LUMEA ROȘIE ÎN ,,ALB ȘI NEGRU” – O ISTORIE TRAGI-COMICĂ: Dispariția unui comunist negru în Rusia lui Stalin.

Ce s-a întâmplat cu Lovett Fort-Whiteman, singurul afro-american care a murit în Gulag? Traducere și adaptare după ,,Letter from Moscow” (Autor Joshua Yaffa, corespondent al ,,The New-Yorker”), oct. 2021. Ilustrație de Yvan Alagbé, preluată din articolul original (n.a.)

A fost odată, ca niciodată, că de n-ar fi nu s-ar povesti! Așadar, …. a existat o perioadă în care, Rusia sovietică – Uniunea Sovietică, mai concret -, în special, a fost un far al egalității pentru oamenii de toate culorile, toate rasele și toate credințele, sau fără nici un Dumnezeu.
Astfel că, pe acest fond, prin primăvara anului 1936, Lovett Fort-Whiteman, un afro-american din Dallas, Texas, … a dispărut la Moscova!
Suspans? Nu, nicidecum. Ci o poveste extrem de reală!
Trebuie menționat, pentru a evita orice speculație, că această narațiune, preluată din presa internațională, online, nu este o ficțiune, nici măcar un episod din seria ,,San Antonio”, …
Este un caz real, al unui activist comunist american, și negru pe deasupra – adică, afro-american -, ceea ce ne poate induce gândul că-i vorba de vreo parodie hollywoodiană despre tarele societății capitaliste din țara ,,tuturor posibilităților” și a ,,visului american”.
În contextul tumultos al începutului anilor 1930, când Uniunea Sovietică se angajase într-un program de industrializare rapidă și de colectivizarea forțată a agriculturii, în lumea liberă, unde afro-americanii se confruntau cu niveluri diferite de opresiune și dificultăți economice, în America confruntată cu marea depresiune economică-financiară. Sovieticii i-au ,,văzut” pe muncitorii americani, atât negri, cât și albi, ca specialiști străini cu o expertiză în industrie și agricultura modernă de care ducea lipsă populația muncitoare sovietică. URSS a recrutat activ muncitori americani, prezentându-se ca un bastion al egalității pentru lucrătorii din toate mediile, spre deosebire de Statele Unite. Zeci de afro-americani s-au mutat în Uniunea Sovietică pentru a-și îmbunătăți situația economică și calitatea vieții. Experiențele acestor indivizi aruncă o lumină inedită asupra modului în care juxtapunerea încercării sovietice de a modela o nouă societate – și lipsa relativă de experiență a țării – cu oamenii de culoare oferindu-le ,,specialiștilor” afro-americani o oportunitate unică de a explora alt mod de viață, cu o identitate de ,,altă culoare”. Ce înseamnă să fii negru într-o țară în care, conform doctrinei oficiale – de culoare roșie -, nu exista rasism sau supremație albă!?
Povestea, oricât de neverosimilă ar părea, la prima lectură, totuși, este extrem de reală și chiar tragi-comică, căci ne introduce în subteranele unei lumi tenebroase, aflată la fundamentul construcției sociale ce se vroia ideală, care, nu numai că a prostit sute de milioane de naivi cu o himerică societate a viitorului, ale cărei adevărate scopuri nici pănă astăzi nu s-a reușit a fi deslușite. Prețul, l-au plătit zecile de milioane de victime, care au crezut.

Lovett Fort-Whiteman trăise în Uniunea Sovietică aproape un deceniu, alături de soția sa – o evreică rusă, chimistă de profesie -, într-un apartament strâmt, undeva pe lângă clădirea Poștei Centrale din Moscova. Pe atunci, peste o jumătate de duzină de afro-americani se stabiliseră definitiv în capitala sovietică. Chiar și printre ei, Fort-Whiteman, deși, avea peste patruzeci de ani, era o figură șocantă. Purta cizme până la genunchi, o șapcă de piele neagră și o cămașă lungă (rubașcă) cu centură, în stilul comisarilor bolșevici. Homer Smith, un jurnalist negru din Minneapolis și prieten apropiat al lui Fort-Whiteman pe când era la Moscova, avea să scrie mai târziu despre eroul nostru: „Adoptase practica multor comuniști ruși de a-și rade capul și, cu nasul fin cizelat înfipt într-o față în formă de V, el semăna cu un călugăr budist.”
Trecuseră aproape două decenii de când Revoluția bolșevică a înființat primul stat comunist din lume, o societate care promitea egalitate și demnitate pentru muncitori și țărani. În Uniunea Sovietică, prejudecățile rasiale erau considerate rezultatul exploatării capitaliste și, pentru Kremlin, combaterea rasismului a devenit o chestiune de PR geopolitic. De-a lungul anilor 1920-1930, zeci de activiști și intelectuali negri, afro-americani, au trecut prin Moscova. Oriunde mergeau, rușii le dădeau locul lor la coadă sau locul lor în tren, etc. – o practică pe care un lider N.A.A.C.P. (National Afro-American Communist Party) a numit-o drept „o politețe aproape jenantă”.
Prin 1932, cântărețul de culoare Paul Robeson – actor și activist -, a vizitat Moscova și a remarcat: „Aici, pentru prima dată în viața mea, merg în demnitate umană deplină”. Jurnalistul Homer Smith a publicat un memoriu, „Omul negru din Rusia roșie”, în care l-a descris pe Lovett Fort-Whiteman drept ,,unul dintre primii pelerini negri care au călătorit la Moscova pentru a se închina la „Kaaba” comunismului”. Tot Smith, a declarat că ,,este un dogmatic comunist prefăcut în lână”, căci, i-ar fi spus, la întoarcere la Moscova, după o călătorie în SUA, că ,,a simțit că s-a întors acasă”.
Pe la mijlocul anilor treizeci, însă, exuberanța comunității de ,,expati” din Moscova începuse să se cam diminueze. În 1934, Serghei Kirov, un important funcționar bolșevic, a fost împușcat la Leningrad. Iosif Stalin, care a petrecut deceniul precedent consolidându-și puterea, a folosit evenimentul pentru a justifica o campanie de epurări care viza elita comunistă, în special. Străinii, indiferent de culoarea pielii, odată primiți cu bucurie, au devenit obiect de suspiciune.
„Mătura mătură în mod constant”, va scrie Smith, după ce a participat la audierile unui număr de inculpați de seamă. „Știam că mii de victime mai mici au dispărut pur și simplu sau au fost lichidate fără a beneficia de vreun proces.”
Pe acest fond Fort-Whiteman devenise o figură polarizantă. El era pedant și grandios, cu o înclinație pentru a-și folosi numele „făcând tot posibilul să facă prozelitism și să îndoctrineze”, scria Smith. Din ce în ce mai mult, Fort-Whiteman a ajuns să susțină că Partidul Comunist, pentru a câștiga mai mult sprijin printre afro-americani, trebuie să recunoască că rasismul, la fel de mult ca și clasa socială, le-a alimentat situația. Pentru ideologii marxişti, aceasta a fost erezie.
Într-o ,,bună” zi, Smith a trecut pe la apartamentul lui Fort-Whiteman, unde, într-un târziu, soția acestuia a deschis ușa. „Gospodin Fort-Whiteman este acasă?” întrebă Smith, folosind formula tradițională rusescă de adresare. Soția lui Fort-Whiteman era în mod clar, cam iritată. „Nu, nu este. Și te rog să nu mai vii niciodată aici să-l cauți!” Din relatările sale despre epurări, Smith putea să presupună în mod rezonabil ce este mai rău. Mai târziu a scris: „Trăiam în Rusia de suficient de mult timp pentru a înțelege implicațiile”.
La fel ca mulți afro-americani de la începutul secolului al XX-lea, viața lui Fort-Whiteman a fost direct modelată de turbulențele sociale din sudul american, antebelic, cu greu, găsindu-și de lucru ca clopotar și jucând la lumina lunii, ca actor, într-o trupă de teatru Black.
Prin 1913, a plecat în Mexic, intrând fără pașaport și îndreptându-se direct spre Yucatán, unde revoluția mexicană era în plină desfășurare, cu mișcări anarhiste și socialiste parvenite, ce se confruntau cu clasa bogaților proprietari de pământ. Când Fort-Whiteman s-a întors la New York, în Harlem-ul ,,natal”, în 1917, deja, era un marxist convis și hotărât.
În Rusia, era anul Revoluției socialiste din octombrie, în care Vladimir Ilici Lenin și bolșevicii săi, după abdicarea țarului Nicolae al II-lea, au preluat puterea și au declarat prima dictatură a proletariatului. În SUA, atracția comunismului pentru mulți imigranți și minorități etnice era evidentă: puține alte filozofii politice la acea vreme susțineau posibilitatea egalității depline. „Putea fi dificil pentru mulți dintre cei care se gândeau la Uniunea Sovietică prin prisma stalinismului sau a „Imperiului Răului” să recunoască că era tot ceea ce părea că li se poate oferi afro-americanilor”.
Fort-Whiteman s-a înscris la un curs de șase luni la ,,Rand School”, o academie de formare socialistă care funcționa într-un fost conac transformat, de pe ,,East 50 Street”, din New York. După asta avea să declare unui reporter de la The Messenger – o revistă a unui negru -, care era axată pe politica și literatura despre ,,Harlem Renaissance”, că: „Socialismul oferă singurul remediu de durată pentru bolile economice de care suferă omenirea și care cântăresc atât de greu asupra rasei colorate.”
În anii care au urmat, Fort-Whiteman a revenit la actorie și a început să publice critici de teatru și scurtmetraje în The Messenger. Poveștile lui debordau de imaginație și adesea erau împletite cu ,,o neplăcere nesocotită” față de obiceiurile rasiale ale epocii.
Pe măsură ce soldații se întorceau din Primul Război Mondial, concurența sporită pentru locuri de muncă și locuințe a contribuit la creșterea tensiunilor rasiale în Statele Unite. În vara lui 1919, au izbucnit zeci de revolte rasiale, iar la Chicago, în urma violențelor, sute de afaceri și case ale negrilor, veniți din sud, au fost distruse și vreo 40 de oameni uciși.
Fort-Whiteman a pornit într-un turneu de discursuri, în speranța că acest spasm național de violență rasistă, cunoscut sub numele de ,,Vara Roșie” (Red Summer), îi va atrage pe afro-americani spre mesajul său radical și comunist. Un organizator de forță de muncă din Illinois l-a comparat cu „un om care umblă cu o torță aprinsă prin iarba uscată”. Fort-Whiteman a fost reținut în Youngstown, Ohio, după ce a încercat să-i convingă pe muncitorii de culoare să se alăture la grevă oțelarilor. El a atras o audiență slabă în St. Louis, unde poliția l-a arestat, lăudându-se ziarelor locale că au distrus … „Sovietul din St. Louis.”
Fort-Whiteman a atras în cele din urmă atenția Biroului de Investigații, care va deveni în curând F.B.I. În februarie 1924, un agent pe nume Earl Titus, unul dintre primii afro-americani care a lucrat la F.B.I., l-a văzut pe Fort-Whiteman vorbind la Chicago. Așa cum a scris agentul în raportul său, Fort-Whiteman a spus mulțimii că „nu este nimic aici pentru negri și că până nu vor avea o revoluție în această țară, așa cum a fost și ,,în alte țări”, negrii vor fi la fel”, adăugând că … „și-ar dori foarte mult să meargă în Rusia”.
Patru luni mai târziu, a avut șansa de a fi ales ca delegat A.N.L.C. la cel de-al cincilea Congres mondial, adunarea preeminentă a Internaționalei Comuniste – Komintern -, care a avut loc la Moscova. La sosire, Fort-Whiteman și alți delegați ai Komintern-ului, au fost duși la mausoleul lui Lenin, din Piața Roșie. Părintele revoluției murise cu șase luni mai devreme, iar trupul său zăcea într-o stare perpetuă – îmbălsămat fiind -, atrăgând pelerini din toată lumea.
Stalin de abia fusese numit șeful partidului, și încă nu-și consolidase puterea. Politica bolșevică se afla într-o fază liminală, marcată de o dezbatere zbuciumată asupra viitorului comunismului. În acest context, totul părea un joc, inclusiv politica Comintern-ului în ceea ce privește recrutarea și organizarea afro-americanilor. În timpul unei sesiuni dedicate „chestiunii naționale și coloniale”, lui Fort-Whiteman i s-a dat cuvântul. Stalin era în auditoriu, alături de delegați străini precum Palmiro Togliatti (lider al Partidului Comunist Italian) și Ho Chi Minh, un tânăr socialist vietnamez, pe atunci, care călătorise până la Moscova cu un pașaport chinez fals. Fort-Whiteman a început prin a explica despre ,,Marea Migrație”: Negrii se îndreptau spre nord, a spus el, nu numai în căutarea unei oportunități economice, ci și ,,ca expresie a revoltei tot mai mari a negrilor împotriva persecuțiilor și discriminărilor practicate împotriva lor în sud.” Totodată, a sugerat că problemele de rasă și clasă, în moduri diferite și suprapuse, au fost responsabile pentru opresiunea afro-americanilor: „Negrii nu sunt discriminați ca clasă, ci ca rasă”, a spus el, părând să recunoască că aceasta a fost o declarație controversată. Pentru comuniști, a continuat el, „problema negrilor este o problemă psihologică deosebită”.
În mare parte congresul a fost ca un fel de … ,,dolce farniente”. Delegații făceau plimbări cu barca pe râul Moscova și participau la concerte de muzică clasică, ce se țineau de-a lungul țărmului, ș.a.m.d.. Astfel că la sfârșitul evenimentului, după circa trei săptămâni, Fort-Whiteman …. s-a decis să rămână la Moscova!
A fost invitat să se înscrie ca primul student afro-american la ,,Universitatea Comunistă a Muncitorilor din Est” (K.U.T.V.). Totuși, rasismul la Moscova, deși subtil mascat, acționa intens, astfel că … americanii albi urmau ,,Școala Internațională Lenin” – prima academie pentru străini din Moscova -, dar, pentru că politica sovietică îi considera pe afro-americani un popor „colonizat”, ei urmau să studieze la K.U.T.V., alături de studenți din China, India, Indonezia și din alte părți: Ho Chi Minh, viitorul lider vietnamez; Deng Xiaoping, viitorul lider chinez (peste vreo 50 de ani), etc.. Studenții petreceau nouăzeci de minute pe zi cu lecțiile de limba rusă, iar restul timpului citind texte comuniste.
În acea vară, Fort-Whiteman a pornit într-un turneu prin Uniunea Sovietică, devenind destul de cunoscut, astfel că, o divizie de cazaci din Ucraina l-a făcut membru de onoare, iar în Turkestanul sovietic, locuitorii au votat pentru redenumirea orașului lor, Așhabad, cu numele de ,,Whitemansky”, etc.. Arhivele W.E.B. Du Bois conțin o scrisoare de la Fort-Whiteman, scrisă „dintr-un sat din adâncul inimii Rusiei”, în care el descrie modul în care multe naționalități ale Uniunii Sovietice „trăiesc ca o familie mare, se privesc una pe alta. pur și simplu ca ființe umane.” El avea șă-i scrie lui Du Bois despre serile petrecute la K.U.T.V. cu colegii de clasă, punând în scenă spectacole de teatru în aer liber, etc., declarând extaziat că: „Aici viața este poezia însăși!”
Întors la Moscova, Fort-Whiteman s-a instalat în camera sa, de la Hotel Lux, de unde a trimis o serie de scrisori către unii înalți oficiali comuniști. Autorul articolului le-a citit în arhiva Comintern, deținută în clădirea care a găzduit cândva ,,Institutul Marx-Engels-Lenin” – un edificiu cu cinci etaje, astăzi o zonă elegantă din centrul Moscovei, vizavi de un butic Prada.
Fort-Whiteman l-a întrebat pe Grigory Zinoviev, unul din puternicii bolșevici și șeful Comintern-ului, despre posibilitatea de a înrola „elementele nemulțumite ale rasei negre din America în mișcarea revoluționară”. El a remarcat că, deși afro-americanii erau cel mai oprimat grup din Statele Unite, organizațiile comuniste americane nu făcuseră nimic pentru a ajunge la ei. Chiar dacă majoritatea muncitorilor de culoare nu l-au citit pe Marx, ei au fost împinși spre radicalism de creuzetul rasismului american. ,,Partidul trebuie să transmită învățătura comunistă către marea masă a muncitorilor de culoare americani”, a scris el..
După ce Fort-Whiteman s-a întors la Chicago, a înființat ,,Congresul Muncii al Negrilor Americani” (A.N.L.C.), un forum al comuniștilor pentru atragerea lucrătorilor de culoare.
La scurt timp după ce a sosit în SUA, s-a întâlnit cu Oliver Golden, un prieten din perioada studenției sale la Institutul Tuskegee, care lucra ca însoțitor pe tren la căile ferate.
Despre Fort-Whiteman, care mergea pe stradă îmbrăcat, cam ciudat, cu o rubașcă și cizme rusești, Golden și-a amintit mai târziu: „L-am întrebat ce naiba poartă. A coborât de pe scenă și a uitat să se schimbe?” Fort-Whiteman a spus că tocmai se întorsese din Rusia și l-a întrebat pe Golden dacă vrea să studieze la Moscova. „La început am crezut că glumește, dar, omule, aș fi făcut orice ca să cobor, pentru totdeauna, din vagoanele-restaurant!” Câteva săptămâni mai târziu, Golden era pe un vapor care traversa Atlanticul, … pahod na Rossia.!
În acel an, Fort-Whiteman a trimis zece studenți de culoare să studieze la K.U.T.V. „Fiți sigur că universitatea va fi mulțumită de grupul de tineri pe care îl trimit”, i-a scris el directorului instituției. Un jurnalist de la New York Herald Tribune menționa că Fort-Whiteman spera ca recruții săi „să facă niște tulburări reale atunci când vor veni acasă” și că plănuia să deschidă o filială a K.U.T.V. … în Harlem – inima neagră a New York-ului -, cu cursuri dedicate, precum „Economia imperialismului” și „Istoria comunismului”. Jurnalistul, în mod clar alarmat, a mai scris: „Flacăra bolșevismului, aprinsă de Lenin și care amenință la un moment dat să aprindă toată Europa, este concentrată în liniște asupra Statelor Unite prin instrumentul său … un negru american”.
Harry Haywood, copilul unor foști sclavi, care servise într-un regiment de negri în Primul Război Mondial, l-a ajutat pe Fort-Whiteman să organizeze Congresul Muncii al Negrilor Americani. (Fratele său mai mare se număra printre cei pe care Fort-Whiteman i-a convins să studieze la KUTV) Haywood, în memoriile sale, intitulate „Black Bolshevik”, și publicate în 1978, scria despre Fort-Whiteman: „Nu exista nicio îndoială că era un showman. Părea întotdeauna să joace un rol pe care și-l alesese pentru el însuși.”
În seara zilei de 25 octombrie 1925, sute de oameni s-au adunat într-o sală închiriată de pe Indiana Avenue, în Chicago, pentru convenția de fondare a A.N.L.C. Programul, pe care Fort-Whiteman îl aranjase, a fost repede rătăcit. Un membru al unei companii de „balet rusesc” – formată de fapt din dansatori albi americani – șocat de toate fețele negre din public, a strigat o insultă rasială. Cineva a strigat înapoi: „Aruncați biscuiții de căței afară!” După care albii din companie au refuzat să continue. Apoi, o trupă de teatru sovietică a interpretat o piesă de Pușkin într-un act, în limba rusă. „De la sine, a fost, fără îndoială, interesant, dar relevanța sa pentru un congres al muncitorilor de culoare a fost, cel puțin, destul de neclară”.
După convenție, Fort-Whiteman a organizat un tur al orașelor industriale, atrăgând atenția presei oriunde mergea. În Baltimore, ziarul local afro-american a scris, aprobator: „Dacă aceasta este propagandă roșie, atunci, pentru numele lui Dumnezeu, lăsați toți liderii noștri să se aprovizioneze cu o oală și o bidinea și să-i vopsească pe cei 12.000.000 de oameni de culoare din această țară, cu un strat generos”. Presa albă a reacționat cu o isterie previzibilă.
Tot atunci, un articol din Time l-a numit pe Fort-Whiteman: „Cel mai roșu dintre negri”.
Fort-Whiteman nu s-a aventurat niciodată mai departe în sud, unde trăiau marea majoritate a afro-americanilor. Eforturile de recrutare ale A.N.L.C. au eșuat. O directivă a Partidului Comunist – preluată din arhiva Comintern-ului -, notează despre eșecul misiunii lui Fort-Whiteman, informând membrii Partidului că „toate neajunsurile în tactică și organizare trebuie să fie scoase la lumină cu sinceritate”. Un oficial negru de rang înalt din Partidul Muncitorilor din America a declarat că organizația a ajuns „aproape complet izolată de masele de bază ale poporului negru”.
Fort-Whiteman a fost înlăturat din funcția de șef al A.N.L.C. în 1927. Se părea că marea sa ambiție a eșuat: el nu-i convinsese pe prea mulți afro-americani că ,,revoluția socialistă este un mijloc de combatere a rasismului” și nici nu-i convinsese pe ,,frații” săi comuniști de la Moscova că afro-americanii sunt oprimați [doar] pe baza rasei lor. Dar Fort-Whiteman nu a lăsat problema să se piardă. Într-un articol din organul oficial al Comintern-ului, el a scris că „ura rasială din partea maselor albe se extinde la toate clasele rasei negre”.
Această dezbatere despre ,,rolurile ,,rasei și clasei” în perpetuarea inegalității” continuă în rândul activiștilor și gânditorilor de stânga de astăzi. „Era clar atunci, așa cum este și acum, că, în America, rasa te încadrează în clase. Fort-Whiteman și alții discutau despre ce ar trebui remediat mai întâi.” Dacă rasa este o construcție socială, atunci o revoluție egalitară ar putea fi văzută și ca un mijloc de a obține egalitatea rasială. Dar, Fort-Whiteman avea o viziune diferită, din care a înțeles că: „Chiar și ca comunist devotat, în America, totul se reducea întotdeauna la faptul că era un om de culoare”.
În arhiva Comintern-ului, exista și o „notă editorială” pe care tovarășii lui Fort-Whiteman au atașat-o ulterior eseului său, numindu-i poziția „foarte superficială”, avertizând ei, totodată, că aceasta este „o trecere de la punctul de vedere comunist la cel naționalist mic burghez”.
La cel de-al șaselea Congres al Cominternului, din vara lui 1928, a avut loc o dezbatere majoră despre ,,cum să se facă cel mai bine agitația pentru revoluția comunistă printre afro-americani.” Unii oameni din cadrul Partidului [Comunist American] făceau o recrutare forțată printre muncitorii rurali din Sud. Fort-Whiteman, care se întorsese la Moscova în calitate de delegat, a susținut că era mai bine să aștepte până la ,,Marea Migrație”, organizând muncitorii de culoare odată ce aceștia deveneau proletariat urban în fabricile din Nord.
Poziția sa a fost aliniată celei a lui Nikolai Buharin, editorul ziarului Pravda, care a văzut capitalismul ca ascendent, iar revoluția mondială, deocamdată, ar fi trebuit să fie amânată. Stalin, desigur, nu a fost de acord.
Dar, Fort-Whiteman s-a aflat în opoziție cu curentul comunist în privința „chestiunii negre[ilor]” – cum o numeau ideologii Komintern-ului -, care prospera în Uniunea Sovietică. Într-un interviu pe care Homer Smith l-a făcut pentru Chicago Defender, un ziar deținut de un negru, Fort-Whiteman descria URSS-ul ca un loc în care „negrul este neîngrădit de restricții rasiale artificiale pentru a aduce o contribuție reală la cultura umană”.
Între timp, s-a căsătorit cu Marina, o chimistă în vârsta de douăzeci de ani, deși, după cum își amintește Smith, rusa lui Fort-Whiteman era încă rudimentară, iar engleza Marinei nu era cu mult mai bună. Autoritățile sovietice au deschis o școală anglo-americană la Moscova, pentru a educa copiii muncitorilor străini, dându-i lui Fort-Whiteman un loc de muncă acolo, ca profesor de științe. Evgheni Dolmatovsky, un poet celebru, a scris niște versuri despre o vizită la sala de clasă unde preda Fort-Whiteman:
„Profesorul negru Whiteman conduce lecția.
Din inima mea îmi trag cuvintele.
Din cele mai adânci părți te văd din nou,
și din nou, pe Tine, tovarășul meu Negru!”
Fort-Whiteman era dornic să-i îndrume pe ceilalți afro-americani care trăiau la Moscova. A găzduit în mod regulat prânzuri în apartamentul său, unde le explica teoria marxistă și lăudându-se cu legăturile sale cu bolșevicii de top, precum Nikolai Buharin și Karl Radek (un comunist evreu, născut în Austria, și fost secretar al Comintern-ului). El și-a implorat, de asemenea, vizitatorii să rămână conștienți de rasa lor. Acest accent pe conștiința culorii, care a fost contrar nu numai teoriei comuniste dominante, ci și experienței cotidiene de a fi negru la Moscova, a fost adesea întâmpinat cu rezistență. Unul dintre oaspeții lui Fort-Whiteman a sugerat că, dacă îi plăcea „să meargă cu un chip negru pe umeri”, să se întoarcă în sudul american. Smith a scris mai târziu: „Oaspeții lui negri au savurat mâncarea și băutura, dar felul de mâncare de îndoctrinare nu s-a dovedit la fel de digerabil”.
În 1931, o companie de producție finanțată de Comintern a susținut un film cu buget mare, „Alb și negru”, despre problema raselor americane. Filmul s-a produs în Birmingham, Alabama, și a avut în rolurile principale muncitori negri din fabricile de oțel și servitori din gospodăriile albilor bogați. Fort-Whiteman a fost angajat ca consultant la scenariu. O serie de actori negri, aspiranți, din SUA și-au exprimat interesul să participe, lor alăturându-se și scriitorul Langston Hughes. Pe 14 iunie 1932, douăzeci și doi de studenți, profesori, actori și scriitori de culoare au plecat din New York, călătorind spre Germania, cu transatlanticul Europa, și apoi cu trenul spre Moscova. Fort-Whiteman i-a întâmpinat cu o petrecere de bun venit care a inclus și o parte a comunității afro-americană din capitala sovietică. Cu acest prilej Langston Hughes a plasat o vorbă de duh: „Cu siguranță tovarășul de culoare Whiteman nu semăna deloc cu un copil fără mamă, foarte departe de casă”.
Americanii și-au petrecut următoarele câteva săptămâni dansând la restaurantul hotelului Metropol, scăldându-se în pielea goală de-a lungul râului Moscova sau întreținând relații ,,amoroase”, la liber, în aer liber. (Evident, situații incompatibile cu ,,etica” de partid! – n.a.) Un membru al grupului se va logodi curând cu o rusoaică, în timp ce negresa Mildred Jones, o studentă în artă la Institutul Hampton, din Virginia, era urmărită, discret, de un ,,oficial” de la Ministerul de Externe sovietic.
Fort-Whiteman a ajutat la scrierea primei schițe a scenariului „Alb și negru”. S-a găsit o copie la Arhiva de Stat pentru Literatură și Artă a Rusiei, unde pe prima pagină era atașată o notă dactilografiată a stimatului regizor sovietic Boris Barnet: „Aceste imagini încearcă să ofere o perspectivă istorică narațiunii despre înrobirea negrilor americani, care face parte din înrobirea și exploatarea generală a sistemului capitalist. Chiar dacă evenimentele individuale din aceste imagini pot părea grotești sau aproape incredibile, vina nu este a autorului, ci a privitorului însuși, care închide în mod deliberat ochii la cruzimea sistemului capitalist.”
Langston Hughes, însărcinat cu revizuirea scenariului, a găsit proiectul „improbabil până la ridicol”: … „Am fost uimit de ceea ce am citit. Apoi am râs până am plâns.” O serie de scene ale filmului, inclusiv una în care fiul unui industriaș alb bogat îi cere unui servitor negru să danseze la o petrecere, erau „atât de împletite cu imposibilități și improbabilități majore sau minore, încât ar fi părut un film burlesc pe ecran.” „Alb și negru” a fost o lume de vis creată de Fort-Whiteman. După cum spunea Homer Smith, „era un intelectual negru atât de pătruns de dogmele partidului, încât pierduse complet legătura cu America”.
Până la urmă, proiectul s-a prăbușit din motive care nu aveau nicio legătură cu părerile lui Hughes sau ale lui Fort-Whiteman. În toamna anului 1933, după ani de negocieri, Statele Unite erau de acord cu recunoașterea diplomatică oficială a regimului sovietic. Acordul, spera Stalin, va ajuta la asigurarea împrumuturilor și a mașinilor străine necesare realizării Planului său cincinal, o cursă ambițioasă pentru construirea industriei și a infrastructurii sovietice moderne. Dar, în schimb, Kremlinul a fost obligat să-și limiteze diseminarea propagandei antiamericane. „Alb și negru” a fost anulat înainte ca, măcar, o singură scenă să fi fost filmată.
Pe la mijlocul anilor 1930, Stalin a oprit dezbaterile interne despre ritmul și obiectivele proiectului comunist. Poliția sa secretă, N.K.V.D., între timp, trimitea foștii membrii loiali ai Partidului în rețeaua, aflată în plină expansiune, a lagărelor de muncă – Gulag-urile -, dispuse în cele mai îndepărtate și aspre colțuri ale țării. Smith începuse, deja, să se îndoiască de ceea ce se-ntâmpla în Uniunea Sovietică, întrebându-se, probabil retoric: „Este egalitatea rasială doar o formă de subzistența trăită într-o atmosferă plină de frică și suspiciune?”
Până și Fort-Whiteman începuse să aibă îndoieli, spunându-i lui Homer Smith că ,,se temea că Stalin duce țara departe de principiile originale ale Revoluției”.
În octombrie 1933, el a trimis o scrisoare sediului central al Partidului Muncitorilor din New York, în care a scris: „Îmi doresc să mă întorc în America”, totodată, propunându-se să lucreze ca lector la școala de partid de pe ,,East 40 Street”. Autoritățile sovietice monitorizau corespondența străinilor de la Moscova, iar scrisoarea a fost interceptată înainte de a părăsi țara. Scrisoarea a fost găsită în dosarul lui Fort-Whiteman, la arhiva Comintern-ului. O notă scrisă de mână, de către un oficial de rang înalt la secretariatul anglo-american al Comintern-ului, a mâzgălit ceva pe pagină, dar, îi instruia pe subordonați să-l aducă pe Fort-Whiteman pentru o ,,discuție” tovărășească. Cererea lui de a pleca în SUA, evident, a fost respinsă.
Scrisorile care documentau activitățile lui Fort-Whiteman au început să se adune în dosarul său personal. Întâlnirile sale informale, din apartamentul său, au fost un motiv de îngrijorare: „Fort-Whiteman a avut cea mai reținută părere că un astfel de grup nu ar trebui să existe ca entitate politică și nici în cadrul structurilor existente”. Îndoctrinarea era rolul exclusiv al Partidului Comunist Bolșevic, iar Fort-Whiteman fusese eliminat din ,,scenariu”.
În timpul epurărilor, dezacordurile ideologice și luptele legate de poziționarea birocratică s-au amestecat adesea cu nemulțumiri personale mărunte. În aprilie 1935, la ,,Clubul Muncitorilor Străini”, Fort-Whiteman a condus o discuție despre „The Ways of White Folks”, o nouă colecție de ficțiuni ale lui Langston Hughes, care descria imuabilitatea rasismului, cu o ironie tragi-comică. Fort-Whiteman, probabil după ce s-a ,,fript” în experiența sa cu „Alb și negru”, nu a mai fost un fan al lucrării, respingând-o drept „artă, … nu propagandă”!
William Patterson, un comunist negru (de fapt, un afro-american comunist – n.a.) proeminent și un avocat de frunte pentru drepturile civile, care a călătorit la Moscova, plecând din cartierul new-yorkez Harlem, a fost luat la o ,,audiență” chiar în noaptea sosirii. Se părea că nutrește niște sentimente ,,negative” față de Fort-Whiteman și a încercat să-l ,,lovească sub centură”, pretextând că-l apăra, de fapt, pe Langston Hughes. Într-o scrisoare către Comintern, Patterson a scris că Fort-Whiteman și-a folosit recenzia cărții ca acoperire pentru a face „un atac foarte deschis asupra poziției Komintern-ului în problema negrilor”, adăugând că ,,ar trebui trimis la muncă, … ,,undeva”, unde contactul cu camarazii săi negri este imposibil.”
În vară lui 1935, la cel de-al șaptelea Congres al Comintern-ului, câțiva delegați americani s-au întâlnit pentru a discuta ce să facă în legătură cu eforturile lui Fort-Whiteman de ,,a-i induce în eroare pe unii dintre tovarășii negri”. (Nu era vorba de tovarășii negrii ,,de supărare, ci de ,,tovarășii afro-americani – n.a.)
S-a convenit ca William Patterson și James Ford – un alt comunist negru [afro-american] care candidase la funcția de vicepreședinte al Statelor Unite pe lista Partidului [Comunist American – n.a.] -, să se ocupe de această chestiune. Ulterior, Patterson va trimite o serie de scrisori la Comintern. Într-o elegantă cursivitate lingvistică, el a susținut că Fort-Whiteman avea o atitudine „putrezită” față de Partid și era prea preocupat de „corupția elementelor negre”, adică de ,,elementele afro-americane” corupte.
În URSS-ul interbelic, odată ce o persoană era identificată ca fiind ,,nesigură”, demascarea sa era inevitabilă și obligatorie, iar, conform mesajului oficial de partid – în cel mai autentic limbaj de lemn -, ,,singurul pericol era că … fiind privit ca ,,neadecvat de vigilent” putea atrage dușmanii de clasă”.
De la arhive, prin amabilitatea unor persoane ,,anonime”, s-a obținut un rezumat al părții „secrete” din dosarul personal al lui Fort-Whiteman, încă ,,interzis din punct de vedere tehnic”, la aproape o sută de ani de la compilare. Potrivit relatărilor unor informatori nenumiți (,,anonimi”), Fort-Whiteman a fost auzit spunând că ,,munca Comintern-ului a echivalează cu o „vorbărie goală”, Stalin era o figură „minoră” în revoluția bolșevică”, iar ,,comuniștii își păstrau „interesele albe”, mai dragi și mai apropiate, decât cele a negrilor”.
Fort-Whiteman – susținea o sursă ,,anonimă”, demnă de încredere -, ,,se considera un conducător natural al poporului”, când se va întoarce în SUA, și va crea o mișcare, printre afro-americani, în afara influenței sovietice.
Autorul amintirilor, Homer Smith, citind din lista presupuselor ,,încălcări” – abateri de la linia partidului -, ale lui Fort-Whiteman, … ,,și-l imagina plimbându-se prin Moscova în acele vremuri, debordând un aer de preocupat harnic om al muncii. Încă lucra la manuscrise și discursuri, preda, călătorea și mergea la teatru – bucurându-se în general de genul de viață intelectuală și socială plină de spirit care ar fi fost imposibil de realizat în țara natală.”
Însă, în primăvara anului 1936, când i s-a ordonat să se prezinte la sediul N.K.V.D., din Piața Lubianka, nimeni, dintre apropiați, nu ar fi putut să prevadă crudul deznodământ pe care ,,țara sa adoptivă” era pe cale să i-l provoace? Când Homer Smith a bătut la ușa lui Fort-Whiteman, câteva zile mai târziu, acesta era, deja, … în ,,exil”.
După colapsul sovietic, multe arhive din Rusia au fost dintr-o dată accesibile.
Dar nu pentru mult timp! (n.a.)
Un reporter al Associated Press care a lucrat la Moscova, după 1990, Alan Cullison, și-a petrecut o mare parte din timpul liber cercetând soarta americanilor din Uniunea Sovietică.
În arhiva Partidului Comunist, el a găsit o înregistrare parțială în care se arăta că Fort-Whiteman a fost deportat la Semipalatinsk, un avanpost îndepărtat din estul Kazahstanului sovietic. Era un loc greu, neiertător, totuși, acolo, Fort-Whiteman și-a ,,refăcut” viața. A găsit de lucru ca profesor de limbi străine și instructor de box, atrăgând un cerc de localnici curioși în clubul său sportiv. Între timp, la Moscova, epurările luaseră un avânt înfricoșător. Karl Radek, fostul secretar al Comintern-ului, care a fost un mentor pentru Fort-Whiteman, a fost declarat trădător și trimis într-un lagăr de muncă, iar Serghei Buharin a fost executat după ce a făcut o mărturisire ,,mincinoasă” la propriul proces spectacol.
La 16 noiembrie 1937, o echipă de agenți ai N.K.V.D. s-au prezentat la apartamentul lui Fort-Whiteman din Semipalatinsk. Dosarul include mărturia unui tânăr kazah, pe care Fort-Whiteman a încercat să-l recruteze ca elev la box, acesta ,,raportând” că i-a recomandat literatură străină, spunându-i: „Vino în clubul meu, unde vom câștiga mulți bani, vom călători prin toată Uniunea Sovietică și vom pleca chiar și în străinătate.”
În următoarele opt luni, Fort-Whiteman a fost ținut într-o celulă, la închisoarea din Semipalatinsk, în timp ce un „consiliu special” al N.K.V.D. a fost convocat pentru a-i decide soarta. De la Parchetul kazah s-a obținut o copie a cazului său, în care se arăta că, în august 1938, el a fost găsit vinovat de crime, inclusiv de agitație antisovietică, defăimarea partidului și „cultivarea exilaților din jurul său, insuflându-le un spirit contrarevoluționar”.
A fost condamnat, doar, la cinci ani într-un lagăr de muncă ,,corecțională”.
Destinația era … Kolyma, o regiune din Orientul Îndepărtat rus, pe care Aleksandr Soljenițîn a descris-o drept „un pol al frigului și cruzimii”. Fort-Whiteman a fost repartizat într-o rețea de locuri de muncă forțată cunoscută sub numele de ,,Sevvostlag”, unde condamnații extrageau aur și construiau drumuri prin tundra înghețată. Prizonierii erau echipați cu cizme brute și jachete subțiri căptușite, care ofereau prea puțină protecție, nu numai împotriva bătăilor, ci și împotriva temperaturilor ce coborau în mod regulat la cincizeci de grade sub zero.
În câteva luni, Fort-Whiteman a rămas în urmă cu ,,cotele de muncă”, astfel că … rațiile zilnice de hrană i-au fost diminuate, iar gardienii lagărului îl băteau cu brutalitate și destul de des. Un bărbat plin de vitalitate a fost redus la un ,,dohodyaga”, ceea ce în argoul de lagăr se traduce aproximativ prin „o persoană care se apropie de capătul drumului”.
Niciunul dintre prietenii săi din Moscova nu aveau idee ce i se întâmplase. Printre aceștia se număra și Robert Robinson, un întreprinzător afro-american din Detroit, care fusese recrutat să lucreze în Rusia de către emisarii sovietici care vizitau fabrica Ford Motors. În cele din urmă, preventiv, Robinson a rămas în URSS mai multe decenii. Într-un memoriu, el a descris o întâlnire cu un prieten, la Moscova, fost deținut la Kolyma și tovarăș cu Fort-Whiteman:
… „A murit de foame sau de malnutriție, un bărbat dărâmat căruia i-au fost rupți colții”.
Ultimul document din lunga istorie a scurtei vieți tumultoase a lui Fort-Whiteman este certificatul său de deces, o foaie de hârtie decolorată, păstrată într-o arhivă din îndepărtatul Kazahstan. Imediat după miezul nopții de 13 ianuarie 1939, cadavrul înghețat al lui Fort-Whiteman a fost livrat la spitalul din Ust-Tejny, o așezare ce părea construită din cuburi de zăpadă.
Cauza oficială a morții, conform cutumelor sistemului, a fost …„slăbirea activității cardiace”.
Lovett Fort-Whiteman este singurul afro-american înregistrat oficial că a murit în Gulag, dar – pentru ultimele sale momente pământene -, această distincție s-a făcut printr-o mică diferență. A fost aruncat tot într-o groapă comună, alături de alte mii de alți ,,tovarăși” deținuți, care au avut aceeași soartă.

Epilog
Dincolo de tragi-comicul acestei povestiri cu ,,tâlc”, paradoxurile ideologice ale lumii bolșevice – indiferent de meridianele geografice pe unde s-au expandat -, precum se vede n-au cunoscute limite, de niciun fel – etnice, religioase, sexuale sau contextuale.
Printre ,,călătorii de culoare” au fost incluse câteva figuri culturale semnificative precum Langston Hughes, Paul Robeson, Claude McKay, etc., și alte zeci de confrați ale căror nume n-au ajuns pe coperțile volumelor literare despre explorările și experiențele lor din raiul sovietic. Dar, unul dintre cei mai interesanți vizitatori a fost o modestă coafeză din New York City, care negăsindu-și de lucru – deoarece clienții albi nu agreeau ,,hair-stylist”-i de culoare -, s-a mutat la Moscova în 1934, de unde i-a scris fiului ei despre ,,noua sa casă din URSS, care este ,,ca apa care fierbe într-un ibric””. Probabil o referință cifrată despre efervescența revoluționară din capitala raiului proletariatului mondial. În acest context, ,,fruntașa” de culoare și experiența ei pozitivă din Uniunea Sovietică a determinat-o să-și dezvolte o nouă identitate ca … ,,muncitor sovietic” – roșu, ca … ,,o formă mai fluidă de construcție a identității” pe care ,,mediul unic de viață sovietic”, de la acea vreme, a făcut-o posibilă.
Un alt caz, de excepție, este cel al lui Robert Robinson (menționat în povestea vieții lui Lovett Fort- Whiteman) care a avut o experiență mai nuanțată și, uneori, periculoasă, deoarece, era singurul muncitor afro-american care a părăsit America în 1930, după ce sovieticii l-au recrutat împreună cu mai mulți muncitori … albi, bucurându-se de o aparentă lipsă de opresiune rasială în Uniunea Sovietică. Cu toate acestea, nu a putut să-și uite … culoarea pielii.! El a considerat antirasismul sovietic cam … ciudat, mai ales, atunci când bărbații sovietici își încurajau tovarășele prietene să danseze cu el la evenimentele patriotico-muncitorești. A trebuit să țină cont, totuși, de ,,contextul cultural”, semnificativ altul, diferit de cel din Statele Unite, unde, un astfel de act ,,tovărășesc” l-ar fi putut costa viața! Dar, tovarășii sovietici încercau să-i arate, de fapt, … cât de anti-rasiști sunt.!
Deja o celebritate, totuși, Robinson se simțea ,,inconfortabil” și era conștient de faptul că Uniunea Sovietică avea să-l folosească pentru un ,,asalt” propagandistic … împotriva SUA.
Acest mediu i-a întărit identitatea de persoană de culoare, dar nu i-a lăsat spațiu pentru a-și asuma ,,o identitate de muncitor sovietic”. În ciuda pretențiilor oficiale de antirasism, mulți cetățeni sovietici încă aveau ,,idei” despre oameni de culoare, construite pe stereotipuri, un rezultat nefericit al unei relative lipse de experiență cu afro-americanii și africanii. Odiseea lui Robinson în Uniunea Sovietică – ca și a multor, altor, afro-americani – a însemnat … pierderea cetățeniei americane, câștigarea cetățeniei sovietice, părăsirea Uniunii Sovietice și, în cele din urmă, întoarcerea în Statele Unite, … ,,cu coada între picioare”, …. așa cum se zice pe plaiurile mioritice, într-o formă de exprimare mai nuanțată a umorului, un pic, mai ,,negru”.
Experiențele și poveștile multor ,,pasageri” de culoare oferă istoricilor și profanilor șansa de a vedea experimentul sovietic dintr-o altă perspectivă, unică, … în alb și negru. Ele ilustrează aproape perfect fluxul ,,vizitatorilor” afro-americani în URSS și ,,interesul” negrilor pentru experimentul sovietic. Prin cuvintele și poveștile lor, putem înțelege mai bine istoricul ,,politicii naționalităților sovietice”, ierarhiile sociale sovietice și impactul subliminal al opresiunii rasiale americane asupra identității și experienței afro-americanilor … sovietici!. Vocile lor se adaugă la un volum tot mai mare de literatură despre experiențele afro-americanilor și, ulterior, a africanilor din Uniunea Sovietică, în timpul ,,celei mai roșii perioade” a secolului XX.

Mihai COPEȚCHI – KOPECKY