului: Sus hlambura!

În istoria profesorului Zbuchea, aromânii apar nu doar ca acei pragmatici cetățeni universali cu sentimente deosebit de puternice când e vorba să-și prezerve virtuțile propriei comunități (un loc comun greu de îndepărtat din imaginea generală pe care și-o creează cei care ajung să recepteze pe membrii acestei ramuri a românității), ci și ca niste firi idealiste, visătoare și pătimașe.

Teoretic, această combinație care ar fi trebuit să le asigure, în istoria dar mai ales în geografia continentului, un loc de invidiat: pentru că firile vizionare sunt cele care pun în mișcare istoria, în vreme ce spiritele care mizează totul pe acțiunea în prezent mențin cursul istoriei pe o direcție sănătoasă. Practic, o combinație prea puțin rodnică, pentru ca aromânii au fost mai mereu în contratimp și chiar pe contrasens, visând la Bizanț când se nășteau statele naționale și adunând averi care aveau să fie expropriate de națiunile majoritare. Așezați în “spațiul vital” al tuturor popoarelor balcanice, aromânii (și, o dată cu ei, mai puțin numeroșii megleniți și istro-români) aveau să fie, mai ales de la primul război mondial încoace, ținta unui nesfârșit șir de tentative (multe, reușite) de deznaționalizare, în Bulgaria, în Iugoslavia, în Albania și mai cu seamă în Grecia, patria celor mai mulți dintre ei.

Ultimul secol de istorie a Balcanilor a fost martorul unui proces intens de de-românizare, cu atât mai greu de așezat în lucrarea unui istoric cu cât nu se prezintă ca o înșiruire de evenimente, ci mai degrabă ca o stare de lucruri generală.

Acesta este însă efortul pe care și l-a asumat Gheorghe Zbuchea după ce, cu ani în urmă, a dat, împreună cu Stelian Brezeanu, o impresionantă colecție de documente referitoare la românii de la sud de Dunăre. Ținta demersului său pare a fi cuprinsă într-o sentință a lui Nietzsche (neamț, nu aromân): originea nu se confundă cu esența. Cu alte cuvinte, indiferent de unde se trag românii sud-dunăreni, important e ceea ce sunt ei astăzi și faptul însuși că sunt.

Extras din “A sosit timpul celei de-a treia renașteri naționale a aromânilor”, in Cotidianul din 1 mai 2000 via daimadeadun.wordpress.com

 

Pentru cei cu timp, răbdare și pasiune pentru subiect, R.B.N.Press vă pune la dispoziție inregistrarea video a unor selecțiuni din cadrul dezbaterii:

Video  „ADEVĂRURI DESPRE NOI,  ADN II – ROMÂNII SUD-DUNĂRENI”

 Prof. Gheorghe Zbuchea – Românii de la Sud de Dunăre – Carte pdf

Click here to download this file
Powered by ebookbrowsee.net

DESPRE PROF. GHEORGHE ZBUCHEA

Profesor universitar doctor la Facultatea de Istorie, din cadrul Universității București,

Facultatea de Istorie, din cadrul Universității „Spiru Haret”, București,

Facultatea de Arhivistică, din cadrul Academiei de Poliție „Alexandru Ioan Cuza”, București

A încetat din viață, după o lungă suferință, la 29 decembrie 2008 alăturându-se șirului istoricilor de valoare, care, în ultimii ani, ne-au părăsit mult prea devreme.

Puțini au reușit să citească ce a scris, mai ales în ultima perioadă a vieții, prof.dr. Gheorghe Zbuchea. Avea în plan proiecte ample, dar timpul nu-i permitea să se ocupe nici măcar de cele mai importante dintre acestea. Proiectele lui pot fi comparate cu „rădăcinile unui pom care se dezvoltă în sol după o configurație și geometrie de multe ori asemănătoare cu cea a coroanei”.

A fost omul care a lucrat mult, mult prea mult și aștepta de la colaboratorii săi să același lucru, dar în cele mai multe dintre cazuri, așteptările lui au fost înșelate.

Pe timpul spitalizării a lucrat la prefața unei cărți. Își dorea să citească, să se reîntoarcă la scris, nimic nu-l înspăimânta mai mult decât pierderea acestor două elemente esențiale al propriilor trăiri.

A fost un exemplu de profesionalism, modestie, colegialitate și putere de munca, un istoric de înaltă ținută morală și profesională.

Familia a considerat ca locul pentru veșnica odihnă a prof.dr. Gheorghe Zbuchea să fie un loc istoric, un loc atractiv, vizitat, un loc plin de viață și activitate, dar totuși în care liniștea să se aștearnă în sufletul său și acesta a fost identificat: Mânăstirea Căldărușani.

         Mânăstirea Căldărușani se afla la 40 km nord – est de București, pe o peninsula înconjurată de lacul cu același nume, pe locul unde odinioară se aflau codrii Vlăsiei. Mânăstirea Căldărușani este ctitorie a domnitorului Matei Basarab, ridicată în anii 1638-1639.

PREGĂTIREA ȘCOLARĂ ȘI DE SPECIALITATE

– între anii 1947-1957 a urmat, în orașul natal, cursurile școlii generale nr.1 și a liceului mixt;

– în anul 1957 a devenit, prin concurs, student al Facultății de Istorie, pe care a absolvit-o în anul 1962 ca șef de promoție. În perioada studenției a început pregătirea de specialitate în Istorie Universală Medievală pe lângă profesorii A. Oțetea, M. Berza, E. Condurachi, R. Manolescu și E. Stănescu, cu care a colaborat cu real folos și după terminarea facultății până când cei mai mulți dintre ei au trecut în lumea umbrelor;

– în calitate de preparator la specialitatea Istorie Universală Medievală a fost trimis, în primăvara anului 1964, timp de trei semestre la specializare în cadrul facultății de profil a Universității din Belgrad, unde a urmat o dublă specializare: în istoria Bizanțului și în cea a popoarelor din sud-estul Europei, cu accent special asupra istoriei iugoslavilor din vremurile medievale până în secolul nostru. A avut ocazia să se afle în apropierea unor remarcabili profesori și savanți precum G. Ostrogorsky, V. Ciubrilovici, S. Circovici și alții, de la care a învățat multe. Tot de atunci datează și primele sale preocupări de istorie a romanității balcanice respectiv a istoriei ramurii sudice a românismului;

– între anii 1965-1977 precum și după 1995, până la data trecerii în neființă, a avut ocazia unor stagii de documentare, în general destul de scurte, prilejuite și de participarea la unele reuniuni științifice în Germania, Franța, Bulgaria, Albania, Grecia, Iugoslavia, Italia, SUA, Macedonia, Croația, Ungaria, Moldova și Ucraina;

– în anul 1995, cu întârziere, pe baza valorificării a peste 20 de fonduri arhivistice, a susținut o teză de doctorat pe un subiect în egală măsură de istorie a sud-estului european și a românismului: „România și lumea sud-est europeană în ajunul primului război mondial” pe baza căreia a obținut titlul științific de doctor în științe istorice.

ACTIVITATE PROFESIONALĂ ȘI DIDACTICĂ

– practic, în viața sa, în cele aproape cinci decenii (1962-2008) scurse de la terminarea facultății, activitatea profesională se confundă cu cea de dascăl;

– pe baza repartiției guvernamentale de la terminarea facultății, între anii 1962-1965 a avut calitatea de preparator (practic de asistent) la catedra de Istorie Universală Medie, Modernă și Contemporană a Facultății de Istorie a Universității din București;

– în anul 1965 a devenit asistent titular pentru ca 8 ani mai târziu, în anul 1973, să devină lector cu delegație, titular al Cursului general de Istorie a Bizanțului, predând cursuri și seminarii speciale de Istorie sud-est europeană. La 1 septembrie 1977, în contextul reducerilor masive a cadrelor didactice din învățământul superior, în împrejurări complexe ce nu-și au rostul de a fi evocate aici, a fost transferat din învățământul superior, funcționând până în anul 1990 în învățământul liceal;

– în paralel, începând din 1980 a funcționat în calitate de cadru didactic asociat, de regulă cu normă completă, având cursuri, respectiv seminarii, pe posturi de conferențiar sau lector, în două cazuri chiar profesor, la Politehnica din București, la facultățile cu profil de electronică, metalurgie, mecanică și transporturi, la specialitatea “Probleme fundamentale ale istoriei României”;

– la începutul anului 1990, noua conducere a facultății de istorie a apelat la dumnealui pentru cursuri și seminarii de Istorie sud-est europeană, reluându-și astfel activitatea într-un loc pe care îl considera din toate punctele de vedere ca fiind „la mine acasă”. La început a fost cadru didactic asociat, la plata cu ora apoi a devenit suplinitor prin detașare în 1993 și în sfârșit  titular prin concurs. În următorii ani, tot prin concurs a parcurs succesiv treptele de lector, conferențiar și profesor;

–  o dată cu anul universitar 1991-1992, a început activitatea didactică și în învățământul universitar particular la Universitatea Ecologică și la Universitatea “Dimitrie Cantemir”, cu care pe parcurs a încheiat colaborarea. Tot în acel an a început colaborarea cu Facultatea de Istorie-Geografie (actualmente Facultatea de Istorie) a Universității Spiru Haret, unde până la deces a fost titularul a trei cursuri generale și a două cursuri speciale. Între anii 1998-2000 a fost secretarul științific al Consiliului profesoral al Facultății de Istorie a Universității Spiru Haret, îndeplinind totodată practic și funcția de prodecan (neprevăzută expres în statutul de funcționare);

– începând cu anul universitar 1997-1998 a funcționat și în calitate de cadru didactic asociat la catedra UNESCO de Studii sud-est europene, afiliată  la Universitatea de Arte, București, condusă de acad. R. Theodorescu, unde preda cursuri privind în special secolul XX. A avut ore de curs pe probleme de Istorie europeană și românească la Facultatea de Litere a Universității București și la Fundația E. Hurmuzaki pentru românii de pretutindeni  a Ministerului Educației și Cercetării;

– la Facultatea de Arhivistică din Cadrul Academiei de Poliție “Alexandru Ioan Cuza” a predat un curs general.

În ultimii ani, în învățământul de stat a lucrat studii aprofundate, mai ales cu grupele de masterat.

A îndrumat și a condus teze de licență și de masterat ale studenților, fiind și membru în comisiile respective pentru susținerea lor. A făcut parte din comisii pentru examenele de doctorat, ca și din comisiile oficiale de referenți în vederea susținerii tezelor de doctorat precum și din diverse comisii de concursuri pentru ocuparea unor posturi didactice.

A parcurs, prin concurs, toate treptele carierei universitare, de la preparator la profesor universitar.

TITLURI.  ACTIVITATE POLITICĂ

A fost doctor în istorie, membru fondator al Societății Române de Studii Bizantine, membru al Societății de Științe Istorice din România, membru fondator al Asociației de balcanistică și slavistică, președinte și mai apoi vicepreședinte al Societății de Cultură Macedo-Română și al cenaclului „George Murnu” adiacent acesteia, a făcut parte din conducerea Ligii culturale pentru unitatea românilor de pretutindeni și a Comisiei executive pentru congresele spiritualității românești. A fost membru al Comisiei Internaționale a Uniunii ligilor comunităților aromânești.

A fost membru în colegiile de redacție ale publicațiilor:

– Analele Universității Spiru Haret. Seria Istorie;

– Dimândarea;

– Deșteptarea. Revista aromânilor;

– Bana armânească.

A primit diverse diplome de merit și alte distincții pentru activitate cultural-științifică și profesională. În anul 1999, a primit premiul „George Murnu” „pentru întreaga activitate depusă pentru o mai bună cunoaștere a istoriei românilor”. Totodată, în anul 1999 a primit din partea Academiei Române premiul „Nicolae Iorga”.

Între anii 1964-1989 a fost membru P.C.R.; nu a avut funcții în organizațiile partidului.

După 1990, nu a participat la activitatea vreunei organizații politice.

ACTIVITATEA  ȘTIINȚIFICĂ

Activitatea științifică s-a desfășurat după terminarea facultății, în îmbinare cu obligațiile care au decurs din calitatea de cadru didactic. O premisă, ca de altfel și o condiție pe care a considerat-o absolut obligatorie, a fost studierea și însușirea atât a limbilor clasice cât și a celor moderne de circulație precum și a unor limbi vorbite actualmente în spațiul sud-est European, pentru a avea acces direct la izvoare și literatura de specialitate (în proporții diferite cunoștea 10 limbi străine).

Investigarea trecutului istoric a început-o cu domeniul Bizanțului din care a ales și primul subiect al doctoratului. Cunoscutele dificultăți de informare într-un domeniu cu totul special al Istoriei Universale ca și alte cauze au făcut ca ulterior să se axeze mai ales pe probleme de Istoria românismului nord-danubian, balcanic sau din diasporă și de istorie sud-est europeană mai apropiată zilelor noastre, respectiv vremurile moderne și contemporane.

          A abordat nu numai valorificarea unor surse inedite sau puțin cunoscute, dar și necesara încadrare organică a istoriei naționale în Istoria Europeană și Universală. Astfel de preocupări s-au materializat, între altele, în tematica cursurilor și seminariilor de tot felul ținute în activitatea științifică desfășurată.

            Așa cum se poate lesne constata și din materialul „Profesorul Gheorghe ZBUCHEA (3 octombrie 1940 – 29 decembrie 2008). Biobibliografie” prezentat  de dl. conf.univ.dr. Lascu Stoica, în acest volum, întreaga activitate a prof.dr. Gh. Zbuchea  nu este deloc de neglijat. A alcătuit studii, unele în curs de apariție pe probleme de istorie națională și europeană, inclusiv publicații și chiar ediții de documente. 

Parțial, munca de cercetare științifică a fost valorificată în cadrul cursurilor generale de istorie națională și universală pe care le preda precum și în cadrul unor cursuri și seminarii speciale sau cursuri opționale predate de-a lungul anilor precum:

– Bizanțul și lumea slavă în sec.XIII-XIV;

– Veneția în evul mediu;

– Istoriografia bizantină în sec.IV-XV;

– Lumea sud-est europeană în sec.XIV;

– Românii de la sud de Dunăre în evul mediu, în epoca modernă

   și contemporană;

– Aromânii în sec.XX;

– Problema orientală în anii 1683-1923;

– Expansiunea Rusiei în sud-estul European în epocă modernă

   (cu privire specială asupra cazului românesc);

– Idei naționale și naționalisme în lumea sud-est europeană în

   sec.XIX-XX;

– Relațiile internaționale în anii 1900-1920;

– Formarea statelor naționale în sud-estul Europei;

– Monarhiile din sud-estul Europei în sec.XIX-XX;

– Formarea și destrămarea Iugoslaviei;

– Românii balcanici în sec.XX;

– Extremismele în Sud-estul Europei în sec.XX;

– Ideologii naționale și întregiri statale în Sud-estul

   Europei (secolele XIX-XX);

– Istoria diasporei românești, etc.

Intenționa ca în perioada următoare să valorifice și alte teme pentru care a strâns materiale, în ultima vreme alcătuind singur sau în colaborare o serie de cărți cuprinzând atât analiză istorică cât și documente pe teme precum:

– Cadrilaterul (Dobrogea de Sud);

– România și statul independent Croația (1941-1944);

– România și Slovacia  între anii 1939-1944 (ultimele două în

   colaborare cu dl.prof. D. Preda, directorul „Direcției pentru

   originarii din România”), etc.

Profesorul Gheorghe Zbuchea a fost unul dintre puținii care au luat o poziție publică față de încercările de impunere a unei false teorii care susține o identitate separată a aromânilor față de români. 

         A militat statornic, prin lucrări științifice, publicistică și intervenții în întruniri internaționale, pentru afirmarea identității românești a aromânilor, dar și pentru menținerea particularităților lor specifice.

În cursul activității sale a întocmit și o serie de comunicări și referate științifice. A participat la peste 200 de reuniuni științifice în țară și în străinătate: Iugoslavia, Bulgaria, Grecia, Albania, Italia, Germania și S.U.A.. Amintesc în acest context doar participarea sa la Congresele Aromânilor din Bridgeport (S.U.A.) și Freiburg (Germania), unde a făcut parte și din Comitetul de organizare, fiind și moderator. Pentru o imagine mai clară a personalității prof.dr. Gh. Zbuchea, menționez faptul că în anul 1999 a participat la 8 congrese și simpozioane cu caracter internațional, desfășurate în țară, precum și în străinătate (Germania, Iugoslavia și Italia). În anul 2000 a participat la alte 6 congrese și simpozioane, inclusiv în S.U.A. și Ungaria, iar în anul 2001 la alte 8 inclusiv în Moldova, Ucraina și Macedonia.

Din 1998, a fost expert pe probleme de istorie la Radio România Internațional unde ținea săptămânal prelegeri pe probleme de istorie a românilor acasă și în lume, participa la mese rotunde și alte forme de activitate.

Probabil că valorificarea în plan științific a cunoștințelor sale dobândite în biblioteci și arhive nu a fost întotdeauna susținută, urmărită cu perseverență, situându-se astfel câteodată, pe un plan adiacent activității sale profesional-didactice. Cu experiența și gândirea pe care o avea, spera ca anii viitori să-i aducă roade mult mai mari și în acest domeniu deopotrivă legat de mintea și sufletul său.

Pentru toți cei care i-au fost discipoli sau colegi și prieteni, dispariția profesorului Gheorghe Zbuchea rămâne în continuare o mare pierdere. Am pierdut un dascăl, un mare specialist, dar și un om de o tărie morală, care a trecut peste toate greutățile vieții, chiar și peste boală, cu un umor fin și cu o ironie greu de egalat. Pentru toate aceste motive, Gheorghe Zbuchea va rămâne veșnic viu în amintirea tuturor celor care   l-au cunoscut.

Dorim să mulțumim în mod special celor care au participat la apariția acestui volum, precum și celor care nu au binevoit să participe la apariția lui, numai cu promisiuni și „vorbe în vânt”, cărora ne simțim adânc îndatorați pentru simplu fapt că ne-au îndemnat și încurajat să ducem mai departe munca celui care a fost prof.univ.dr. Gheorghe Zbuchea, mai exact studiul și cercetarea spre domeniul „Istoriei Românismului Balcanic”.

Să-l pomenim, așa cum reușim fiecare: cu o rugăciune, o lumină aprinsă, depănând amintirile despre el, citindu-i sau recitindu-i cărțile, corespondența, sfaturile înțelepte și urmându-i cuvintele ziditoare de Fapte Bune.

Sursa:roncea.ro

,

Balcanii au fost întotdeauna locuiți de români! De la Marea Egee, din Muntii Pindului, de la Adriatica, din Dalmația, de la Marea Neagră și pâna la nord ,în Carpați, a fost un singur popor : poporul român.

 Timpurile s-au  schimbat,au  năvălit slavii in secolul al VII-lea, peste încă șapte sute de ani au venit turcii , apoi, in părțile de apus, au coborât ungurii și mai apoi  austriecii, iar poporul roman din Balcani s-a impraștiat, s-a impuținat, în unele zone chiar a dispărut, cum ar fi în Muntenegru și Bosnia-Hertegovina.

 Pe lângă aromânii din Macedonia si Pind, din Albania si Bulgaria, ramân sa reziste compact, până in ziua de azi, daco-românii din Timoc (200 de localitati in Serbia, 100 in Bulgaria – 30 in jurul Vidinului, plus 70 de-a lungul Dunarii, pâna la mare).

E suficientă o scurtă privire în istoria noastră și a regiunii în care trăim,  pentru a înțelege un adevăr pe care mulți români il ignora, anume că vecinii cu care ne-a procopsit istoria și migrațiile popoarelor, nu ne-au înghițit niciodată, ei făcând tot ce le stă în putință pentru a scăpa de noi, contactele cu ei  fiind doar un șir continuu de lupte și eforturi pentru a ne păstra limba și neamul.

Vecinii noștri, cu excepția unor scurte perioade în care i-am avut aliați de conjunctură, pe unii sau pe alții, nu au încetat să ne nege existența  și implicit dreptul nostru istoric de a stăpâni ceea ce ne aparține pe drept, pământul în care ne-am nascut, am crescut ca neam și ne-am afirmat identitatea nationala.

Înconjurați din toate părțile, o insulă latină într-o mare slavă și turanică, această romanitate s-a tot micșorat sub presiuni și lovituri, până a ajuns ceea pe care o cunoaștem astăzi.

Mistificarea istoriei este la rang de cinste în panoplia mijloacelor folosite de dusmanii nostri, și este cu atât mai eficientă, cu cât nici românii în general nu par să aibă apetență pentru aflarea adevărului.

Intre “vlahi” și “români”, desi sunt unul si acelasi popor,au fost inventate si speculate deosebiri, mai ales de către propagandistii si falsificatorii istoriei sârbi și bulgari, în încercarea tenace de a diviza si deznationaliza minoritatea romana din tarile lor.

De aceea, trebuie sa stim ce sunt vlahii.

Conform Wikipedia,„Valahii (sau vlahii) era numele dat de către alte popoare, populațiilor romanizate din Europa Centrală și Răsăriteană, în stânga și în dreapta Dunării: românii, aromânii, meglenoromânii și istroromânii.

După crearea statului modern român, acest termen este folosit preponderent pentru a-i desemna pe aromâni, meglenoromâni și istroromâni.

Originea numelui este legată de lingvistica germanică: aceeași origine duce la cuvintele “welsh” și “wallon” în alte părți ale Europei pentru populațiile locale considerate romanice.

Popoarele slave au preluat cuvântul, folosind inițial numele de valahi în general în legătură cu toate popoarele romanice deci și pentru locuitorii teritoriului ev-medieval românesc.. Mai târziu, forma cuvântului s-a nuanțat, oarecum schimbat în funcție de utilizatori.

De exemplu, Italia în limba poloneză este numită “Włochy”, iar in limba maghiara “olasz” sunt italienii, iar “oláh” sunt românii. Termenul valahi era un exonim, deci folosit numai “în afară”, în timp ce respectivii (valahii între ei) foloseau diferite cuvinte provenite din “romanus” pentru a se numi pe ei înșiși: “români” “rumâni“, “rumâri”, “armâni“, “arumâni”, ș.a.m.d.

În acest context este demn de menționat, că în greaca Imperiului Bizantin (Imperiul Roman de Est) valahii erau denumiți deseori [„romanoi”]], ca fiind vorbitori de limbă romanică (latină).

În documentele istorice europene din Evul Mediu termenul apare sub diferite forme: Walachen (germ.), valaques (fr.), vlachs sau wallachians (engl.), velascos (sp.), velaci sau valacchi (ital.), volohi sau vlohi (rus., pol.), vlasi (serb., bulg.), oláhok sau vlachok (magh.), vlahoi (neogr.), iflaklar (turc.) și variante (moshovlahi, kuțovlahi, dicieni, mavrovlahi sau morlahi…).”

Mai departe:

„Numele de Valah are aceeași etimologie ca și numele de Wales (în Marea Britanie), Walcheren (în Olanda), Valonia (în Belgia) și numeroasele toponime de tip “Welch”, “Walsch”, “Walchen” înșiruite de-a lungul vechii limite dintre arealul limbilor germanice și cel al limbilor romanice, în Alpi. Este vorba de cuvântul germanic walah sau walh, însemnând “străin”, “ne-german”, și care, la rândul lui, provine din numele poporului celtic al Volcilor (Volcae în latină), întâlnit de germanicii teutoni în decursul campaniilor lor de jaf și pradă în Galia, în anii 110-100 î.e.n.

Migrația ulterioară a triburilor germanice în Europa, în secolele III – IV, în contact cu slavii și cu celelate popoare migratoare, a răspândit acest etnonim de walah în Europa centrală și orientală (pentru populațiile romanice). Trecând în alte limbi, walah a luat diferite forme : vlah, vlahos, vlas, voloh, wloh, olah, iflak… trecând ulterior și în limbile occidentale : valacchi, velaci, valaques, valacos, wallachians.

Valahii sud-dunăreni de azi sunt urmașii tracilor romanizați și a romanilor antici veniți aici și rămași (ca și în Dacia). Deși, oficial, sunt recunoscuți ca minorităti naționale în statele unde sunt prezenți (Albania, Bulgaria, Grecia, Macedonia și Serbia), numărul lor este sistematic minorat în recensământe (parțial fiindcă multe persoane nu doresc să se afirme ca fiind minoritare), nu sunt școliți în limba maternă și sunt supuși unui proces de asimilare, iar în România sunt pur și simplu socotiți Români deși populația locală îi deosebește prin porecla de “Machedoni” (cuvânt care nu trebuie confundat cu “Macedoneni“: locuitorii republicii Macedonia sau a regiunii Macedonia din Grecia).”

Și totuși, diversiunea funcționează, chiar și astăzi în Serbia existând două minorități așa-zis distincte, românii și vlahii, și chiar membrii acestora nu sunt prea conștienți că sunt același lucru, rod al îndelungatei propagande de dezbinare.

Acest tip de propagandă a fost activă inclusiv în perioada comunistă, în timpul regimului lui Tito, dar și de mai devreme, cum demonstrează și acest articol preluat din ziarul “Plaiuri năsăudene” al refugiaților năsăudeni din perioada ocupării Ardealului de Nord de către unguri (1941 – 1944), articol scris de I.V. Spiridon și intitulat Wallach:

WALLACH

de I. V. Spiridon – Plaiuri Nasăudene

Povestea un prieten că în trecut un cetățean foarte bogat cu punga și nu tot atât cu duhul, jertfise pe altarul propagandei pentru un anume partid o sumă atât de serioasă, încât după ce partidul câștigase în alegeri a trebuit să fie și el luat în serios.

A fost deci numit membru în consiliul comunal. Comuna: un oraș destul de poluat.

Totul ar fi rămas normal, pentru vremuri și locuri, dacă cetățeanul nu ar fi avut păreri, care ar fi venit în conflict cu ale altui membru al consiliului. La una din ședințe conflictul a crescut în proporții, și un profesor, care nu îl prea putea accepta, îi aruncă enervat epitetul: incultule!

Cetățeanul sare ca ars:

– Eu incult? Tu cult!

Această anecdotă mi-a venit în minte zilele trecute când răsfoiam un dicționar. Întâmplător am dat peste cuvântul „walachians”, sub care înțelegeau englezii pe români, mai ales pe cei din Oltenia și Muntenia. Nu numai englezii se numesc astfel.

Germanii, spre exemplu, întrebuințează cuvântul ”Wallachen”, italienii ” valacchi”, francezii „valaques” , grecii „vlahos”, polonii „volosin” și vecinii noștri „olah”.

Rădăcina din care derivă toate acestea este vechiul cuvânt german „Wallach”, sub care se înțelegeau romanii. După prăbușirea imperiului roman de răsărit, cuvântul a continuat să circule cu aceeași sferă largă, cuprinzând în interiorul ei pe toate neamurile născute din coapsa Romei. Cu timpul sfera aceasta s-a restrâns tot mai mult, până ce, către sfârșitul Evului Mediu, și începutul celui Modern, am rămas singurii care mai eram numiți astfel.

Cari sunt motivele pentru care nouă ni s-a aplicat mai multă vreme această veche expresie germană?

În primul rând probabil că la popoarele latine din Occident întâlnim ca o categorie stilistică dominantă individualismul, în vreme ce la noi domină categoria organicului. Ca și noi, aceste popoare au fost multă vreme dezbinate, dar spre deosebire de noi, din cauza dominării acestei categorii stilistice, individualismul, părțile s-au afirmat la ele mai vehement ca una potrivnică celeilalte.

Să ne gândim la Franța, la Spania și mai ales la Italia Evului Mediu: atâtea principate, ducate și comitate nu numai independente, ci și permanent în conflict unele cu altele din același neam, afirmându-și fiecare individualitatea atât de mult încât făcea imposibilă rămânerea lor și pe mai departe sub acoperișul cuprinzător al acestei expresii.

Din acest motiv nu numai că a dispărut expresia „wallach”, dar a fost periclitată chiar și existența cuvintelor „francez”, „spaniol”, și „italian”. Se vorbea – amintim cazul italienilor – despre milanez, venețian sau genovez.

La noi domnitorii din Muntenia și Moldova n-au purtat niciodată vreun război cu romînii din Ardeal, numai cu stăpînitorii acestei părți a țării noastre, streini de neamul nostru.

Între ei domni ai Munteniei și ai Moldovei s-au bătut, dar trebuie amintit aici că, pe de o parte în dosul acestor lupte se manifesta o voință de unire, chiar cu forța, iar pe de alta că niciodată cu ocazia unor astfel de lupte nu s-a uitat că ele se dau între frați. Categoria organicului și-a spus și aici cuvântul.

Un alt motiv pentru care la noi s-a păstrat și ni s-a aplicat mai multă vreme vechea expresie germană „Wallach” este calitatea conștiinței originii noastre latine. La noi această conștiință a fost mai puternică decât la popoarele de origine latină ale Occidentului și aceasta pentru că la noi ea nu a avut un caracter static, ci unul dinamic.

Să analizăm acum tot numai pe scurt, spațiul nepermițându-ne altfel, cauzele pentru cari conștiința originii noastre latine a avut, spre deosebire de popoarele latine din Occident, acest caracter, dinamic.

În primul rând la noi părțile nefiind în conflict, atât de vehement unele cu altele, conștiința întregului, cu origine comună, n-a fost pe această cale tulburată. În această situație am fi putut avea o conștiință a originii noastre latine mai puternică decât popoarele latine din Occident, dar tot cu un caracter static. A acționat întotdeauna și un factor de natură oarecum geografică: poziția noastră, izolați în mijlocul unei populații de origine nelatină. 

Faptul că cu aceste popoare nelatine am avut întotdeauna, ca suflet, nu ca pacte, altfel de raporturi decât de prietenie ne-a fost din acest punct de vedere foarte util: raporturilor de acest fel trebuie să le mulțumim conștiința noastră trează, dinamică.

Atât de trează și de dinamică încât ea a devenit din scut suliță. Expresia cu rădăcini atât de vechi și sens de nobil blazon nu poate, pentru o minte normal constituită, să îmbrace sensul pe care al vrea să i-l dea întovărășind-o cu un adjectiv care denotă numai neputincioasă ură, cei care nu se pot mândri cu o astfel de origină, certificatul lor de origine etnică, fiind pierdut undeva pe drumul de departe și până aici. Întovărășirea ei cu adjectivul nepomenit poate numai să arate că precum între indivizi și între popoare anecdota prietenului meu poate să fie adevărată.”

Surse:  cristiannegrea.blogspot.ro si  I. V. Spiridon – Plaiuri Nasăudene

cersipamantromanesc.wordpress.com

Camera Deputaților a votat cu o majoritate zdrobitoare, azi 8 mai a.c., proiectul de lege privind sprijinul acordat românilor de pretutindeni – etnonimele de vlahi, aromâni, istroromâni, moldoveni etc. denumesc pe cea de român. Din acest moment oricine își spune moldovean, aromân, vlah, voloh, istroromân, meglenoromân, fârșerot, etc. este recunoscut ca român ce aparține de statul român.

Vot pozitiv covârșitor în Camera Deputaților din Parlamentul României – pentru recunoașterea tuturor românilor de pretutindeni.

Prin acest act de superbă solidaritate națională  a deputaților se deschide calea pentru ca România se redevină într-un viitor nu prea îndepărtat  o putere regională, un gest al clasei politice care o mai spală de păcatele grele pe care lea acumulat. De remarcat ca în lumea democratică puține legi au fost votate cu o majoritate covârșitoare. Au votat 239 de deputați pentru și doi împotrivă. Un rol însemnat în concretizarea acestei legi a avut-o senatorul Viorel Badea, inițiatorul legii și sprijinită, de toate partidele din Parlamentul României, unul din voturile împotrivă fiind al lui Costică Canacheu, un pol al intereselor antiromânești cu “vadite nuanțe de interese grecesti via Rusia”.

Adoptarea acestei legi este un pas mare, unic și extraordinar  în istoria modernă a României, de ne egalat și poate de o mai mare anvergură decât pașii facuți în vremea Regelui Carol I, care a sprijinit financiar comunitățile românești din provinciile istorice, cu școli, profesori, cu biserici și preoți, și care practic reprezintă un nesperat pas înainte spre redefinirea și renașterea Națiunii Române.

 O pată neagră, care cu greu va fi ștearsă este atitudinea Ministerului de Externe Român (practic al României faptic al altor state) care și-a permis să dea un aviz negativ acestui proiect de lege, pentru a nu fi aprobat.

Ca efect al acestei legi, România va avea pe lângă cei douăzeci de milioane de români din țară, încă zece milioane în provinciile istorice din jurul ei, la care se mai adaugă cele cinci milioane din diaspora ocidentală, un total de 35 milioane de cetățeni.

Iată enunțul articolului de lege adoptat de Camera Deputaților, care prin efectele sale în timp va intra cu siguranță în istorie:

Articol unic: Legea nr. 299 din 13 noiembrie 2007 privind sprijinul acordat românilor de pretutindeni, se modifica dupa cum urmeaza:

Articolul 1, alineatul (1) a) se modifica și va avea urmatorul cuprins:

ART. 1. alin (1) a) drepturile persoanelor care își asumă în mod liber identitatea culturală română – persoanele de origine română cele aparținând filonului lingvistic și cultural românesc, care locuiesc în afara frontierelor Romaniei, indiferent de modul în care aceștia sunt apelati (armâni, armânji, aromâni, basarabeni, bucovineni, cuțovlahi, daco-români, fărșeroți, herțeni, istro-români, latini dunăreni, macedoromâni, , maramureșeni, megleniți, megleno-români, moldoveni, moldovlahi, rrămâni, rumâni, valahi, vlahi,vlasi, volohi, macedo-armânji, precum si toate celelalte forme lexicale înrudite semantic cu cele de mai sus), denumite în continuare români de pretutindeni;

Astfel, demnitatea de a fi român va putea fi de acum înainte  la îndemâna a milioane de români care ca urmare a evoluției istorice departe de Țara Mamă și-au însușit sau au fost denumiți cu denumiri istorice românești.

Bravo Deputaților din Parlamentul României !

Bravo pentru viitorul vot și din plenul Senatului României !

Nici nu ne gândim ca poate fi altfel !

Traiască Națiunea Română !

© Copyright 2012 - ROMÂNIA BREAKING NEWS - RBN Press