ROMÂNIA BREAKING NEWS

Vlahi sau Români ? O dezbatere sterila, inventata de neprietenii românilor. VIDEO

Balcanii au fost întotdeauna locuiți de români! De la Marea Egee, din Muntii Pindului, de la Adriatica, din Dalmația, de la Marea Neagră și pâna la nord ,în Carpați, a fost un singur popor : poporul român.

 Timpurile s-au  schimbat,au  năvălit slavii in secolul al VII-lea, peste încă șapte sute de ani au venit turcii , apoi, in părțile de apus, au coborât ungurii și mai apoi  austriecii, iar poporul roman din Balcani s-a impraștiat, s-a impuținat, în unele zone chiar a dispărut, cum ar fi în Muntenegru și Bosnia-Hertegovina.

 Pe lângă aromânii din Macedonia si Pind, din Albania si Bulgaria, ramân sa reziste compact, până in ziua de azi, daco-românii din Timoc (200 de localitati in Serbia, 100 in Bulgaria – 30 in jurul Vidinului, plus 70 de-a lungul Dunarii, pâna la mare).

E suficientă o scurtă privire în istoria noastră și a regiunii în care trăim,  pentru a înțelege un adevăr pe care mulți români il ignora, anume că vecinii cu care ne-a procopsit istoria și migrațiile popoarelor, nu ne-au înghițit niciodată, ei făcând tot ce le stă în putință pentru a scăpa de noi, contactele cu ei  fiind doar un șir continuu de lupte și eforturi pentru a ne păstra limba și neamul.

Vecinii noștri, cu excepția unor scurte perioade în care i-am avut aliați de conjunctură, pe unii sau pe alții, nu au încetat să ne nege existența  și implicit dreptul nostru istoric de a stăpâni ceea ce ne aparține pe drept, pământul în care ne-am nascut, am crescut ca neam și ne-am afirmat identitatea nationala.

Înconjurați din toate părțile, o insulă latină într-o mare slavă și turanică, această romanitate s-a tot micșorat sub presiuni și lovituri, până a ajuns ceea pe care o cunoaștem astăzi.

Mistificarea istoriei este la rang de cinste în panoplia mijloacelor folosite de dusmanii nostri, și este cu atât mai eficientă, cu cât nici românii în general nu par să aibă apetență pentru aflarea adevărului.

Intre “vlahi” și “români”, desi sunt unul si acelasi popor,au fost inventate si speculate deosebiri, mai ales de către propagandistii si falsificatorii istoriei sârbi și bulgari, în încercarea tenace de a diviza si deznationaliza minoritatea romana din tarile lor.

De aceea, trebuie sa stim ce sunt vlahii.

Conform Wikipedia,„Valahii (sau vlahii) era numele dat de către alte popoare, populațiilor romanizate din Europa Centrală și Răsăriteană, în stânga și în dreapta Dunării: românii, aromânii, meglenoromânii și istroromânii.

După crearea statului modern român, acest termen este folosit preponderent pentru a-i desemna pe aromâni, meglenoromâni și istroromâni.

Originea numelui este legată de lingvistica germanică: aceeași origine duce la cuvintele “welsh” și “wallon” în alte părți ale Europei pentru populațiile locale considerate romanice.

Popoarele slave au preluat cuvântul, folosind inițial numele de valahi în general în legătură cu toate popoarele romanice deci și pentru locuitorii teritoriului ev-medieval românesc.. Mai târziu, forma cuvântului s-a nuanțat, oarecum schimbat în funcție de utilizatori.

De exemplu, Italia în limba poloneză este numită “Włochy”, iar in limba maghiara “olasz” sunt italienii, iar “oláh” sunt românii. Termenul valahi era un exonim, deci folosit numai “în afară”, în timp ce respectivii (valahii între ei) foloseau diferite cuvinte provenite din “romanus” pentru a se numi pe ei înșiși: “români” “rumâni“, “rumâri”, “armâni“, “arumâni”, ș.a.m.d.

În acest context este demn de menționat, că în greaca Imperiului Bizantin (Imperiul Roman de Est) valahii erau denumiți deseori [„romanoi”]], ca fiind vorbitori de limbă romanică (latină).

În documentele istorice europene din Evul Mediu termenul apare sub diferite forme: Walachen (germ.), valaques (fr.), vlachs sau wallachians (engl.), velascos (sp.), velaci sau valacchi (ital.), volohi sau vlohi (rus., pol.), vlasi (serb., bulg.), oláhok sau vlachok (magh.), vlahoi (neogr.), iflaklar (turc.) și variante (moshovlahi, kuțovlahi, dicieni, mavrovlahi sau morlahi…).”

Mai departe:

„Numele de Valah are aceeași etimologie ca și numele de Wales (în Marea Britanie), Walcheren (în Olanda), Valonia (în Belgia) și numeroasele toponime de tip “Welch”, “Walsch”, “Walchen” înșiruite de-a lungul vechii limite dintre arealul limbilor germanice și cel al limbilor romanice, în Alpi. Este vorba de cuvântul germanic walah sau walh, însemnând “străin”, “ne-german”, și care, la rândul lui, provine din numele poporului celtic al Volcilor (Volcae în latină), întâlnit de germanicii teutoni în decursul campaniilor lor de jaf și pradă în Galia, în anii 110-100 î.e.n.

Migrația ulterioară a triburilor germanice în Europa, în secolele III – IV, în contact cu slavii și cu celelate popoare migratoare, a răspândit acest etnonim de walah în Europa centrală și orientală (pentru populațiile romanice). Trecând în alte limbi, walah a luat diferite forme : vlah, vlahos, vlas, voloh, wloh, olah, iflak… trecând ulterior și în limbile occidentale : valacchi, velaci, valaques, valacos, wallachians.

Valahii sud-dunăreni de azi sunt urmașii tracilor romanizați și a romanilor antici veniți aici și rămași (ca și în Dacia). Deși, oficial, sunt recunoscuți ca minorităti naționale în statele unde sunt prezenți (Albania, Bulgaria, Grecia, Macedonia și Serbia), numărul lor este sistematic minorat în recensământe (parțial fiindcă multe persoane nu doresc să se afirme ca fiind minoritare), nu sunt școliți în limba maternă și sunt supuși unui proces de asimilare, iar în România sunt pur și simplu socotiți Români deși populația locală îi deosebește prin porecla de “Machedoni” (cuvânt care nu trebuie confundat cu “Macedoneni“: locuitorii republicii Macedonia sau a regiunii Macedonia din Grecia).”

Și totuși, diversiunea funcționează, chiar și astăzi în Serbia existând două minorități așa-zis distincte, românii și vlahii, și chiar membrii acestora nu sunt prea conștienți că sunt același lucru, rod al îndelungatei propagande de dezbinare.

Acest tip de propagandă a fost activă inclusiv în perioada comunistă, în timpul regimului lui Tito, dar și de mai devreme, cum demonstrează și acest articol preluat din ziarul “Plaiuri năsăudene” al refugiaților năsăudeni din perioada ocupării Ardealului de Nord de către unguri (1941 – 1944), articol scris de I.V. Spiridon și intitulat Wallach:

WALLACH

de I. V. Spiridon – Plaiuri Nasăudene

Povestea un prieten că în trecut un cetățean foarte bogat cu punga și nu tot atât cu duhul, jertfise pe altarul propagandei pentru un anume partid o sumă atât de serioasă, încât după ce partidul câștigase în alegeri a trebuit să fie și el luat în serios.

A fost deci numit membru în consiliul comunal. Comuna: un oraș destul de poluat.

Totul ar fi rămas normal, pentru vremuri și locuri, dacă cetățeanul nu ar fi avut păreri, care ar fi venit în conflict cu ale altui membru al consiliului. La una din ședințe conflictul a crescut în proporții, și un profesor, care nu îl prea putea accepta, îi aruncă enervat epitetul: incultule!

Cetățeanul sare ca ars:

– Eu incult? Tu cult!

Această anecdotă mi-a venit în minte zilele trecute când răsfoiam un dicționar. Întâmplător am dat peste cuvântul „walachians”, sub care înțelegeau englezii pe români, mai ales pe cei din Oltenia și Muntenia. Nu numai englezii se numesc astfel.

Germanii, spre exemplu, întrebuințează cuvântul ”Wallachen”, italienii ” valacchi”, francezii „valaques” , grecii „vlahos”, polonii „volosin” și vecinii noștri „olah”.

Rădăcina din care derivă toate acestea este vechiul cuvânt german „Wallach”, sub care se înțelegeau romanii. După prăbușirea imperiului roman de răsărit, cuvântul a continuat să circule cu aceeași sferă largă, cuprinzând în interiorul ei pe toate neamurile născute din coapsa Romei. Cu timpul sfera aceasta s-a restrâns tot mai mult, până ce, către sfârșitul Evului Mediu, și începutul celui Modern, am rămas singurii care mai eram numiți astfel.

Cari sunt motivele pentru care nouă ni s-a aplicat mai multă vreme această veche expresie germană?

În primul rând probabil că la popoarele latine din Occident întâlnim ca o categorie stilistică dominantă individualismul, în vreme ce la noi domină categoria organicului. Ca și noi, aceste popoare au fost multă vreme dezbinate, dar spre deosebire de noi, din cauza dominării acestei categorii stilistice, individualismul, părțile s-au afirmat la ele mai vehement ca una potrivnică celeilalte.

Să ne gândim la Franța, la Spania și mai ales la Italia Evului Mediu: atâtea principate, ducate și comitate nu numai independente, ci și permanent în conflict unele cu altele din același neam, afirmându-și fiecare individualitatea atât de mult încât făcea imposibilă rămânerea lor și pe mai departe sub acoperișul cuprinzător al acestei expresii.

Din acest motiv nu numai că a dispărut expresia „wallach”, dar a fost periclitată chiar și existența cuvintelor „francez”, „spaniol”, și „italian”. Se vorbea – amintim cazul italienilor – despre milanez, venețian sau genovez.

La noi domnitorii din Muntenia și Moldova n-au purtat niciodată vreun război cu romînii din Ardeal, numai cu stăpînitorii acestei părți a țării noastre, streini de neamul nostru.

Între ei domni ai Munteniei și ai Moldovei s-au bătut, dar trebuie amintit aici că, pe de o parte în dosul acestor lupte se manifesta o voință de unire, chiar cu forța, iar pe de alta că niciodată cu ocazia unor astfel de lupte nu s-a uitat că ele se dau între frați. Categoria organicului și-a spus și aici cuvântul.

Un alt motiv pentru care la noi s-a păstrat și ni s-a aplicat mai multă vreme vechea expresie germană „Wallach” este calitatea conștiinței originii noastre latine. La noi această conștiință a fost mai puternică decât la popoarele de origine latină ale Occidentului și aceasta pentru că la noi ea nu a avut un caracter static, ci unul dinamic.

Să analizăm acum tot numai pe scurt, spațiul nepermițându-ne altfel, cauzele pentru cari conștiința originii noastre latine a avut, spre deosebire de popoarele latine din Occident, acest caracter, dinamic.

În primul rând la noi părțile nefiind în conflict, atât de vehement unele cu altele, conștiința întregului, cu origine comună, n-a fost pe această cale tulburată. În această situație am fi putut avea o conștiință a originii noastre latine mai puternică decât popoarele latine din Occident, dar tot cu un caracter static. A acționat întotdeauna și un factor de natură oarecum geografică: poziția noastră, izolați în mijlocul unei populații de origine nelatină. 

Faptul că cu aceste popoare nelatine am avut întotdeauna, ca suflet, nu ca pacte, altfel de raporturi decât de prietenie ne-a fost din acest punct de vedere foarte util: raporturilor de acest fel trebuie să le mulțumim conștiința noastră trează, dinamică.

Atât de trează și de dinamică încât ea a devenit din scut suliță. Expresia cu rădăcini atât de vechi și sens de nobil blazon nu poate, pentru o minte normal constituită, să îmbrace sensul pe care al vrea să i-l dea întovărășind-o cu un adjectiv care denotă numai neputincioasă ură, cei care nu se pot mândri cu o astfel de origină, certificatul lor de origine etnică, fiind pierdut undeva pe drumul de departe și până aici. Întovărășirea ei cu adjectivul nepomenit poate numai să arate că precum între indivizi și între popoare anecdota prietenului meu poate să fie adevărată.”

Surse:  cristiannegrea.blogspot.ro si  I. V. Spiridon – Plaiuri Nasăudene

cersipamantromanesc.wordpress.com

Leave A Reply