RĂZBOIUL INFORMAȚIONAL, PARTE A RĂZBOIULUI HIBRID ACTUAL – MIJLOACE DE LUPTĂ ȘI CONTRAMĂSURI

Viorel LUCACI – 3 noiembrie 2018

1. CĂTRE CITITORI

Din diverse rațiuni – unele aparținându-mi, altele fiind-mi sugerate – prezenta notă se impune a fi cât se poate de echilibrată, cât mai moderată în aprecieri şi imparțială în stilul de analiză. Un deziderat deloc ușor. Textul își are originile în câteva cugetări ce îmi ocupau serile în primăvara lui 2016. La fel de important ca elaborarea ideilor de fond, atunci ca şi acum, îmi doream să fiu perceput ca fiind echilibrat în modul de expunere. Ceva destul de dificil, deoarece ating în prezentul articol subiectul sensibil al unui conflict între Vest şi Est, purtat pe toate planurile – inclusiv cel informațional, formând cumva contextul de la care a plecat inițiativa de a scrie cele ce urmează. Războiul informațional constituie o temă actuală şi tot mai des abordată, mai ales după primăvara lui 2014. Dificultatea de a fi 100% imparțial reiese din trei situații în care poți ajunge în funcţie de optica adoptată în expunere:

• dacă ai o viziune prea occidentală în analiză, unii (nu puțini) te vor acuza că ești aservit globaliștilor, sau că participi la vânzarea țării către un sistem supranațional, sistem prin care ne sunt „eficientizate” toate reperele vieților noastre şi care ne amanetează bucată cu bucată;
• dacă expui lucrurile din perspectivă estică, majoritatea celorlalți te va eticheta ca fiind prorus, poate chiar comunist;
• nici atunci când adopți un stil 100% moderat şi imparțial, nu ai scăpat, deoarece criticii vor susține imediat că nu exprimi nimic, sau că bați câmpii.

 Celor care nu agreează textele în care subiectul ales de autor nu este atins în mod direct, celor care nu suportă relatările în care „se bat câmpii” pentru a integra aspecte corelate cu tema centrală, le recomand cu sinceritate încetarea parcurgerii acestui material. Deoarece aceștia s-ar putea întreba la final: Ce-a vrut să spună omul ăsta?. Pentru respectivii, poate că nu merită timpul pierdut.

Deseori am preferat divagațiile şi explicitările – poate prea detaliate câteodată, dar indispensabile din punctul meu de vedere – atunci când mi-am propus să mă exprim în scris asupra unui subiect sensibil sau de nișă. Nu poți să atingi subiecte de mare complexitate doar prin intermediul textelor scurte sau prin abordări directe. Unele lucruri nu pot fi înțelese corect, nu pot fi percepute ca atare fără a pica pradă interpretărilor și nici nu pot fi diseminate, fără o contextualizare solidă și bine documentată. Câteodată, contextul respectiv necesar a fi prezentat se impune a avea repere largi, ce depășesc disciplina în care se încadrează inițial. Existenţa sau neexistența contextului poate face diferența dintre a înțelege sau nu mesajul subtil al autorului. Totul constă în detalii, iar elemente ce par la o primă vedere complet independente, complet lipsite de relevanță, au în realitate interdependențe dintre cele mai complexe cu tema centrală. De aceea, simplificarea unei probleme anume prin relatarea directă și disociată de context, este eficientă într-o infimă parte din cazuri. Majoritar, simplificarea produce erori grave deoarece superficialitatea abordării ne depărtează de profunzime.

Trist este faptul că tocmai una dintre caracteristicile comunicării contemporane (dar nu totalmente) este acea tendință de a simplifica relatarea și de a disocia elementele unui același sistem de cauzalitate atribuite unei probleme date. Vine şi acea fugă către textul scurt, simplu şi ușor de digerat, elemente atribuite în special device-urilor moderne de comunicare şi documentare (tablete sau telefoane de tip smart). O situație care generează deprofesionalizarea lentă a maselor prin ceea ce am putea denumi ca fiind dezagregarea profunzimii – un fenomen prezent inclusiv în literatura de nivel academic. Este un alt mod de a defini migrarea către formele fără fond.

2. CONSIDERENTE INTRODUCTIVE

Agitații poate prea intense se fac simțite în jurul acelor subiecte/teme percepute ca fiind de actualitate. Nu mă refer la un trend strict contemporan, fiind vorba despre o evoluție lentă şi perpetuă către un stil de redare axat preponderent pe criteriul periferializării elementelor relevante. Ceva similar cu trunchierea, dar mult mai subtilă ca mod de lucru și dificil de identificat, constând de fapt în axarea dezbaterilor main stream pe informațiile de formă și pe acelea care în lipsa unei expertize solide manifestă un risc ridicat de interpretare eronată, de dezinformare sau chiar de manipulare.

Numeroși analiști din mass-media parcă nu mai dovedesc în a întoarce pe toate părțile – uneori întorcând pe dos – șirul de știri generate de evenimentele care definesc realitatea în care trăim. Modul în care ne este definită de fapt realitatea devine discutabil. Respectiv acele evoluții și întâmplări cu relevanță pentru siguranța națională – un subiect adus din ce în ce mai des din discuție și a cărui oportunitate prin cunoașterea sa a crescut progresiv în ultimii cinci ani – culmea… într-o vreme în care la nivel global lumea este mai pașnică, mai lipsită de războaie ample ca niciodată în istoria cunoscută. Punctul de „aprindere” al actualei crize zonale constă în acel început al unui posibil „Al Doilea Război Rece” (NATO – Federația Rusă, sau sistem euroatlantic versus sistem eurasiatic, cum vrem să-i spunem), identificat undeva la începutul anului 2014.

Care este de fapt realitatea? Cum o percepem? Care sunt elementele cu adevărat relevante pentru noi toți şi care sunt cele complet nesemnificative? Cum este reglementată ponderea pe care trebuie să o aibă în expunerea media fiecare din cele două categorii de evenimente? Acestea reprezintă doar câteva dintre nelămuririle ce ne caracterizează prin prisma modului în care utilizăm deopotrivă informarea în masă şi sistemele de socializate în mediul virtual – ansamblu cunoscut ca fiind social media. Deseori mass-media şi social media interferă şi se influențează puternic reciproc.

3. DEVESELU – POSIBIL CEA MAI SOLIDĂ GARANŢIE DE SECURITATE DIN ULTIMELE DOUĂ SECOLE

Urmează câteva considerente legate de un obiectiv care probabil constituie una dintre principalele ținte alte războiului informațional. În anul 2016, undeva la mijlocul lunii mai, în prezența unor înalte oficialități militare ale NATO şi SUA, precum şi a unor lideri politici şi militari români, avea loc la Deveselu inaugurarea oficială a elementelor sistemului de apărare antirachetă denumit Aegis Ashore, obiectiv militar construit de americani în incinta vechii Baze Aeriene 99 din localitate, fiind practic o ceremonie de recunoaștere operaţională a respectivelor echipamente. Un eveniment menţionat atunci pe drept de către unul dintre principalele canalele media românești ca fiind un „Moment istoric pentru securitatea României”.

Indiferent ce s-ar spune şi oricât de intensă ar fi campania de dezinformare purtată încă de atunci de pro-esticii din țara noastră, este cert faptul că decizia liderilor NATO de a amplasa pe teritoriul României elemente la sol (fixe) ale unui sistem menit să protejeze flancul de est al ariei euroatlantice împotriva posibilelor rachete – lansate nu se știe cu exactitate de unde şi de către cine – constituie poate cea mai importantă etapă de consolidare a poziției şi a relevanței geopolitice a țării noastre de după 1990, posibil de după sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial. Nu intenționez să contrazic ideea vehiculată de unii formatori autohtoni de opinie, idee conform căreia România a beneficiat, începând cu acea inaugurare, de cele mai puternice garanții de securitate din ultimii aproximativ 200 de ani, garanții asumate prin acorduri, parteneriate şi apartenența ca membru la o alianță militară 100% sustenabilă. Asupra prețului pe care țara noastră l-a plătit şi probabil îl va plăti în viitor pentru a se ajunge aici, precum şi asupra cauzelor care au indus actualul context geopolitic incert şi greu de cuantificat în care se situează în prezent România, nu se cuvine a se detalia aici.

Din fericire, avem o dovadă certă că americanilor le pasă de România sub aspect strategic şi ca urmare, ne-au adus echipamente (posibil… foarte avansate), concepute în scop pur defensiv. Dacă este vorba despre un simplu „simbol” sau într-adevăr găzduim un echipament militar avansat şi cu o putere defensivă considerabilă la nivel european, cu o capacitate sporită de upgrade în caz de necesitate, sincer… nu ar fi de dorit să fie probat niciodată.

De aici, nu lipsesc evident multiplele dezavantaje pe termen lung şi cu efecte indirecte asupra noastră. Pentru România, nivelul de a fi „dușmani” cu unele state sau centre de putere militară de la est, a crescut implicit. De acum înainte, acestea vor deveni cu siguranţă dușmani mult mai serioși şi demni de luat în seamă. O realitate pe care trebuie să o acceptăm. Nivelul unor riscuri şi amenințări de diverse naturi a crescut de asemenea. Încrederea strategică este foarte greu de construit şi se poate pierde în câteva ore.

Cu toate acestea, trebuie să fim optimiști, să fim serioși în cadrul unei alianțe militare nu tocmai de neglijat, să ne asumăm în modul cel mai serios cu putință deciziile strategice pe care le-am luat în anii ’90 (integrate şi asumate politic în cadrul acelui „Consens de la Buftea” ce a avut loc în anul 1997 se pare, fiind probabil cea mai eficientă şi coerentă decizie la nivel politic din România postdecembristă) şi nu în ultimul rând, să avem încredere mult mai mare în noi, deoarece nimic şi nimeni nu ne poate compromite mai mult decât noi înșine. Suntem parte a mecanismului unei balanțe extrem de sensibile gen „Washington versus Est”. Două repere de azimut deosebit de adânci. Cu primul fiind cosemnatari ai unui parteneriat strategic. Iar pe cel de-al doilea să nu îl neglijăm complet – deoarece contează şi prezintă o relevanță considerabilă prin prisma unor elemente, altele decât cele militare, economice sau geopolitice. Poate că ar trebui explicitat în cadrul unor viitoare articole despre ce elemente este vorba în relația cu Estul. Suntem parte a unui angrenaj de interese strategice şi vectori geopolitici de intenție extrem de complex, având obligația de a ne asuma atât acest rol, cât şi poziția geografică pe care o avem în angrenaj, fiind situați pe axa mediană în zona de fricțiune.

De ce am abordat tema scutului de la Deveselu în contextul unui articol axat pe războiul informațional? S-a scris mult despre acest scut denumit uneori şi „antibalistic”. Trebuie plecat de la ideea că obiectivul inaugurat în mai 2016 în România nu reprezintă o armă de sine stătătoare şi pretabilă a fi utilizată de români pentru a trage cu rachete asupra oricui (vecini apropiați sau mai îndepărtați) oricând ar dori Bucureștiul. În nici un caz. Acele echipamente fac parte dintr-un sistem defensiv mult mai extins, format din elemente interconectate (obiective şi dispozitive atât fixe cât şi mobile), prin care este susținută funcţia defensivă în mod integrat asupra întregului perimetru euroatlantic împotriva atacurilor cu rachete provenite din afara acestuia.

Interesantă a devenit încă de acum doi ani zvonistica din ce în ce mai intens calată în jurul momentului inaugurării facilității de la Deveselul. Mass-media erau inundate de păreri, articole, dezvăluiri sau analize ale căror scop se pare că era acela de a discredita imaginea NATO şi a intereselor SUA în România. Vorbim despre campanii de dezinformare şi de manipulare – caracteristici ale unui război informațional pe al cărui câmp de luptă, noi, oamenii de rând, am picat involuntar. Desigur, ambele părți duc acest conflict mediatic. Doar că efectele unei posibile campanii pro-estice sunt mult mai simțite. Cel puțin, așa se observă la capitolul efecte.

Primul risc – de fapt primul scop al inamicului – într-un asemenea conflict, este acela de a nu fi înțelese lucrurile așa cum sunt ele în realitate. Asta în condiţiile unei definiri eronate a ceea ce acceptăm ca fiind realitatea. Dezechilibrele de orientare astfel induse, ar putea la un moment dat să ne pună în fața unor dileme strategice deosebit de profunde, cum ar fi:

• Care ne sunt în realitate inamicii şi care ne sunt aliații?
• Cât de eficiente sunt acele „garanții de securitate” în situația unui atac armat masiv provenit dinspre est?
• Care ar fi timpul de reacție al NATO?
• Câte zile, sau câte ore am putea face faţă singuri în faţă unui agresor puternic, până la dispunerea unui sprijin militar consistent din partea aliaților de la vest (incluzând aici şi SUA)?
• Există agende separate în interiorul NATO pentru contextul unui război real cu un agresor extern?
• Cum vor evolua forțele centrifuge din spațiul european în relație cu intensificarea tensiunilor dintre NATO şi alte entități de putere externe spațiului euroatlantic?

Poate că aceste întrebări nu ar trebui să ne frământe atât de mult. Chiar deloc aș spune. Dar observând efervescența din jurul respectivelor aspecte, nu poți să fii indiferent în condiția în care ai pretenția că te identifici ca individ posesor al unei minime culturi de securitate şi mai ales când ai copii mici despre al căror viitor începi să fii interesat tot mai intens.

4. DEZECHILIBRE ÎN PERCEPŢIA ANGRENĂRII ÎN NOUL RĂZBOI INFORMAŢIONAL – MODALITĂŢI DE CONTRACARARE

În principiu apreciez mai mult și mă atrage tot ceea ce ține de analizele echilibrate și imparțiale, indiferent de domeniu. Foarte greu de identificat așa ceva, deoarece imparțialitatea căutării adevărului devine mai dificilă de găsit decât însuși adevărul. În special atunci când ne referim la o problemă complexă, sensibilă sau la una asupra căreia atunci când cineva își dă cu părerea într-un mod așa-spus „oficial”, reclamă un nivel ridicat de expertiză. Ba mai mult, chiar şi cei mai mari specialiști se pot înșela de multe ori asupra propriului domeniu. Cu cât acei specialiști sunt mai credibili sau mai agreați de către majoritate, cu atât greșelile lor – involuntare sau voite – pot afecta mai puternic pe ceilalți. Liderii de opinie formează un caz specific.

În nivelul de jos al social-media (ceea ce implică comentariile de pe paginile de Facebook, paginile web sau diversele forumuri – unele având mii de membri – calate pe domenii „serioase” de dezbatere) poate fi diseminat orice, oricând, despre orice şi oricine. Indivizii compun o masă neomogenă generatoare de păreri, idei şi comentarii, care toate formează un „zgomot de fond” mai mult sau mai puțin armonizat, rezonant deseori cu stilul nostru de viaţă, cu nemulțumirile și cu propriile noastre frustrări. Riscul apariţiei acelui fenomen de „infobetizare” (pe scurt – intoxicarea cu informație de volum şi nesortată, care poate induce efecte similare cu cele ale analfabetismului) devine ridicat. Ar putea fi una dintre viitoarele maladii ale epocii informației şi post-informației. Un postmodernism înscris pe un trend descendent în materie de virtuți sau de perpetuare a demnității umane.

O altă caracteristică specifică mijloacelor moderne de comunicare o constituie perisabilitatea sau altfel spus imposibilitatea de asigurare a unei sustenabilități pentru considerente cu adevărat relevante. Un neajuns cauzat de acea lipsă a unui filtru eficient prin care să fie partajat traficul de intrare. Din această cauză, eroarea naște eroare, iar neadevărul generează prin reverberație un neadevăr şi mai mare, timp în care adevărul se „pierde” prin camuflarea generată de zgomotul de fond.

Am evocat respectivul neajuns pentru a evidenția faptul că dimensiunile crescânde de manifestare şi de stocare a informației în virtual, prezintă propriile dezavantaje – fiind de fapt fenomene greu controlabile. Un material încărcat pe social media (fie pagina de Facebook sau site web) – oricât de bine ar fi elaborat, oricât de multe lucruri noi şi interesante ar spune – odată ce este emis la momentul T, la un oarecare moment T+1 practic va înceta să existe, fiind înlocuit de altele. Lumina degajată în jur nu poate produce decât o licărire. Dezbaterea cristalizată în jurul unui articol anume – poate de zeci de pagini, pentru elaborarea căruia cineva a lucrat probabil zile întregi – va fi imediat captată de o simplă poză sau link postat ulterior pe aceeași pagină, ce abordează un subiect similar sau adiacent. La fel se întâmplă şi în dezbaterile televizate. Efectele „licăririlor”, oricât de profunde ar fi acestea asupra celor care socializează în virtual sau care urmăresc dezbaterile, pot fi asociate cu agitația pe care o producem atunci când lovim cu palma suprafața unui vas foarte întins plin cu apă. Apar imediat unde vizibile care se propagă. Într-un final, undele se diminuează, dispar, iar percepția generală nu va fi decât a unui luciu întins – întotdeauna autoechilibrabil. Cumva, sistemul se auto-echilibrează şi revine la starea sa inițială în orice caz, indiferent de intensitatea „perturbării”. Cu cât vasul (grupul de dezbatere) este mai mic, cu atât reverberațiile sunt mai puternice, fiind și ele de asemenea sortite stingerii, așa cum este în cazul domeniilor de nișă.

Aici putem merge cu gândul la o serie de relații de proporționalitate directă şi inversă între unele clustere de principii şi calităţi ce ne caracterizează contemporaneitatea la nivel individual. Anamorfozarea grupurilor de date prezentate în mass-media nu poate fi disociată de respectivele relații de proporționalitate. Se cuvin a fi explicitate ca exemplu trei dintre acestea, respectiv două proporționalități inverse şi una directă:

• Volumul de informație emisă prin diversele canale media către masa receptoare, este invers proporțional cu capacitatea de gestionare a datelor care sunt într-adevăr relevante şi utilizabile pentru fiecare individ în parte. Altfel spus, putem ajunge să cunoaștem mult şi superficial sau puțin şi în profunzime. A ști sau a cunoaște totul despre toate este pur şi simplu imposibil. Nerespectarea criteriilor din această proporționalitate inversă poate afecta inclusiv aspectele noologice (structurilor spirituale) ale societății contemporane, deoarece omul „deprinde” a se dezumaniza în contextul unei materializări şi al unei „eficientizări” economice excesive a vieții sale în ansamblul ei;

• Securitatea noastră sub toate aspectele sale, inclusiv securitatea colectivă în condiţiile apartenenței la un spațiu care se vrea a fi multinațional şi multicultural, prezintă relații de proporționalitate inversă cu pretențiile de a dispune de o viaţă 100% intimă din toate punctele de vedere. Ducând la extrem acest raționament, am putea susține că atunci când vom dori o viaţă 100% sigură, va trebui să acceptăm să fim 100% monitorizați printr-un mod sau altul. Aceasta fără nici o posibilitate de abatere de la tiparele strict stabilite. De aici apar o serie întreagă de probleme, disensiuni, scindări în grupuri de opinie, supărări şi teme de dezbatere, pe care nu le voi detalia în prezentul articol;

• Creșterea numărului de facilități militare defensive ale unei alianțe, amplasate pe teritoriul unui membru periferic situat la interacțiunea cu un alt bloc politico-militar, induce o creștere a riscurilor de atac şi de contramăsuri îndreptate preponderent asupra acelui stat marginal, nu asupra nucleului alianței (pentru că în situația unui război, sunt lovite în primul rând obiectivele militare marginale ale „inamicului” care au rază mare de acțiune, aceasta definind principiul îndepărtării frontului cât mai departe de nucleu – un deziderat simetric în aplicabilitate), chiar dacă asemenea investiții consolidează securitatea periferiei într-o primă etapă.

Au fost enumerate anterior trei exemple ce par a nu a vreo legătură între ele. Ar putea fi mult mai multe, dar cele trei prezintă o relevanță sporită pentru subiectul abordat. Primul dintre acestea – fiind cel care ne afectează cel mai mult la nivel social – are legătură directă cu fenomenul de deprofesionalizare menționat în capitolul 1. A nu se confunda deprofesionalizarea la care se face referire aici, cu o scădere a inteligenței. Inteligența rămâne aceeași, chiar crescând de la o generație la alta. Se alterează doar posibilitățile prin care ea poate fi utilizată eficient în folosul maselor, dar în avantajul evident al unor cercuri exclusiviste ce pot fi corect denumite „nuclee de acumulare”. Ca urmare a aplicării unor principii de funcţionare a societății – imparțial transmisibile şi aducătoare ale unei prosperități neuniforme (îmbogățirea unor arii restrânse, concomitent cu sărăcirea altora mult mai extinse) – cunoașterea, inteligenta, bunăstarea şi prosperitatea sunt aglutinate către acele nuclee. Instrumentul cel mai eficient pentru o astfel de aglutinare, îl constituie tocmai acea deprofesionalizare omniprezentă, a cărei apariție este cauzată printre altele şi de abundența informațiilor necorelate în volum mare. Astfel, se diminuează pretențiile maselor, precum şi capacitatea de conștientizare a elementelor cu adevărat importante.

Confuzia generală rămâne principalul aspect „viabil” pentru inițiatorii războiului informațional, o confuzie consolidată pe fondul unei lipse a prelevării informațiilor din cărți sau din alte surse acreditate. Eliminarea utilizării acestor tipuri de suporturi de informare induce o nivelare a cunoașterii. Inamicii în războiul informațional sunt perfect conștienți de toate procesele sociale, spirituale şi noologice. Ideea acestui text nu este aceea de a identifica inamicul, ci de a-i defini corect instrumentele informaționale. Nu contează cine ne atacă acum sau în viitor, ci cum ne putem apăra eficient fără ca inamicul să realizeze aceasta.

Viaţă fiecăruia dintre noi tinde a fi „procedurată” într-un procent care se apropie de 100%. Fiecare detaliu trebuie să fie „conform” unei modernități ale cărei efecte secundare sociale pe termen lung nu avem cum să le cunoaștem. Combinat cu expunerea excesivă în social-media a vieților noastre, ajungem la o „încorsetare” într-un stil uniform şi în care nu există loc de variații, așa cum a fost subliniat undeva anterior. Devine practic imposibilă adoptarea unui alt stil de viaţă, a unuia propriu – poate diferit de majoritate, unul particularizat, fără a rămâne în urma vremurilor şi fără a deveni ridicoli în ochii celorlalți. Un veritabil principiu contra antisistem. Principala problemă evidentă în cazul acestei realități este aceea că îmbrățișând orbiți stilul „conform”, cel aflat la modă, sau care se impune, creăm premisele unei ascensiuni fulminante a celor care au generat şi au impus asemenea criterii. Aceia sunt administratorii acelor nuclee de acumulare care captează bunăstarea generată de mase. Toate aspectele anterioare definesc părțile ascunse ale unui proces de mondializare, fiind într-un final un demers benefic doar nucleelor, în rest ducând la incertitudine – pe toate planurile – a unor generații care vor deveni mereu „de sacrificiu” şi la pauperizarea unor arii „periferice” din ce în ce mai extinse.

Conștientizarea tendinței menționate anterior, de către cercuri de putere şi civilizaționale izolate (acestea fiind neconforme cu modernitatea), ar putea conduce prin corelarea intențiilor respective la manifestarea unei rezistențe susținute şi la apariția unui război antiglobalizare care ar putea devansa prin complexitate actualele conflicte asimetrice moderne. Există şi o glumă veritabilă pe această temă, în care un jurnalist al viitorului întreabă un decizional de nivel mondial dacă este iminentă o nouă conflagrație nimicitoare de nivel global, la care răspunsul liderului devine mai mult decât sugestiv: stați liniștit, nu va veni nici o conflagrație, dar se va purta o luptă pentru pace… de nu va mai rămâne piatră pe piatră.

Dar să nu mergem prea departe cu estimările. Să ne concentrăm asupra contextului actual al războiului informațional. Bombardamentul cu zvonuri şi știri alarmante crește dificultatea cu care masele pot discerne corect adevărul în fenomenele complexe. Cel mai bun exemplu este acela al afirmațiilor atribuite lui George Friedman asupra inoportunității elementelor scutului antirachetă inaugurat în 2016 în incinta Bazei Aeriene 99 de la Deveselu.

Revenind la războiul informațional. Din ansamblul de considerente ce nu sunt toate fondate corect, este dificil de extras relevantul, adevărul sau soluția la vreo problemă care ne frământă pe toți. Altfel spus, corectitudinea principiului de comunicare în rețelele sociale este cel puțin discutabilă. Nu cred că este o pură aiureală afirmația cunoscutului scriitor libanez Nassim Nicolas TALEB, afirmație conform căreia „rețelele sociale sunt de fapt antisociale” (idee dezvoltată pe larg în lucrarea „Antifragil”) – cu toate că existența unui cod etic specific şi minuțios elaborat, impus comunicării virtuale ar fi extrem de benefic. Din păcate, nu dispunem în prezent de așa ceva.

5. REFUGIEREA ÎN BIBLIOGRAFIA CORELATĂ

5.1. Regăsirea în cărți

Mediul de comunicare virtual își manifestă tot mai intens propriile sale limite, fiind suportul propice de propagare a unui zgomot de fond asurzitor. De aceea, trebuie evitate pe cât posibil materialele de genul „preluat şi dat mai departe” sau cele care nu sunt corelate cu subiectul inițial. În schimb, sunt pretabile textele emise de indivizii care generează idei proprii, identificabili a fi îndeajuns de documentați. Sunt cei de la care avem oricând de învățat şi pe care îi putem învăța câte ceva la rândul nostru. În rest, sugerez identificarea unui refugiu în cărți. Majoritar în cărți.

Apelez aici la exemplul meu personal. Mă regăsisem în cărți încă dinainte de perioada liceului, vremuri în care publicațiile tehnice îmi răpeau aproape tot timpul liber. Mă apostrofau uneori profesorii prin prisma ideii că nu citeam strict ceea ce era impus prin programa școlară și că astfel, aveam tendința de a bate câmpii. Dar documentarea autodidactă îmi era indispensabilă elucidării maldărului de nelămuriri ce mă frământau. Cu toate acestea, eram de neclintit. Simțeam mereu nevoia să citesc altceva. Ovaționam atunci cât primeam cadou vreo carte sau când găseam un titlu care într-adevăr mă interesa ca domeniu. Cu stilul literar analitic m-am împrietenit mai târziu, spre sfârșitul studiilor universitare. Prima dată am abordat cărțile strict tehnice.

5.2. Corelarea bibliografiei – exemple

Ce legătură ar putea exista între lectură şi atacurile informaționale, între carte şi războiul informațional? În lupta contra manipulării şi al războiului informațional, eficientizarea citirii cărților devine la fel de necesară ca însuși procesul de lectură. Trec iarăși la exemplul subsemnatului. Începând cu anul 2004 am adoptat algoritmul „bibliografiei corelate”. Așa l-am denumit. Nu mi-a fost sugerat de către cineva anume, ci l-am descoperit printr-o serie de principii firești rezultate din practică.

Ce semnifică aceasta (bibliografia corelată)? Corelarea cărților, înseamnă a nu le citi pur şi simplu independent sau la întâmplare. Nu trebuie achiziționată o carte doar pentru că este promovată sau pentru că aparține unui autor foarte celebru, unei edituri de renume sau că este la modă la un moment dat. Celebritatea scriitorilor nu este întotdeauna direct proporțională cu consistența textului din publicațiile acestora. Rareori am abordat o carte doar pentru că se citește sau că trebuie citită. Autorii care se respectă, cei care şi-au fundamentat corect textele, obișnuiesc a menționa pe tot cuprinsul cărților scrise de ei sursele de bază ale ideilor şi conceptelor care nu le aparțin, atunci când este cazul, adoptând trimiteri bibliografice frecvente şi/sau expuneri ale unor autori anteriori sau contemporani localizați în același domeniu de interes sau în domenii corelate. Unele dintre aceste trimiteri abundă în text, atrăgându-mi atenția că autorul se referă la publicații de marcă şi care desigur, ar merita citite. Pentru că îmi atrag atenția. Un soi de reclamă indusă înglobată în text. După ce termin respectiva carte, atac titlul sau titlurile pe care le-am remarcat în masa bibliografică a acesteia. Mă deplasez prin citire de la o carte la alta, sau de la una la mai multe (depinde de caz), pe un lanț de idei şi concluzii parcurs de la începutul către finele său.

Un principiu general. De exemplu, în cartea A sunt menționate preponderent elemente despre/din cartea B (idei şi pasaje din aceasta). Deseori remarc mai mult decât o carte. Să spunem B şi C. După terminarea citirii cărții A, trec la cartea B sau C, câteodată B şi C (concomitent). La rândul ei, cartea B sau C evidențiază majoritar în bibliografia sa pasaje și idei valoroase provenite din cartea D, sau cărțile D şi E. După finalizarea lui B şi C, citesc cărțile D sau E, ori D şi E (concomitent). Continui astfel până consider că am ajuns la un nivel de cunoaștere, a respectivei teme sau a respectivului domeniu, care îmi satisface propriile așteptări. Sau mă opresc atunci când observ că îmi este depășită capacitatea de comprehensiune. Un astfel de „lanț” poate dura chiar şi 5, 10 sau 15 ani, fiind vorba uneori de zeci de cărți, în funcție de profunzimea la care dorim să ajungem. Pot fi gestionate simultan de către cititor, mai multe asemenea lanțuri de bibliografie corelată. Există două tipuri de asemenea lanțuri de bibliografie corelată. Lanţul invers şi direct. Acestea sunt prezentate ca principiu în figurile 1 şi 2.

Figura 1. Principiul lanțului direct de bibliografie corelată.

Figura 2. Principiul lanțului invers de bibliografie corelată.

Algoritmul explicitat prin exemplele cărților A, B, C şi E este pretabil domeniilor analitice, sau cititorilor cu o gândire majoritar analitică. De asemenea, îl percep ca fiind aplicabil studiului științelor umane. Pentru științele exacte lucrurile stau altfel.

În cazul aspectelor tehnice generale sau ale celor inginerești, este recomandabil/pretabil un sistem invers de parcurgere a cărților. Un lanț invers de bibliografie corelată, orientat pentru parcurgerea de la bază spre vârf. Adică de la științele sau disciplinele elementare către cele integratoare, mult mai complexe. Pătrunderea în lumea tehnicii impune inversarea sensului, deoarece înțelegerea şi cunoașterea unor problematici tehnice sau inginerești complexe, necesită gestionarea eficientă de către cititor a unui volum considerabil de noțiuni de bază, noțiuni care într-un final sunt corelate în nivelurile superioare de studiu. În figura următoare (figura 2) este prezentat exemplul unui asemenea algoritm de formare a unei cunoașteri relativ solide pe tema siguranţei barajelor. Un algoritm format din 8 cărți (titluri) integrate în 5 etape pe lectură.

Figura 3. Exemplu de algoritm de bibliografie corelată format din 8 titluri în 5 etape.

5.3. Câteva exemple de „lanț direct”

Primul, unul propriu domeniului meu profesional. Cunoașterea din perspectivă inginerească a unui boghiu de locomotivă de exemplu, sau capacitatea de a concepe/proiecta un astfel de ansamblu, presupune gestionarea eficientă a unei cunoașteri calate pe mai multe „lanțuri directe” independente şi/sau corelate. În funcţie de tipul locomotivei, boghiurile pot include o gamă largă de subansamble, care luate separat definesc domenii proprii, formate la rândul lor din alte subdomenii. Nu voi explicita principiul prin cazuri particulare calate pe un anume tip de vehicul feroviar motor. Expunerea de faţă include principii generale. Figura următoare (figura 3) constituie un exemplu sugestiv.

Figura 4. Concept de boghiu de locomotivă.

Este binecunoscut faptul că un boghiu poate presupune integrarea în ansamblul său a următoarelor componente:

• aparate de rulate (cutii de osie, osii montate şi părțile ce pot fi atașate de acestea – discuri de frână, roți dințate, cuplaje de angrenare, flanșe etc.);
• cadrul boghiului (format din lonjeroane, longrine, traverse frontale, traverse intermediare, traverse dansante, bielete, grinzi diagonale, nervuri, racordări etc.);
• suspensie primară ori secundară sau primară şi secundară (diferite tipuri de arcuri şi amortizoare, atelaje, dispozitive de rapel, leviere, atârnători, legături de siguranţă etc.);
• echipamente de frână (cilindri de frână, timonerie de frână cu toate subansamblele sale, saboți sau garnituri de frână, racorduri, patine de frână electromagnetică şi elementele de prindere ale acestora, ventile de cântărire, comutatoare centrifugale, precum şi alte echipamente pneumatice prezente sau nu, în funcţie de tipul frânei şi performanțele sale);
• sisteme de acționare a osiilor motoare (angrenaje, cutii de angrenaje, arbori tubulari sau intermediari de acționare, reazeme de moment, ambielaje, articulații cardanice, arbori cardanici intermediari etc.);
• motoare electrice de tracțiune;
• echipamente electronice, electropneumatice sau electrice de control şi diagnoză, precum şi alte echipamente.

Cunoașterea din punct de vedere ingineresc a fiecăruia dintre elementele enumerate anterior, presupune asimilarea anterioară a unor cunoștințe provenite din diverse discipline/domenii de bază. Vorbim despre un principiu al piramidei cu baza în jos, direcția de parcurgere fiind de la bază către vârf.

Osia montată de exemplu, necesită stăpânirea unor discipline cum ar fi organe de mașini sau tribologie. Organele de mașini nu pot fi deslușite fără rezistența materialelor, mecanica teoretică, știința materialelor, prelucrări mecanice etc. Rezistența materialelor constituie de fapt baza multora dintre disciplinele şi domeniile tehnice, inclusiv în construcții şi structuri inginerești, nu doar a mașinilor. La un moment dat, fiind în anul II de facultate, un profesor distins mi-a sugerat într-o discuție particulară faptul că odată ce studentul de profil tehnic a trecut din prima şi cu notă mare disciplina rezistența materialelor, se poate considera deja inginer. Atât organele de mașini cât şi rezistența materialelor sunt axate pe trigonometrie şi geometrie (în special geometria în spațiu şi cea descriptivă) prin prisma perceperii corecte a fenomenelor ce au loc în practică. Timoneria de frână, angrenajele de acționare a osiilor sau sistemele de suspensie, au la baza principiilor de funcţionare discipline cu ar fi mecanisme sau mecanica aplicată. Interacțiunea dintre saboții, garniturile de frână și suprafața roții, respectiv discurile de frână, impune înțelegerea corectă a tribologiei şi a termodinamicii. Motoarele electrice de acționare – prezente în special la acționarea individuală a osiilor boghiurilor – includ în primul rând electrotehnică, apoi organe de mașini, rezistența materialelor, termodinamică etc. Nici o piesă sau subansamblu al vreunui element enumerat anterior, nu poate fi asamblat cu un altul, fără integrarea unor discipline cum ar toleranțe şi măsurători dimensionale sau teoria erorilor. Interacțiunea dintre elementele componente, comportarea lor, precum şi modul în care se comportă boghiul în relația cu calea de rulate – chiar şi în relația cu cutia locomotivei – este cuprinsă în noțiuni de statică, dinamică şi apoi cinematică.

Mai trebuie adăugat un considerent integrator să spunem. Nimic fără desen tehnic şi matematică! După părerea mea, desenul tehnic constituie baza ingineriei. Iar până la desenul tehnic sunt necesare cunoștințe solide de geometrie în spațiu şi geometrie descriptivă.

În concluzie. Practic, în drumul cunoașterii trebuie plecat de la noțiunile de bază către cele complexe, rezultate prin corelarea primelor. Nici măcar 50% din profunzimea științifică a unui boghiu de locomotivă nu am cuprins în dezvoltarea anterioară. Chiar şi pentru atât, pot fi identificate peste 17 domenii sau discipline distincte. Lipsa verigilor sau ruperea lanțului cauzează întru-un final deficiențe în formarea acelei virtuți denumite „bun simţ ingineresc” (un soi de percepere de nivel arhitectural a mașinilor şi structurilor în ansamblu pe baza unei imaginații bine sistematizate). Am putea concepe de asemenea fenomenul ca fiind o piramidă care are la vârf boghiul de locomotivă şi a cărei bază este formată din cele apropare 20 de discipline elementare.

Să ne depărtăm nițel de inginerie.

Geopolitica, fiind un domeniu vast şi integrator, nu poate fi deslușită fără pătrunderea prin cunoaștere într-un complex de discipline cum ar fi: istoria, trans-istoria, sociologia, geografia, etno-geografia, istoria religiilor, diplomația, macroeconomia, sociologia militară, noologia, politologia, psihologia socială etc.

Securitatea naţională (strâns legată de geopolitică în unele dintre subdiviziunile sale) – de fapt, dobândirea şi gestionarea eficientă a unei culturi individuale de securitate (nedorind să alunecăm prea mult pe latura activităţii serviciilor de informații) – ne trimite spre arii de cunoaștere extinse asupra unor discipline cum ar fi: geopolitica, istoria, sociologia, etno-sociologia, religia, istoria religiilor, dinamica şi comportamentul social, comunicarea, managementul cunoașterii (o disciplină la rândul ei integratoare), securitatea informațiilor, macroeconomia, sociologia militară, diplomația, dreptul civil, dreptul militar etc.

5.4. Observații

Experiența acestui stil de documentare a dovedit faptul că lanțurile (sau piramidele) necesare pregătirii includ de multe ori alte sub-lanțuri, deseori autosimilare, formând la rândul lor clustere de canale de formare/documentare/pregătire, lanțurile acestea fiind grupate chiar şi în structuri de tip fractal.

Consider că în formarea unui tânăr, chiar în procesul de școlarizare a sa, pot fi obține rezultate net superioare atunci când lanțurile inverse (orientate de la bază spre vârf), le preced pe cele directe (de la vârf spre bază). Schimbarea sensurilor în lanțurile de parcurgere a cărților ar trebui să fie localizată undeva în jurul vârstei de 25 de ani, cu abateri de 3 – 4 ani într-un sens sau altul, în funcţie de personalitatea fiecăruia. Ține de viața fiecăruia, de nivelul de afinitate a individului faţă de documentare. Figura 5 reprezintă succesiunea posibilă (sugerată) a unor astfel de lanțuri în procesul de educare şi apoi formare a unui individ.

Figura 5. Succesiunea lanțurilor de bibliografie corelată în educarea şi formarea unui individ.

Acesta constituie tocmai principiul de funcționare specific învățământului de tip clasic (de la componentele de bază – cultura generală – către lucruri complexe şi specializări în învățământul superior). Un principiu destul de contestat în prezent de altfel, fiindcă se consideră că nu mai este actual şi că ar produce tineri ale căror cunoștințe nu ar mai face faţă cerinţelor moderne. Eu personal, nu sunt de acord cu ipoteza evocată de către actualii „reformatori” ai învățământului. Nu pot estima corect dacă lumea în ansamblul ei, sau mai exact euro-atlantismul, o ia în direcția corectă în ceea ce privește educația, reperele morale sau noțiunea de bine sau rău, pentru a susține că lanțurile de bibliografie corelată şi succesiunea lor în formare individului sunt benefice sau nu. Constituie un subiect în continuare discutabil și sensibil. Într-adevăr, poate că școala ar trebui să învețe individul în primul rând să gândească şi apoi să cunoască.

Fiecare din cele două principii evidențiate anterior au propriile avantaje care nu trebuie ignorate atunci când știm bine unde vrem să ajungem cu cunoașterea şi mai ales ce să facem cu ea. Diferențele le fac în special carierele noastre și cantitatea de timp liber disponibil. A citi foarte mult, nu înseamnă obligatoriu a fi mai cunoscător, evident într-un stil de viaţă agitat şi tot mai intens în care timpul liber este din ce în se mai redus. Totul ține însă de ceea ce citim (nu cât citim) şi cum corelăm titlurile (bibliografia în general).

Respectarea acestor principii, raționalizarea felului în care ne informăm, precum şi inducerea lor în modul de educare/formare a noastră, a copiilor noștri, ne oferă șanse veritabile de izbândă pe frontul unui război informațional ale cărui prime două țeluri sunt dezinformarea și manipularea noastră. Un front, care din păcate s-a identificat cu însăși viața socială a celor mai mulți dintre noi.

6. FUGA DE MASS-MEDIA

Cât despre mass-media, acestea trebuie atent selectate ca nivel de prioritate. Trebuie evitate cele identificate ca fiind afiliate campaniilor de dezinformare. Informarea eficientă o constituie tocmai diminuarea informării în masă. Nici măcar revistele de specialitate nu mai par a fi eligibile pentru o informare corectă, eficace (ceea ce avem nevoie şi când avem nevoie) şi corelată cu dobândirea unei cunoașteri imparțiale. Prea multă culoare, o abundență de imagine, prea mult accent pe variațiile bruște de nuanțe în idei şi o lipsă acută a considerentelor de profunzime, o penurie de idei. Acestea sunt doar câteva dintre caracteristicile revistelor „de specialitate” moderne. Pe unitatea de timp și spațiu sunt prezentate prea multe informații – în special modificări haotice ale acestora – necorelate, schimbări de context, astfel încât, după „digerarea” respectivului material de informare, individului nu-i mai rămâne nimic clar în planul profunzimii și al consolidării ideilor asupra realității. Să fie oare realitatea chiar atât de agitată, de dinamică, sau ne identificăm în țintele unui tir continuu de informații al cărui scop îl constituie tocmai destructurarea realității din jurul nostru la nivel perceptiv – spre avantajele acelor nuclee de acumulare, ce dispun şi gestionează o realitate care le aparține? Inclusiv unele dintre elementele literaturii moderne au căzut pradă acestui trend.

7. CÂTEVA DINTRE INSTRUMENTELE ŞI SLĂBICIUNILE BELIGERANȚILOR ÎN RĂZBOIUL INFORMAȚIONAL

7.1. Confuzia asupra realității scade imunitatea la manipulare

 Subiectivismul, blocajele cognitive şi penuria de imparțialitate în tot ceea ce percepem a fi realitatea înconjurătoare, ne fac pe mulți dintre noi să credem că apreciam corect o anumită situație, că știm foarte bine care ar fi scenariul după care ar evolua lucrurile într-o situație dată. Mă gândesc… ce societate solidă şi sănătoasă am forma dacă fiecare dintre noi am gestiona cu eficiență maximă câte un sistem propriu de management al cunoașterii. În lipsa acestuia, suntem pasibili de a fi manipulați prin inducții chirurgicale, care atunci când apar, ni se par ca fiind rezultate firești ale propriilor noastre intenții. Aceasta este manipularea maselor prin retorsiune. Se pare că ceva similar cu ceea s-a întâmplat în România în 2015 în cazul fenomenului „#COLECTIV”. Așa cum probabil vom avea şi alte fenomene similare în viitor, toate fiind axate pe contextul existenței unei mase de indivizi care cred că știu foarte bine ceea ce știu. Unii dintre noi nici măcar nu am ști ce să cerem atunci când o putere omnipotentă ne-ar oferi soluții la orice problemă a generației noastre. Aceasta pleacă de la confuzia dintre cunoștințe şi cunoaștere, confuzie indusă prin „deprofesionalizarea” explicitată în capitolele 1 şi 4.

7.2. George Friedman contestă necesitatea scutului de la Deveselu

Am realizat divagațiile anterioare prin domeniul deficiențelor comunicării contemporane şi al soluțiilor de contracarare a unui posibil război informațional perpetuu, pentru a atinge un subiect actual, care parcă ne presează tâmplele în ultimii doi ani.

Câteva repere mass-media:

• George Friedman: Sistemul antibalistic din România nu poate contracara un atac al Rusiei”, „Instalaţia antirachetă din România, integrată zilele trecute în sistemul antibalistic al NATO, are mai degrabă un rol simbolic, întrucât nu ar putea contracara un atac masiv al Rusiei [sursa: http://www.romaniatv.net accesat la data de 09.05.2016, ora 17:00];
• Președintele Stratfor: Scutul anti-rachetă NU ajută România la NIMIC [sursa: http://www.romanialibera.ro accesat la data de 09.05.2016, ora 18:05];
• Instalaţia antirachetă din România, integrată zilele trecute în sistemul antibalistic al NATO, are mai degrabă un rol simbolic, întrucât nu ar putea contracara un atac masiv al Rusiei, afirmă specialistul George Friedman, șeful Stratfor, o companie privată de informații și analize geopolitice din care fac parte mai mulți foști agenți CIA [sursa: http://www.flux24.ro accesat la data de 09..5.2016, ora 19:00].

Este clar faptul că intensitatea războiului informațional a devenit din ce în ce mai ridicată. Rușii dispun de rezerve impresionante în acest domeniu. Iar campania pro-rusească este într-adevăr eficientă, mai ales că Moscova a reuşit atragerea în propriul cerc ideologic a unui număr considerabil de lideri formatori de opinie (unii chiar americani). Să presupunem că, da, elementele de echipament antibalistice (antirachetă) de la Deveselu ar fi pur simbolice, sau doar „arme” de natura politică pretabile pentru intimidare.

Ar fi trei idei esențiale pretabile a fi adăugate în contextul discuției. Două sunt de fapt întrebări retorice:

• Prima este aceea că, doar un simbol presupunând că reprezintă, facilitățile de la Deveselu constituie simbolul celui mai puternic stat din lume al momentului din punct de vedere militar – poziție incontestabilă până în prezent. Ori americanii au reacționat destul de „hard” nu odată în istoria recentă, chiar şi atunci când cineva sau ceva le-a lovit doar simbolurile, nu obligatoriu obiectivele militare însemnate;
• A doua. De ce este atât de iritată Moscova de sistemul de la Deveselu, când sunt voci „incontestabile” ce susțin că acesta constituie un simplu „simbol”, nefiind vorba – conform celor susținute de Friedman – decât de o armă politică, sau de un echipament care – chiar după spusele oficialilor americani – nu este conceput să contracareze un atac masiv cu rachete din partea Federației Ruse? Pentru un astfel de atac, NATO dispune probabil de alte echipamente defensive ce nu sunt amplasate în România, fiind de obicei integrate în unități de lansare mobile;
• A treia idee. Care sunt certitudinile că toate investițiile în echipamentul militar complex, mutările de trupe şi infinitatea de noi unități „contra NATO” la granița de vest a Federației Ruse, nu constituie la rândul lor tot simboluri, nefiind obligatoriu mutări „grele”?

O mică paranteză corelată cu cele trei repere mass-media o consider a fi necesară aici. Oricât de prorus pare ar fi George Friedman… să presupunem, eu personal nu am putut trece cu vederea peste câteva dintre „estimările” sale geopolitice asupra viitorului spațiului european. Acestea sunt integrate în două cărți care le-am apreciat ca fiind cel puțin interesante: Următorul Deceniu – De unde venim şi încotro ne îndreptăm şi Următorii 100 de ani – previziuni pentru secolul XXI, ambele fiind disponibile şi în limba română. Atât apariția şi evoluția ulterioară a crizei din Ucraina (conflict care conform lui Friedman va culmina cu scindarea acestui stat în două entități, una pro-rusească şi cealaltă pro-occidentală) cât şi dificultăţile culturale, religioase şi de identitate cu care se confruntă direct în prezent spațiul comunitar european, se găsesc descrise în detaliu între coperțile celor două publicații. Următorii 100 de ani fiind scrisă în anul 2009, iar Următorul deceniu în 2011 (ce coincidență… anul începutului Primăverii arabe), cu cinci, respectiv cu aproape trei ani înaintea inițierii „dosarului ucrainean”. În plus, interesantă rămâne de urmărit evoluția pe termen mediu și lung a situației din Turcia, stat legat de care Friedman a avut de asemenea o serie de previziuni interesante, ale căror semne de adeverire deja apar – un cumul de incertitudini, tensiuni şi instabilități, ce ar putea produce scindarea acestei țări, cu efecte greu de estimat asupra securității spațiului european, în special al celui balcanic. Fie, o reinițializare a proiectului imperialist al Ankarei, axată pe vectori geopolitici pan-otomani, așa cum se estimează în cartea Următorii 100 de ani.

O observație. Posibila acțiune a unei ambiții geopolitice neo-otomane generate de Ankara în tandem cu una neo-sovietică generată la rândul ei de Moscova, va plasa – într-un viitor estimabil la câteva decenii – aria noastră geografică într-o presiune geopolitică dinspre est, pe care eu personal am denumit-o ca fiind „Cleștele care strânge Balcanii”.

În ultimii șase ani – interval pe care îl identific a fi acela în care războiul informațional a crescut semnificativ în intensitate – au avut loc două fenomene de tip „acțiune – reacțiune”, atât de profunde, încât este posibil ca acestea să modifice radical evoluția spațiului european în viitor. În ambele cazuri, s-a putut observă cum reacțiunea produsă a surclasat acțiunea inițiatoare.

Despre ce este vorba? Încercarea de a democratiza anumite contingente din lumea islamică, a produs din contră, o efervescență a fenomenului de radicalizate şi o ascensiune către Europa a unui islam radical, purtător de terorism sub toate formele sale. În același timp, dar în cadrul unor ecuații complet independente, ascensiunea unor principii de integrare suprastatală axate din ce în ce mai mult pe „necesitatea” de cedare a suveranității „periferiei” (către nucleele integratoare/de acumulare), a condus în ultimii ani la o explozie a naționalismului în majoritatea statelor din complexul european, fapt care generează în prezent forțe centrifuge din ce în de mai evidente. Se pare că ambele evoluții ne conduc către sfârșitul ciclului istoric occidental. Sau… amurgul civilizației euroatlantice.

8. ÎNCHEIERE

Precum Friedman există şi alții. Mai recent, chiar surse din interiorul NATO atrag atenția asupra vulnerabilității capacități alianței de a putea avea o reacție rapidă pe flancul de est în situația unei agresiuni masive externe. Oare securitatea noastră garantată să fie doar o iluzie, fiind axată pe gestionarea unui volum mare de informații, fără o parte „hard”? Sau într-adevăr Moscova reacționează pe drept (şi probabil din teamă) la existența unui vector miliar real al Washingtonului în Europa de est, fiind redus numărul de opțiuni strategice privit din perspectiva rusească? Aceste două întrebări ar trebui să ne frământe legat de subiectul securității noastre, nu maldărul de zvonuri şi scenarii care inundă social-media şi mass-media.

Comportarea alianțelor militare pe timp de pace este diferită faţă de cea din timpul unui război. Istoria a dovedit-o deseori. Aliați de încredere pot deveni inamici veritabili şi invers. Să sperăm că noi europenii ne-am învățat istoria şi astfel, ea nu se va repeta în vreun traiect negativ scăpat de sub control. Ar fi păcat.

Încrederea strategică prezintă o asimetrie de care atât decizionalii, cât şi analiștii serviciilor de informații trebuie să fie perfect conștienți. Se câștigă şi se consolidează greu, deseori cu jertfe, în timp îndelungat, dar se poate pierde foarte repede. Tocmai aici se află cheia supraviețuirii statelor mici angrenate în jocurile de interese ale marilor puteri, sau a celor prinse la mijloc în diferitele categorii de conflicte, fie şi cele religioase sau ideologice.

[sursă foto imagine început articol: bsblog.info]