NORI NEGRI, DAR ÎNCĂ NU DEASUPRA ROMÂNIEI

Viorel LUCACI – 18 decembrie 2022

1. CONTEXT

Au apărut recent în mass-media relatări cu privire planul de achiziționare de către România a unor tancuri noi şi moderne. Din ce se înțelege, discuțiile se dezvoltă în jurul a două opțiuni, respectiv o versiune de M1 Abrams (produs de General Dynamics Land Systems din SUA) şi Leopard II în versiune 2A6 sau o alta (produs de Krauss-Maffei Wegmann GmbH & Co din Germania).

Principala întrebare care va apare ar fi: ce tip de tanc ar fi mai adecvat pentru România? Aici nu trebuie luate în considerate doar aspectele legate de performanțele tancului în sine, ci tot ceea ce înseamnă achiziția unor astfel de echipamente (logistica aferentă, experiența de luptă reală dacă ea există, costurile indirecte implicate, posibilitatea de asigurare a unui flux de piese combinat cu service-ul aferent atât pe timp de pace cât și de război, pregătirea personalului, capacitatea industriei românești de profil în asimilarea unor astfel de tehnologii şi echipamente, posibilitatea de a produce muniția aferentă în volum mare (inclusiv în condițiile unei stări de război) etc.

Doar un tanc nou și modern nu este suficient pentru a crește greutatea puterii militare a României. Sustenabilitatea unui astfel de demers de achiziție devine cel puțin la fel de important. De câte tancuri moderne avem nevoie pentru a conta la nivel de NATO? Conform tuturor datelor disponibile exclusiv public, Forțele Terestre Române dispun în prezent de cca. 460…600 (?) de tancuri de diferite tipuri, din care o parte au fost modernizate la mijlocul anilor ˊ90, rezultând cuscuta versiune TR-85M1 Bizonul – destul de apreciată de partenerii NATO. Fiind membrii NATO și respectând de aici anumite criterii de obligativitate, este cert că un număr însemnat din acestea pot fi puse oricând în luptă în cel mai scurt timp. Să nu fie niciodată nevoie! Actualul conflict armat din Ucraina ne-a dovedit tuturor că – inclusiv în contextul războiului modern (cel în cinci dimensiuni de desfășurare) – numărul de tancuri disponibile reprezintă un factor deosebit de important, nu doar performanțele acestora, mai ales când ai de-a face cu un agresor net superior ca volum de trupe. De aceea, dacă și așa vor fi achiziționate tancuri noi, umărul acestora ar trebui să fie adecvat necesităților și specificului României, nu să fie luate decizii doar pe baza rezultatului unor calcule exclusiv economice efectuate de firme de consultanță care nu au nici o legătură cu domeniul militar. Dacă vom cumpăra maxim 40 ÷ 50 de unități, acest lucru nu va conta semnificativ în balanța unui ipotetic conflict armat de anvergură în care România va trebui să se apere. Vorbim despre ceva serios doar la cca. 300 de tancuri noi în sus. Aceste valori reprezintă estimări strict personale, care pot fi cât se poate de eronate.

Cu aproape 800 de tancuri disponibile din care măcar 40% să fie cele moderne și pretabile a fi aruncate imediat în luptă, în cazul unui scenariu negru România ar putea rezista cu bine în acel interval de 48 ÷ 62 de ore în care se estimează că ar fi pusă complet în funcțiune întreaga mașinărie defensivă la nivel de NATO [1]. Acest interval ar putea crește dacă ar exista atacuri succesive asupra mai multor membrii ai Alianței. Într-un astfel de exercițiu sumbru de imaginație trebuie să ne rugăm pentru ceva: în acel moment – dacă el va veni vreodată – SUA să nu fie angrenate deja într-un alt conflict major deschis în Pacific de exemplu. Altfel… lucrurile vor fi mult mai complicate. Tocmai de aceea, perspectiva achiziționării de tancuri noi pentru Forțele Terestre Române este oportună. Posibil ca după etapa cu tancurile să urmeze cea cu sistemele de artilerie autopropulsate. Şi aici vom avea probabil dilema „M109A6 Paladin sau PZH2000?”

Tot în contextul perspectivei anterior menționate trebuie făcuta o paralelă între cele două opțiuni într-un mod cât mai profund. Cu alte cuvinte: tancuri Abrams sau Leopard II pentru România?

Scopul prezentului text nu este acela de a detalia o astfel de paralelă. Părerea mea personală este aceea că, de departe tancurile Abrams sunt cele mai potrivite pentru țara noastră. De ce? Raționamentul din spate este cumva similar cu cel care a condus la achiziționarea avioanelor multirol F-16 în loc de SAAB Gripen (discuții începute se pare, încă din 2006). Ce ne dorim, ce putem cumpăra? Ceva foarte nou, foarte scump, foarte modern dar netestat în condiții reale de luptă, sau ceva mai puțin nou, tot modern (oricum mult mai modern față de ceea ce avem acum), puțin mai ieftin și verificat ca eficientă în numeroase confruntări armate reale? O întrebare dificilă și care poate fi adresată anterior oricărei intenții de achiziție de armament de orice tip.

2. DE CE ABRAMS ŞI NU LEOPARD 2?

Unul din principalele motive ar fi acela că, pe termen mediu şi lung Germania nu ar trebui să beneficieze de prea multă încredere strategică din partea României [2]. Aspectele economice sub egida UE sunt unele, însă problemele de apărare sunt altele. Devine necesară o astfel de disociere. Susțin aceasta, în special în perspectiva unui conflict de anvergură a NATO cu Rusia sau cu o altă putere militară din afara spațiului euroatlantic. Ca urmare a puterii şi a caracteristicilor economiei germane există o serie întreagă de dependențe faţă de state din afara acestui spațiu, dependențe care ar putea genera inflexiuni de profunzime la Berlin în condiţiile unui conflict armat de anvergură în care să fie implicat NATO.

De cealaltă parte a tuturor percepțiilor anterioare există unele rețineri față achiziția de tancuri pe proveniență americană, inclusiv din partea unor militari români de top. De ce? Cauzele sunt legate de o anumită senzație de „lipsă de angajament” din partea americanilor. Problema aici este alta. Cum definim această lipsă de angajament şi la ce anume o raportăm? Lipsă de angajament în comparație cu cine? Care ar fi trebuit să fie conduita SUA pentru a putea spune că „au angajament atât cât trebuie”? O prezentă militară şi mai puternică în diferitele puncte de pe Glob? Să nu se fi retras din Afganistan? Să fi invadat Iranul? Să fi intervenit direct în Ucraina împotriva Federație Ruse? Întrebările pot continua. Cine ar fi suportat toate aceste cheltuieli uriașe în condițiile în care SUA au şi ele probleme interne destul de complicate? Niște răspunsuri edificatoare la toate aceste întrebări ar fi extrem de elaborate. Nu dispunem de toate datele.

Devine tot mai cert faptul că presupusa „slăbire” a angajamentului SUA – dacă ea într-adevăr există şi se manifestă – își are cauzele dincolo de mandatul lui Donald Trump. Cauzele respective sunt greu de înțeles pentru cei mai mulți dintre noi. Așa cum am mai spus şi în alte articole, anterior ultimelor alegeri prezidențiale din SUA majoritatea celor cu abordări politice democratice estimau cu entuziasm că venirea lui Biden la Casa Albă avea să remediere complet fisurile transatlantice apărute încă din 2014. Așteptările au fost satisfăcute doar parțial, problema (frâna) fiind în Europa nu în SUA. Cumva, această legătura transatlantică s-a erodat pe parcursul ultimelor decenii ale Păcii Americane instaurate imediat după 1945. Conduita recentă a Europei occidentale a supărat Washingtonul. Dacă această supărare este justificată sau nu, ne va dovedi doar istoria. Cert este altceva. Fără susținerea puternică preponderent americană, Ucraina ar fi căzut în câteva zile după data de 24 februarie.

3. PROBLEMELE STRINGENTE ALE ROMÂNIEI

Dilema pentru România în caz particular va fi următoarea. Ce ar putea contrabalansa presupusa lipsă de angajament a SUA, odată ce toate calculele legate de securitatea României după 1990 au fost și sunt dezvoltate preponderent pe osatura liniei București-Washington? Se poate accepta ca fiind oportune mult discutatele abordări cu privire la apărarea europeană de sine stătătoare, o apărare cel puțin parțial disociată de SUA. Da. Însă, poate oare Europa cristaliza o armată comunitară puternică în jurul unui astfel de concept de apărare? Teoretic, nimic nu este imposibil. Ce ne facem cu caracterul „pestriț” al modului în care diferite state europene percep relația cu vecinătatea estică? Totul devine foarte complicat cu o Germanie şi cu o Franţă cu puternice afinități față de Federația Rusă şi China, ele însele formând motorul economic al UE.

Poate că ne-ar avantaja să avem un protector situat undeva mai aproape. Dar cum? Greu de găsit un protector apropiat din punct de vedere geografic, care în același timp să fie puternic din punct de vedere militar şi de încredere pentru România din perspectivă istorică. În prezent, singura putere care îndeplinește complet două din cele trei deziderate enumerate anterior (puterea militară şi încrederea) o reprezintă partenerul strategic de peste Atlantic. Ideea de „SUA pe primul loc” în securitatea României este justificată de însăși natura arealului geografic în care se situează țara noastră.

4. ROMÂNIA ÎNGRĂDITĂ DE DISONANȚE DE SECURITATE

Întreaga ecuație de securitate a României este complicată în prezent. Nu este nici un secret. Teritoriul țării noastre nu constituie doar un intrând geopolitic de natură euroatlantică în imensa masă oriental-eurasiatică, ci o insulă. Suntem o insulă. Să o luăm de jur împrejur pe hartă:

• La nord: Ucraina, cu problemele ei extrem de greu rezolvabile şi aflată într-un conflict despre care nu știm deocamdată ce deznodământ va avea;
• La nord-est: Republica Moldova, care este încă prea slabă din punct de vedere militar şi prea puternic captată în siajul rusesc pentru a-şi putea asuma pe deplin un drum către Occident;
• Le est: Marea Neagră, cu al ei factor rusesc de incertitudine;
• La sud: Bulgaria, cu caracterul ei slav. Un stat care în vara lui 2016 ne-a tăiat-o din scurt în demersul de înființare a unei flote militare comune româno-bulgaro-turce la Marea Neagră. Atunci, Sofia a considerat că nu este benefic să enervăm Rusia mai mult decât era necesar. Atunci s-a primit un semnal cu reverberații profunde strategice şi important pentru București;
• La sud-vest: Serbia, cu încă puternicele sale amintiri ale episodului 1999. O țară care nu s-a regăsit într-un parcurs euroatlantic și nici un credem că se va regăsi prea curând. O țară cu răni teritoriale încă deschise și cu conflicte mocnite care oricând pot fi reactivate;
• La vest: Ungaria, cu al său joc la trei capete (cu UE/NATO, cu Rusia și cu China). Remanențele existente între România şi Ungaria sunt bine-cunoscute. Un stat care constituie un puternic factor de incertitudine, chiar dacă este membru deopotrivă al NATO şi al UE, chiar dacă – raportat la mărimea şi la interesele sale proprii – are o politică externă de-a dreptul de invidiat.

Având în vedere caracteristicile acestei împrejmuiri, românii pot cumva să fie mândrii de un lucru. Nu trebuie înțeles aici ca o ovaționare a organelor de stat cu atribuţii în domeniul securității naţionale [3] de la Bucureşti, dar faptul că raportat la toate aceste condiţii România este întreagă – la aproape 33 de ani de la Revoluție – constituie un lucru de apreciat. Puteam foarte bine să avem soarta Iugoslaviei sau a Ucrainei. S-a încercat acest lucru de cel puțin trei ori după 1990. Doar în anumite contexte vom realiza cât de bine este să fi membru NATO şi UE.

5. ÎNCHEIERE

În concluzie, plecând de la nevoia de tancuri noi am divagat către ideea că România are de gestionat o ecuație de securitate dificilă, despre care este greu de estimat cum ar putea evolua ea în scenariul unui conflict major NATO vs. Rusia, sau NATO vs. Rusia+China. Cu atât mai mult, apărarea României trebuie modernizată în continuare.

Pe de altă parte, nu este exclus ca această ipoteză bazată pe pericolul unui atac rusesc asupra statelor NATO să fie una complet eronată. Rusia ar putea induce în cel mai rău caz riscul unor lovituri cu rachete balistice, în special fiind vorba despre un atac nuclear, dar și acesta este redus. Doctrina MAD [4] încă este valabilă.

România în schimb, ar trebui să-şi reconcentreze atenția către vecini și să facă tot posibilul ca riscul unei confruntări să fie cât mai mic. O variantă ipotetică ar fi super-înarmarea României. Dar cu ce, de unde, cum și când? Transformarea țării noastre într-un timp relativ scurt într-o mașină de război a americanilor (a NATO în general) în coasta blocului eurasiatic ar trebui minuțios analizată. Deoarece ar presupune atât avantaje evidente cât și riscuri semnificative. Opțiunea de a fi complet neutrii nu poate fi luată în considerare. Nu se poate. Acest fapt nu înseamnă că nu avem nevoie de avioane, de tancuri sau de sisteme de apărare antiaeriană moderne cât mai repede și cât mai multe. Avem nevoie, deoarece viitorul nu sună prea bine. Apar tot mai puține semnale că lumea se va liniști. Din „COVID 19” am intrat imediat în „Ucraina 2022”. Ce urmează? Deocamdată, norii negri nu vin deasupra României.

ADNOTĂRI

 [1] Mai multe detalii se găsesc într-o carte de excepție: ALLEN John. R., HODGES F. Ben şi LINDLEZ-FRENCH Julian, VIITORUL RĂZBOI ŞI APĂRAREA EUROPEI, București 2022, Editura Militară, volum publicat la inițiativa și cu suportul New Strategy Center, 399 de pagini.

[2] Recomand pentru acest subiect de discuție parcurgerea articolului „DESPRE SERIOZITATEA STRATEGICĂ A STATELOR MICI”, scris de subsemnatul și publicat pe site-ul ROMANIA BREAKING NEWS (RBN Press) la data de 6 iunie 2018.

[3] Conform cadrului legislativ naţional aflat în vigoare, organele de stat cu atribuţii în domeniul securității naţionale din ţară noastră sunt: (i) Serviciul Român de Informații – SRI, (ii) Serviciul de Informații Externe – SIE, (iii) Serviciul de Protecție şi Pază – SPP (ca instituții de sine stătătoare), precum şi Ministerul Apărării Naţionale, Ministerul Afacerilor Interne şi Ministerul Justiției [prin structuri interne specializate, respectiv (iv) Direcția Generală de Informații a Apărării – DGIA, (v) Direcția Generală de Protecție Internă – DGPI şi (vi) Serviciul Informații Clasificate – SIC]. La cele șase organe de stat enumerate anterior se adaugă structurile de informații ale NATO, structuri la care România este conectată prin apartenența sa la Alianță. Acestea sunt Joint Intelligence and Security Division – JIS (Divizia Întrunită de Informații şi Securitate) – aferentă structurii organizatorice civile a NATO şi Counter-Intelligence Centre of Excellence (Centrul de Excelență pentru Contrainformații + alte cel puțin trei structuri) – aferent structurii organizatorice militare a NATO.

[4] Distrugere Reciprocă Asigurată prescurtat „DRA”, sau „Mutual assured destruction” (Engleză) prescurtat „MAD” reprezintă o doctrină, o strategie de securitate națională conform căreia utilizarea pe scară largă a armelor de distrugere în masă ar conduce la anihilarea completă, totală și irevocabilă, atât a atacatorului cât și al apărătorului, un astfel de conflict terminându-se fără nici o victorie sau armistițiu, doar cu distrugerea reciprocă [sursă: prelucrare după wikipedia].

[sursă foto: 3dexport.com]