ISTORII ANTI-ALIATE: Al Doilea Război Mondial s-ar fi putut încheia în 1943 dacă bombardamentele aliate s-ar fi concentrat asupra țintelor militare.

(Extrase, traduse și adaptate, dintr-o suită de articole ale istoricului Shane Quinn [ii], analist de politică externă internațională, la Global Research)

Celebrul comandant al Marii Britanii, Mareșalul Aerului Sir Arthur Travis Harris[iii] – un fel Jukov[iv] al Angliei -, era convins că eforturile ,,de a pedepsi cel de-al Treilea Reich” prin „bombardarea Germaniei oraș cu oraș”, așa cum spunea în iulie 1942, vor duce războiul la spre final, foarte rapid. Rezultatul din spatele acestor raiduri aeriene, din ce în ce mai distructive, s-a dovedit, la final, extrem diferit față de modul în care a fost prevăzut.

Din 1942, Cabinetul britanic a fost de acord cu „bombardarea zonală” a orașelor germane, Harris primind sarcina de a ,,implementa politica lui Churchill” și a contribuit nemijlocit la dezvoltarea tacticii și tehnologiei pentru a-și îndeplini sarcina cât mai eficient posibil, în efectuarea celor mai devastatoare atacuri aeriene ale Regatului Unit împotriva infrastructurii și populației civile germane, inclusiv bombardamentul de la Dresda, din 13-15 feb. 1945.

Preferința maladivă a lui Harris pentru ,,bombardarea zonelor” față de țintirea de precizie a anumitor obiective rămâne controversată, pentru că mulți înalți comandanți aliați l-au considerat mai puțin eficient și, parțial, pentru numărul mare de victime civile, precum și pentru distrugerile ,,strategice”  provocate în Europa continentală.

Atacurile britanice – și din 1943 americane -, împotriva zonelor dens populate – evitând adesea punctele ,,fierbinți” ale industriei de armament germane – au servit la prelungirea, inutil de tragică, a celui de-al Doilea Război Mondial cu încă doi ani. În Europa, raidurile aeriene aliate au jucat un rol central în a permite mașinii de război germane să ruleze în mare parte nedeteriorate, înainte ca aceasta să se oprească încrâncenată în est, la Stalingrad.

În perioada de vârf a bombardamentelor, Albert Speer, care, încă de la numirea sa ca ministru de război nazist, de către Hitler, în februarie 1942, a remarcat despre tacticile aeriene aliate că „războiul ar fi putut fi hotărât în ​​mare parte în 1943 dacă în locul bombardamentelor vaste, dar inutile în zonă, avioanele se concentrau pe centrele producţiei de armament”.

Albert Speer era arhitect de meserie, nu trăsese niciodată cu o armă, așa că a fost „fulgerat” de misiunea ce i s-a oferit, de a-i urma defunctului Fritz Todt [v]. „Am încredere în tine”, l-a asigurat Hitler pe Speer, care, totuși era cam nesigur, „Știu că te vei descurca. În plus, nu am pe nimeni altcineva [de încredere – n.a.]. Luați imediat legătura cu Ministerul și preluați postul”.

Capacitățile ,,largi” ale lui Speer au ieșit rapid în prim-plan. În fiecare lună, liderul nazist îl suna pentru a primi actualizări despre producția de armament, înainte de a nota rezultatele într-un document pregătit în prealabil. De exemplu, în primăvara anului 1943, Hitler l-a contactat pe Speer și i-a spus ministrului său, lăudându-l cu orbitoarele fraze: „Foarte bine! Dar, asta e minunat! Serios, o sută zece Tiger [vi]? Este mai mult decât ai promis… Și câte Tiger crezi că vei gestiona luna viitoare? Fiecare tanc este important acum”.

Dictatorul a completat această conversație cu o scurtă analiză a ceea ce se desfășura pe front. „Am luat azi Harkovul. Merge bine”, l-a informat el pe Speer, înainte de a relua cu: „Ei bine, atunci, mă bucur să vorbesc cu tine. Salutările mele pentru soția ta”.

Victoria la care se referea Hitler, în estul Ucrainei, este cunoscută sub denumirea de a treia bătălie de la Harkov, care s-a încheiat pe la începutul lui martie 1943. Pentru Hitler a reprezentat, într-o oarecare  măsură, o răzbunare în urma Stalingradului, dezastru de care era în principal responsabil.

Tiger II
Sursă: Bundesarchiv

La Harkov – al treilea oraș ca mărime al Uniunii Sovietice – germanii au fost depășiți numeric cu 8 la 1 la numărul de soldați și 5 la 1 pentru tancuri; dar o combinație de divizii de elită Wehrmacht și SS, conduse de feldmareșalul Erich von Manstein, a provocat peste 80.000 de victime Armatei Roșii, care au fost alungate complet din Harkov până la 16 martie 1943.

Tancul greu Tiger, pentru care Hitler l-a implorat pe Speer să-l producă în număr tot mai mare, a jucat un rol important în recucerirea Harkovului, ceea ce a ajutat la stabilizarea unei părți a frontului de est.

Cu toate acestea, în 1942, dacă „bombardierul” Harris și-ar fi concentrat atacurile aeriene împotriva economiei de război germane, ar fi putut decima producția de tancuri Tiger – care apăruseră pentru prima dată pe câmpul de luptă lângă Leningrad în septembrie 1942.

Recunoscând pericolul poate puțin cam târziu, Speer l-a avertizat pe Hitler pe 20 septembrie 1942 că, „producția de tancuri de la Friedrichshafen și instalațiile de rulmenți cu bile din Schweinfurt sunt cruciale pentru întregul nostru efort [de război]”.

Spre sfârșitul anului 1940, Royal Air Force a introdus bombardiere grele cvadrimotoare Stirling și Halifax, care puteau transporta încărcături de explozibili cu o greutate de până la 14.000 pounds (peste 6.000 de kilograme). Ambele aeronave dețineau, de asemenea, distanțe de zbor în stare să ,,cutreiere” Germania fără realimentare. Bombardierele britanice – care îi depășeau pe omologii lor de la Luftwaffe – ieșeau în număr tot mai mare de pe liniile de producție începând cu 1941. Dacă avioanele Stirling și Halifax, ,,întărite” din februarie 1942 cu Lancaster-uri, ar fi fost trimise în zonele industriale germane în escadrile obișnuite, ar fi putut provoca daune grave asupra industriei de război naziste chiar înainte de 1943.

Odată cu impulsionarea lui Hitler la acțiune de presimțirile lui Speer cu privire la vulnerabilitatea fabricilor, el a ordonat să fie amenajate linii de apărare antiaeriană mai mari în jurul acestor regiuni. Cu toate acestea, Hitler nu părea să-și facă prea multe griji. Comandantul britanic Charles Portal, șeful Statului Major aerian, a subliniat în mod concludent, în spatele ,,ușilor închise”, la 15 februarie 1942, că „punctele vizate trebuie să fie zonele urbane, nu șantierele navale sau fabricile [de armament]”.

Complexele industrial-militare de producție a panzere-lor din Friedrichshafen, și de-a lungul extremului sud al Germaniei, nu au suferit niciun bombardament aliat serios până la sfârșitul lui aprilie 1944. După aceea, raidurile au fost sporadice, uneori, dar, în mare parte inexistente.

Uzinele, și mai importante, de rulmenți cu bile de la Schweinfurt, în centrul Germaniei, nu au fost atacate deloc până la 17 august 1943 – când aeronavele aliate au suferit pierderi grele, iar instalațiile au fost în mare parte nedeteriorate. Instalațiile de poducție a rulmenților cu bile ale Germaniei naziste au fost esențiale nu doar pentru performanța tancurilor sale, ci și pentru submarinele, avioanele, armamentul greu și alte arme.

Cea mai mare tragedie, care a stat la baza ,,eficienței” acestor atacuri aeriene, a fost că a permis lagărelor morții din Europa Centrală și de Est să rămână în ,,regim de funcționare”, adică uciderea în masă a deținuților, încă, pentru mult timp. De la începutul anului 1942, naziștii și-au intensificat genocidul sistematic, comis în principal împotriva populațiilor evreiești din Europa de est, precum și asupra raselor slave, a romilor sau a oponenților ideologici, etc.

Sute de mii de vieți umane ar fi putut fi salvate, dacă centrele de război germane ar fi fost distruse în 1943 sau chiar 1944. Mai mult, cel puțin de la sfârșitul anului 1942, Aliații aveau informații că naziștii comit crime masive împotriva umanității, dar n-au ținut cont de ele.

Episodul cu ,,voluntarul polonez” de la Auschwitz[vii] este extrem de relevant, pentru istorie.

Căpitanul de cavalerie Witold Pilecki a luptat pentru Rezistența Poloneză în timpul ocupației germane și s-a oferit voluntar să fie deportat la Auschwitz pentru a aduna informații privind crimele săvârșite de naziști acolo. În timpul regimului nazist, nimeni nu știa cu exactitate ce anume se întâmpla la Auschwitz, lagărul de concentrare aflat pe teritoriul Poloniei, însă existau anumite bănuieli. Witold Pilecki va întocmi un raport – ,,Raportul lui Witold” – pe care Rezistența l-a transmis Aliaților pentru a-i informa despre crimele naziștilor, în speranța că și Auschwitzul va fi bombardat, și că Armata Rezistenței va ataca lagărul pentru a-i elibera pe prizonieri. Dar, … degeaba! După război, comuniștii îl vor răsplăti pe Pilecki, pentru serviciile aduse Rezistenței, executându-l pe motiv că era …. ,,agent al imperialismului”!

Între timp, pe 30 mai 1942, mareșalul aerian Sir ,,Butcher” Harris a implementat primul raid cu 1.000 de bombardiere asupra orașului Köln, din vestul Germaniei, un oraș din epoca romană. Raidul a fost considerat un ,,succes major”, Kölnul suferind distrugeri mari și pagube materiale incalculabile, și circa 20.000 de civili uciși, fiind unul dintre cele mai bombardate oraşe ale Germaniei.

Însă, pierderile grele de bombardiere în raidurile de zi și de noapte, extrem de inexacte, au dus la suspendarea incursiunilor pe distanță lungă de către RAF. În acest context, Sir ,,Butcher” Harris și-a propus să pună în aplicare o nouă strategie de bombardare … mai eficientă.!

Astfel, printre multe altele, cel mai controversat raid, inutil și criminal, a fost efectuat în februarie 1945, asupra orașului Dresda – capitala landului german Saxonia -, considerat un raid de ,,mare succes” al aliaților, la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial. În cele patru raiduri din zilele de 13-15 februarie 1945, cînd, 722 de bombardiere grele ale Forțelor Aeriene Regale Britanice (RAF) și 527 ale Forțelor Aeriene ale Armatei Statelor Unite (USAAF) au aruncat peste 3.900 de tone de bombe puternic explozive și dispozitive incendiare asupra orașului Dresda. Distrugerile și furtuna de foc rezultată au distrus peste 6,5 km² din centrul orașului. Se estimează, cu dificultate, că aproximativ 40.000 de oameni au fost uciși. Au mai urmat alte trei raiduri aeriene ale USAAF – în van -, unul pe 2 martie, care viza triajul orașului și un raid mai mic, pe 17 aprilie, care viza zonele industriale. Deși, implementarea politicii de „saturare” sau ,,bombardare zonală” a orașelor germane a făcut din Sir ,,Butcher” Harris o figură extrem de controversată, totuși, era foarte respectat de către subordonații săi și se bucura de o loialitate extremă din partea echipajelor sale de ,,bombardieri”.

În concluzie raidul asupra Dresdei, care nu a avut ca scop distrugerea unor obiective militare sau ale industriei de război – a fost efectuat într-un moment când era clar că Germania pierduse războiul -, a creat indignare chiar și în Marea Britanie. În fața unor acuzații de crime de război, în SUA s-a efectuat o anchetă, care a concluzionat însă că ,,bombardamentul a fost justificat”. Și apoi, bombardamentul britanic ,,a fost motivat de intenția de a acorda un ajutor înaintării Armatei Roșii”, deși, Stalin nu a solicitat așa ceva, din orgoliu, căci se aflau deja la porțile Berlinului și nu vroiau să împartă victoria și prada cu nimeni.

Inițial, a existat susținere pentru ,,credința” lui Harris că numai bombardarea zonei ar distruge voința Germaniei de a lupta, dar pierderile tot mai mari – combinate cu dovezile că spiritul german este de nezdruncinat -, au erodat acest sprijin și l-au adus în conflict cu Prim-ministrul Winston Churchill, care a încercat să se distanțeze de responsabilitatea care îi revenea, asociindu-l cu un „act de teroare”, afirmație retrasă apoi, în urma protestelor coordonatorului și executantului misiunii, adică, de către … deja, mareșalul Sir ,,Butcher” Harris.

Dar dezbaterea despre moralitatea bombardamentelor – și eficacitatea lor -, era deja în derulare în fazele finale ale războiului și, spre dezamăgirea lui Sir ,,Butcher” Harris, cererea lui pentru o medalie specială pentru activitatea de campanie, ca șef al ,,Bomber Command”, a fost refuzată. Au existat și voci ,,aliate” care au sugerat că Sir Harris ar fi trebuit să apară în boxa criminalilor de război, la Nürenberg, alături de unii ,,eroi” sovietici, cu conștiința pătată de sacrificarea inutilă a milioane de soldați ruși: mareșalii Jukov și Rokossovski.

Această demonstrație de terorizare a populației, prin  bombardamente aeriene, a avut un efect redus asupra capacității militare germane, pur și simplu distrugând, doar, mii de case de civili, împreună cu școli, spitale și clădiri antice, provocând și zeci de mii de victime civile, oameni vinovați doar pentru faptul că erau germani și trăiau acolo.

Ne putem imagina impactul posibil, la începutul verii anului 1942, dacă aceste bombardiere britanice ar fi fost expediate în schimb către depozitele de rulmenți și panzere ale Germaniei naziste. S-au gândit prea puțin la colectivitățile umane, astfel de idei au fost evitate, din cauza hotărârii de a lovi mediile urbane. În luna următoare, iunie 1942, naziștii și-au început ofensiva reînnoită spre est cu armament greu care se revărsa din aceste fabrici care produceau  nestingherite. ,,Lipsa de precizie” în cazul bombardamentelor aeriene, în mare parte ,,din cauza radarului și a navigației slabe”, a fost o problemă pentru Aliați – căci, dintr-un număr atât de mare de avioane, doar o mică proporție și-au ,,pus” cu siguranță bombele asupra industriilor de armament ale Germaniei. Astfel, orășelul Schweinfurt și fabricile sale de rulmenți au fost bombardate de 22 de ori de-a lungul războiului, însă, orașul Köln a fost atacat de 262 de ori, în timp ce Berlinul a suportat 363 astfel de atacuri.

Până în primăvara anului 1945, mai puțin de 2% din toate bombele aliate căzuseră asupra fabricilor germane legate de producția de război, însă, o mare parte au fost aruncat peste regiunile populate și peste casele muncitorilor. Destul de revelator este faptul că, la procesele postbelice de la Nürnberg, din 1946, lipsa din procedurile judiciare a fost, exact, … problema bombardării aeriene a țintelor civile urbane. Asemenea deliberări ar fi adus în lumină potențialele crime de război ale Aliaților legate de „depopulare” și așa mai departe, pe care le-au urmărit mult mai mult decât Luftwaffe.

Pe măsură ce războiul a avansat dincolo de anul 1942, o mare parte din armata Wehrmacht-ului fusese distrusă; totuși, reușeau, printre atacuri și baraje de artilerie, să trimită în luptă suficienți soldați cu o reputație înfricoșătoare.

La 14 octombrie 1943, un raid în timpul zilei asupra fabricilor din Schweinfurt a redus producția de rulmenți din Germania cu 67%, un fapt destul de alarmant. Însă, spre satisfacția lui Hitler, bombardierii americani au suferit pierderi mari în timpul acestui atac, dar, dacă s-ar mai fi produs un atac ulterior, în scurt timp, s-ar fi dat o lovitură mortală producției de război naziste, anunțând încheierea conflictului.

Speer a mărturisit, „ceea ce ne-a salvat cu adevărat a fost faptul că, din acest moment [octombrie 1943], inamicul, spre uimirea noastră, a încetat atacurile sale asupra industriei de rulmenți”. Raidurile aliaților asupra centrelor cu rulmenți s-au reluat sporadic pentru o vreme, dar s-au oprit din nou brusc în aprilie 1944.

Toate acestea, ar putea explica existența unui ,,factor separat” în spatele acestor politici uneori derutante, dar, practic evitate și ascunse până astăzi. După înfrângerea germană de la Stalingrad, la începutul anului 1943, și – aproape sigur până în primăvara lui 1944 -, departamentele de informații occidentale au indicat Rusia sovietică drept viitorul inamic.

La câteva zile după invazia URSS de către Hitler, senatorul din Missouri Harry Truman (viitor vicepreședinte și președinte) a spus că ,,speră ca Germania și Rusia se vor ucide între ei, cât mai mulți posibil, Washingtonul oferind în mod ideal asistență oricărei părți care va  pierde războiul, pentru a-și prelungi lupta.”

Britanicii s-au simțit deosebit de incomozi că au Uniunea Sovietică ca aliat major. Mareșalul Alan Brooke, din decembrie 1941 consilier principal al lui Winston Churchill, a scris în iulie 1943 că Uniunea Sovietică „nu poate să nu devină principala amenințare” după război,  continuându-și ideea, cum că: …„de aceea, trebuie încurajată Germania, (re)construită treptat și adusă într-o federație a Europei de Vest”.

Brooke a mai reclamat faptul că „totul trebuie făcut sub mantia unei alianțe sfinte între Anglia, Rusia și America”, în timp ce denunța populația sovietică drept „o rasă semi-asiatică”. Părerile lui Brooke sunt deosebit de relevante, deoarece, din iarna anului 1941, el a devenit șeful Statului Major General Imperial și, astfel, a deținut comanda întregii armate britanice. Disprețul Marii Britanii față de bolșevism a precedat cu mult timp înainte de război și, în mare parte, a împiedicat Londra să semneze o alianță cu Moscova înainte de Pactul nazisto-sovietic din 23 august 1939 (Ribbentrop-Molotov). O unire britanică cu Kremlinul înainte de toamna anului 1939, împreună cu Franța, ar fi făcut-o mult mai dificilă acțiunea lui Hitler ca să inițieze un conflict european de amploare.

La 16 aprilie 1939, Stalin a sugerat în mod oficial să se formeze o a doua triplă înțelegere care să alinieze Rusia, Marea Britanie și Franța împotriva Germaniei, exact ca înaintea Primului Război Mondial. Guvernul Marii Britanii a respins rapid propunerile lui Stalin, iar dictatorul sovietic – deja în contact cu naziștii – și-a finalizat pactul cu Hitler patru luni mai târziu, asigurându-se că războiul va fi, de data asta, o certitudine.

În aprilie 1944, cu două luni înainte de debarcarea din Ziua Z, Londra formulase o planificare strategică pe termen lung, avansând ideea reamenajării atât a Germaniei, cât și a Japoniei, în opoziție cu URSS. Este foarte probabil ca aceste strategii au evoluat în cursul anului 1943.

În primele luni ale anului 1944, informațiile militare occidentale ascundeau Kremlinului informații vitale despre formațiunile de trupe germane din est; în timp ce britanicii și americanii au adunat material „superb de detaliat și precis” despre forțele militare ruse.

Prin urmare, nu este deplasat să presupunem că industria germană ar fi putut fi scutită de greul atacurilor aeriene aliate, parțial și pentru a o păstra pentru ostilitățile planificate cu Rusia. În vara lui 1943, aliații erau conștienți de faptul că progresele tehnologice germane – în ceea ce privește proiectarea și a construcția rachetelor -, le-au depășit cu mult pe cele ale puterilor occidentale. Washington și Londra erau, într-adevăr, tentate să pună mâna pe tehnicieni și pe formulele lor futuriste – care au fost realizate după război -, când sute de oameni de știință naziști au fost trimiși în Statele Unite. Ca fapt divers, un cetățean german și fost maior SS, pe nume Wernher von Braun, a fost cel care a condus viitorul program spațial al SUA.

În toamna anului 1944, Ministerul de Externe britanic a avertizat că „deja se știe că soldații noștri se gândesc la un posibil război împotriva Rusiei”. Idei asemănătoare au prevalat și în capitala SUA peste câteva luni de zile, și vor fi confirmate de remarcile mai vechi ale generalului Leslie Groves, din martie 1944.

Încă de la sfârșitul anului 1944, chiar și înaltul comandament al Marii Britanii expunea planuri care includeau reînarmarea Germaniei pentru atacul preconizat asupra Rusiei. În acest moment, informațiile britanice de nivel înalt erau la curent cu „aprecieri super secrete” care se scurgeau de la Washington, cum că ,,sovieticii erau noul lor dușman iminent”.

Pentagonul întocmise și finalizase – din luna septembrie 1945 -, planurile de bombardare a Uniunii Sovietice. Într-adevăr, 66 de orașe sovietice erau prevăzute să fie distruse – cu 204 bombe atomice – la două săptămâni după ce reprezentanții Japoniei au semnat actul de capitulare, la 2 septembrie 1945, încheindu-se, astfel, cel de-al Doilea Război Mondial.

Amploarea devastărilor provocate Japoniei de către aviația americană în timpul celui de-al Doilea Război Mondial nu este cunoscută, nici până-n prezent. Ca represalii pentru atacul de la Pearl Harbor, care a ucis aproape 2.500 de americani, avioanele americane au început pentru prima dată să-și descarce bombele asupra Japoniei în după-amiaza zilei de 18 aprilie 1942 – atacând capitala Tokyo, precum și alte cinci orașe importante, Yokohama, Osaka, Nagoya, Kobe și Yokosuka. La această incursiune de ,,deschidere” asupra teritoriului japonez, cunoscut sub numele de „Raidul Doolittle”, au participat 16 bombardiere medii americane B-25, prilej în care au fost uciși aproximativ 50 de civili japonezi, provocând în același timp pagube generale minore. Era un semn de rău augur pentru ceea ce urma să se întâmple, căci, pe măsură ce lunile au trecut în ani, distrugerile vor crește în amploare. Până la 15 iunie 1945, 66 de orașe japoneze au fost anihilate de către Forțele Aeriene ale Armatei SUA, prin atacuri cu bombe incendiare și brizante, cu mare potențial distructiv.

În ceea ce privește propunerile de atac atomic împotriva Imperiului Japonez, generalul George Marshall, șeful de stat major al armatei SUA, a dezvăluit în 1954 că, „în planurile originale pentru invazia Japoniei, am vrut nouă bombe atomice pentru trei atacuri”. Cu toate acestea, chiar înainte de Hiroshima, Pentagonul avea mai puțin de o jumătate de duzină de bombe A.

Primul atac nuclear din lume a fost declanșat la 8:15, ora locală, la Hiroshima, pe 6 august 1945, care a detonat direct peste Spitalul Shima din centrul orașului, transformând instantaneu în cenușă tot personalul medical și pacienții săi. Zeci de alte spitale, școli și clădiri istorice au fost distruse. Zeci de mii de oameni au fost uciși instant, în timp ce temperaturile solului au crescut pe moment de la 3.000 la 4.000 de grade Celsius. Dintre oamenii situați pe o rază de doi kilometri de punctul de detonare a bombei, 112.000 au murit într-un an (10 august 1946).

Alte mii de oameni au fost, de asemenea, uciși din cauza radiaților și a arsurilor grave, chiar și cei aflați la sute de metri dincolo de raza de acțiune, de doi kilometri. Majoritatea morților și muribunzilor erau civili, bătrâni sau bolnavi, inapți pentru a servi în forțele armate, ca și un număr mare de femei și copii. Armamentele vitale și complexele de producție din Hiroshima, împrăștiate de-a lungul periferiei orașului, au fost complet … nedeteriorate.! Aceste fabrici au reprezentat 74% din producția industrială totală. De asemenea, nevătămat a fost și portul, crucial pentru Hiroshima, și punctul central de îmbarcare militară, din delta râului Ota. Aproape 95% dintre lucrătorii fabricilor din Hiroshima au fost răniți în urma exploziei. Trei zile mai târziu, 9 august, orașul Nagasaki a fost atacat cu o bombă mai sofisticată – care a fost lansată peste centrul educațional, cultural și religios al orașului. Ca și în cazul Hiroshimei, bombardamentul de la Nagasaki a lăsat nevătămată majoritatea industriilor de război ale orașului.

Presa americană a susținut cu fermitate atacurile atât asupra ​​orașelor japoneze – cât și în cele germane -, de fapt, ei „cereau mai multe bombardamente asupra țintelor civile”, criticând chiar și atacurile aeriene asupra zonelor militare și industriale. De exemplu, revista Time din New York a lăudat anihilarea Tokyo-ului – și circa 100.000 de morți -, drept „un vis devenit realitate… aprinse corespunzător, orașele japoneze vor arde ca frunzele de toamnă”.

La câteva ore după bombardamente, președintele Harry Truman a anunțat poporul american că s-a produs „cel mai mare lucru din istorie” și „un succes copleșitor”.

Sprijinul ,,moral” acordat Washingtonului pentru atacurile atomice a fost covârșitor din partea mass-mediei occidentale, aproape fără excepție. Din cele 595 de editoriale din ziare scrise cu privire la exploziile nucleare din august și până la sfârșitul lui decembrie 1945, mai puțin de 2% s-au opus atacurilor care au ucis peste 200.000 de oameni.

Adevăratul motiv pentru care America a folosit arme nucleare împotriva Japoniei … nu a fost pentru a pune capăt războiului sau pentru a salva viețile militarilor aliați.

Generalul Leslie Groves, care conducea proiectul A-bomb[viii] al Americii, va afirma, după bombardamentele atomice de la Hiroshima și Nagasaki, în august 1945, că: … ,,Bombele atomice au fost de fapt aruncate ca un semnal de avertizare pentru Uniunea Sovietică, noul inamic pe termen lung al Americii, …. ”.

Încă din mai 1945, cu cerneala încă umedă pe hârtiile de capitulare germane, Churchill a conceput „eliminarea Rusiei” – când Moscova încă era un aliat oficial – printr-o invazie terestră propusă, cuprinzând sute de mii de trupe aliate, împreună cu 10 divizii ale Wehrmacht-ului, reechipate.

Operațiunea s-a numit ,,Unthinkable” (,,De necrezut”). De necrezut, e adevărat, căci, deși era un plan de război disprețuit în mare măsură de burse – la vremea aceea -, totuși, documentele desecretizate, pe la sfârșitul anilor 1990, și-au dezvăluit în cele din urmă conținutul. Cu toate acestea, la o inspecție mai atentă a documentelor, Operațiunea Unthinkable pare destul de plauzibilă atunci când se combină toți factorii prezentați mai sus.

Avioanele RAF aveau la sol, locurile marcate pentru a lovi orașele sovietice, plecând de la bazele britanice din nordul Europei. În urma atacurilor atomice ale SUA asupra Japoniei la începutul lui august 1945, armele nucleare au fost atașate unor astfel de ,,scheme”. La 15 septembrie 1945, la Pentagon răbufnea orgoliul de ,,singura putere mondială și nucleară”, cu o stratagemă de a ataca zone vaste ale Uniunii Sovietice cu zeci de bombe atomice.

Mihai COPEȚCHI – KOPECKY

[i] Sursa: https://www.globalresearch.ca/second-world-war-could-have-ended-1943-had-allied-bombing-focused-military-related-targets/5682757

[ii] Shane Quinn este un jurnalist eminent – colaborator la Global Research -, interesat să scrie în primul rând despre afaceri externe, sau globaliste, fiind inspirat de autori celebri, precum Noam Chomsky.

[iii] Mareșal al Forțelor Aeriene Regale Sir Arthur Travers Harris, prim baronet, (1892 – 1984), era cunoscut în mod obișnuit cu (re)numele de „Bomber” Harris, de către presă, iar în cadrul RAF cu renumele de „Butcher” Harris, [măcelarul – n.a.]. A fost numit, din 1942, Air Officer Commanding-in-Chief RAF Bomber Command la momentul apogeului campaniei de ,,bombardare strategică” anglo-americană împotriva infrastructurii și populației civile germane din Germania nazistă, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.

[iv] Gheorghi K. Jukov (1896–1974) a fost un militar(ist) și politician sovietic, considerat drept unul dintre cei mai mari comandanți din cel de-al Doilea Război Mondial, înnobilat ca ,,mareșal”, de către Stalin. Jukov a câștigat o uriașă popularitate în rândurile cadrelor armatei, dar și printre oamenii de rând, devenind și o amenințare la adresa lui Stalin și a dictaturii sale. A rămas cel mai controversat comandant sovietic până-n prezent, bucurându-se de aprecieri diametral opuse din partea celor din generația sa, de istorici militari sau de subordonații care au luptat sub comanda lui, datorită nepăsării criminale manifestate față de viețile soldaților săi.  Susținătorii lui Jukov explică brutalitatea mareșalului prin presiunea incredibilă la care era supus, însă, orgoliul a fost un factor decisiv în multe dintre deciziile sale în război. Victoria, era singurul său obiectiv, iar, odată ce luptele erau declanșate, se concentra exclusiv asupra obținerii victoriei, indiferent de costuri. De fapt, el a fost un comandant sovietic tipic, brutalitatea sa nefiind cu nimic diferită de a altor comandanți sovietici. Și încă mai există istorici ruși care apreciază că orice victorie are importanță, în pofida pierderilor umane.

[v] Fritz Todt (1891–1942) – inginer german de construcții și un nazist senior care a devenit din funcția de inspector general pentru drumurile germane  ministrul Reichului pentru Armament și Muniție. Din această poziție, a condus întreaga economie militară germană din timpul războiului. Înainte de începutul celui de-al Doilea Război Mondial, el a inițiat  ,,Organizația Todt”, o  companie de inginerie militară care aproviziona economia cu forță de muncă forțată, administrând și construcția lagărelor de concentrare, în faza târzie a Germaniei naziste. Todt a murit într-un accident de avion în 1942, fiind înlocuit de către Albert Speer.

[vi] Panzerkampfwagen VI Tiger (abreviat SdKfz 181) a fost un tanc greu de luptă din Germania nazistă și a folosit în al Doilea Război Mondial în perioada 1942-1945. Este considerat unul dintre cele mai bune tancuri, la acea vreme, și a fost creat pentru a contracara eficiența tancurilor sovietice și a celor anglo-americane, dovedindu-și valoarea și împotriva țintelor aeriene sau terestre, fiind prezent în toate teatrele de luptă. O problema majoră cu tancul Tiger a fost faptul că se foloseau prea multe resurse pentru fabricarea lui.

[vii] Voluntarul. Povestea adevarată a eroului din rezistență care s-a infiltrat la Auschwitz – Autor: Jack Fairweather, Editura: Litera, Colecția: Kronika, 2020.

[viii] Proiectul Manhattan a fost proiectul de cercetare și dezvoltare a primei arme nucleare în timpul Celui de-al Doilea Război Mondial de către SUA, Regatul Unit al Marii Britanii și Canada, între anii 1942-1945.