ROMÂNIA BREAKING NEWS

Home Posts Tagged "armata română"

armata română

,

Miercuri, la Constanța, a avut loc o conferință în contextul noi situații geopolitice în care se află România și armata română, sub egida Partidului România Unită, partid care a organizat întrunirea cu tema „Pentru Armată. Dobrogea și Marea Unire”,  un eveniment care se înscrie în campania „Fii român. Împreună Unim România”. Armata, pe care politicienii o evită în discursurile lor, pentru că nu aduce voturi, a fost subiectul central al mesei rotunde la care au participat cadre militare în rezervă și candidați ai PRU la alegerile parlamentare din 11 decembrie, reuniți în campania „Fii Român! Împreună Unim România!”. Conferința a fost susținută de președintele PRU Constanța, Dumitru Bădrăgan, informează Tomisnews și Constanța.ro citate de romaniabreakingnews.ro

Deși majoritatea formațiunilor politice s-au axat în această campanie electorală pe promisiuni de tipul spitale luxoase și autostrăzi, nu același lucru l-a făcut candidatul PRU pentru Camera Deputaților, Dumitru Bădrăgan. Cunoscutul avocat a ales ca unul dintre principalele subiecte pentru această campanie, să vorbească despre starea lamentabilă în care se zbate armata română.

Participanții, mai mulți reprezentanți ai cadrelor militare în rezervă, au avut ocazia să propună soluții pentru reabilitarea armatei, atât în încrederea cetățeanului de rând, cât și din punct de vedere financiar. Alături de Dumitru Bădrăgan, s-au remarcat la masa dezbaterii, domnii Dumitru Cristea, Dumitru Roșu și Nicolae Vlăduțoiu, analiști militari. Discursul acestora a avut un numitor comun. Este nevoie de mai mulți bani alocați de guvern pentru armată, dacă ne dorim să nu depindem de ajutorul prietenilor, în eventualitatea unui acțiuni ostile venită din partea vecinilor.

„2% pentru Armată înseamnă o sumă minimă pe care o alocăm din PIB conform și obligațiilor asumate, să nu uităm faptul că Strategia Națională pentru Apărare pentru 2007 – 2027 înseamnă și respectarea obligațiilor pe care ni le-am asumat prin aderarea la NATO înseamnă și respectarea unor obligații pentru alocarea sumelor necesare unei Armate care să se bucure de respectul românilor, egală cel puțin celorlalte forțe armate membre ale NATO și, nu în ultimul rând, să nu uităm că în Constanța avem Portul Constanța, avem Portul Mangalia, aeroportul Kogălniceanu – internațional – bază a aeronavelor care tranzitează zona, avem Capul Midia, unde sunt desfășurate exerciții militare și, să nu uităm, faptul că Armata înseamnă o dezvoltare a industriei orizontale: o dezvoltare a capitalului autohton, care, prin capacitatea sa de a asigura mentenanță, piese de schimb, de a produce prin specialiști piesele necesare, poate asigura locuri de muncă la nivelul întregii țări!”, a spus Dumitru Bădrăgan.

În sfârșit, se pune „punctul pe i”! Fregatele au fost o „țeapă” pentru Armată, organizată de politicieni! 

La evenimentul de miercuri am discutat și cu cel ce-a fost la Statul Major General, la Centrul Național Militar de Comandă, fost șef serviciu de supraveghere și avertizare, funcție cu care a fost și în teatrele de operații, precum Irak și Afganistan, comandor (r) de Marină, Nicolae Vlăduțoiu.

„Am discutat astăzi despre necesitatea acordării Armatei 2% din PIB. Așa cum am spus și auditoriului, este puțin, dar pentru început e bine, măcar dacă reușim să facem să dotăm Armata României cu ce este necesar pentru început, ca să putem dezvolta o Armată pentru România, pentru apărarea integrității și suveranității acestui popor, acestei Românii frumoase și mândre și bogate! Eu cred că trebuie depolitizată Armata! Armata este brațul înarmat al politicului, politicul să se limiteze la a solicita, a formula cerințe pentru Armata, iar problemele de pregătire și dezvoltare ale Armatei să le pronunțe, să le facă specialiștii militari, nu cum s-a întâmplat cu fregatele T-22, pe care le-am luat din Marea Britanie, care a fost o decizie politică și nu militară! De aceea, acum mergem foarte greu cu ele, ca niște nave de pasageri, cu un tun de 76,5 în prova!”, a spus cmd. (r) Nicolae Vlăduțoiu.

Potrivit acestui ofițer de prestigiu al Armatei Române, fără 2% din PIB „Armata României se desființează!”

„Armata României se desființează! Oricum, e pe cale de dispariție! Toate deciziile politice care au fost luate în ultimii 26 de ani, au fost luate cu scopul de a desființa Armata României, de a desființa acest popor, această țară! De fapt, știți foarte bine că se vehiculează în mass-media internațională ideea de dezmembrării statului român! Armata cine este? Este garantul integrității, suveranității acestui stat! Nemaiexistând Armata, nu mai există statul român! Atunci, ajungem la vorba lui George Coșbuc: „Și ce folos de boi și vaci? Nevasta dacă nu ți-o placi, le dai în trasnet toate!” (…) Pentru Armata României trebuie un plan extraordinar de bine pus la punct, pentru că importul de tehnologie militară fără un suport logistic este egal cu zero! Trebuie revitalizată industria națională de Apărare, care are vechi tradiții și cu care noi am plătit ani de sacrificii, datorii! Orice contract internațional, chiar și cel cu corvetele din Olanda, trebuie făcut cu transfer de tehnologie și know-how! Dăm de muncă la niște oameni, dar pentru perioadă limitată! Nu! Noi trebuie să dăm de muncă permanent pe durata de viață a acestor nave, nu pe perioadă limitată!”, a mai spus cmd. (r) Nicolae Vlăduțoiu.

romaniabreakingnews.ro

,

rheinmetall_rbnpress

Producătorul german Rheinmetall Landsysteme și  Uzina Automecanică Moreni au semnat un acord pentru înființarea socității cu capital mixt româno-german Romanian Military Vehicle Systems, prin care se vor construi vehicule blindate 8X8. Noua societate înființată va produce noua generație de transportoare blindate pentru dotarea forțelor armate române.

Premierul Dacian Cioloș a anunțat în urmă cu o săptămână  că autoritățile române vor semna un contract cu compania germană Rheinmetall, principala companie din Germania care construiește vehicule și echipamente militare, pe baza căruia se va produce în România un transportor blindat de ultimă generație.

„Este într-o fază foarte avansată un parteneriat al Rheinmetall cu o companie din România care va construi în România un transportor blindat și deci care va folosi resurse din România, care va crea locuri de muncă în România, va folosi și tehnologia Rheinmetall și pe ceea ce s-a lucrat în România. Cred că este un interes atât pentru partenerul respectiv, cât și pentru România pentru că o parte din acești bani vor rămâne în România și vor crea locuri de muncă aici și chiar capacitate de producție“, a relatat presei premierul Dacian Cioloș.

Neculai Banea, secretarul de stat pentru industria de apărare din Ministerul Economiei a declarat că – „este extrem de important să putem oferi Armatei un transportor fabricat în țară, din multiple rațiuni strategice și economice. Realizarea de către Compania Națională Romarm a transportorului pe baza unei asocieri de tipul joint venture cu o companie de renume precum Rheinmetall permite dezvoltarea experienței naționale în domeniu și dezvoltarea industriei naționale pe orizontală, iar în plan economic-social va genera locuri de muncă, venituri suplimentare realizate la bugetul de stat și bugetul asigurărilor sociale, retehnologizarea agenților economici implicați, precum și costuri mai reduse cu mentenanța pe întreg ciclu de viata al produsului“

„Realizarea noului transportor blindat pentru trupe 8×8 este bazată pe cooperare tehnologică și de know-how între uzina românească, producătorul tradițional de transportoare blindate pentru forțele armate, și partenerul său strain. Cele două societăți partenere își propun fabricarea noilor vehicule blindate 8×8 în Romania, dar și ca noile echipamente să corespundă în totalitate cerințelor operaționale ale luptătorilor români, inițiativa venind în contextul nevoilor de înzestrare cu transportoare blindate pentru trupe ale Ministerului Aparării Naționale”, se arată în comunicatul Companiei Naționale Romarm, citat de romaniabreakingnews.ro

Noul transportor blindat SAUR

Noul transportor blindat SAUR

Comunicatul Companiei Romarm pe larg:

PARTENERIAT ROMÂNO-GERMAN PENTRU FABRICAREA TRANSPORTOARELOR BLINDATE DESTINATE ARMATEI

Uzina Automecanica Moreni și producătorul Rheinmetall Landsysteme au semnat acordul acționarilor pentru înființarea societății cu capital mixt româno-german pentru fabricarea de vehicule blindate 8×8 în cadrul industriei naționale de apărare, Romanian Military Vehicle Systems S.A., societate în care fiecare acționar deține 50% din capitalul social al acesteia.

Ceremonia a avut loc în data de 22 noiembrie 2016, la Cercul Militar Național, cu ocazia prezentării Legii privind Industria Națională de Apărare, promulgată de Președintele României, Klaus Iohannis, în prezența Viceprim-ministrului Costin Borc, Ministru al Economiei, Comerțului și Relațiilor cu Mediul de Afaceri și a Ministrului Apărării Naționale, Mihnea Motoc.

Realizarea noului transportor amfibiu blindat pentru trupe 8×8 este bazată pe cooperare tehnologică și de know-how între uzina românească, producătorul tradițional de transportoare blindate pentru forțele armate, și partenerul său străin.

Cele două societăți partenere își propun fabricarea noilor vehicule blindate 8×8 în România, dar și ca noile echipamente să corespundă în totalitate cerințelor operaționale ale luptătorilor români, inițiativa venind în contextul nevoilor de înzestrare cu transportoare blindate pentru trupe ale Ministerului Apărării Naționale.

”Considerăm ca este extrem de important să putem oferi Armatei un transportor fabricat în țară, din multiple rațiuni strategice și economice. Realizarea de către Compania Națională Romarm a transportorului pe baza unei asocieri de tipul joint venture cu o companie de renume precum Rheinmetall permite dezvoltarea experienței naționale în domeniu și dezvoltarea industriei naționale pe orizontală, iar în plan economic-social va genera locuri de muncă, venituri suplimentare realizate la bugetul de stat și bugetul asigurărilor sociale, retehnologizarea agenților economici implicați, precum și costuri mai reduse cu mentenanța pe întreg ciclu de viață al produsului. Cu siguranță acesta este un moment cheie în revitalizarea industrie naționale de apărare și sperăm ca producția de serie a transportorului să înceapă cât mai curând.” a declarat Neculai Banea, secretarul de stat pentru industria de apărare din Ministerul Economiei, Comerțului și Relațiilor cu Mediul de Afaceri.

Prezenți la eveniment, reprezentanții Rheinmetall Landsysteme au mulțumit pentru încrederea acordată și au subliniat că obiectivul Rheinmetall este de a integra cea mai bună tehnologie de care dispune pentru ca proiectul să aibă rezultatele așteptate.
Viceprim-ministrul Costin Borc și Ministrul Apărării Naționale, Mihnea Motoc, au salutat inițiativa și au punctat că aceasta reprezintă un pas important pentru realizarea în România a unui vehicul blindat care să satisfacă nevoile și cerințele forțelor armate.

La eveniment au luat parte și șeful Statului Major General, generalul Nicolae Ciucă, locțiitorul șefului Departamentului pentru armamente, generalul maior Cătălin-Adrian Moraru, precum reprezentanți ai forțelor sistemului național de apărare, ai autorităților, ai industriei de apărare și ai sindicatelor. – sursa: romarm.ro

Cum va arata noul transportor blindat destinat infanteriei române

Cel mai probabil, noul transportor blindat realizat de firma mixtă româno-germană va fi dezvoltat pe baza modelelor Lynx KF31/KF41 sau Boxer

Video: Rheinmetall Defence – Lynx KF31/KF41 Infantry Fighting Vehicle

Video: Rheinmetall Defence – Boxer 30mm Lance Turret 8X8 Infantry Fighting Vehicle

Ce alte modele mai fabrică Rheinmetall?

 

Video:Faimosul tank de luptă Leopard 2

romaniabreakingnews.ro

,

Astăzi este ziua armatei române, o zi care ar trebui să însemne pentru noi mult mai mult decât înseamnă cu adevărat. Motivul este simplu și evident, și așa ar trebui să fie, dacă am privi doar puțin în istoria noastră, ca să vedem ce a reprezentat armata română în prezervarea și existența noastră ca și stat.

Înconjurați doar de dușmani, cărora le-am stat permanent ca sarea în ochi, insulă latină înconjurată de slavi și fino-ugrici, de popoare venite din pustiurile Asiei pentru a se stabili aici, am fost permanent pentru ei o piedică în calea expansiunii lor.

Toată istoria noastră a fost o luptă permanentă pentru existență și păstrarea neamului, după atâtea lovituri, „este un miracol că mai avem un steag căruia să ne închinăm” spunea marele Nicolae Iorga. Prinși între năvălitori, cuceritori și imperii, călcați din toate părțile, am supraviețuit ca neam și popor acolo unde alții au dispărut.

Doi piloni de granit au fost cei care ne-au menținut peste veacuri, credința și sabia.

Credința în Dumnezeu, biserica, credința în neam, în limbă și tradiții, credința în dreptatea lui Dumnezeu care nu se putea până la urmă să nu-și întoarcă fața către români.

Și sabia, puterea armată, forța brută cu care stăteam în fața forței, tăria cu care ne ridicam de fiecare dată pentru a lovi din nou în dușman, făcându-l să muște țărâna sfântă a patriei, și să ne respecte. Iar când venea din nou, să-l lovim din nou. Două milenii de existență, câte popoare se pot lăuda cu asta? Nu prea multe. O enigmă și un miracol, poporul român, spunea istoricul Gheorghe Brătianu, și asta am și fost.

„Chiar și în secolul XIX, mulți doreau ca românii să dispară. Numai că românii au refuzat să dispară” spunea istoricul american Larry Watts.

Aș adăuga, nu numai în secolul XIX, ci și în secolele precedente, de la primele năvăliri barbare, s-a dorit dispariția românilor. În alte părți, în Peninsula Balcanică, în Câmpia Panonică, la est de Nistru, românii au cam dispărut sau sunt în număr extrem de redus. Aceeași soartă ne era destinată și în arealul cuprins între Tisa, Dunăre și Nistru, dar aici, în centrul românismului, ne-am încăpățânat să supraviețuim. Bazându-ne pe cei doi piloni de care vorbeam, credința în Dumnezeu și puterea armelor.

Nu este întâmplător că noi, românii, nu avem o dată oficială a creștinării noastre, cum au alte popoare, ca și rușii sau ungurii, data la care un anumit conducător al lor trece la creștinism. Explicația este simplă, poporul român s-a născut direct creștin, această religie pătrunzând în Dacia Romană adusă de soldați și coloniști, astfel că la retragerea aureliană era deja un miez creștin care a crescut și s-a dezvoltat făcând poporul român în devenire creștin încă din zorii existenței sale. Nu este de mirare că biserica și credința în Dumnezeu ne-a însoțit în fiecare etapă a istoriei noastre. Românul leagă fiecare etapă a vieții și activității sale de religie și credință, ridică biserici, locașuri de închinăciune și troițe la răspântii. Folclorul este plin de personaje creștine ca și Sfânta Vineri sau Sfânta Duminică, chiar și simbolurile cioplite în porțile de lemn cuprind simboluri creștine timpurii, vechi de sute de ani. Pietrele de mormânt din primele secole au simboluri creștine, mai este și „Ego Zenovie votum posvi”, una din primele danii creștine.

Dar spiritualitatea și credința nu înseamnă nimic în materie de continuitate, în sensul că nu ar fi avut cum să supraviețuiască în lipsa unui braț înarmat care să le apere în acele vremuri tulburi.

Românii nu ar fi supraviețuit numai cu credința, la fel, brațul înarmat nu ar fi fost motivat dacă nu ar fi avut ce să apere, respectiv credința și neamul. Una fără alta nu ar fi avut cum să existe. Chiar și astăzi, după douăzeci de secole, vedem că aceleași simboluri sunt în topul încrederii la români: biserica și armata. Să se mai îndoiască cineva de înțelepciunea poporului.

Avem o istorie militară atât de bogată încât multe alte popoare ne-ar invidia dacă ar cunoaște-o.

Dar cum să o cunoască alții, dacă nici noi nu o cunoaștem, și chiar dintre noi, românii, sunt  destui care o denigrează, o blamează și o aruncă în desuetitudine afirmând fel de fel de inepții, doar pentru a fi la modă sau pentru a se potrivi unui trend? Câți uită, dacă nu toți, că românii de cele mai multe ori s-a măsurat de la egal la egal cu cele mai mari puteri militare ale timpului, și nu de puține ori au ieșit victorioși?

Pentru asta, cred că sunt necesare câteva cuvinte despre brațul înarmat al țării, armata, începând de pe vremea când aceasta se numea simplu oaste.

Oastea română

Primele confruntări militare înregistrate de istorici pe teritoriul nostru ne duc departe în timp, în secolul V î. Cr., în timpul lui Darius, atunci când regiunea era populată de strămoșii noștri daci. În toate înscrisurile istorice, chiar și la istoricii contemporani, dacii sau geții erau văzuți ca și un popor războinic care lupta cu dispreț față de moarte.

Au luptat și împotriva lui Alexandru Macedon, cel mai mare cuceritor al antichității. În timpul lui Burebista, au creat prin forța armelor un imperiu imens ce se întindea din Balcani în Carpații Păduroși și de la Bug în Germania de astăzi. Mai târziu, dacii vor duce războaie cumplite împotriva celei mai mari puteri militare a lumii antice, Imperiul Roman. Douăzeci de ani i-au trebuit celei mai mari puteri militare a lumii pentru a-i învinge, dar nu definitiv. Decebal se sinucide în 106, Dacia devine în parte provincie romană, dar romanii nu au avut liniște. Prima răscoală a avut loc în 117, la moartea lui Traian. Au mai urmat și altele, cea mai mare fiind cea din anii 166-168, ajutată și de năvălirile dacilor liberi. Până la urmă, romanii se retrag lăsând germenii creării poporului român.

Izvoarele vremurilor următoare sunt sărace, dar putem trage unele concluzii, românii au existat și contat și în acele vremuri ca și forță militară. În Cântecul Nibelungilor, printre invitații la nunta lui Attila, regele hunilor (mijlocul secolului V), cu Krimhilda, s-a aflat și Ramunk (Radu sau Roman) de Valahia, care nu putea fi menționat dacă nu ar fi fost un lider militar important. La fel sunt alte documente bizantine, ca și ambasadele lui Priscus, care atestă existența românilor în acele zone. Invazia maghiarilor spre vest este oprită cu greu, după ce aceștia pustiiseră deja mare parte din Europa, la Lechfeld în anul 955. Dar în calea lor spre est a stat Gelu și mulți alții, ungurii impunându-și dominația asupra Transilvaniei abia după câteva sute de ani, dar și atunci având de luptat contra voievozilor români cum a fost cazul lui Litovoi. Între timp, Asăneștii constituiau un imperiu vlaho-bulgar care învingea Bizanțul și zdrobea la 1205 prin Ioniță Asan armatele cruciaților care ocupaseră Constantinopolele, inclusiv primul împărat cruciat al Constantinopolelui, Balduin de Flandra, găsindu-și sfârșitul în închisoarea de la Târnovo. Alte fapte de arme, atacurile maghiare asupra Munteniei și Moldovei, zdrobite la Posada sau Ghindăoani, luptele cu tătarii, cu turcii, cu polonezii.

Nu vreau să fac neapărat o retrospectivă istorică, spațiul nu-mi permite, dar vreau să aduc în atenție rolul preponderent care l-a avut oastea românească în tot ceea ce a însemnat istoria noastră. Bătăliile câștigate sub Mircea cel Bătrân, Ștefan cel Mare, Mihai Viteazu și sub alți domnitori mai puțin mediatizați, din păcate, nu ar fi fost posibile fără existența unei armate puternice în stare să se opună cu succes oricărei armate de top în acea vreme. Iar când avea și conducători pricepuți, buni tacticieni, capabili să se folosească de avantajele terenului, cum au fost cei menționați și alții uitați, românii au fost imbatabili.

Încă din secolul XV, perioada cruciadelor târzii, puterile occidentale căzuseră de acord că nu era posibilă organizarea unei cruciade antiotomane fără participarea măcar a uneia dintre cele trei țări române.

Dar care era secretul unei astfel de eficiențe recunoscute? Nu era prea greu. Armatele occidentale erau formate din nobilii cavaleri, îmbrăcați în armuri, ce călăreau cai grei, și aceștia protejați cu zale de metal. Fiecare nobil întreținea o mică armată de soldați și slujitori, aceștia trebuind să se preocupe de armura și armamentul lor. La chemarea regelui, acești nobili își strângeau vasalii și plecau la război. Dar întreținerea lor costa mult, astfel încât numărul combatanților pe care îi putea aduce fiecare vasal sau nobil era limitat. Este adevărat, aceștia se ocupau în primul rând cu lupta, se antrenau permanent, erau buni luptători, dar numai individual, unul contra unul. Și mai erau îngreunați de zeci de kilograme de armură. Deci, regii occidentali puteau strânge un număr limitat de luptători, dar profesioniști în arta duelului. Dacă poate exista vreo îndoială asupra acestui aspect, vă spun că istoricii au căzut de acord că la marea bătălie de la Azincourt din 1415 din timpul războiului de o sută de ani între Anglia și Franța nu au participat mai mult de 12000 (douăsprezece mii) de combatanți. Comparați cu invazia otomană de 120 000 (o sută douăzeci de mii) împotriva uneia din țările române. Domnitorii români aveau o oaste permanentă, curtenii, în schimb, ridicau la nevoie ce se numea oastea cea mare, care era formată din țăranii agricultori, marea majoritate a populației, dar care primeau periodic o pregătire militară. Erau echipați ușor, dar aveau deprinderi militare de luptă, și erau arcași pricepuți. La Crecy, în 1346, tot în același război de o sută de ani între Anglia și Franța, s-a văzut ce dezastru puteau face arcașii cavalerilor înzăuați.

Fiecare din țările române ridica la nevoie 30000 de luptători, mai mult decât toate landurile germane luate la un loc.

Și acești luptători erau deosebit de eficienți, cunoscători ai modului de luptă al otomanilor, mod de luptă pe care occidentalii nu l-au învățat în tot decursul evului mediu, după cum s-a văzut la Nicopole (1396). Numărul maxim de luptători pe care l-a ridicat vreo țară românească a fost Muntenia lui Mihai Viteazu, care avea o oaste de 50000 de luptători, dar din care 10000 erau mercenari (lefegii) inclusiv străini.

Dar apariția armelor de foc, în speță a archebuzelor, a făcut ca eficiența oastei celei mari să decadă cu timpul. Nu mai era suficient să iei omul de la câmp, să-l instruiești o lună și să obții un luptător eficient, îți trebuia un antrenament permanent, soldați profesioniști și archebuzele erau și deosebit de scumpe. La fel s-a întâmplat și cu următoarea generație de arme, și de aici a decăzut statutul țărilor române ca și puteri ale timpului. Imperiile vecine și-au impus suzeranitatea în secolul XVIII, oastea română nu mai putea fi întreținută și oastea cea mare nu avea cum să fie eficientă în fața noilor arme de foc.

Dar progresul tehnologic a făcut ca aceste arme de foc să devină tot mai ieftine și mai accesibile, dar și mai ușor de manevrat, odată cu progresul științei în prelucrarea metalelor, inclusiv în producerea în serie a puștilor și pistoalelor. Astfel s-a ajuns la vremurile moderne, în secolul XIX.

Armata română modernă

Revoluția lui Tudor Vladimirescu și cele de la 1848 au însemnat pietre de hotar în renașterea capacităților combative ale armatei române. Și până atunci românii au continuat să fie buni luptători, dar în cadrul altor armate, așa cum au fost grănicerii români în armata austriacă, cei de la Năsăud reușind să-l oprească pe marele Napoleoan Bonaparte. (vezi: Românii care l-au oprit pe Napoleon. O teribilă bătălie în care un batalion de grăniceri români-ardeleni din armata Austriacă au reușit să împiedice o strălucită victorie napoleniană) sau pandurii în războaiele ruso-turce.

Alexandru_Ioan_Cuza_picturaAlexandru Ioan Cuza, după unirea principatelor (1859), poate fi considerat ca și artizanul creării armatei române moderne.

El a creat instituțiile de bază și a implementat reformele necesare formării unei armate care a avut ocazia să-și afirme puterea și combativitatea în războiul de independență din anii 1877-1878.

În iulie 1877 rușii pierd două bătălii la Plevna, situația lor pe frontul de la sud de Dunăre devenind precară. Este momentul în care marele duce Nicolae cere ajutor domnitorului Carol I. Românii trec Dunărea și asediază Plevna alături de ruși, ocupând sectorul de nord și nord-est.

Carol este numit comandantul trupelor româno-ruse de la Plevna, pentru a nu-l pune pe domnitorul român în situația de a primi ordine de la vreun general rus. Sub aceste auspicii începe a treia bătălie a Plevnei. În ziua de 30 august 1877, după trei asalturi, românii reușesc să cucerească reduta Grivița 1, primul mare succes din asediul Plevnei. În sectorul sudic, rușii lui Skobelev (unul dintre cei mai destoinici generali ruși) reușesc să cucerească două redute, dar le pierd a doua zi, pe când românii își mențin pozițiile în ciuda contraatacurilor repetate ale otomanilor. Războiul continuă cu alte fapte de arme admirabile românești la Vidin, Rahova, Smârdan impunând armata română ca un factor de putere de care va trebui să se țină seama în viitor.

Simptomatic mi se pare recunoașterea bravurii românești chiar de către adversari, generalul turc Osman Pașa întinzându-i sabia generalului român Mihai Cristodulo Cerchez în semn de capitulare:

„Capitulez cu armata mea, predându-mă în mâinile junei și bravei armate române”.

– Dar Cerchez nu îi ia sabia, spunând că numai domnitorul României și marele duce Nicolae pot decide în privința soartei armatei otomane prizoniere. A sosit și generalul rus Ganețki care i-a luat sabia lui Osman Pașa.

Voi menționa doar câteva dintre numeroasele aprecieri din presa străină și din partea analiștilor militari străini la adresa trupelor române:

„Românii au contribuit foarte mult la strălucita luptă care a dus la căderea Plevnei. S-ar putea zice că, la un moment critic, ei au scăpat situația celei zile” (Memorial Diplomatique).

„Românii s-au purtat cu vitejie, ei au luat parte la împresurarea Plevnei și la înfrângerea definitivă a lui Osman Pașa, care a hotărât rezultatul campaniei, ei și-au dovedit în rezbel, ca și în pace, dreptul de a exista ca o națiune independentă” (Le Bien Public – Belgia).”

„Nu se poate tăgădui de nici un istoric militar imparțial că, fără ajutorul forțelor românești, întreaga armată rusă care lupta la nordul Balcanilor ar fi fost inevitabil bătută la Dunăre” (generalul turc Valentine Baker Pașa, participant la războiul din 1877-1878).

„Armata română s-a achitat pe deplin de misiunea ei, făcând față într-un chip strălucit competiției dificile cu puternica armată rusă” (Preusische Jahrbucher).

Într-un studiu consacrat principalelor bătălii dintre creștini și musulmani, referitor la bătălia de la Plevna, scriitorul și analistul militar Ralph Peters spunea că ocuparea Griviței a impus România ca putere militară, dar conducerea ineptă a rușilor și lipsa de coordonare a acestora a anulat multe din câștigurile românilor. Iar drept mulțumire, rușii le-au luat Basarabia. (Sudul Basarabei de azi – Bugeacul)

Dar acesta este un alt subiect. Totuși, România începe să conteze pe plan internațional în timpurile moderne în primul rând datorită capacității militare dovedite din plin pe câmpurile de luptă din Bulgaria.

„O armată care s-a acoperit de glorie la Plevna poate fi zdrobită în luptă, dar niciodată dezarmată” răspundea Carol amenințării rușilor cu dezarmarea armatei dacă nu acceptă pacea de la Berlin prin care rușii ne luau cele două județe din sudul Basarabiei, spunându-ne că trebuie să ne mulțumim cu recuperarea Dobrogei (dar nu de la ei, rușii nefiind stăpâni pe Dobrogea niciodată, deși ar fi dorit-o).

Noul rol important conferit României în regiune, în primul rând datorită performațelor militare dovedite, s-a demonstrat în campania din 1913 contra Bulgariei în cel de-al doilea război balcanic, când România a pacificat regiunea, nu prin diplomație, ci prin forța militară pe care a fost suficient să o afișeze trecând din nou Dunărea (vezi Noi și bulgarii).

Primul război mondial a însemnat cel mai crunt examen de sânge și foc pentru armata română, suprema încercare pentru orice forță militară.

România avea de ales spre ce parte să se îndrepte, în condițiile războiului mondial ce devasta lumea de mai bine de doi ani. Promisiunile curgeau de ambele părți, dar până la urmă, regele Ferdinand își calcă peste legăturile sale de neam și de familie și decide să fie credincios cerințelor poporului său, care vedea dintotdeauna participarea la război alături de Franța, sora sa latină de care o lega atâtea aspirații. Pentru această decizie, Ferdinand este supranumit și Ferdinand cel Loial, deoarece a decis să meargă alături de poporul său pe o cale presărată cu spini, chiar împotriva țării care i-a dat naștere, împotriva familiei sale și a neamului care l-a crescut și format. Un rege reprobat de familia sa, dar idolatrizat de poporul său pe care era chemat să-l conducă.

România intră în război pe frontul oriental alături de ruși, dar fără să știe că aceștia îi pregăteau de la început pierzarea. S-a spus că momentul nu a fost bine ales, dar tocmai rușii ne presau mai mult ca oricând. „Acum ori niciodată” ni s-a spus de nenumărate ori, iar România a crezut în promisiunile aliaților, mai cu seamă în cele ale rușilor, care trebuiau să se coordoneze cu noi în efortul militar comun. Tratatul încheiat de România cu puterile aliate prevedeau și noile granițe de după victorie, dar nici acestea nu au fost respectate, mai cu seamă în problema Banatului, din care o treime îi va reveni Serbiei la Conferința de Pace de la Paris, deși aceasta nu a stăpânit niciodată acest teritoriu populat majoritar de către români.

României i s-a promis că la începerea operațiunilor sale militare în Transilvania, va beneficia de întreg sprijinul aliaților, printr-o ofensivă pe frontul de vest, iar pe frontul de est la nord, în Galiția, ofensiva lui Brusilov va reîncepe mult mai energic, iar la sud, generalul Sarrail va începe propria ofensivă, pentru a facilita astfel avansul românilor de pe crestele Carpaților pe o linie mai scurtă, în centrul Transilvaniei, undeva pe valea Mureșului, astfel ca linia frontului să devină mai dreaptă și mai ușor de controlat. Până la urmă s-a dovedit că aceste promisiuni nu au fost îndeplinite, ofensiva lui Brusilov stagnând din lipsă de forțe (mai mult, amenințând prin oprirea ofensivei dreapta avansată a armatei române de nord ce pătrunsese în Transilvania), iar generalul Sarrail, prin rapoartele transmise comandamentelor superioare menționa că nu are resurse nici măcar pentru defensivă, cu atât mai puțin pentru a lua ofensiva. Am fost mințiți și păcăliți pentru a servi ca și trupe de sacrificiu. Cu toate acestea, am intrat în război și am înaintat în Transilvania. Cu această mișcare am salvat nu numai armata generalului Sarrail și a lui Brusilov, dar inclusiv frontul de la Verdun. Marea victorie franceză de la Verdun i se datorează indirect armatei române, lucru uitat cu desăvârșire astăzi. Mai multe divizii germane au fost retrase de la Verdun pentru a fi concentrate în Transilvania, împotriva românilor, prin aceasta comandamentul german renunțând definitiv la cucerirea Verdunului. Mai mult, trupele bulgare întărite cu cele germane renunță la atacul împotriva armatei lui Sarrail pentru a fi aruncate împotriva românilor în Cadrilater și în Dobrogea. O sută de mii de oameni contra a treizeci de mii de apărători, a urmat apoi dezastrul de la Turtucaia și pierderea Dobrogei, dar armata lui Sarrail a fost salvată. Promisiunile rușilor conform cărora bulgarii nu vor intra în luptă împotriva noastră, la fel ca și promisiunile de ajutor ale trupelor ruse în Dobrogea s-au dovedit a fi la fel de micinoase. Tunurile și armamentul comandat și plătit cu ani în urmă către Franța, Statele Unite și Japonia stătea încă în decembrie 1916 prin gările rusești, la Chișinău, Kiev sau Razdelnaia, nu numai din cauza birocrației, ci și din cauza unei rele voințe a Rusiei față de România la cele mai înalte nivele, ulterior dovedindu-se că însuși ministrul de război rus, Sturmer, era mai mult decât favorabil Germaniei.

În majoritatea bătăliilor, inclusiv în Dobrogea sau, mai ales, în bătălia de pe Argeș-Neajlov pentru București, rușii au refuzat să ne acorde cel mai mic sprijin, o întreagă armată stând în așteptare, cu arma la picior, când noi i-am cerut doar să taie o linie de aprovizionare a inamicului ce trecea la câțiva kilometri de tabăra rusească. La sfârșitul anului, când ne-am retras în Moldova, rușii spuneau statului major român că aici doreau să ne aducă, ei propunând de la începutul campaniei noastre retragerea în Moldova și abandonarea întregii Muntenii și a capitalei, Bucureștiul. Ce fel de aliat era acesta care propunea de la începutul campaniei abandonarea capitalei și a două treimi din teritoriul național? Privind logica imperială rusească, era normal, pentru ei nu era de dorit o armată română victorioasă, care mai târziu ar fi putut ridica pretenții asupra Basarabiei românești, era de preferat o Românie învinsă, scăpată mai apoi de către ruși, care ar fi putut anexa la încheierea păcii fără probleme încă o bucată zdravănă din teritoriul românesc. Doar la fel procedaseră rușii și în 1878, când au anexat din nou sudul Basarbiei tocmai de la aliatul care îl salvase în timpul campaniei împotriva Turciei în 1877-1878.

Cu toate lipsurile materiale, mai ales în artilerie, cu toată perfidia și trădarea rusească recunoscută și de aliații occidentali, românii s-au bătut cu un nemaipomenit eroism. Pe o lungime a frontului de 1300 km (identică cu întreaga lungime a frontului rusesc, iar spre comparație, întreg frontul de vest avea doar 800 km), luptând unul contra cinci contra celor mai bune trupe germane și austro-ungare, la care se adăugau cele bulgare și turcești, au produs pierderi mari atacatorilor. De exemplu, pe frontul de la Jiu, unde a căzut la datorie generalul Dragalina, o singură divizie românească a rezistat fără să fie schimbată timp de 80 de zile la trei divizii germane dintre care una (a 11-a bavareză) a fost complet nimicită.

Iar exemplele pot continua și vor continua în anul următor, al marilor victorii de la Mărăști, Mărășești și Oituz, dar și al marilor trădări din partea aliaților noștri ruși, care se vor transforma în cei mai mari dușmani ai noștri. (citat din Primele lupte cu bolșevicii)

Au urmat luptele din 1917:

La începutul verii generalul Alexandru Averescu declanșează ofensiva la Mărăști, la 11 iulie, obținând un succes major. Sunt cucerite prin lupte grele dealurile Mărăștilor, Momâia și alte poziții și ofensiva progresează în fiecare zi. Dar ce folos, chiar dacă inamicul se retrage în debandadă, Armata a 2-a română nu pateu avansa prea mult deoarece rușii nu mai vor să înainteze ca să ne protejeze flancurile. Este vorba de Armata a 4-a rusă (stânga) și Armata a 9-a (dreapta), care spun că au ordin de la revoluție să nu meargă mai departe. Mai mult, corpul 8 rus și-a părăsit poziția ce o ocupa pe Măgura Cașinului fără luptă și fără să fie atacați de inamic. A fost nevoie ca armata română să-și extindă flancul pentru a reocupa poziția. Era primul gest de acest fel din multele care vor urma, mai ales în timpul bătăliilor cumplite de apărare de la Mărășești. Totuși, ofensiva a dezvoltat o adâncime de 20 km pe un front de 40 km, au fost luați peste 4000 de prizonieri și capturate numeroase tunuri, arme, muniții și materiale. Succesul ar fi putut fi mai mare dacă rușii ne-ar fi sprijinit flancurile în înaintarea noastră, am fi putut ajunge mult mai departe, deoarece inamicul fugea în debandadă.

Generalul Mackensen, renumitul spărgător de fronturi, nu s-a pierdut cu firea. Concentrase o forță redutabilă pentru a o arunca împotriva românilor în sudul Moldovei, pentru ca în scurtă vreme să rupă frontul și să ocupe ce a mai rămas din țară. Peste două săptămâni la Iași, le-a spus colaboratorilor săi înainte de a pleca pe front, de unde urma să conducă operațiunile militare chiar în prezența kaiserului venit special pentru a asista la îngenuncherea definitivă a României. Iar sorții chiar le erau favorabili. Ofensiva lui Kornilov în sudul Galiției își dăduse obștescul sfârșit, iar contraatacul inamic a făcut armata rusă în descompunere să dea bir cu fugiții. Germanii și austro-ungarii aproape intraseră prin Bucovina și pe teritoriul rămas în stăpânirea noastră în Moldova, apropiindu-se de Fălticeni. Ce folos mai aveau pozițiile noastre din sud, dacă rușii cedau pe frontul lor din nord și lăsau descoperită pe aici calea spre Iași?

S-a hotărât ca trupele ruse ce mai păstrau disciplina să fie retrase de pe frontul Mărășeștilor pentru a putea constitui o forță care ar putea redresa consecințele rușinoasei retrageri de la Tarnopol și din Bucovina, menținând frontul în nord-vestul nostru. Astfel, sudul Moldovei rămânea doar în grija armatelor române. În aceste condiții s-au dat cumplitele lupte de la Mărășești și Oituz, chiar în timpul retragerii rusești, iar trupele ruse rămase au fugit de la primele focuri de pe frontul de luptă, lăsând goluri imense în liniile noastre, goluri umplute de unități române deplasate în grabă, care după marșuri epuizante ajungeau direct în luptă, pentru a-i scoate pe germani din tranșeele părăsite de ruși fără nicio rezistență. Pe frontul Mărășeștilor, patru divizii române epuizate au ținut piept timp de săptămâni atacurilor a mai bine de zece divizii inamice, dintre care opt germane. La Oituz la fel, aceeași situație. Ruși părăsindu-și pozițiile, înlocuiți în ultima clipă de români, ținând piept cu un eroism care a uimit întreaga lume atacurilor trupelor inamice mult superioare. Dar la Oituz s-a petrecut și un fapt mișcător, care prefigura de fapt evenimentele ulterioare. Mici unități rusești, formate din basarabeni, au rămas pe loc și au luptat până la ultima suflare alături de frații lor români. La fel au făcut-o și unitățile formate din voluntarii ardeleni și bucovineni foști prizonieri luați de ruși din armata austro-ungară în primele faze ale războiului. O înfrățire prin sânge, jertfă și luptă, care va netezi calea spre marea unire ce va să vină, peste un an și câteva luni. Dar până atunci nori negri stăteau în fața României, și următoarele lovituri vor veni nu de la dușmani, ci de la cei pe care încă îi consideram aliați.

Mackensen a fost înfrânt, diviziile sale mândre și puternice s-au topit în fața baionetei soldatului țăran român. Circula o vorbă pe atunci, cum că soldații români preferă lupta cu regimentele bavareze, fiindcă „au ambiț la baionetă”. Valoarea soldatului român s-a dovedit atunci, când armamentul și dotările erau apropiate, s-a dovedit că putea sta în fața celor mai buni soldați din lume, iar dacă este condus de ofițeri și generali capabili, nu este cu nimic mai prejos decât aceștia. Atacat de forțe net superioare, în proporție de cinci la unu în unele cazuri, trădat ca și până atunci de aliatul său, românul a învins. Și a obținut întreaga recunoaștere a aliaților și admirația întregii lumi. Chiar și astăzi, majoritatea istoricilor militari ai primului război mondial consideră Mărășeștii ca una din cele mai sângeroase bătălii de pe frontul oriental, iar victoria românească, alături de ofensiva lui Brusilov din 1916, ca cele mai importante victorii aliate de pe acest front. (tot din Primele lupte cu bolșevicii)

Nu a fost îndeajuns, am avut de luptat și în anul 1919, contra bolșevicilor în Moldova (Primele lupte cu bolșevicii), apoi în Basarabia (Curățirea Basarabiei (I) Renașterea și Curățirea Basarabiei (II) Bătălia) și mai târziu pe linia Nistrului și dincolo de el, tot în 1919, când am ocupat Tiraspolul și alte zone din Transnistria pentru a asigura stânga francezilor ce se retrăgeau de la Odessa, am intrat în nord în Pocuția și Ucraina, pentru a continua frontul polonez, (vezi Războiul româno-ungar de la 1919 (II) Expectativa pe Tisa) și ne-am bătut în Transilvania contra bolșevicilor unguri (Războiul româno-ungar de la 1919 (I) Din Apuseni pe Tisa), pe Tisa și dincolo de ea (Războiul româno-ungar de la 1919 (III) De la Tisa la Budapesta), până la Budapesta (Ocuparea Budapestei (I)). Ne-am bătut și mai târziu, pe linia Nistrului (Lupte antibolșevice după Unire).

Nu cred că este cineva care ar putea contesta rolul armatei române în realizarea României Mari, rolul soldatului român în impunerea realității României Mari. Una este ce spun cancelariile occidentale, alta este situația din teren.

Degeaba Conferința de Pace de la Paris ar fi zis că Transilvania aparține României, dacă România nu-și putea impune prin forță, la nevoie, stăpânirea asupra acestei provincii. Crede cineva că Franța sau Marea Britanie ar risca viața unui singur soldat ca să facă dreptate României, dacă aceasta nu era capabilă să o facă singură? O rezoluție a Parisului i-ar fi speriat pe unguri sau pe ruși în așa grad încât aceștia să evacueze în goană Transilvania sau Basarabia? Să nu ne facem iluzii, România Mare a fost impusă prin forța armelor, prin baioneta soldatului român și prin dârzenia acestuia, prin jertfa și sângele său, nu prin rezoluții de la Paris. Am putea echivala astăzi rezoluțiile de la Paris cu rezoluțiile ONU din prezent. Câte state împotriva cărora au fost date rezoluții ONU s-au grăbit să le accepte și să le pună în practică? A fugit Saddam Hussein din Kuweit în 1991 de spaima rezoluțiilor ONU? Sau a făcut-o sub presiunea armată a coaliției? Și exemplele pot continua cu sutele. În concluzie, nu politicienii, nu diplomații, au fost aceia care au realizat România Mare, ci meritul realizării ei stă în puterea celor care au impus-o: soldații armatei române! Și au impus-o cu arma, nu cu vorba!

O altă probă de foc a fost al doilea război mondial, când din nou a trebuit să ne bazăm pe forța armatei pentru a ne păstra existența amenințată. Anul 1940 a fost momentul în care toată lumea a înțeles că diplomații și politicienii au eșuat. România Mare, clădită pe sângele și jertfa înaintașilor, încetase să mai existe. Armele vor vorbi, din nou.

Am pornit la război nu pentru spațiu vital, nu pentru cuceriri, ci pentru a ne recupera teritoriile pierdute prin ultimatumuri și dictate. Armata s-a bătut cu mult curaj, în Basarabia, Bucovina, Transnistria, Odessa, Crimeea, Caucaz, Cotul Donului, Stepa Kalmukă, Stalingrad, în multe bătălii împotriva unor forțe superioare și sorți potrivnici. Am fost principala forță militară a Axei pe frontul de est după germani. Pe frontul de vest, de asemenea, ne-am bătut pentru Transilvania, în Ungaria și Cehoslovacia, a patra forță militară a aliaților, după URSS, SUA, Marea Britanie și înaintea Franței. Ceea ce am obținut și ceea ce nu am obținut nu i se poate imputa sub nicio formă armatei, ea și-a făcut datoria, a urmat ordinele, cu ce dotări a avut. Nu ne puteam opri pe Nistru în 1941 (Ne puteam opri pe Nistru?) cum nu ne-am putut opri la granița maghiară în 1944. Armata a plătit cu mult sânge, pierderile românești fiind mari, dar armata s-a bătut cu curaj, dovadă fiind numeroasele aprecieri ale aliaților și chiar ale adversarilor.

Armata astăzi

Armata continuă să constituie un pilon de bază al țării, prin faptul că până și astăzi se află în topul încrederii populației. Nu se poate contesta rolul acesteia în revoluția din decembrie 1989, fără fraternizarea armatei cu populația lucrurile ar fi stat mai rău, totuși au existat incidente.

Modul de a duce războiul s-a schimbat, acum am trecut la armata profesionistă, s-a schimbat și genul conflictelor în care armata României s-a implicat. Misiunile de menținere a păcii și intervențiile internaționale au devenit preponderente, dar nu trebuie să uităm de rolul primordial al armatei, cel de apărare a țării. Sunt multe recunoașteri internaționale ale profesionalismului armatei române, chiar dacă am lua ultimele declarații ale ambasadorului celei mai mari puteri militare a lumii, SUA, care spunea că „piloții români sunt printre cei mai buni din regiune” și „trupele terestre române sunt printre cele mai bune din lume”, ar fi suficient. Dar pentru a preîntâmpina valul denigratorilor despre care vorbeam la începutul articolului, voi mai menționa câteva, foarte puține față de numărul lor. Washington Post, înainte de intrarea noastră în NATO, spunea într-un articol că România are lungi tradiții militare, iar corespondentul său militar, după o demonstrație a vânătorilor de munte în Munții Brașovului, exclama: „nu știu dacă România va fi invitată să adere la NATO la Summitul de la Praga, dar știu un singur lucru: în următorul conflict, aș prefera ca băieții ăștia să fie de partea mea, nu împotriva mea!”. Comandantul britanic al SFOR, în anii 90, spunea că este impresionat de profesionalismul românilor și că ar fi onorat dacă aceștia ar servi în Bosnia sub comanda britanică. Mai multe despre aceste aspecte și despre românii în Afganistan, în articolul Ce căutăm în Afghanistan?

Dar băieții noștri nu-și pot face datoria pe deplin decât dacă au armament adecvat, modern și corespunzător. Nu le putem cere performanță maximă fără să le oferim ce este mai bun în materie de tehnică și pregătire, dați-le uneltele cu care să-și facă treaba, deoarece pentru noi o fac! O cheltuială în apărare nu este o cheltuială, este o asigurare, asta nu învățăm în generații, deși istoria ne-a plesnit de atâtea ori, atrăgându-ne atenția. Dați-le băieților avioanele de care au nevoie, armele de care au nevoie, ultimul loc de unde trebuiesc tăiate cheltuielile este din apărare. Dacă nu dotăm armata cu ce trebuie, ne vom trezi la fel ca și în 1916 sau 1940, cu regrete că nu am făcut-o și cu mult, mult sânge românesc pe mâini. Politicieni, treziți-vă, până nu e prea târziu!

Azi e ziua armatei, a bărbaților și femeilor ce poartă uniforma românească, a celor care își fac datoria cu ce au, cu ce țara le-a dat, și nu se plâng niciodată. Ei nu se plâng, nu protestează, nu fac greve, din când în când cad la datorie, prilej numai bun pentru politicieni de a-și mai căra câteva înjurături unii altora.

Și nimic nu se schimbă, bani tot nu se găsesc, dar în schimb se găsesc suficienți pentru pomeni electorale o dată la patru ani. Doar zece procente din totalul pomenilor electorale cred că ar fi fost suficiente pentru dotarea aviației române nu cu patruzeci și opt, ci cu o sută douăzeci de aparate de luptă, maximum cât ne permite Convenția de la Viena. E nevoie doar de o mică voință politică.

Revenind la ceea ce ne-a ținut pe noi aici două milenii, spun din nou că nu partidele, nu președinții, nu primăriile au făcut-o. Ci doar credința în Dumnezeu și brațul armat al țării. Așa că, de fiecare dată când treceți pe lângă o biserică, închinați-vă; dar descoperiți-vă și închinați-vă și de fiecare dată când treceți în grabă și pe lângă un cimitir al eroilor. Ei merită asta din partea noastră, măcar atât mai putem face pentru ei!

Dumnezeu să ocrotească România și armata ei!

Autor: Cristian Negrea
Redactor RBN Press
romaniabreakingnews.ro
cristiannegrea.ro

,

Cătălin Avrămescu, conferențiar la Facultatea de Științe Politice, Universitatea București, fost consilier de stat, fost șef al Cancelariei Prezidențiale ân perioada 2008-2011 și ambasador în Finlanda și Estonia (2011-2016),  într-un articol șoc pe Ziare.com,  descrie situația combativă a armatei române, nu ceea prezentată oficial la televizor și în presă ci așa cum a descoperit-o încă din perioada tinereții când a lucrat la departamentul Controlul Armamentului și Dezarmare.

Cătălin Avramescu

Cătălin Avramescu

„(…) În acea perioadă – am aflam cu stupefacție – România avea tunuri antiaeriene din… 1937. Ați citit bine. Și restul echipamentului militar era, în general, format din epave.

Am fost îngrozit. Am realizat că forțele armate române erau o butaforie. Existau pe hârtie, dar capacitatea lor de a face față unui conflict real era nulă. Oricum erau de ani de zile folosite de familia Ceaușescu pentru a culege cartofi de pe câmp.

Ce s-a schimbat de atunci? Nimic. De fapt, da. Situația este mai gravă.

De curând au ieșit în față conducătorii să se laude cu achiziția (fără licitație!) a 12 avioane F-16 vechi, din Portugalia. Costă… 630 de milioane de euro. Ceva îmi scapă aici… Din datele publice rezultă că ele costă circa 52 de milioane de euro fiecare. Cam același preț ca un F-18 SuperHornet nou-nouț.

Pe lângă cele șase „Manâ-a-Doua” care au intrat în dotare, avem 36 MIG-21 Lăncer, care sunt obiecte de muzeu în condițiile tehnice de astăzi. Și 22 de elicoptere de atac Puma 330 de pe vremea lui Nea Nicu.

Antiaeriană mai are în dotare tunuri antiaeriene sovietice din anii ’50 (AZP S-60 care l-au apucat pe Petru Groza), radare din 1975 fabricate în URSS (P-37) și rachete S-75 Dvina, fabricate tot în URSS pe vremea lui Gheorghiu-Dej.

Vorba americanului: You gotta be kidding me! Nici un om care mai are uzul rațiunii nu poate crede că această colecție poate fi numită „forța aeriană”. Nu într-o țară europeană de 20 de milioane de locuitori.

Iată, spre comparație, dotările forțelor aeriene din Singapore. Sigur, o țară mai bogată, dar cu o populație de 4 de ori mai mică decât România și cu un teritoriu jumătate din suprafața județului Ilfov (cel mai mic județ). 40 avioane F-15E Strike Eagle. 60 avioane F-16. 27 avioane F-5. 17 elicoptere AH-64 Apache.

Problema nu este doar lipsa avioanelor de atac. Stăm între prost și catastrofal la capitolul muniție. Nu avem deloc radare aeropurtate, esențiale în războiul modern. (Singapore are 4 avioane Gulfstream G-550). Nu avem absolut nici un avion pentru realimentarea în aer, ceea ce reduce drastic tipul misiunilor care pot fi îndeplinite. (Singapore are 4 avioane KC-135 Stratotanker).

Cum să numesc toată această afacere? Neglijență criminală? Prostie? De douăzeci de ani singurul submarin militar stă ancorat pentru că nu mai are… baterii. Nu avem aviație năvală. Nu avem rachete anti-nava. Despre apărarea civilă prefer să nici nu vorbim…

Să vă spun eu ce s-a întâmplat în 25 de ani. Guverne succesive au tăiat practic toți banii pentru dotarea Armatei. Sau i-au folosit pentru câte un „șmen” din acelea care au ajuns – unele dintre ele – să fie anchetate de procurori.

Pe ce s-au dus banii? Pe „asistentă socială”. În vreme ce forțele armate române deveneau o umbră, satele românești se umpleau de „asistați sociali”. Este prețul pe care politicienii l-au plătit (din buzunarele noastre) pentru a avea electorat captiv. Cu care ei s-au tot ales și reales…

De ce credeți că Rusia își permite să fie atât de agresivă în vecinătatea noastră? Pentru că știe că statele europene sunt slabe. Că apărarea lor este o ficțiune în fața unei puteri militare care poate să lanseze rachete de croazieră asupra unor ținte convenționale de la mii de kilometri, din corvete de pe Marea Caspică, de pe bombardiere strategice sau de pe submarine silențioase.

Vorbim nu doar despre o slăbiciune militară, în termeni de trupe și echipament. Ci mai ales despre una politică. În România corupția și ineficiența au ajuns la cote înspăimântătoare. În Indicele Percepției Corupției suntem pe locul 58. Sub Cuba (56), Arabia Saudită (48) sau Ruanda (44). Armata romană s-a umplut de „doctori”. Generali avem cam câți au Statele Unite. Pensiile generalilor au ajuns în stratosferă.

Văd că toți patrioții de la televizor se declară pro-americani și pro-NATO. E ușor să vorbești, nu costă nimic. Problema este că aceiași mari români, atunci când au avut în mână decizia, au optat pentru o direcție foarte diferită. Aveau alte interese, electorale și personale.

România, sub conducerea unei clase politice ieșită din magazia de efecte ale Securității, a ajuns veriga slabă a NATO. Sigur, sunt și alte state care au forțe armate slabe și care cheltuiesc chiar sub un procent din PIB pentru „apărare” (nici nu știu ce mai înseamnă acest termen în condițiile date). Dar acestea nu sunt atât de expuse ca noi.

Oligarhiei din România îi place să vorbească despre „militării noștri”. Prinde la public. Au trimis câteva batalioane prin Afganistan sau Irak. Este bine că ne sprijinim – punctual – aliații. Dar cu acestea nu se face o armată.

După cum realitatea sistemului de educație de la noi, cu toalete în curtea școlilor și dascăli cu salarii de mizerie, nu poate fi mascată cu câțiva olimpici (care practic toți emigrează rapid).

Am să răspund cu altă ocazie întrebării legitime: „Ce este de făcut?”. Mai întâi să ne dăm cu apă rece pe față. Aici suntem. Majoritatea tancurilor din dotarea Armatei sunt de tip T-55. A fost desenat în 1945, pe vremea asaltului asupra Berlinului.

Un mare gânditor al strategiei moderne, Claus von Clausewitz, avea o expresie care a devenit celebră: „Războiul este continuarea politicii prin alte mijlloace”. Este chiar așa.”  – Catalin Avramescu

romaniabreakingnews.ro

,

Dacă am avut o eroină de la Jiu, pe Ecaterina Teodoroiu, în timpul primului război mondial, atunci ar trebui să eliberăm din uitare și o altă filă a istoriei noastre, provenind din aceeași conflagrație, cu atât mai mult cu cât e vorba de alte două femei, Maria Manciulea și Lucreția Canja.  Pentru curajul de care au dat dovadă, în septembrie 1916, înfruntând armata austro-ungară, sunt acum cunoscute ca eroinele de la Olt.

Am pornit pe urmele acestui subiect datorită unui comentariu pos­tat de un anonim la un material cu aer turistic pu­blicat de o agenție de presă. Era prezentată localitatea situată în județul Brașov. Cititorul, pare-se cunoscător al zonei, întreba, retoric, de ce nu se amintește nimic despre fascinanta poveste care a marcat acest loc în vremea pri­mului război mondial, deplângând bariera, greu de ridicat, a uitării. Constat că despre Maria Manciulea se scrie, ce-i drept, în câteva cărți istorice. Ceva în plus știu oamenii din Părău, anume că și Lucreția Canja își leagă destinul de o cumpănă care o putea costa, la fel ca și în cazul Mariei, viața. Cele două fete demonstrează eficienta colaborare între civili și Armata Română, fiind, dacă pot spune așa, ghizi pentru ostași, într-o operațiune desfășurată în timpul nopții, în mare taină, în apropierea acestei comune. Oltul e traversat direct prin apă de militarii Regimentului 30 Muscel, exact în locul indicat de tinere. Ele oricum mai folosiseră, cu puțin timp înainte, acel punct, ajungând în teritoriul dușman, pentru a-și recupera vitele furate de supușii împăratului.

Trupele austro-ungare fură vitele sătenilor din Părău

Voi reda în continuare faptele, după cum s-au petrecut în prima jumătate a lunii septembrie 1916. Așa cum se știe, după doi ani de neutralitate, țara noastră decide să intre în primul război mondial. Gândul nostru era atunci eliberarea Transilvaniei de sub dominația austro-ungară. Drept pentru care începe ofensiva Armatei Române dincolo de Carpați. Menționez în privința comunei Părău că se află la vreo 20 de kilometri de orașul Brașov, spre vest. Ajungi acolo, după conformația drumurilor de azi, dacă o iei pe șoseaua spre Făgăraș, iar în Șercaia faci la dreapta, spre Hoghiz. Părău e la depărtare de un kilometru și jumătate de râul Olt, în partea stângă a malului său. Să vedem așadar ce se întâmplă în zilele acelui istoric septembrie. Retrăgându-se în mare grabă din fața ofensivei românești, trupele austro-ungare staționate în zona aceasta trec prin comuna Părău și se dedau la jafuri, luând în special animalele de pe câmp și din curțile sătenilor, vaci și drigane sau bivoli, cum li se spune aici. După faptele acestea de „arme“, austro-ungarii ajung pe malul drept al Oltului. Acolo stabilesc o linie foarte puternică de apărare, cu piese grele de artilerie, încastrate în beton. Alte tunuri și mitraliere sunt poziționate pe diverse dâmburi sau între pâlcurile de pădure.

Maria și Lucreția pleacă să-și recupereze animalele

Oamenii de pe aici obișnuiau să traverseze Oltul prin locuri numai de ei știute, direct prin apă, acolo unde albia era puțin adâncă, în anumite perioade ale anului, în special când era secetă. Ajungeau astfel la terenurile lor agricole de pe malul drept. Altfel, în acest sector râul este periculos, având albia, din câte mi se descrie, la vreo cinci șase metri lărgime și la cel puțin câțiva metri adâncime. După ce austro-ungarii le iau vitele, cum am arătat mai devreme, două fete din sat, Maria Manciulea și Lucreția Canja, decid să meargă după jefuitori. Cu gândul de a-și recupera animalele. Vaca reprezenta una dintre principalele surse de hrană pentru fie­care familie. Maria avea pe atunci 22 de ani, iar vecina ei cu un an mai mult. Maria stătea în casa de la numărul 227, iar Lucreția la 239, este un alt amănunt pe care-l aflu de la oamenii locului. Fetele trec râul, după lăsarea întunericului, prin locul numit Unghiul Fagului sau Cioachii. Descrierea făcută acum de săteni e destul de clară, ca să-mi dau seama unde e acel punct. Prin comuna aceasta trece un fir de apă, Părăul. El se varsă în Olt. La o jumătate de kilometru de locul acela, în amonte, este vadul prin care au trecut tinerele. Ele ajung în apropierea taberei dușmane. Sunt reperate de santinele, care le duc la unul dintre comandanți. Considerate spioane ale românilor, Maria și Lucreția primesc verdictul, urmând ca a doua zi să ajungă în fața plutonului de execuție. Degeaba a încercat Maria, care știa puțin limba germană, să le explice că veniseră acolo numai pentru a-și recupera vitele. Sunt închise într-o casă, sub pază armată. Norocul lor e că doi dintre soldații de gardă le aud vorbind între ele în limba română. Și ei tot români erau, originari din Banat. Soldații le fac scăpate pe fete, care escaladează podul casei și se pierd repede pe câmp, în liniștea nopții.

Prețioase informații pentru Armata Română

Tot ce s-a întâmplat până acum este descris în amănunt în cartea intitulată „Cărturarii brașoveni pentru România Mare“, scrisă de locotenent-colonelul Ioan Vlad, totodată conferențiar universitar doctor, apărută în 1999 la Editura Academiei Aviației și Apărării Antiaeriene „Henri Coandă“. Este un prețios izvor de informații la care am avut acces cu ajutorul Muzeului de Istorie din Brașov. Revin însă la cele întâmplate în 1916. La puțin timp după întâmplarea aceasta, trupele românești ajung în comuna Părău. Fetele povestiseră deja familiei, vecinilor, pățania prin care trecuseră. Comandanții români pregăteau cea mai bună strategie pentru trecerea Oltului, având însă în vedere puternica linie de apărare stabilită de adversar în dreapta râului. Pe de altă parte, știu acum de la un localnic din Părău, Cornel Boamfă, la rândul său ofițer, pasionat de istorie, că operațiunea alor noștri se desfășoară greoi, din cauza amplei defensive austro-ungare. Râul era, din această cauză, foarte greu de trecut. Fac din nou referire la cartea lui Ioan Vlad, pentru că acesta pune accent pe colaborarea între localnicii din Părău și militarii români. Ai noștri caută informații despre locul prin care Oltul ar putea fi traversat, în liniște, în așa fel încât adversarul să nu-și dea seama de operațiune.

Planul se intersectează cu „expediția“ pe care o făcuseră mai înainte Lucreția și Maria. De la ele vin două informații importante. Nu numai că pe la Unghiul Fagului apa era mică. Fetele observaseră ceva esențial. Perimetrul acela nu era apărat de trupele adverse. Era deci zona ideală pentru ceea ce dorea comandantul Regimentului 30 Muscel, staționat în Părău, locotenent-colonelul Stelian Alexandrescu. Se decide ca prin acel loc ostașii noștri să treacă Oltul, în faptul serii, lucru care s-a întâmplat în jurul lui 10 septembrie. Ziua reprezintă o informație știută tot de localnicii din Părău. Observați că datele, pe care le pun acum cap la cap, de la istorici și din cufărul cu istorii moștenite de localnicii din Părău, din generație în generație, construiesc un tablou destul de complet. Cea care le va fi ghid ostașilor, arată istoricii, la trecerea prin apa Oltului, este Maria Manciulea.

„La Olt am fost prima care am pășit în apă“

Mult timp după aceea, în anul 1968, ea va povesti, în amănunt, ce s-a întâmplat în teribila noap­te din toamna lui 1916. „La Olt am fost prima care am pășit în apă, ținând de mână un soldat. După mine, nu vă fie frică! Cunosc vadul și nu vă puteți îneca. Și așa au pornit după mine, cu armele deasupra capului și ținându-se unul de altul, toți soldații și ofițerii regimentului. Apa ne venea până la piept și albia râului era cam bolovănoasă. De aceea unii dintre ostași se mai împiedicau și cădeau. Regimentul a trecut cu bine Oltul și nu am auzit nici atunci, nici mai târziu, să se fi înecat un militar“. La rândul său, istoricul Constantin Kirițescu, unul dintre cei care au consemnat în cea mai bună măsură operațiunile petrecute în timpul mareului război al Reîntregirii, se referă și la ce s-a întâmplat în comuna Părău.

Cuvintele sale sunt amintite în cartea lui Ioan Vlad. „Trecerea Oltului a fost înlesnită în această regiune prin devotamentul unei tinere românce, Maria Manciulea, din comuna Părău. Conduse de eroica fată, trupele au trecut râul și au căzut în spatele dușmanului care, formidabil înarmat cu o mulțime de mitraliere, așteaptă ca încercarea de trecere să se facă prin singurul loc cunoscut și dominat de el“.

După această neașteptată manevră, militarii români stabilesc un important cap de pod în dreapta Oltului și cad în spatele liniilor inamice, anihilând practic toată pregătirea defensivă pe care o stabiliseră austro-ungarii în acest perimetru, peste 700 de soldați din tabăra adversă fiind luați prizonieri. Maria își va vedea expuse faptele și în ediția din 6 noiembrie 1916 a ziarului „Universul“, unde e scris despre „domnișoara din comuna Părău“, cea care “s-a oferit să servească de călăuză unui regiment de infanterie, care avea misiunea să atace pe inamicul care se găsea pe malul opus al Oltului. A intrat cu primii ostași în apă și i-a condus cu cel mai desăvârșit curaj prin ploaia de gloanțe, contribuind astfel la reușita atacului“.

Răzbunarea ocupantului

Am ocazia s-o cunosc, în comuna Părău, pe Lucreția Bâlea, de 81 de ani, descendentă a Lucreției Canja. „Lucreția a fost soră cu bunica meaº, spune femeia. Multe din amintiri au fost topite de trecerea timpului. Cunoaște totuși un amănunt interesant. După ce ofensiva românească este stopată și cea mai mare parte a țării ajunge sub stăpânirea vremelnică a dușmanului, austro-ungarii vor să le aresteze pe fetele din Părău. Ca și cum amândouă, în egală măsură, le-ar fi provocat mari pagube. Sătenii le ascund pe unde pot. Apoi le vor urca într-o căruță, acoperindu-le cu fân, scoțându-le din zona periculoasă. Referiri la represaliile ocupantului apar și în cartea lui Ioan Vlad, mama Mariei Manciulea fiind închisă, timp de opt luni, în penitenciarul din Cluj. Acolo se îmbolnăvește grav, din cauza condițiilor inumane la care a fost supusă.

Două destine definitiv separate

Drumurile celor două eroine, Lucreția și Maria, se vor despărți pentru totdeauna, după încheie­rea primului război mondial. Lucreția va emigra în America, în 1920, împreună cu surorile ei, urmând calea altor rude, plecate dincolo de Atlantic încă din 1912. Se va stabili în statul Ohio, în Salem. Acolo se stinge din viață la 7 decembrie 1964, știe gazda mea din comuna Părău, Cornel Boamfă. Maria, în schimb, va rămâne alături de Armata Română în ambele conflagrații mondiale, ca soră de caritate. Datele obținute de la Muzeul de Istorie din Brașov arată că a fost decorată cu „Virtutea Militară“, dar și cu medalia „Serviciu Credincios“. Ultima suflare și-o va da la 27 iulie 1969, în București. Este înmormântată în cimitirul Ghencea. Asta e tot o informație din Părău. Nici una din cele două femei n-a avut copii. Se mai știe despre Lucreția că s-a întors în satul natal în 1937, dând bani lui Irimie după Coastă, o rudă de-a sa. Așa era cunoscut omul între vecinii săi. El a primit sarcina de a construi o cruce și o fântână. Crucea se vede și azi în curtea bisericii din Părău. Cât despre fântână, ea poate fi zărită în „capul satului, la ieșirea spre Șercaia“. Oamenii vorbesc și de o altă cruce, dispărută între timp. A fost ridicată după 1918, la Un­ghiul Fagului, ca amintire pentru ce s-a întâmplat aici în 1916.

Fotografie din America

Aceasta este povestea. Și oamenii ei. Lăudabilă hotărârea lui Cornel Boamfă de a scrie o monografie a localității în care s-a născut. Spune că a luat la rând toate casele de aici, de mulți ani încoa­ce, notând istoria fiecărei familii în parte. Se adaugă arhivele, locale și naționale, pe care le-a studiat. Zice că „până și într-o comună mică, așa cum e a mea, cu numai 2.200 de suflete, poți găsi fapte și eroi care să facă cinste unei țări întregi“. Vastul bagaj de însemnări despre Maria și Lucreția este completat de datele referitoare la bărbații care au luptat, în Munții Făgăraș, ca partizani, împotriva comunismului. Am întrebat de fotografii, dacă există, ale Mariei și Lucreției. Asta e chiar o problemă complicată. Răspuns pozitiv numai în cazul Lucreției. Obțin de la gazda mea o poză a femeii din perioada maturității. Fotografia face însă parte din colecția muzeului din Salem. Acolo sunt păstrate date referitoare la românii stabiliți, în timp, în acest colț al Americii.

Precum acestea – “trei din fetele lui Nicolae și Maria Canja din Părău, Elisabeta, Lucreția și Ileana, au făcut parte din valul de emigranți care și-au lăsat munca câmpului pentru viața modernă din America“. Amintesc așadar site-ul salemhistoricalsociety.org, de unde provine imaginea Lucreției. Parcă ne-ar spune, din alt timp, prin fotografia aceasta, în care este îmbrăcată în portul popular specific locului în care s-a născut, că ea nu și-a uitat, cât a trăit, țara. Ar fi bine ca și țara să-și amintească de ea. La fel și de Maria…

La Olt am fost prima care am pășit în apă, ținând de mână un soldat. După mine, nu vă fie frică! Cunosc vadul și nu vă puteți îneca. Și așa au pornit după mine, cu armele deasupra capului și ținându-se unul de altul, toți soldații și ofițerii regimentului.“

eroina_de_la_Olt

Foto: Carol I al Austriei și una din eroinele de la Olt / colaj – romaniabreakingnews.ro

Republicat din 25 Mai 2015 @ 9:35

Autor: Dan Gheorghe /sursa: romanialibera.ro prin romanibreakingnews.ro

,

În cursul zilei de 20 septembrie 2016, Muzeul Național al Pompierilor, instituție aflată în subordinea și structura Inspectoratului General pentru Situații de Urgență (IGSU), a fost gazda unei manifestări culturale ce a prilejuit o reîntoarcere în urmă cu 168 de ani, la un trecut istoric aparte.

dealulspirii5

Rememorând cele petrecute pe 13 septembrie 1848, dr. Constantin CORNEANU a evidențiat faptele din ceea ce avea să devină bătălia-simbol a renașterii noastre naționale, bătălia din Dealul Spirii în care pompierii căpitanului Pavel Zăgănescu au înfruntat trupele otomane venite să zdrobească Revoluția românilor din Muntenia.

Corpul Pompierilor Militari va fi implicat în acel efort de modernizare a societății românești pe care liderii Revoluției Române din 1848 – 1849 l-au inițiat, astfel încât pompierii militari vor participa la cele mai semnificative momente ale Revoluției din Țara Românească: vor participa la eliberarea Guvernului Provizoriu arestat de oamenii coloneilor Odobescu și Solomon, vor depune primii jurământul pe steagul Revoluției și vor face suprema jertfă de sânge pe Dealul Spirii.

6

Despre rolul și locul pompierilor în Revoluția Română de la 1848 – 1849 a vorbit și conf. univ. dr. Gheorghe ISCRU, specialist în istoria modernă a românilor. Acesta a evidențiat importanța Revoluției Române de la 1848 – 1849 în ansamblul Revoluțiilor europene, al dorinței și nevoii de modernizare a societății românești. Totodată, au fost relevate și alte aspecte din istoria unui corp profesional ca va fi implicat din plin în marile momente ale Renașterii națiunii române, precum Războiul Independenței de Stat de la 1877 – 1878 și nu numai.

Video: Dealul Spirii 1848 – Pompierii militari, forma incipientă a armatei române, eveniment la Muzeul Pompierilor Militari din București – „Foișorul de Foc”

„Războiul Independenței de Stat a României (1877 – 1878) reprezintă o nouă etapă din amplul efort făcut de generația celor care încercaseră prin Revoluția Română din 1848 – 1849, prin Actele din 5 ianuarie și 24 ianuarie 1859 și, mai apoi, prin încoronarea din 10 mai 1866 să confere națiunii române rolul și locul meritat între națiunile europene, precum și un nou destin istoric marcat de modernizare, progres și unitate națională. Cucerirea independenței de stat, cu arma în mână în fața redutelor otomane de la Plevna, Rahova și Vidin, a fost un pas absolut necesar și firesc în drumul spre Marea Unire din 1 Decembrie 1918. În aceste momente istorice, Corpul Pompierilor Militari s-a aflat în linia întâi a marilor prefaceri naționale și sociale, a afirmării națiunii române și a voinței ei de libertate și independență. Pompierii Militari au jurat pe steagul Revoluției Române din 1848 – 1849, au făcut suprema jertfă în bătălia din Dealul Spirei (13 septembrie 1848) și au participat la afirmarea noii și tinerei națiuni române prin riposta artileristică de pe linia Dunării din 26 aprilie 1877. În bătălia pentru cucerirea Independenței de Stat a României, pompierii militari s-au acoperit de glorie și au scris, totodată, o pagină unică și irepetabilă în istoria acestei arme” – a declarat istoric Constantin CORNEANU.

Manifestarea s-a desfășurat în prezența unui grup de cursanți ai Centrului Cultural al Ministerului Afacerilor Interne aflați la un curs de specializare pe linie de tradiție și educație. Cu această ocazie au fost prezentate cele mai recente apariții publicistice ale Muzeului Național al Pompierilor, respectiv lucrarea Corpul Pompierilor Militari în Războiul Independenței de Stat. 1877 – 1878 (autor: dr. Constantin CORNEANU), precum și o serie de materiale promoționale dedicate colecțiilor de tehnică și drapele găzduite de către muzeu, realizate de către ing. Vasile BĂLAN, directorul Muzeului Național al Pompierilor.

Publicat de romaniabreakingnews.ro

,

marius-apostol

Marius Apostol, președintele Asociației Militarilor Veterani și Militarilor cu Dizabilități, rănit grav în Afganistan de un dispozitiv explozibil improvizat spune că i se pare incredibilă afirmația senatorului ALDE, Daniel Barbu, care compara pericolul „meseriei de politician” cu cel pe care îl întâlnesc minerii și al militarii din Afganistan și îl invită pe politician să ia parte la o excursie „all inclusive” în teatrul de operații.

Îi ofer (lui Daniel Barbu – n.r.) o excursie all inclusive în Afganistan. Unde preotul ne citește de fiecare dată când ieșim din bază. Acolo Dumnezeu știe dacă te mai întorci sau nu. Mi se pare incredibilă comparația”, spune Marius Apostol, președintele Asociației Militarilor Veterani și Militarilor cu Dizabilități „Sfântul Dimitrie

Marius Apostol comentează că sunt incomparabile riscurile unui militar combatant într-un teatru de operații care lupta pentru interesele țării cu riscurile unor politicieni care au de înfruntat doar acuzațiile de corupție.

Pe 1 mai 2011 Marius Apostol se află împreună cu camarazii săi în patrulare pe autostrada A1 Kabul-Kandahar din Afganistan. Un dispozitiv de aproximativ 200 de kilograme a fost detonat în timpul trecerii. Vehiculul blindat în care se aflau a fost aruncat la câțiva metri în aer. Militarul a stat aproximativ o săptămână în comă. A avut coloana fracturată în două locuri dar și leziuni grave la picior pentru care încă face recuperare.

Senatorul ALDE Daniel Barbu a declarat, vineri, în cadrul Ligii Aleșilor Locali ai partidului, că meseria de politician este cea mai grea, mai grea decât meseriile cele mai periculoase, precum mineritul și a adăugat că este mai riscantă decât misiunea unui soldat în Afganistan, pentru că „spațiul public a devenit un fel de teatru de operațiuni în care orice ales local sau național își riscă libertatea, sănătatea, în fiecare zi”.

„Foarte puțină lume știe de fapt ce faceți cu adevărat în fiecare zi a săptămânii, adesea și sâmbetele și duminicile. E o meserie grea, în zilele noastre, pentru că este o meserie riscantă. E mai riscantă decât misiunea unui soldat în Afganistan”, a spus senatorul ALDE, în cadrul Ligii Aleșilor Locali.

Potrivit senatorului ALDE, în România, „spațiul public a devenit un fel de teatru de operațiuni în care orice ales local sau național își riscă libertatea, sănătatea, în fiecare zi”.

Barbu a continuat: „V-ați ales o meserie grea. E cea mai grea dintre meserii. Uneori este mai grea decât meseriile pe care le considerăm foarte periculoase, cum este cea de mâner”.

Despre Marius Apostol, militarul a cărui viață s-a schimbat în Afganistan, cu câteva ore înainte de asasinarea lui Osama Bin Laden. VIDEO

Îi vedem de 1 Decembrie, la paradă. Îi vedem iarna la dat cu lopata în sate uitate de lume și primăvara la salvat oamenii inundați. Mai auzim de ei când pleacă în misiune, într-un teatru de operații intens mediatizat cum e Afganistanul. La întoarcere, de cele mai multe ori, sunt subiect de știre doar dacă au un tricolor peste ei. Și, totuși, se bat doar cu preoții la capitolul încrederea populației.

Aceștia sunt militarii români.

Pentru că avem o încredere „tăcută” în ei și asta ține loc de „mulțumesc”, pentru că nu îi întrebăm, la întoarcere, ce au pățit, pentru că nu stăm să îi ascultăm, deși au atât de multe lucruri extraordinare de spus pe care ei le consideră mult prea normale.

La împlinirea a zece ani de la invazia din Irak și cu un an înaintea încheierii părții de combat din operațiunea din Afganistan, vă prezentăm militari care au fost în aceste teatre, trimiși să reprezinte România, în virtutea angajamentelor noastre internaționale.

Pentru că în armată individul nu există, important fiind doar colectivul, le-am dat acestor militari un termen generic, colectiv: „OAMENI TARI”. Deși sunt bine pregătiți și foarte raționali, își fac loc și de emoții când țin pușca în mână printre amărâții copii afgani și nu uită că o pereche de șosete sau o sticlă de apă înseamnă enorm pentru ei… OAMENI TARI integral pe Gandul.info

Publicat de romaniabreakingnews.ro

,

soldati_romani_morti_pe_frontul_de_est-2

România comunistă a ales să îndese în malaxorul uitării carnea și oasele sutelor de mii de tineri duși cu forța dincolo de Nistru. Cărțile de istorie nu conțineau o frază despre morții români de la Stalingrad sau din Crimeea. Tendința a continuat și după 1989 și, mai revoltător, este întreținută și de tehnocrații aflați acum la guvernare.

kirov_rusia

Orașul Kirov (Rusia) aflat la 800 de Km de Moscova

Din nefericire pentru ei, undeva în cernoziomul rus, țăndările acelea de oase încă există. Carnea a putrezit, dar ciolanele albe de Ioni, Mihai, Constantini încă așteaptă ziua dezvelirii tainei morții lor. Joi (15 septembrie 2016), presa italiană a anunțat descoperirea unei gropi comune, la periferia orașului Kirov (800 de kilometri nord-est de Moscova), în care se află între 15.000 și 20.000 de schelete de soldați morți în primele luni ale anului 1943. Din primele cercetări, au fost stabilite naționalitățile victimelor. Sunt italieni, germani, unguri și români.

Cei prăbușiți și rămași în urmă erau miruiți cu un glonț în frunte de santinelele sovietice. Supraviețuitorii epuizați de marșul prin viscol erau înghesuiți în bou-vagoane tencuite de gheață. În cartea “Sacrificiu în stepă”, Adolfo Tosello, un vânător de munte italian luat prizonier, povestește experiența drumului spre lagărul Piniug, de lângă Kirov, orașul lângă care a fost făcută recenta descoperire macabră. La îmbarcare, în vagonul său erau 70 de oameni. La sosire, jumătate erau morți:

“După o vreme, nimeni nu le mai dădea atenție celor care mureau. Supraviețuitorii spuneau: “A murit ăla”. Îl luam și îl puneam pe grămada de cadavre adunată într-un colț, la fel cum arunci gunoiul. Încercam să le aflăm numele, să le salvăm plăcuțele cu nume, dar apoi în lagăr autoritățile ne-au percheziționat și ne-au luat tot. Numele scrise pe o bucată de hârtie și plăcuțele de identitate au dispărut”.

Radu Mărculescu scrie și el despre înghesuiala, mizeria, păduchii, peștele sărat (siliotka) și pesmeții uscați (suhari) din vagoanele pentru animale cu care au fost transportați săptămâni de-a rândul. Și mai scrie despre moarte: “Evada aproape în fiecare noapte câte unul din vagonul realității, lăsându-și zălog trupul stors de suferință. (…) Apoi, la vreo stație oarecare, se deschidea ușa și în dreptul ei apărea convoierul întrebând câți oameni au murit as’noapte. “Unu”, răspundea corul… “Malo (puțin), replica acesta dojenitor. În vagonul alăturat au murit cinci”, ne spunea el cu tonul unei provocări la o întrecere socialistă: care din vagoane să dea cea mai mare producție de morți pe noapte”.

Morții din aceste vagoane erau aruncați la sosire în gropi comune. La fel se întâmpla și cu cei secerați ulterior în lagăre, de inaniție și de boli. Ce au găsit cercetării ruși la periferia orașului Kirov este doar o mică parte din rămășițele trecerii prin iad a aproape un milion de de oameni, cândva, acum 73 de ani.

soldati_romani_morti_pe_frontul_de_est-1
Infernul a trecut, ignoranța a rămas, însă, la fel. Gianfranco Simonit, cercetătorul italian alertat de descoperire de o asociația maghiară, a declarat că Ambasada Italiei din Rusia a fost informată despre descoperire în luna iunie (2016), la fel și reprezentanțele diplomatice ale Germaniei, Ungariei și României.

Publicarea acestei informații pe site-ul Ministerului de Externe ar fi interesat direct sute de mii de români. Zeci de mii de soldați dați dispăruți pe frontul de Est nu au nici acum un mormânt, iar numele lor sunt pomenite duminica în biserici de copiii lor sau de nepoți. Unii dintre ei au fost înghițiți de groapa hapsână de lângă Kirov, iar viziunea magică a regizorului italian Vittorio de Sica i-a transformat în flori ale soarelui.

Pentru toate experiențele traumatizante descrise mai sus, Ministerul de Externe era dator să informeze publicul despre descoperirea macabră. De asemenea, era obligat să întreprindă o acțiune de centralizare a numelor soldaților rămași dispăruți acum peste șapte decenii, în încercarea de a le contacta urmașii.

Deocamdată, românii au aflat știrea de la alții, ca de obicei.

Actualul ministru de Externe,Lazăr Comănescu, a fost diplomat și în România comunistă care și-a negat o bucată de istorie.

Unele obiceiuri pur și simplu nu dispar niciodată… materialul integral pe Gandul.info

romaniabreakingnews.ro

,

28_iunie_1940

În seara zilei de 26 iunie 1940, la trei zile după capitularea Franței în fața Germaniei, este primit la București ultimatumul URSS care ne cerea Basarabia și nordul Bucovinei. Inițial, Stalin dorise întreaga Bucovină, dar Germania s-a opus, iar Stalin, pentru a nu-și irita aliatul, și-a redus pretențiile la jumătate, respectiv la nordul provinciei. S-a pus în Consiliul de Coroană problema rezistenței, dar ținând cont de faptul că aliații noștri din Înțelegerea Balcanică ne-au abandonat, mai puțin Turcia, am cedat. Conform tratatelor de alianță, dacă intram în război și eram atacați de un terț, aliații noștri ar fi trebuit să intre în război împotriva acelui terț. Spre exemplu, dacă intram în război cu URSS era o mare probabilitate să fim atacați din spate de Ungaria și Bulgaria, iar Iugoslavia și Turcia să le atace. Polonia și Cehoslovacia nu mai existau la ora aceea. În Consiliul de Coroană au fost 19 voturi pentru cedare și șase membri ai guvernului care au votat pentru rezistență pe Nistru, numele lor merită amintit aici: Nicolae Iorga, Victor Iamandi, Silviu Dragomir, Traian Pop, Ștefan Ciobanu, Ernest Urdăreanu).

Guvernul sovietic a cerut evacuarea Basarabiei și a nordului Bucovinei în termen de patru zile, începând cu ora 12, dată la care vor intra trupele sovietice care vor urma trupele noastre în retragere. Desigur că acest termen nu a fost respectat, cum nu a fost respectat nimic din ce au promis rușii. Armata Roșie la ora 12 pătrundea în Cernăuți, și forțase Nistrul cu mai bine de o oră de termenul fixat. Au avut loc scene cumplite în Chișinău, unde agenții NKVD și populația rusofonă, mulți evrei, s-au dedat la crime împotriva reprezentanților autorităților române, s-au scris sute de pagini despre asta. Dar eu aș vrea să aduc în discuție un document al Marelui Stat Major secția 2 tocmai despre această retragere:

Retragerea trupelor române, depășite de formațiuni motorizate sovietice și continuu hărțuite de populația comunistă, răzvrătită și instigată de agitatori sovietici, s-a executat în foarte grele condițiuni, o parte din materialul de război fiind părăsit în teritoriile ocupate. În plus, retragerea a fost îngreunată și de etapele lungi pe care trupele erau forțate să le execute, precum și din cauza intenției exprese a guvernului român de a nu provoca incidente cu trupele sovietice.

Trupele sovietice, luând drept slăbiciune (ceea ce pentru trupele române nu era decât un act de înaltă disciplină conștientă) au călcat stipulațiunile Convenției și sub forma controlului rechizițiilor locale, opreau coloanele române, înconjurându-le în prealabil cu forțe mecanizate, invitând apoi bandele comunizate și instigate să-și ridice ceea ce le-ar fi fost rechiziționate de către trupele române.

Această acțiune a forțelor sovietice s-a executat după un plan bine stabilit și anume:

Unitățile mecanizate sovietice depășeau coloanele române și le opreau în momentul traversării localităților. Se barau ieșirile satelor, în special cele de la vest, apoi servindu-se de megafoane, invitau soldații basarabeni să iasă din coloană și să rămână pe loc. Populația comunistă, instigată în prealabil de agitatorii politici, vocifera îndemnând soldații să părăsească frontul. Odată coloana dezorganizată prin îndepărtarea elementului basarabean, care de altfel, la unele unități forma majoritatea, răzvrătiții civili erau îndemnați să-și reia materialele și animalele presupuse rechiziționate din zonă. Aceste bande de comuniști, protejate fățiș de forțele sovietice, s-au dedat la acte reprobabile, jefuind și chiar dezarmând pe ostașii români puși în imposibilitatea de a se apăra.

Cu această ocaziune, s-au produs acte de înaltă ținută și abnegație din partea multor ofițeri și soldați, care au încercat să salveze materialele ce li se încredințaseră, ducându-le singuri în spinare zeci de kilometri, deoarece căruțele și caii fuseseră luați de răzvrătiți.

Da, se putea rezista, dar unde erau cele 1033 de cazemate planificate a se face pe Nistru? Dar cele 498 prevăzute în Bucovina? În Basarabia fuseseră realizate abia 127 (12,3%), iar în Bucovina abia 24 (5%)! Ce a făcut statul român până la data de 28 iunie 1940? Unde erau dotările armatei, armamentul modern, toate cele necesare?

Primul ofițer român căzut în al doilea război mondial

Nu, primul ofițer român căzut în al doilea război mondial a murit nu în 22 iunie 1941, nici în 21 iunie, ci cu aproape un an mai devreme, la 29 iunie 1940, ora 4 dimineața. Este vorba de căpitanul Ioan Boroș din regimentul 16 artilerie. Din documentul cu nr 64410 din 11 noiembrie 1940 din arhiva Ministerului Apărării Naționale aflăm următoarele:

În dimineața zilei de 9 iunie 1940 la orele 4, localitatea Herța a fost ocupată de armata sovietică cu elemente mecanizate. La această dată, bateria 1 (comandată de Ioan Boroș) era instalată pe poziție, în sprijinul unui detașament de infanterie.  Două din carele de luptă ce inraseră în localitate au apărut în poziția bateriei și au cerut ca bateria să se predea. Căpitanul Boroș a încercat să parlamenteze cu rușii, însă ei au tres focuri de armă și pistol omorându-l pe loc, căzând la datorie între ostașii și tunurile sale. Din cele de mai sus, rezultă că ofițerul a încetat din viață în timpul și din cauza serviciului comandat.  

Trupul căpitanului Ioan Boroș a fost înmormântat la Dorohoi cu onoruri militare, ulterior a fost reînhumat la Bacău, o stradă din oraș i-a purtat numele până la instaurarea regimului comunist.

Împrejurările morții căpitanului Ioan Boroș sunt confirmate de către C. Arig, emigrat apoi în Israel, fost soldat în bateria căpitanului Ioan Boroș. Acesta descrie cum tancurile au pătruns până la Herța, care nu figura pe harta revendicărilor teritoriale sovietice. Crezând că este o greșeală, căpitanul Boroș, însoțit de sublocotenentul de rezervă Alexandru Dragomir și de câțiva soldați, a încercat să le explice rușilor că au trecut limita de demarcație și că trebuie să se întoarcă. Arig spune că în timpul discuțiilor, pentru a-i intimida pe ruși și a-i convinge, sublocotenentul Dragomir a tras un foc de pistol în aer. Nimeni nu a fost atins, dar rușii au deschis focul cu mitralierele de pe tancuri. Au căzut morți căpitanul Ioan Boroș, sublocotenentul Alexandru Dragomir și un soldat evreu pe nume Solomon.

În acea zi, de fapt, au fost uciși cel puțin cinci ofițeri români, în afară de cei doi mai sus menționați, căpitanul Georgescu, comandantul Cercului Militar Soroca, împușcat de evrei, și un ofițer de grăniceri arestat de ruși la Ștefănești, județul Cernăuți, și torturat până la moarte pentru a divulga secrete militare. Altul a fost căpitanul Epure, comandant de escadron în Regimentul 5 roșiori, dislocat lângă Soroca, care a cerut rușilor să respecte graficul de deplasare și distanța de minim 4 km între cele două armate. Rușii l-au împușcat pur și simplu. A murit la Soroca, nu departe de locul unde a fost ucis generalul Stan Poetaș în 1919 (vezi Moartea unui erou, generalul Stan Poetaș).

Căpitanul Ioan Boroș era căsătorit de zece luni și aștepta un copil pe care nu l-a mai văzut niciodată. Un an mai târziu, după eliberarea Basarabiei și nordului Bucovinei, guvernatorul Bucovinei a dispus ridicarea la Herța a unei troițe în amintirea celor trei români căzuți aici. La parastasul care a avut loc la școala din localitate, la care a participat soția și fetița Ionița a celui care a fost căpitanul Ioan Boroș, guvernatorul Bucovinei a prins la gâtul fetiței de un an o cruciuliță de aur pe care scria De la tăticul tău.

Un sublocotenent salvează o brazdă de pământ românesc

Redau mai jos mărturia locotent-colonelului (r) Nicolae St. Dinu Măcelaru, în 1940 sublocotenent în divizia 6 infanterie:

Concentrat în batalionul 6 pionieri al diviziei 6 infanterie, ca sublocotenent de rezervă, specialist în distrugeri de poduri, căi ferate și șosele, am fost delegat de comandantul militar din acea zonă să montez dispozitive de distrugeri în punctele obligate de trecere de la Dorohoi și până la Cernăuți, în eventualitatea unui atac cu tancuri din partea trupelor rusești care erau masate dincolo de Nistru.

Aceste dispozitive de distrugeri erau amplasate și deservite de echipe de pionieri bine instruite, cu consemnul ca atunci când inamicul ar fi ajuns cu tancurile la 500 m aproape de dispozitivul de distrugeri, un explozor bine camuflat  să declanșeze explozia, obligând pe inamic să stopeze pătrunderea cu tancurile.

În 1940, când trupele rusești au ocupat Basarabia, mă aflam la podul de cale ferată de la Cernăuți pe unde se putea pătrunde în Bucovina. Chemat la comandamentul militar din acea zonă, un colonel, comandantul unei brigăzi de infanterie, mi-a făcut cunoscut sub semnătură ordinul Majestății sale Regele Carol al II-lea, că nu aveam voie să declanșăm dispozitivele de distrugere și să evităm orice confruntare militară cu armata rusă.

A doua zi după ocuparea Basarabiei, la ora 3 dimineața, unități de tancuri ale rușilor au pătruns prin Cernăuți spre Bănceni – orașul Herța. Colonelul comandant al brigăzii de infanterie mi-a pus la dispoziție o bicicletă să alerg în cea mai mare viteză până la Herța. Primele tancuri pătrunse în oraș mitraliau și produceau panică în rândul populației care înspăimântată fugea în toate părțile.

Întrebând câțiva civili ce se întâmplă în oraș, mi-au răspuns îngroziți că ieșind în calea primelor tancuri rusești, 4 căpitani de infanterie români cu batistă albă în vârful baionetei au fost secerați de mitralierele de pe tancurile rusești, împreună cu oameni civili nevinovați. Continuând investigațiile, toți civilii pe care i-am întâlnit mi-au confirmat că ofițerii ruși de pe tancuri cercetau o hartă și întrebau pe cei ce-i întâlneau cât mai este până la Botoșani, limita prevăzută pe hartă să ocupe din trupul țării noastre. Îngrozit de cele auzite, ca bun român și bun patriot, s-a aprins o mare revoltă în sufletul meu și din proprie inițiativă, trecând peste ordinul Majestății sale Carol al II-lea, am trimis urgent un agent de legătură până la cele două echipe de pionieri: una la podul de lemn din comuna Probotești și a doua la un punct obligat de trecere, la încrucișarea de drumuri de la intrarea în comuna Probotești, cu consemnul ca atunci când tancurile ajung la 500 m de obiectivul de distrugere, să le arunce în aer. S-au auzit două mari explozii, tancurile rusești crezând că terenul este minat au rupt-o înapoi la fugă spre orașul Herța.

Speculând această situație unitățile armatei noastre au au montat la marginea exterioară a comunei Probotești, spre Dorohoi, baricade de lemn groase, destul de înalte, completate cu arici de sârmă ghimpată spre a opri invazia trupelor rusești. Faptul că s-au construit aceste baricade și poate și de teama unor câmpuri de mine, trupele de tancuri rusești au renunțat la înaintarea spre Botoșani, limita de ocupație ce o aveau înscrisă pe harta lor și în acest mod hotarul existent și astăzi a rămas la limita exterioară a comunei Probotești, spre comuna Buhai și orașul Dorohoi.

După ce s-au instalat de ambele părți trupe de grăniceri, comandantul meu de companie, locotenentul de rezervă Ion Sălăgeanu, profesor de matematică la liceul din Turnu Severin, m-a luat de braț și parcă îi aud și acum cuvintele: Vino, domnule sublocotenent Măcelaru să-ți arăt cum dumneata ai înscris o pagină de glorie în istoria neamului românesc, când deși ordinul Majestății sale Regele a fost în mod expres să nu declanșăm dispozitivele de distrugere, prin inițiativa dumitale de bun român și bun patriot, de a distruge două obiective, puncte obligatorii de trecere, ai stopat înaintarea trupelor de tancuri rusești, salvând o porțiune destul de mare din trupul patriei noastre de la comuna Probotești – Dorohoi până în Botoșani, este o acțiune proprie de mare curaj și de bun patriot!

Știind acum toate aceste lucruri, actul de la 22 iunie 1941 este nu numai justificat, ci chiar obligatoriu!

Bibliografie:

***, Veteranii pe drumul onoarei și jertfei. Spre cetățile de la Nistru, editura Vasile Cârlova, București, 1996

Redactor RBN Press Cristian Negrea

www.cristiannegrea.ro

  • republicat din 28 Iun 2013
,

Centrul de Studii Ruse și Sovietice „Acad. Florin Constantiniu” din cadrul Institutului Național pentru Studiul Totalitarismului a organizat masa rotundă cu tema „România în cel de-al Doilea război mondial”. Au luat cuvântul: dr. Radu Ciuceanu, prof.univ.dr. Alexandru Duțu, dr. Mioara Anton, dr. Constantin Corneanu.
Evenimentul a avut loc miercuri, 8 iunie 2016, orele 11.00,  la sediul Institutului Național pentru Studiul Totalitarismului, str. Arh. Grigore Cerchez nr. 16, sector 1, București.

România în cel de-al Doilea război mondial

Dr. Constantin_Corneanu

Dr. Constantin_Corneanu

România în cel de-al Doilea război mondial, masă rotundă_1

dr. Mioara Anton

 

România în cel de-al Doilea război mondial, masă rotundă_2

dr. Radu Ciuceanu

romaniabreakingnews.ro

PASSWORD RESET

LOG IN