Coșmarul secolului XXI? Revigorarea propagandei de stat a Federației Ruse sau Cum deturnează Kremlinul adevărul despre trecut pentru a supravieţui în istorie

Centrul pentru Analiză Politică Europeană (CEPA) a publicat, o primă serie de analize despre Rusia, în ultima sa scurtă apariţie, din 18 ianuarie 207, intitulată „Revigorarea propagandei de stat: Cum a deturnat Kremlinul istoria ca să supravieţuiască”.

Autorul analizei, Maria Snegovaya face o disecţie a Kremlinului, care se străduieşte să schimbe ,,imaginea identităţii Rusiei”, prin eforturi sistematice de transformare a istoriei ţării într-un instrument al statului.

Repetarea istoriei ruseşti – şi renaşterea unor naraţiuni ,,puternic anti-occidentale” – a devenit o componentă importantă a strategiei de supravieţuire a regimului. Părţi ale vechii propagande de stat renaşte – cu consecinţe semnificative pentru relaţiile Moscovei cu Occidentul.

Care-i problema de fapt !?

Observatorii occidentali dau vina uneori pe deciziile guvernelor lor (cum ar fi, de exemplu, pentru expansiunea NATO sau desfăşurarea programului de apărare antirachetă în Europa de Est) pentru înrăutăţirea relaţiilor dintre SUA şi Rusia, în ultimii ani. Cu toate acestea, o examinare mai atentă a ,,faptelor” ne arată că viziunea Kremlinului asupra  Occidentului a fost mult timp ostilă.  În plus, convingerea sa asupra necesităţii de a consolida rolul Rusiei pe scena internaţională a rămas relativ neschimbată încă din primele zile ale ,,domniei” lui Vladimir Putin.

Susţinerea acestor opinii a reprezentat o continuitate a ,,temelor istorice de bază”, care au devenit tot mai pronunţate în timp. Acestea includ – printre altele – şi ,,măreţia naţională a Rusiei” şi ,,victoria glorioasă” asupra fascismului în cel de-al doilea război mondial.

Kremlinul a ,,injectat” aceste naraţiuni într-o conştiinţă naţională ,,re-imaginată” pentru a-şi susţine politicile atât acasă, cât şi în străinătate.

Din cauza fondului profesional KGB-ist şi a disperării sale faţă de dizolvarea Uniunii  Sovietice, printre alţi factori, Vladimir Putin nu a fost niciodată deosebit de ,,îndrăgit” de către SUA, democraţiile Europei sau instituţiile multilaterale occidentale, precum NATO şi UE.

În particular, el acuză Occidentul de destrămarea URSS şi exploatarea ,,slăbiciunilor” ruseşti, din anii 1990. În timp ce încă lucra în St. Petersburg, în această perioadă, potrivit unor dovezi publice, Putin a folosit, uneori, o retorică anti-vest, o reminiscenţă ulterioară fiind regăsită în „discursul de la München„, din 2007, în cadrul întâlnirilor cu reprezentanţii occidentali.

Ecourile unor astfel de suspiciuni se regăsesc (şi) în primele interviuri publice ale lui Putin, în care vorbea despre ,,necesitatea restabilirii puterii geopolitice a Rusiei”, pentru a stabili o ,,lume multipolară” – un eufemism pentru reducerea influenţei mondiale a SUA.

Convingerea lui Vladimir Putin despre importanţa istoriei (Rusiei – n.a.) a devenit evidentă încă din 2001, când întregul guvern rus a fost convocat pentru a analiza conţinutul manualelor şi al cărţilor profesorilor, referitoare la istoria rusă contemporană.

Guvernul rus a considerat că ,,multe descrieri negative au apărut în manualele din anii 1990”, şi ca atare ,,se recomandă” să fie înlocuite de ,,o nouă viziune a istoriei ruseşti care să promoveze întărirea patriotismului, cetăţenia, conştiinţa naţională de sine şi optimismul istoric„. În consecinţă,  multe programe educaţionale naţionale au fost adoptate în anii următori.

Mai mult, însăşi Vladimir Putin credea că Rusia are nevoie de o versiune ,,pro-regim” a istoriei, din cauza convingerii sale – puternice -, că Statele Unite se aflau în spatele ,,revoluţiilor colorate” din Georgia (2003) şi din Ucraina – în anul următor -, precum şi a revoluţiei din Kârgâzstan – din 2005 -, potrivit părerii lui Gleb Pavlowsky, un consilier al Administraţiei Prezidenţiale şi ,,participant activ la elaborarea noii abordări istorice”.

Vladimir Putin era îngrijorat, de faptul, că aceste evenimente ar putea duce la instabilitate în interiorul Rusiei, care ar fi putut ameninţa, chiar şi, propria sa guvernare. Alarma de la Kremlin a fost sporită  – şi mai mult – de observaţiile preşedintelui SUA, George W. Bush, care a prezis mai multe astfel de revoluţii – în ţări precum Belarus – , susţinând iniţiativele SUA pentru sprijinirea mişcărilor ,,mai populare”, împotriva regimurilor autoritare, din altă părţi ale lumii.

,,Revoluţiile colorate” au convins ,,tehnicienii” de la Kremlin că regimul nu avea o strategie de mobilizare a tinerilor, de îndoctrinare sau alte simboluri naţionale, cu care ar putea contracara tendinţele similare din Rusia. Ca rezultat, strategul politic şef al lui Vladimir Putin, Vladislav Surkov, a întreprins o iniţiativă de dezvoltare a unor programe de educaţie politică a tinerilor din Rusia, dar şi a elitelor, care conţineau şi elemente antirevoluţionare îndreptate împotriva duşmanilor externi, precum SUA sau a ,,lumii conspiraţioniste” împotriva Rusiei.

Noua campanie a subliniat conceptul că Rusia este o ,,democraţie suverană„, dar a fost conceput şi pentru a stimula sentimentul popular anti-occidental prin creşterea propagandei de stat, prin crearea mişcării de tineret ,,Nashi” (Ai noştri), concomitent cu represiunea ONG-urilor şi a activiştilor pentru drepturile omului. Noul concept a făcut, de asemenea, ca utilizarea corectă a istoriei ruseşti să fie considerată ,,o chestiune de interes naţional vital”.

Din 2005, standardizarea educaţiei a fost unul dintre cele patru mari proiecte naţionale, fiind supravegheat de către Dmitri Medvedev, un aliat al Putin şi ulterior preşedinte al Rusiei.

Dmitri Medvedev și Vladimir Putin

O strategie de securitate naţională, dezvoltată mai târziu, a avertizat împotriva ,,încercărilor de revizuire a istoriei Rusiei, a rolului şi locului ei în istoria mondială … „, care ar putea influenţa negativ securitatea naţională a ţării. Ministrul culturii, Vladimir Medinsky, a numit interesele naţionale ale Rusiei drept ,,principalul standard al adevărului şi credibilităţii unei lucrări istorice„, iar noul concept avea menirea ,,să insufle mândrie tinerei generaţii şi să favorizeze patriotismul”.

Temele comune au inclus şi rolul Ortodoxiei Răsăritene în unificarea poporului rus dar şi al viziunii, conform căreia, de-a lungul istoriei Rusia a fost ca o ,,cetate asediată” aflată sub atacul Occidentului. Acelaşi consilier prezidenţial, d-l Gleb Pavlowski, descrie viziunea istorică a lui Vladimir Putin ca fiind ,,Thermidoriană„[1] – adică, orientată spre combaterea revoluţiei şi consolidarea statului rus.

În conformitate cu această nouă viziune, încă din 2007, prin ordin al Administraţiei Prezidenţiale, a fost creat un nou manual al cadrelor didactice, printre ale cărei teme, cea mai importantă sublinia ,,lupta istorică a Rusiei pentru a-şi păstra suveranitatea împotriva Occidentului prădător”. De asemenea, s-au făcut presiuni pentru ca ,,represiunile lui Stalin să fie interpretate ca un rău necesar”, iar prăbuşirea URSS să fie descrisă ca ,,o greşeală tragică care a împiedicat progresul Rusiei”.

Manualul a fost urmat de publicarea unei controversate cărţi de istorie care explică  epurările (în fapt, crimele – n.a.) lui Stalin prin ,,cerinţele de modernizare într-o situaţie în care resursele erau limitate„…….

În 2016, a fost publicat un alt set de manuale de istorie, care au fost şi mai explicite în descrierea Rusiei, care s-a opus ,,eroic” atacurilor din trecut ale agresorilor occidentali – încă, din secolul al XIII-lea -, fie de cavalerii teutoni (învinşi de prinţul rus Alexandru Nevsky), fie de fasciştii germani – şi aliaţii lor – sau, mai recent, de ,,coaliţiile unite anti-ruseşti, având ca scop pedepsirea Rusiei” şi ,,apărarea” Ucrainei.

Interesant de menţionat, chiar şi ,,revoluţia din octombrie 1917 este acum, adesea, descrisă ca fiind ,,parţial, un produs al interferenţelor occidentale””. Serialele difuzate, în 2017, de  televiziunea de stat, pentru a marca aniversarea a 100 de ani de la Marea Revoluţie Socialistă,  subliniau faptul că ,,revoluţionarii ruşi au fost susţinuţi financiar de către … Germania!”.

Pentru glorificarea trecutului rusesc, acum, Kremlinul pune accentul asupra ,,Vestului agresor”, în mod subversiv – istoric -, ceea ce coincide şi se suprapune cu încercările permanente de ,,înnălbire” a trecutului sovietic. Este, adesea, uitat faptul că, imediat după ce a preluat puterea, Vladimir Putin a început să restaureze simbolurile sovietice, cu portretele lui Stalin pe ele. Această situaţie a fost urmată de revenirea imnului sovietic, la sfârşitul anului 2000, şi al stelei în cinci colţuri, ca un simbol al armatei ruse, din 2002.

Simbolul armatei sovietice restilizat pentru armata rusa in 2002

Aceste ,,mişcări” au contribuit la valorificarea sindromului post-imperial al Rusiei şi la nostalgia sovietică, dar şi la reflecţie asupra ataşamentului lui Putin faţă de ideea puterii imperiale ruse şi afinitatea sa pentru ideea de ,,istorie utilă„, cea care întăreşte statul centralizat.

În 2005, Putin a descris destrămarea URSS drept ,,cea mai mare catastrofă geopolitică a secolului al XX-lea” şi ,,cea mai mare dramă a poporului rus”.

O reflecţie suplimentară pe această temă se regăseşte în referinţele repetate ale lui Vladimir Putin la aşa-numitele „frăţii” sau în ,,fraternitatea oamenilor uniţi de cultură şi limbă” din alte ţări post-sovietice. Un astfel de limbaj aminteşte de termenul din vocabular: ,,asistenţă frăţească„; pe care URSS l-a folosit în timpul invaziilor sale militare.

Aceste declaraţii au precedat apariţia ulterioară a doctrinei Kremlinului,  a ,,păcii ruseşti” – Russkiy Mir [2] -, care descrie etnicii ruşi din ţările vecine ca trăind într-o ,,naţiune divizată”, după prăbuşirea Uniunii Sovietice în 1991. În timp ce ,,Russkiy Mir” a fost creat ca un instrument pentru a justifica responsabilitatea Rusiei de ,,a proteja comunităţile de limbă rusă din afara graniţelor sale”, acest concept a fost, de fapt, o dezvoltare logică a viziunii Kremlinului asupra Rusiei viitoare, ca cea mai mare „naţiune divizată„.

Pentru Kremlin, simbolul cheie al auto-afirmării împotriva Occidentului a devenit ,,glorificarea victoriei Rusiei în al doilea război mondial”, care a devenit locus-ul (poziţia genetică în şirul ADN – n.a.) istoriei ruse şi sovietice – simbolul adevăratului sens istoric al Rusiei. Sociologul rus Lev Gudkov spune că această victorie a fost interpretată ca un triumf asupra – nu numai a -, Germaniei ,,dar şi asupra Occidentului” şi ,,a transformat memoria Victoriei într-o demonstraţie de putere şi o sursă a dreptului moral al Rusiei de a-şi dicta voinţa faţă de ceilalți”…….

Ministrul rus de externe Serghei Lavrov, de exemplu,  a scris prin 2016 că ,,aspiraţiile anti-ruseşti ale elitelor europene şi dorinţa lor de a porni maşinăria lui Hitler împotriva Uniunii Sovietice au condus la cel de-al doilea război mondial; catastrofa a fost rectificată cu participarea majoră a Rusiei … „.

Victoria Rusiei (numai !? – n.a.) în cel de-al doilea război mondial a venit să justifice politicile şi greşelile conducerii militare ruseşti/sovietice. Manualul de istorie din 2016, de exemplu, nu are nicio analiză asupra pierderilor mari (morţi sau prizonieri – n.a.) sau despre  retragerea Armatei Roşii la începutul războiului, etc., ceea ce s-a întâmplat din cauza calculelor şi aprecierilor greşite ale lui Stalin. Se menţionează, doar, că ,,războiul a izbucnit brusc pentru unităţile militare sovietice situate de-a lungul graniţelor”. În mod similar, războiul este portretizat ca fiind ,,exclusiv defensiv”; orice referire la crimele de război ale Uniunii Sovietice, la pactul Ribbentrop-Molotov, la masacrele de la Katyn şi represiunile din timpul ocupaţiei ţărilor est-europene, care au succedat victoriei, sunt taboo.

În lumina lecturii istoriei ruseşti, ca fiind în mare măsură ,,de ne-condamnat”, Kremlinul a sporit persecuţiile, din ce în ce mai mult, împotriva celor care ameninţă să ,,distorsioneze” imaginea trecutului glorios al Rusiei. În 2009, după sugestiile repetate ale politicienilor ruşi de a incrimina ,,reabilitarea nazismului„, preşedintele de atunci – Dmitri Medvedev -, a înfiinţat o ,,Comisie de Adevăr Istoric” pentru a combate falsificarea istoriei.

Comisia a fost apoi înlocuită de o lege, în 2014, care incriminează reabilitarea nazismului şi ,,orice activităţi critice faţă de acţiunile sovietice din perioada 1939-1945”. Curţile (de justiţie –n.a.) din Rusia au interpretat, în mare măsură, reabilitarea naziştilor. De exemplu, au fost urmărite şi persecutate persoanele care criticau pactul pe care Stalin la semnat cu Hitler pentru a diviza Europa de Est. De la trecerea legii, aproximativ 15 persoane au fost condamnate.

În mod similar, studenţii, cercetătorii şi apărătorii drepturilor omului care studiază aceste episoade istorice controversate sunt din ce în ce mai expuşi urmăririi penale de către stat.

În 2016, Serghei Mironenko, fostul director al Arhivelor de Stat ale Rusiei, a fost destul de ,,neliniştit”  după ce arhiva a publicat materiale, clasificate anterior, care au pus la îndoială legenda sovietică a ,,Gărzii lui Panfilov” (soldaţi ai Armatei Roşii, despre care s-a spus că au murit ,,eroic”,  rezistând unui atac nazist). La începutul anului 2017, Yury Dmitriev, un activist în domeniul drepturilor omului şi istoric al atrocităţilor lui Stalin (conduce filiala regională a Memorialului[3] din nordul Kareliei), a fost acuzat, în mod fals, de pedofilie.

În 2016, Ministerul Justiţiei al Rusiei a desemnat Memorial-ul ca ,,agentură străină”.

În noiembrie 2017, un discurs ţinut în faţa parlamentului german de un elev rus de la liceu Nikolai Desyatnichenko – în care a declarat că mulţi dintre soldaţii germani ucişi sau capturaţi la Stalingrad erau ,,bărbaţi nevinovaţi” care ,,voiau să trăiască paşnic” şi ,,nu voiau să se lupte” – a provocat un scandal şi-o criză publică în Rusia. Zeci de reclamaţii au curs la procurorii statului, poliţia federală, oficialii şcolii locale şi principala agenţie de securitate a Rusiei (FSB? – n.a.) l-au acuzat pe Desyatnichenko că ,,face declaraţii controversate” şi chiar ,,încercă să reabiliteze memoria criminalilor nazişti”.

Modul în care Kremlinul foloseşte istoria are (tot) mai multe implicaţii politice.

Analiza de mai sus pune la îndoială opinia – pe scară largă -, conform căreia Rusia a considerat în mod ,,justificabil” că expansiunea NATO după prăbuşirea URSS este provocatoare şi că a încălcat asigurările acordate liderilor sovietici, pe măsură ce războiul rece a ,,scăzut”.

În realitate, părerea lui Vladimir Putin potrivit căreia alianţa NATO este ostilă, probabil că, a precedat aderării celor trei state baltice la alianţă, precum şi ,,calea” aleasă de către fostele republici sovietice, Georgia şi Ucraina. În al doilea rând, deturnarea istoriei Rusiei este, mai degrabă, rezultatul preocupării Kremlinului faţă de revoluţiile ,,colorate”, care ar putea declanşa reacţii în interiorul ţării şi care ar ameninţa regimul însuşi.

Dacă este cazul, probabil că Rusia va trebui să rămână o putere agresivă – ,,Thermidoriană„-, atâta timp cât Vladimir Putin va rămâne conducătorul ei.

ÎN LOC DE CONCLUZII (n.a.):

,,Rusia are propriile „linii roşii’“în politică, iar Occidentul trebuie să le respecte”, este una din cele mai recente declaraţii ale ministrului rus de externe, Serghei Lavrov, într-un interviu acordat publicaţiei „Kommersant”.

Şi continuă: ….”Rusofobia este fără precedent. Nu am văzut niciodată asta pe durata Războiului Rece. Atunci existau anumite reguli, o anumită decenţă (!?)… Acum, toată buna-cuviinţă a fost înlăturată. Rusia are anumite interese şi oamenii ar trebui să ţină cont de ele. Rusia are linii roşii. Cred că politicienii serioşi din Europa înţeleg că aceste linii roşii trebuie respectate, aşa cum au fost respectate în timpul Războiului Rece„, ……

Dacă, ….. ,,glorificarea victoriei Rusiei în al doilea război mondial”, a însemnat ,,o demonstraţie de putere şi o sursă a dreptului moral al Rusiei de a-şi dicta voinţa faţă de ceilalţi”, iar ……. ,,represiunile lui Stalin să fie interpretate ca un rău necesar”, prin ,,cerinţele de modernizare într-o situaţie în care resursele erau limitate„, …….o întrebare e necesară !

Cum trebuie înţeleasă atitudinea Rusiei, şi declaraţia lui Serghei Lavrov, raportată la ,,o anumită decenţă”?!…………………

Nu mai contează cine a zis: ,,Cei care îşi uită istoria, sunt condamnaţi s-o repete!”

Oare: ,,Istoria se poate repeta, mai întâi ca farsă, apoi ca tragedie!”.

Farsa o trăim, cotidian, o simţim, o respirăm şi …. ne otrăvim cu ea! Încet şi sigur, …

Ce urmează ?

(Traducere şi adaptare: Mihai COPEŢCHI – KOPECKY. Sursa: The Center for European Policy Analysis (CEPA) publishes its latest brief on “Reviving the Propaganda State: How the Kremlin hijacked history to survive.”, Author: Maria Snegovaya, ian. 2018)

All opinions are those of the author and do not necessarily represent the position or views of the institutions they represent or the Center for European Policy Analysis.

[1] Thermidorian se referă la 9 Termidor Anul II (27 iulie 1794), conform calendarului republican francez, când Robespierre și alți revoluționari radicali au atacat Convenția Națională. Thermidor reprezintă ultimul joc al domniei terorii. (Sursa: Wikipedia)

[2] Se mai utiliza termenul de Pax Sovietica (Pacea sovietică) – o denumire aplicată de autori individuali în raport cu zona de influență a Uniunii Sovietice – „țările socialiste“ -, în timpul războiului rece (1945-1991).

[3] MEMORIAL: An International Historical, Educational, Human Rights And Charitable Society.