ROMÂNIA BREAKING NEWS

Home Posts Tagged "Paul Goma"

Paul Goma

,

Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc (IICCMER) organizează Simpozionul internațional „Paul Goma – 80 de ani”, care va avea loc joi, 24 septembrie 2015, începând cu ora 9.30, la Jockey Club din București (Str. Episcopiei nr. 9).
Lucrările Simpozionului se concentrează pe evocarea personalității și operei lui Paul Goma în contextul exilului românesc și al vieții societății românești în postcomunism. Programul evenimentului este disponibil mai jos:

Goma_2015_PROGRAM_verso

Print

Publicat de romaniabreakingnews.ro /sursa: http://www.iiccr.ro/img/comunicate_de_presa/2015/Goma_2015_PROGRAM_verso.jpg

,

Paul GomaInterviu cu scriitorul Paul Goma, despre unele probleme ale Exilului românesc, realizat de Radu Negrescu-Suțu ***A-L PREZENTA pe Paul Goma cititorilor ar constitui o jignire adusă acestora, presupunând că nu ar fi auzit de Domnia sa. Deși memoria, la noi, nu pare a constitui calitatea primordială, întrucât astăzi, bătuți de vântul amneziei colective a ultimilor ani, românii din exil au ajuns a nu mai avea aceleași valori comune ca înainte de 1989. Am solicitat cunoscutului scriitor opozant al regimului comunist un interviu în care să comenteze unele probleme ce frământă actualmente viața Exilului românesc.

Radu Negrescu-SuțuDomnule Goma, a frecventa sau nu, astăzi, ambasadele noastre este un subiect extrem de controversat. În lipsa unor reforme fundamentale ale structurilor ministerelor de Interne și Externe, frecventarea acestora apare ca o eroare sigură, dând prilejul la recuperări și la slăbirea unității de acțiune a Exilului.

Paul Goma – Momentul Decembrie 1989 nu a însemnat deloc abandonarea politicii de recuperare a Exilului activ, după cum momentul 1996 (câștigarea alegerilor prezidențiale de către Emil Constantinescu, n.n.) nu a însemnat încetarea încercării de a-i supune și pe românii ce trăiesc în afara granițelor. Și Ceaușescu avea obsesia recuperării exilaților (a încercat, din nefericirea a înregistrat chiar câteva succese), însă ofensiva a devenit aproape-plimbare sub Iliescu. Și înainte și după ’89, obiectivele ,,Centralei’’ (Securitatea eternă) au fost: bisericile, casele culturale și asociațiile exilaților, oamenii (exilații), sărbătorile naționale, comemorările, simbolurile naționale… În majoritatea lor, bisericile din exil fuseseră colonizate înainte de ’89 de emisarii Securității dela București, exploatând naționalismul unora, legionarismul altora, dorul de țară al tuturor. Dintre ,,laici’’ nu se poate să nu fie renumiți trădătorii (,,românii deplasați’’, cum i-a numit, inspirat, Ierunca): Uscătescu, Nicolae Baciu, Barbu Niculescu, Michel Steriade, Radu Florescu, Dean Milhovan, Gustav Pordea, Leon Negruzzi, Șt. Fischer-Galați, Michael C. Titus, I.C. Drăgan…

Evenimentele din decembrie 1989 au ,,spart’’ și Exilul, însă nu în sensul dorit de noi, anume acela de a… deveni caduc. Oameni cu care am împărțit vreme de decenii aceleași opinii și acțiuni, dintr’o dată și-au găsit interesele de cealaltă parte, adică la Ambasada RSR a lui Iliescu, în timp ce pe noi, manifestanții împotriva ,,vizitei’’ lui Petre Roman, poliția franceză ne aresta și ne urca în dubă, la indicațiile lui Virgil Tănase. Și cine intra pe poarta mare a Ambasadei, la o țuică, la o sarma?: ditamai anticomunistul Matei Cazacu!, coșcogea familie de persecutați ai regimului: Sanda și Vlad Stolojan!, ultranaționaliști ca Theodor Cazaban, Leonida Mămăligă, Paul Barbăneagră, ce înainte declarau că se întorc în România ,,numai pe tanc’’, au descoperit Centrul foaaarte Cultural de la Paris (din localul Ambasadei RSR)!

Radu Negrescu-SuțuLucru care s-a repetat cu ocazia cocktailului de la Ambasadă, organizat de tovarăși în cinstea vizitei lui Iliescu la Paris, în noiembrie 1994.

Paul Goma – Exact. Apoi s-au extins poftele totalizatoare ale Bucureștiului și asupra unor sărbători naționale. După ce l-au naționalizat pe Rege și l-au pus să facă pe furierul-curierul, securiștii lui Iliescu, Constantinescu, Pleșu vor să controleze și sărbătoarea de Zece Mai (după ce ne-au fericit cu un 1 Decembrie ca Zi Națională! – însă n-au suflat o vorbă despre 28 Martie 1918, aniversare a 80 ani dela Unirea Basarabiei cu Patria Mamă).

Bine-bine: numirea Ciaușului (ambasadorul României la Paris, n.n.) a fost făcută de Măgureanu, a fost semnată de Constantinescu – însă mulți dintre prietenii noștri, exilați, anticomuniști, acum obosiți, și-au spus că… mai departe ei nu mai merg, că abandonează… Au început prin a frecventa Ambasada (întâi sub ambasadoriatul lui Paleologu, când au călcat în cazemata securistă de pe rue de l’Exposition și Monica Lovinescu și Virgil Ierunca), apoi au prins a ,,participa la acțiunile Centrului Cultural’’, condus întâi de Ion Pop, apoi de Virgil Tănase, apoi de Vasile Igna. Și la urma urmei: dacă Barbăneagră ,,merge’’ cu Caramitru, prieten intim al generalului de securiate Pleșiță (fost ministru al Securității în 1977, cel care ne-a lichidat pe noi, ,,cu Drepturile Omului’’, apoi după 3 august, pe minerii din Valea Jiului), de ce să ne mai mirăm că dârzul Mihai Korne nu mai deschide gura din iunie ’90, că publicația lui, ,,Lupta’’, a devenit foaia parohială a Cotroceniului, că Sanda Stolojan se freacă de gloaba realist-socialistă Nina Cassian și de Bianca Marcu-Balotă, că Vlad Stolojan îl laudă pe Brucan, că… Ba eu unul mă mir. Și mă revolt. Și-mi spun, îmi repet, să nu uit: ,,Din ce îmbătrânește, omul se prostește: se căcănărește’’.

Radu Negrescu-SuțuPutem spune că, în condițiile în care structura securistă a ambasadelor a rămas neschimbată, exilații au obligația, datoria morală de a nu le cauționa, frecventându-le. Și nici diversiunile acestora numite Centre Culturale, care aparțin tot de Ministerul de Externe. La Paris, niciun ambasador de după 1989 nu a permis exilaților accesul la dosare, niciunul nu a clarificat circumstanțele crimei din 1982. Unde este atunci schimbarea de care ni se tot vorbește?

Paul Goma – Să trecem deci la deschiderea și scotocirea arhivelor ambasadelor României comuniste de alaltăieri, de ieri, de azi (Dej, Ceaușescu, Iliescu, Constantinescu). Repet: atâta vreme cât Constantinescu va rămâne președinte al României, MAE va fi în continuare ce a fost: partea externă (cum ar veni: aia cu poziție-frumoasă-vedere-la-stradă) a MAI. Atâta vreme cât președintele României va ajunge – apoi, rămâne – la putere cu ,,ajutorul’’ lui Petre Roman (care vasăzică: MAI), oricâte zugrăveli ale fațadei vor fi operate, esența (interiorul exteriorului) va rămâne aceeași. Exilaților trebuie să li se spună, să li se repete (știu ei foarte bine cum stau treburile, dar au obosit, au îmbătrânit, li s-au strâmbat picioarele): la Paris, pe rue de l’Exposition, sarmalele-țuica-Miorița sunt riguros aceleași, acum cu-Ciaușu, ca și cu-Cicio Pop, cu-Aninoiu, cu-Gigea; serviciile aduse comunismului la Centrul Cultural dela Paris de Ion Pop au fost strict identice cu ale lui Vasile Igna, Tănase cel Virgil și alți scriitori curați. Pe-acolo, în schimb, freacă parchetul prietenii mei soții Stolojan, Mămăligă, Barbăneagră, Cazaban, Vișniec, Ilie Constantin, Papilian, Edgar Reichmann, Țepeneag și chiar de m-aș duce, n-aș găsi unde să pun piciorul stâng de-atâta verticalitate scriitoricească.

Multe lucruri bune a adus revoluțiunea la români: libertatea opiniei, a presei, a călătoriilor, a întreprinderii individuale însă printre cele rele: a făcut ca trei sferturi din exilații anticomuniști activi să depună armele. Din stradă, unde manifestau, au trecut în curte, din curte în ,,saloanele’’ ambasadei. Și ce mai contează că după aceea povesteau, cu greață, cum au întâlnit aceleași moace de securiști pe care, înainte, le doar întrezăriseră fotografiindu-ne. Rubiconul (ca să-i trag și eu o trimitere înalt culturală, precum însuși Paler) fusese trecut. Pragul acela este, în continuare, o frontieră între noi și ei. Or, Matei Cazacu, soții Stolojan erau de-ai noștri; prefăcându-se în navetiști harnici ,,peste prag’’, au devenit de-ai lor.

Firește: ard de curiozitate să aflu ce se ascunde în arhivele ambasadelor, vreau să știu tot ce știu arhivele despre ,,exilatul’’ Gustav Pordea, agent de influență, despre ,,fugitul’’ I.C. Drăgan care se ,,convorbea’’ cu Ceaușescu și despre Traian Filip și Mihai Pelin care asudaseră din greu, cazarmic, la sucursalele editurilor Nagard (Drăgan, citit de-a-ndoaselea), sau despre ,,exilatul’’ de la Londra, Michael C. Titus și cum a avut Drăgan acces la Arhivele Securității (în 1980!).

Vreau să știu cine, cum a pus la cale atentatele cu bombe ascunse în cărți (expediate dela Madrid, în 1981), care i-au rănit pe Nicolae Penescu, pe Șerban Orescu și m-au ratat pe mine. Vreau să știu, am acest drept pe care nimeni și nimic nu-l poate aboli, prescrie, amnistia: numele, adresa, datele de familie ale celor care au pus la cale în 6 martie (!?) 1978, la Paris, uciderea (prin otrăvire) a fiului meu Filip, în vârstă de doi ani și patru luni. Cer să mi se comunice toate datele privitoare la inițiatorii și executorii, la Paris, în 1980, a tentativei de răpire a fiului meu, în vârstă de 5 ani. Era… ,,o Doamnă îmbrăcată în roșu’’ (sic!). Vreau să știu cine este și unde locuiește, cine-i e soț, tată, mamă, soră, dar mai ales copil, ca să dezleg enigma de pură zoologie: cum de o femelă, acea ființă care naște pui vii și-i hrănește cu lapte, este în stare să răpească și să suprime un alt pui viu, al altei femele? Firește, vreau să știu adevărul-adevărat, ,,din gura arhivelor’’, ceea ce până acum cunoșteam doar din poveștile lui Hirsch-Haiducu-Vișan-Forrestier, securistul trimis să mă otrăvească, însă care s’a predat serviciilor secrete franceze (’’L’Affaire Tanase-Goma’’). Mai ales dacă ,,prietenul’’ meu generalul Pleșiță, șeful Securității (și prietenul lui Breban și al lui Caramitru) a fost amestecat, ca să cer judecarea lui pentru premeditare, incitare, complicitate la crimă și omor. În fine, sunt curios ca o maimuță: câte cadavre se vor fi aflând îngropate în grădina Ambasadei de pe rue de l’Exposition? Optsprezece? Sau numai șaptesprezece – dintre care șase femei? Ce s’a întâmplat cu securistul lichidat prin înjunghiere, în chiar momentul în care deschisese o fereastră spre Avenue Bosquet?

Întrebat de jurnaliști ce hram poartă mortul de sub fereastra Excelenței sale tov. Ambasador, ,,diplomatul’’ Cicio Pop (sau Aninoiu, sau Gigea? – ce contează, putea fi și Ciaușu, același grad poartă – oricum, unul mult mai mic decât ,,șoferul’’) a răspuns că ,,într’adevăr, un funcționar, suferind de o gravă depresie nervoasă, căci îl lăsase nevasta, el, căci, s-a sinucis…’’. Presa capitalistă nu s-a sfiit să glumească pe seama tragediei: depresivul părăsit deschisese fereastra, își înfipsese un cuțit între omoplați, după care se azvârlise-n gol… Ei: care-i adevărul?

Radu Negrescu-SuțuMă întreb, în aceste condiții, ce-i poate oare determina pe exilați să frecventeze o lume care nu este a lor? Doar sărmăluțele și țuiculițele, colindele și conferințele, concertele și expozițiile? S-au putut lipsi foarte bine de toate acestea ani de zile. Este clar că sloganul lansat tot de Securitate, cu ,,Ambasada care este acum a noastră’’ (!?) sună fals. Sau cel cu ,,pentru a păstră legătura cu Țara’’, care este o altă prostie. Nimeni din familia mea nu a pus vreodată piciorul în Ambasadă și aceasta nu ne împiedică să fim convinși de identitatea noastră românească. Deci, conștienți de nesinceritatea acestei relații ,,contra naturii’’, de ,,bășcălia’’ de prost gust a securiștilor Ambasadei după plecarea lor, exilații se complac, totuși, din naivitate sau interes, în a fi recuperați, cu puținele excepții ale celor care refuză net această relație sau care se duc acolo pentru a lua o poziție. Nu știm până la urmă dacă este lipsă de discernământ, de caracter, amândouă sau altceva. Domnule Goma, mulți români din Exil sunt exasperați de persistența confuziei existente între termenii deloc compatibili de Exil și Diasporă. Este această confuzie întâmplătoare sau voită?

Paul Goma – La un deceniu după răsturnarea din decembrie ’89, se observă cu stupoare că noțiuni interzise sub comuniști ca: ,,samizdat’’, ,,disident’’, ,,literatură de sertar’’, ,,exil’’ nu sunt stăpânite nici măcar de cei care ar trebui să-i învețe pe ceilalți cuvintele: scriitorii. Diaspora românească? Să existe așa ceva? ,,Diaspora’’ este un termen folosit în Septantă și înseamnă, în greacă: împrăștiere, dispersie, diseminare (indică seminția). Evenimentul ce l-a produs a fost o măsură brutală și generală de alungare a evreilor din Palestina, vatra lor, cu o precizare: au fost dispersați în cvasitotalitate.
Se mai vorbește de diaspora armenilor. Dacă cei din Turcia au fost, în 1915, victime ale unei tentative de genocid, supraviețuitorii masacrului au fugit din Turcia, împrăștiindu-se în toată lumea, însă vatra nu le-a fost distrusă în totalitate, măcar pentru că ,,cealaltă parte’’ se afla pe teritoriul unui dușman al turcului: rusul. Cât despre diaspora țiganilor, împrăștiați, diseminați, dispersați în acest mileniu (e drept), nu se știe dacă aceștia constituiau în presupusa lor vatră (India) o etnie (seminție) aparte, sau doar o castă și nu se cunoaște motivul ieșirii lor din subcontinentul indian (luare în robie, emigrare?).

Românii constituie o etnie, o seminție (pe care îi unește limba) și au o vatră comună: teritoriul istorico-lingvistic românesc – spațiul carpato-danubian. Cu câteva rare excepții (ardelenii ,,la America’’ și moldovenii, ,,la Brazilia’’), Românii au fost puțin tentați de desțărare, de emigrare, față de alte nații. La noi se venea (greci, albanezi, bulgari, sârbi, evrei, armeni, polonezi), dela noi nu se prea pleca… Ocupația rusească și comunismul au provocat exodul și al românilor. După instaurarea RPR, frontierele au fost închise și din acel moment (1948) datează termenul comunisto-securist de ,,fugar’’, aplicat atât celor care, amenințați de arestare, se ascundeau în țară, cât și acelora care treceau clandestin granița. Cuvântul fusese îndelung cântărit de… psihologii de la Răsărit: trebuia să desemneze, nu doar un ,,dușman de clasă’’, ci și un ins demn de dispreț, un nemernic, un fricos, un laș, unul care nu primește lupta dreaptă, ci… fuge: fugarul.

Pentru comuniști, ulterior, toți românii care s’au stabilit în Occident erau… ,,fugiți’’, termenul extinzându-se și la cei care, profitând de o călătorie legală, rămăseseră. Nicolae Breban folosea acest termen pentru a-i desemna chiar și pe aceia care, după evenimentele din 1989, plecaseră să-și caute norocul aiurea. Breban nu era decât un ,,navetist’’, cum numai Pintilie, Cernescu, Sorescu și Blandiana erau. Refuzând însă eticheta de ,,navetist’’, el le întorcea insulta zicându-le ,,fugari’’ tuturor exilaților, cu excepția soției sale și a lui Țepeneag. Și, ca și Pintilie, pretindea că a trăit în exil, la Paris, (praf le făcea pe fetițe, mai ales pe mătușile lor – chiar și pe Grosan-Buduca-Nedelciu!), în același timp publica la periodicele din țară, îi apăreau cărți în România, era sărbătorit și încununat cu premii. Chiar să nu mai existe nimeni în România care să cunoască deosebirea dintre exilat și navetist?

Radu Negrescu-SuțuDeci termenul de ,,Diaspora’’ aplicat românilor, oricare ar fi ei, este greșit.

Paul Goma – Sigur, este inadecvat. Nu se poate vorbi de o diasporă românească. Chiar dacă ne încredem în cifrele propuse (cca. 11 milioane), aceasta reprezintă jumătate din totalul românilor din interiorul granițelor, nicidecum cvasitotalitatea seminției. Cei mai numeroși români aflați în momentul de față în afara hotarelor sunt basarabenii și bucovinenii, care nu au nicio legătură cu diasporizarea: ei au fost înstrăinați nu prin alungare dela vatră, ci ca urmare a ocupării vetrei de către străini: rușii. Unii au fost deportați în Asia Centrală, în Siberia, în Marele Nord, dar această parte a reprezentat doar între 25-40 % din populație. Înstrăinați nu prin alungare, ci prin schimbarea statutului vetrei lor, prin schimbarea limbii, a alfabetului, basarabenii și bucovinenii se află încă în ,,exil pe loc’’.

Singurii care ar intra în categoria diasporiților sunt cei plecați ,,în Vest’’. Dar au fost ei alungați, dispersați, așa cum s-a întâmplat cu evreii din Palestina acum 2000 ani? Nu. Ba chiar din contra. Au plecat fiindcă au dorit ei să plece, fie legal (cu acte), fie ilegal (fugiți). Este greșit să fie incluși în ,,diaspora românească’’ sașii, șvabii, evreii…, căci aceștia au fost repatriați, chiar dacă au păstrat și chiar cultivă nostalgia sărmăluțelor, mititeilor, țuiculenei, Mariei Lătărețu pe meleagurile Frankfurtului și ale Tel Avivului.

În fine, cred că pentru a face parte dintr-o diasporă mai este necesar și ca fiecare individ-diasporit să aibă conștiința originii, a identității sale. Or, românul, dacă se laudă că e român față de alți români, în prezența străinilor își ascunde originea, de parc-ar fi de rușine; îi încurajează și obligă pe copii să vorbească numai limba țării de adopție, în fine, cui i-e rușine de origine, își merită soarta. Rușinoșii nu vor alcătui niciodată un popor – nici măcar diasporă.

Radu Negrescu-SuțuDeci ,,Diasporă’’ nu putem fi. După cum spuneați: nici coloniști, românul neavând sânge de colonist. Poate doar emigranți. Dar exilați?

Paul Goma – Exilul este un termen valabil pentru toți cei care nu se mai află în țara lor, în vatra lor. Acești oameni nefericiți (dintotdeauna) sunt exilați ori de bunăvoie (nemaiputând suporta condițiile din vatra lor), ori siliți (prin expulzare). Sau cei pe care i-au prins evenimentele în afara României (în diplomație – Eliade, Baciu, V. Horia, Ionescu) și care nu s’au mai întors de frica represaliilor. Sau cei care au venit pe jos, trecând frontiera (Cușa, Pârvulescu). Apoi ,,cumpărații’’ (unii chiar scoși din pușcărie) prin relații și prin bani. A urmat apoi perioada de dezgheț, când frontierele s’au întredeschis pentru turism și schimburi culturale și de familie, care a durat până în ’89, și care a facilitat rămânerea românilor în Occident.

Radu Negrescu-SuțuO contribuție nemaipomenită a avut-o Ungaria, înainte de 1989, când românii, chiar și cei care nu erau neapărat de origine maghiară, se refugiaseră la unguri.

Paul Goma – Sigur, Ungaria a avut o contribuție considerabilă înainte de ’89, primind refugiați politici din România (sau din RDG, înainte de căderea Zidului, în trecere spre RFG). Deci, în această ultimă categorie intru și eu, care am profitat de o viză turistică și am cerut azil politic. Întâmplător noi am fost implicați într-o acțiune, să zicem, politică: Mișcarea pentru Drepturile Omului, pentru care am și suferit. Azilul politic la noi a fost o consecință logică. ,,Exilul’’ deci, ca să ne întoarcem la terminologia noastră, ca și ,,Diaspora’’, era un termen interzis în România înainte de ’89, când se vorbea numai de ,,fugiți’’, de ,,bandiți’’.
Radu Negrescu-SuțuDomnule Goma, observ după 1989 apariția unui nou fenomen: exilații încep să se jeneze a mai folosi termenul de ,,Exil’’. Participând cu abnegație la colindele și sărmăluțele pregătite de, cum se amuza să spună soția mea: ,,Asociația Doamnelor Ortodoxe de la Ambasadă’’, aceștia afirmă sus și tare apartenența lor la… Diaspora românească, termen de care nu se mai jenează, ba chiar se mândresc. Care poate fi rațiunea acestei schimbări de poziție?

Paul Goma – Acum, după ’89, Exilul a devenit un fel de gheto, de țarc. Nu e bine să trăiești în gheto, bineînțeles. Pe când, dacă zici Diaspora, lărgești frontierele, lărgești sfera și atunci intră și cei care se duc la Ambasadă, și cei care dau mâna cu Iliescu. Vorbesc aici de prietenii noștri, de cei cu care manifestam noi în fața Ambasadei, chiar președinți ai Ligii pentru Drepturile Omului, ca Sanda Stolojan, și care acum, de braț cu soțul și înconjurată de finii ei, soții Matei Cazacu, și de fiul lor Nicolae, se duceau la Ambasadă exact în momentul când pe noi ne umfla poliția franceză și ne băga în dubă. Asta nu se uită. Sau Virgil Tănase, prietenul meu care s-a purtat foarte bine când a fost în România și care sunt convins că a mințit când s-a lăudat că a fost informator, presupun că a început să lucreze cu ei doar după cazul Haiducu. Ei bine, de el nu mă mir, dar de Sanda Stolojan m-am mirat și am suferit. De Cazaban m-am mirat, de Mămăligă de asemenea, ei care pretind că se duc acolo pentru Centrul Cultural, care nu are nimic de-a face cu Ambasada, cultura sarmalelor fiind cu totul alta chestie. Deci, prin această judecată, noi nu numai că ne diferențiem, dar ne și izolăm de ei.

Radu Negrescu-SuțuSau mai degrabă ei de noi.

Paul Goma – Sigur, numai că o să rămânem foarte puțini. Pentru că cei care nu fac diferența între Exil și Diasporă (care este termen guvernamental, dela București) sunt analfabeți. Deci, cu Exilul nu știu ce se întâmplă. A fi ,,exilat’’ înseamnă a poseda certificatul acela de refugiat politic. Dar câți mai suntem, în Paris, în această situație? Noi trei, în familia noastră, și mai știu unul: Remus Radina. Pe pașaportul nostru scrie clar că putem călători în toate țările, cu excepția Românei. Certificate reînnoite după noiembrie 1996. Vor fi știut ei ce-or fi știut francezii, de ne-au dat aceste certificate de refugiați politici! Acum, există în primul rând interese. De recuperare de proprietăți (interes perfect legitim), de exemplu. În mentalitatea românească însă, exista cultul arvunei, adică acel avans ce trebuie dat, acel gaj, pentru a obține ceva. Dând un gaj de fidelitate, de plecăciune, de sarma, de țuică la Ambasadă, oamenii au impresia că li se va facilita recuperarea proprietăților. Oricâte plecăciuni ar face ei pe la Ambasadă, frecând sarmaua, n-au să obțină… favoarea unui drept.

Radu Negrescu-SuțuExistă însă și oameni care nu au interese vizibile, nu au nimic de recuperat, în Țară nu călătoresc, însă călătoresc asiduu la Ambasadă, flatați de a fi ,,băgați în seamă’’ de securiștii de acolo.

Paul Goma – Există oameni cu o personalitate mai puțin marcată, care, în România, pe strada lor, la slujba lor, în mediul lor erau cineva și care, odată ajunși în Occident se pierd, nu mai sunt băgați în seamă. Cum să funcționeze oare ambasadele și centrele culturale normal când încă nu s’a făcut o reformă normală a Ministerului de Externe? Să nu încerce Pleșu să ne îmbete că ME n’are nicio legătură cu Securitatea, când totdeauna, în toate țările comuniste a avut. Când ambasadele erau conduse de șoferi mai mari în grad decât ambasadorii.

Radu Negrescu-SuțuCentrele culturale de pe lângă ambasade, asiduu frecventate de exilații noștri amnezici, nu țin de Ministerul Culturii, cât or fi ele de culturale, ci de Externe, anexă a Internelor, deci a Securității.

Paul Goma – Sigur, însă la Externe au fost recrutați și s-au oferit chiar a fi recrutați și cei din aristocrația locală (ca Valentin Lipatti, ca Anca Boldur, fiica generalului Boldur-Lățești și soție a lui Balaci), sau dintre provinciali (cum sunt ardelenii, care se pornesc greu – zicea Coșbuc – dar și când se pornesc, nu-i mai poți opri). Cel puțin în Cultură, erau în proporție de 75 % printre tovarășii de sus, de la CC, ferocii ardeleni: Dudu Bălan, Ghișe, Brad… iar în Diplomație, la Paris, să nu uităm că aici au fost înainte tovarășii Aninoiu, Cicio Pop, cel din familia memorandistă! Cum să fie ,,reformată’’ Securitatea? Când victima îl face pe călău să fie și mai rău decât ar fi fost dacă victima nu ar fi consimțit. Dacă Seniorul Coposu n-ar fi deschis porțile PNȚ-ului să intre toți securiștii? Ciaușu, de exemplu, acest securist pentru care ,,diplomația’’ este costumul sau civil, cu epoleții pe dinăuntru, este membru PNȚ-ist din acea perioadă.

Radu Negrescu-Suțu – Este clar că adeziunea tov. Ciaușu, vechi demnitar comunist, la PNȚ nu era doar de circumstanță, din oportunism politic, ci făcea parte din planul de infiltrare a Partidelor istorice.

Paul Goma – Deci, dacă tendința oamenilor este să se ducă acolo și să se simtă bine, să fie sănătoși! Eu, în nefericirea mea, sunt fericit: sunt scriitor și nu sunt legat de pământ. Eu locuiesc Limba română, care nu este pentru mine un instrument, ceva pe care pot s-o schimb ca pe o cămașă, ci este pielea, pielea pe care n-o poți schimba: stai în ea, mori în ea, iar dacă ți se ia, mori! Deci, eu stau la Paris, unde nu mă simt desțărat pentru că țara mea este Limba română. Exilul nici măcar nu a fost infiltrat, căci infiltrarea este o acțiune împotriva unui corp care opune cât de cât rezistență. Or, noi am venit în întâmpinare: vă rugăm regulați-ne, bateți-ne, scuipați-ne, dragi tovarăși! Cu câteva excepții, toți frecventează Ambasada și deci nu mai pot fi prieten cu asemenea oameni. Mie nu-mi pare rău că i-am cunoscut, îmi pare rău că ne-am despărțit. Comunitatea românească nu cunoaște solidaritatea, fiindcă a rămas întotdeauna o comunitate rurală, pastorală, ciobănească. Ciobanul, care este singur cu mioara lui, cu turma lui, nu se solidarizează cu altcineva decât atunci când este să omoare pe altul – și ajungem la Mitul Mioriței. Se unesc doi, sau trei împotriva altuia, și-i dau, nu cu pușca, nu cu săgeata, nu cu sulița, ci cu bâta-n cap, sau cu un pietroi, când doarme. Ăsta este românul!

Radu Negrescu-Suțu – Domnule Goma, în Țară, precum în Occident, se foloseau doi termeni deloc analogi: ,,disident’’ și ,,opozant’’, într-o totală confuzie. De unde provine această confuzie, nu întotdeauna cauzată de simpla necunoaștere a termenilor?

Paul Goma – Noțiunea de disident-disidență continuă să fie tulbure, contradictorie în capul românilor. Prin Europa Liberă, Deutsche Welle sau BBC, de-a lungul a vreo 20 ani și a sute, dacă nu mii de emisiuni s-a spus, s-a repetat până la sațiu ce este această disidență și ce semnificație avea în anii ’60, ’70, ’80, dar în van. A fost ca și cum Noël Bernard, Vlad Georgescu, N.C. Munteanu, Tismăneanu și Monica Lovinescu s-ar fi adresat munților și văilor, spațiului mioritic: nimic nu ,,trecea’’. Ori românii nu mai știau românește, ori ,,desțărații’’ nu ținuseră pasul cu involuția limbii române din Țară. Când nu era nici o greutate ca să priceapă că: din motive de tactică favorabilă intelectualilor ruși ce se manifestau împotriva regimului comunist, în perioada reînghețului (mai cu seama sub Brejnev), o sumă de jurnaliști (în special americani, nemți, francezi bine culpabilizați de ruși, foarte de stânga), de diplomați sau editori occidentali, pentru a nu redeclanșa teroarea împotriva noii forme de rezistență care încă nu avea un nume, au hotărît să folosească interpretabilul termen de ,,disident’’. În caz de ,,supărare’’ a Kremlinului, occidentalii puteau pretinde că acele persoane nu sunt neapărat opuse comunismului (ceea ce ar fi dat termenul de ,,opozant’’), ci doar niște blânzi reformatori ai societății actuale, niște total neputincioși ,,disidenți’’.

Radu Negrescu-SuțuCa de exemplu în Cehoslovacia ?

Paul Goma – Ca cehii, sigur, care nu erau neapărat opuși regimului (Dubcek nu a negat comunismul), ci voiau doar aplicarea unor drepturi ale omului, un comunism cu față umană, voiau un fel de… înghețată fiartă! Nu se știe exact cum au reacționat țarii Comitetului Central la aceasta astuție avocățească, dar știm (din surse directe) cum au reacționat interesații, ,,disidenții’’ înșiși. Cu mare vehemență, au dat declarații, interviuri în sens invers: că și ei cunosc latina și știu semnificația în toate limbile a cuvântului disidență – ei nu disidează de nimeni, de nimic, nu sunt reformatori ai comunismului, ci anticomuniști! Printre cei mai cunoscuți au fost Soljenițîn, Marcenko, Bukovski, dar existau și opozanți, implicați în ,,cazul Pasternak’’, aflați în acel moment în Gulag (ca Daniel și Siniavski), precum și alții, mai tineri, care și-au spus că, în lupta cu fiara, orice mijloace sunt bune (chiar și neadevărul) și au acceptat eticheta lipită de occidentali (,,disidenți’’), pentru a-și continua… activitatea antisovietică (precum A. Amalrik, autorul eseului ,,Va supraviețui URSS până în 1984?’’).

Aceasta diversiune lingvistică a reușit și a etichetat întreaga mișcare de opoziție, de anticomunism, făcută după Conferința de la Helsinki. Deci, a fost impunerea termenului din partea jurnaliștilor occidentali și acceptarea cu jumătate, cu un sfert de gură din partea celor interesați (în primul rând rușii, după aceea cehii, care în ’68 nu doreau, cum am mai spus, schimbarea regimului, ci doar ,,ajustarea’’ lui. În România nu a existat așa ceva. Este foarte adevărat că o astfel de rezistență, de împotrivire, de opoziție poate lua forme strict individuale. Așa că la noi s-au semnalat cazuri de nonconformism, de anticomunism, de opoziție la comunism, care, prin contaminare-modă au fost numite ,,manifestări disidente’’.

Dintre nescriitori (lista este incompletă, însă ordinea oarecum… cronologică) am avut pe: Vasile Paraschiv, Carmen Popescu, Radu Filipescu, Doina Cornea, Gabriel Andreescu, Mariana Celac, Mihai Botez; iar dintre scriitori: Țepeneag, Virgil Tănase, Nedelcovici, Dorin Tudoran, și în ultimele momente ale ceaușismului pe: Dan Petrescu, Liviu Cangeopol, Luca Pițu, Mircea Dinescu, Dan Deșliu.

Dar, cum am mai spus, în capul românilor s-a instalat confuzia cea mai desăvârșită și nicio informație-informare nu le-a clintit ,,convingerea’’ că: disidentul este, prin definiție, un trădător (și recurgeau la exemplele de disidență partinică din România democrată – disidențele lui Anton Alexandrescu și Ghe. Brătianu, care au slăbit partidele țărănist și liberal); disidentul este (fost) membru al Partidului Comunist, dar, din pricina unor nemulțumiri ,,care nu ating esența’’, s-a manifestat împotriva liniei partidului (comunist); concluzie: disidentul este suspect și periculos pentru rezistența anticomunistă din România, deci trebuie demascat și înlăturat.

Aceste ,,luminoase’’ idei au fost colportate cu vehemență crescândă și în Exilul românesc. Pe de o parte de legionarii care instituiseră monopolul asupra întregii suferințe și rezistențe anticomuniste, pe de altă parte de exilații nelegionari (țărăniști, liberali sau fără-de-partid), care însă aveau o gândire nu mai puțin totalitară: tot ce a fost rezistență, închisoare, suferință… poartă semnătura lor (numai a lor și a cumnatelor lor). Printre cei mai consecvenți ,,demascatori’’ ai disidenților (începând din ’68-’69) au fost: Grupul BIRE (Paris) – cu René Théo, Chintescu, Virgil C. Gheorghiu, Manoliu fiul și mamă-sa, Radu Câmpeanu și soață-sa Dina, Paul Dimitriu, Gustav Pordea; Grupul Stindardul (München) – cu Emilian, Pantazi, Boutmy, Ovidiu Vuia, Eugen Lozovan; și Grupul UMRL-Românul Liber (Londra) – cu Ion Rațiu, prietenul meu Ionică Varlam și alți aburiți.

În afară de aceste grupuri (mai direct, mai indirect manipulate de Securitate), mai existau altele, notorii ,,antene securiste’’, dar folosind aceleiași formulări în atacuri: Grupul I.C. Drăgan – cu Michael C. Titus, Traian Filip, Mihai Pelin (la Londra, Roma, Milano), Grupul Milhovan – prietenul și editorul lui Carandino (la New York), în timp ce la Madrid rămânea ca un… Gibraltar, Mișcarea Legionară. Cât despre… aerul mistic, nu mai puteai respira fără a fi intoxicat de miasmele legionaro-ortodoxo-securiste purtate de colo-colo de putori îmbătrânite-n rele ca: Plămădeală, Anania, Virgil Cândea și alți zoebușulengi. Grupuri și personalități atât de deosebite, însă acuzațiile (îndreptate împotriva Monicăi Lovinescu, a lui Virgil Ierunca și a mea) erau întristător de monotone: ,,agenți ai Securității’’, ,,comuniști’’, ,,trădători de țară’’, ,,jidoviți’’, și… cam atâta. Cu fiecare prilej spuneam : eu nu sunt disident, sunt scriitor.

Radu Negrescu-Suțu – Totala confuzie persistă și astăzi în Țară, chiar și la istorici. Manualul de istorie pentru clasa a XII-a din acest an (1999, Editura Sigma) vă prezintă drept ,,disident’’ (pag. 115), pentru ca la pagina următoare să deveniți ,,opozant’’.

Paul Goma – Da, nici acum, ,,după revoluție’’, deși au trecut mulți ani, degeaba, românii nu știu ce semnificație a avut în aceste ultime decenii disidența, și nici nu vor să afle. Pentru a nu afla adevărul (disidența a fost o formă de contestație a acestor decenii, de opoziție, de altfel singura), românii au dat termenului un sens batjocoritor, calomnios la adresa celor care făcuseră, totuși, câte ceva pentru compatrioții lor.
Radu Negrescu-Suțu – A fi fost opozant al regimului, avea ca efect izolarea contestatarului, marginalizarea sa socială și profesională, abandonarea de către prieteni și chiar rude. Teama de Securitate putea explica abandonul, însă nu și delațiunea, mai ales cea benevolă.

Paul Goma – Contestatarul, prin actul său de contestație, părăsește peștera ideologică în care trăia laolaltă cu semenii săi, care rămân pe loc complăcându-se pe undeva în situație și-și asigură, prezervează privilegiul obținut prin plecarea contestatarului, extinderea astfel obținută. Pentru aceasta el se folosește de orice mijloc eficace: luări de poziții, atacuri la adresa acestuia, turnătorii. Bineînțeles, am cunoscut această stare amară de izolare, de abandon, în 1968-69 când, făcând ce ar fi făcut orice alt scriitor (dar nu român!), mi-am trimis în Occident manuscrisele refuzate în Orient și m-am văzut evitat, izolat, carantinizat. Dar și în ’77 când, dintre toți foarte bunii poeți, excelenții prozatori, ca să nu mai vorbim de străluciții literați români, doar Ion Negoițescu a înțeles că Drepturile Omului pe de o parte erau și drepturile scriitorului, și pe de alta că exact scriitorii ar fi fost primii dintr-o comunitate obligați să le apere. În fine, în luna mai 1994, la Paris, la Colocviul despre Exil, când Monica Lovinescu și Virgil Ierunca m-au expulzat… și din Exil.

Dar în 1977, am mai spus-o și o mai spun, atunci când veneau oamenii să semneze (acei care reușeau să răzbată), au venit foarte puțini foști deținuți (dar au venit câțiva, ceea ce e cu atât mai de prețuit). De ce? Pentru că fuseseră descurajați: ,,Nu te duce la Goma că-i suspect, e omul rușilor, al jidanilor, vrea să facă să fie ocupată România de ruși și vrea ca ugurii să ne ia Ardealul!’’. Și cine ținea acest discurs foștilor deținuți, spre a-i descuraja să semneze? Noica, Țuțea, Stăniloae, bătrânul Bernea și Coposu. Da, chiar Coposu. Ce anume făcuse Coposu? El n-a pus mâna pe arme ca să atace Armata Roșie, ci cu verbul, cu prestigiul lui de membru eminent al unei formațiuni politice democratice, a militat pentru democrație, pentru libertate ș.a.m.d. Păstrând proporțiile, și eu am făcut același lucru. Cei din anturajul lui Noica, noicienii, pentru a-și justifica lașitatea, ne criticau și ne acuzau că suntem provocatori, agenți, ,,suspecți’’. Eu, în România nu am purtat eticheta de disident și nici nu am făcut caz de ea, iar în Franța, odată ajuns, am făcut declarații nete: nu mă consider ,,disident’’, mai degrabă ,,opozant’’.

Însă, lăsând la o parte conotațiile, mă întreb și întreb: ce este mai moral: să duci o acțiune împotriva răului, a minciunii, a intoleranței, a absurdului, a crimei, adică să-ți manifești opoziția, chiar cu riscul de a te numi disident; sau să mergi pe burtă, să consimți la toate și să te faci chiar complice, iar în intimitate, să te lauzi că ești… opozant?

Radu Negrescu-Suțu – Domnule Goma, după 1989 a apărut o nouă alternativă pentru exilați, aceea a întoarcerii acasă, fie ea definitivă (extrem de rară) sau… în vizită. Or, aceasta din urmă este o pură aberație, întrucât nimeni nu se poate duce în vizită la el acasă, altfel casa încetează a mai fi…,,acasă’’. În ce fel ne mai putem întoarce astăzi acasă?

Paul Goma – Întoarcerea în vizită este o aberație și o nerușinare din partea acelora care au o gândire de peșteră. Nu este vorba de peștera lui Platon, ci de una carpatină. Mă autocitez: atunci când locuiam aceeași peșteră, la un moment dat unii dintre noi au ieșit, cu o treabă oarecare. Și când au vrut să intre înapoi, nu și-au mai găsit locul, pentru că ceilalți s-au extins, s-au întins fiecare cu doi centimetri mai mult și au început să rânjească la noi: de ce v-ați întors, voi care n-ați mâncat salam cu soia, ce știți voi ce-i aici? Ce credeți că i-a spus, în primul moment, Mircea Dinescu prietenului său Tudoran? L-a întrebat: ,,Când te întorci la tine acasă, la Washington, Dorine?’’. Această întrebare-interpelare era una peștericolă. Dinescu, glumeț-glumeț, însă atunci era foarte serios. Adică: ce veniți voi peste noi, că noi de-abia am apucat ciolanul și nu ne-ajunge la toți. Mai veniți acuma și voi, dar cu ce drept? Ați plecat, plecați sunteți!

Cu timpul, oamenii au ieșit din caverne, și-au scobit bordeie, și-au ridicat case, chiar case-peste-case, însă au rămas tot cu o mentalitate de peșteră. Care se rezumă: individul care pleacă din comunitate e bun plecat chiar dacă se întoarce, considerat ,,trădător’’, străin, nu mai găsește loc în peștera natală. Peștera aceasta este locul în care nu mai pătrunde niciun înstrăinat! ,,Noi suntem de-aici, noi suntem cei mai bravi, cei mai dați dracului, născuți gata-făcuți, să nu ne vină alții, din altă parte, să ne-nvețe pe noi ce să facem, dar mai ales… ce să fi făcut’’. E o caracteristică a neamului nostru, să fie… neam prost. Adică, să mă duc în vizită în țara mea? Atunci când voi dori să mă întorc în România, să fie siguri: n-am să cer bilet de voie nici Buzurăi-Doda, nici lui Petre Roman, nici Zoepetrei, nici chiar tovarășei lor, Carmen Firan. Și nici lui Mircea Dinescu.

Radu Negrescu-SuțuOricum ar fi, întoarcerea exilaților în țară nu este dorită, nici măcar privită cu bunăvoință. Aceștia jenează, incomodează conștiințele și pozițiile celor rămași în Țară, întoarcerea lor fiind privită cu ostilitate. Se poate și fără ei, iar iubirea se poate practica și dela distanță, în mod mult mai comod, nu-i așa?

Paul Goma – Sigur că așa este. În 1977, pe când eram arestat, am fost exclus din Uniunea Scriitorilor, excludere la care au participat vârfurile scriitorimii: Manolescu, Doinaș, Nichita Stănescu, Fănuș Neagu, Blandiana, Sorescu, Bănulescu, Zaiciu… Decizia a avut loc pe când eu eram în pușcărie, ceea ce este un mare act de curaj din partea lor, nu-i așa? După 1989, normal ar fi fost să fim reprimiți. Ei bine, Dinescu, băiat deștept din Slobozia, a lansat: ,,Hai bă, că v-am primit pe toți!’’. Eu n-am reușit să stau de vorbă cu el. Câtă vreme a fost președinte al Uniunii s-a opus (nu prea tare, doar erau de acord cu el: Doinaș, Manolescu, Blandiana, Hăulică, Pleșu, Liiceanu) ,,ideii’’ de a trimite celor peste o sută de scriitori exilați câte o hârtie prin care să li se anunțe reprimirea (individuală, fiindcă individuală fusese excluderea) în Uniunea Scriitorilor.

Deci noi, fiecare dintre scriitorii exilați, am fost excluși pe rând, din motive precise. S-a schimbat direcția, dar nu și tactica. Cine din conducerea Uniunii Scriitorilor și cu ce argumente s-a opus reprimirii nominale a scriitorilor exilați, excluși din timpul lui Ceaușescu? Numai Uniunea Scriitorilor a fost implicată în acest refuz, ori și Ministerul Culturii, și alte ministere și comiții? Eu, ca victimă, am dreptul inalienabil să aflu adevărul, iar Uniunea Scriitorilor are obligația să-l facă public, doar no să aștepte să mor, că să mi-l comunice… postum. Ulici a ouat și el o idee: ,,Scriitorii exilați să facă cerere, ca să fie reprimiți!’’ Dacă fac cerere, admit implicit că injustiția, ilegalitatea comisă atunci când fusesem deposedat de cetățenie, de membria Uniunii Scriitorilor, nu era întru totul ilegalitate, injustiție – or, ei sunt ilegitimi dela 23 August și continuă și în zilele noastre. Adică să fac cerere ca să reprivesc cerul Patriei ? Să facă ei cerere, pentru că România e mai a mea decât a lui Petre Roman, a lui Constantinescu, adunător de cotizații la Universitatea de Partid, manipulat de Măgureanu.

Deci, timp de 20 ani (din 1970 și până în ’90) am fost interzis în România. Însă între 1970 și 1977 – când am plecat în Franța – am fost singurul scriitor interzis ,,pe loc’’, adică aflat în România și neavând voie să publice, nici să se scrie despre el. Șapte ani! Și nu doar eu, ci și soția și socrul meu, traducători. Deci, între 1970 și 1989 comuniștii m-au interzis, dar nu mi-au distrus cărțile. Niciun alt scriitor în acea perioadă nu a mai fost interzis.

După ’89, ce se întâmplă? Prietenii mei, anticomuniștii, îmi distrug cărțile. Ceaușescu nu mi-a ars, nu mi-a dat la topit cărțile, le-a retras doar de pe piață și le-a pus în depozit. Însă Liiceanu mi-a distrus o carte, Marin Sorescu mi-a distrus plumburile la altă carte, Papahagi nu mi-a distrus o carte, însă a luat bani de la Soros pentru publicarea cărții mele, nu a publicat-o, dar banii nu i-a restituit. Mai deplorabilă însă este atitudinea celorlalți! Cu o singură excepție (Laszlo Alexandru), niciun alt scriitor nu numai că nu a protestat, dar nici măcar nu și-a pus întrebarea cum stau lucrurile. Și într-un sentiment de culpabilitate (pentru că ei se simt totuși culpabili cu ceva), au strâns rândurile și au făcut front comun. Pe undeva, ei se simt vinovați de inacțiune, și-și caută justificări, chiar minciuni.
Cum? Cu ,,salamul cu soia’’ sau cu ,,noi cei care-am rezistat prin cultură’’. Se vede cum au rezistat prin cultură: așteptând să vină revoluțiunea peste ei, să se elibereze, să vină la Paris și să-și scrie aici mărturia, fără vreun risc. Pentru că nația noastră românească nu e deșteaptă și degeaba ne explică Horia Bernea că noi avem vocația sfințeniei și a suferinței… Dela o vreme însă, cu contribuția Monicăi Lovinescu, am aflat că nu sunt doar înjurătorul, procurorul, insultătorul, eu sunt și contestatul. Din contestatar am devenit… contestat. Exilat până și din… Exil. Ei bine, când ai pierdut aproape-totul, rămanand doar cu ,,niște principii’’, nu le încalci, măcar ca să nu pierzi totul-totul-totul.

Radu Negrescu-Suțu – Domnule Goma, ca martor participant la evenimentele anului 1977, am fost profund surprins aflând că preotul Calciu-Dumitreasa s-a declarat fondator al Mișcării pentru Drepturile Omului din România acelui an. Toată lumea își amintește sau ar trebui să-și mai amintească numele primilor semnatari și inițiatori, care erau, în ordine alfabetică: Paul Goma, Adalbert Feher, Emilia Gesswein, Erwin Gesswein, Maria Manoliu, Sergiu Manoliu, Ana Năvodaru-Goma și Șerban Ștefănescu. Cum a ajuns oare preotul Calciu în stare să comită această impostură?

Paul Goma – Pe Calciu îl cunosc, nu din închisoare, întrucât nu am făcut pușcărie împreună, ci din libertate, printre ,,pușcăriașii’’ vechi. Lui Calciu i-am solicitat odată, prin intermediari (Drăgoescu și Petrișor), să-mi dea oarecari amănunte despre Pitești. Nu mi le-a dat. L-am înțeles: căci foarte mulți dintre ,,piteșteni’’ refuzau. Unul singur a avut curajul, Ștefan Davidescu, care mi-a povestit de mai multe ori, Dumnezeu să-l țină în sănătate pentru a-și termina mărturia. În 1977: din ceea ce-mi spunea Drăgoescu (,,piteștean’’ și el, care-a venit la mine și a semnat și-a fost arestat, bătut și chinuit), Calciu s-a ținut cuminte. Nici măcar nu mă așteptam să semneze, Calciu, după cum n-au semnat nici alți pușcăriași. În sfârșit, n-a semnat că… n-a semnat. Nimănui însă, nici măcar în gând, nu i-am reproșat vreodată acest lucru. Iar faptul că nu a semnat ,,Scrisoarea deschisă’’ nu a însemnat de fel că l-am considerat ,,dușman’’. N-au semnat nici Marcel Petrișor, care-mi era prieten, nici Dimov, nici Mihalaș, nici Lucian Raicu, nici Valeriu Cristea, nici Dana Dumitriu, nici Sorin Titel, nici Marius Robescu, Ileana Mălăncioiu ori Gabriela Adameșteanu și nu le-am purtat ranchiună. Fiecare își cunoștea interesele și curajul.

În momentul în care, aflându-mă la Paris, am aflat că în România, Calciu (printre alții) a fost rearestat, prin ’79, cum tocmai alcătuisem, sub patronajul lui Eugen Ionescu, ”CIEL” (Comitetul intelectualilor pentru Europa libertăților), am alcătuit niște proteste prin care-am sărit în apărarea lui și a lui Țuțea, Petrișor, Aurel State și Voinea, toți foști pușcăriași pe care Securitatea îi tot chinuia, îi tot convoca și, ultima oară, îi și arestase.

Radu Negrescu-SuțuÎi arestase pe fiecare în parte, pentru o chestie individuală, sau ca grup?

Paul Goma– Nu, nu. Pe câte o chestie individuală, dar cum Securitatea are talentul de a face amalgam și de a-i baga în același lot, i-a luat împreună. Noi am făcut scandal aici, deci, și ei au fost eliberați. După ce au mai trecut niște ani și Calciu a avut mari necazuri, întâi cu Mitropolia, apoi cu Securitatea, și a fost din nou arestat, noi, la Paris, nu am stat cu mâinile-n sân și iarăși am făcut proteste. Prin ,,Liga pentru apărarea Drepturilor Omului’’ – Maria Brătianu, Sanda Stolojan, Cesianu, Berindei (mai puțin) și Marie-France Ionesco (mai mult) – am făcut moratorii, interpelări, informări, articole de ziar întru apărarea persecutatului Calciu. Însă de data aceea nu am mai avut succes.

Calciu a fost condamnat și trimis la Aiud, însă noi nu am – ca să zic așa – dezarmat (numai Eugen Ionescu câte articole a scris în ’’Le Monde’’ despre Calciu), am organizat și un fel de campanie. În cele din urma Calciu este eliberat și autorizat să plece în America. Bineînțeles, m-am bucurat, i-am trimis o scrisoare prin amicii noștri comuni, i-am trimis și cărțile mele, una chiar despre Pitești, în franceză. I-am scris doua scrisori și Calciu mi-a răspuns o singură dată, după care… nu mi-a mai scris. Spre surprinderea mea însă, am citit prin ,,Cuvântul românesc’’ de la Hamilton, niște atacuri nu doar în general la adresa noastră, a grupului din care făceam eu parte, pentru apărarea Drepturilor Omului, dar chiar împotriva mea, în particular. După aceea, pe o foaie volantă pe care a pus-o în circulație, ataca stilul meu ,,vulgar’’. De ce? Acolo nu spunea, însă am dedus: pentru că îi atacasem pe legionarii teologo-securiști Plămădeală și Anania. Și cu asta s-a terminat și nu am mai avut nicio legătură. Nu m-a interesat Calciu până când s-a dus în România, prin februarie 1998. Atunci a făcut acea declarație surprinzătoare, pentru care eu l-am atacat într-un articol în ,,Lumea liberă’’ și în ,,Cotidianul’’. A pactizat cu Teoctist, apoi s-a pronunțat împotriva deschiderii dosarelor preoților

Radu Negrescu-Suțu– Opinia acestui fost deținut politic anticomunist este surprinzătoare. Spune așa: ,,Accesul la dosarele preoților ortodocși care au colaborat cu Securitatea trebuie, din capul locului, interzis, iar dacă acest lucru se va face, atunci aceia care o vor face vor suporta Judecata Divină’’. Ciudată interpretare, pentru un preot, a Judecății Divine!
Paul Goma – Ca să pună moț acestor prostii și porcării, Calciu adăuga: ,,Toți am păcătuit sub comunism’’. Parcă l-aș fi auzit pe dilemiotul curluntristo-diversionist Pleșu! Ce se va fi întâmplat? Medicinistul Calciu, arestat în 1948 pentru activitate legionară, reeducat la Pitești, reeducator la Gherla, judecat în Lotul Țurcanu II, ne-executat, băgat la Secția de Exterminare din Jilava (unde Îl găsește pe Dumnezeu), caterisit, silit să părăsească România vreme de 21 ani, sare dintr-o dată în teleaga Bisericii Securiste Române, schimbă pupături cu boaita de Teoctist, se trezește dându-și părerea despre dosarele de securitate și, în același preț, pătrunde și în Mișcarea pentru Drepturile Omului din 1977, dar nu ca simplu aderent, ci ca fondator! N-o fi prea mult?

Culmea: apare în ,,Memorialul Durerii’’, în emisiunea pe care a făcut-o, în sfârșit, după opt ani de zile, Lucia Hossu-Longin (pentru că s-a opus Monica Lovinescu: ba că Goma e bolnav, e bolnav de inimă, înjură pe toată lumea etc.). Femeia a făcut, pe de o parte, o treabă extraordinară, adică a scos din arhive niște documente pe care eu bineînțeles că nu le mai aveam (de pilda scrisorile unor popi, care-mi erau trimise în timpul acțiunilor din ’77, în care aceștia mă insultau; mă afuriseau și mă amenințau. Însă, surpriză: apare Calciu pe generic, indicat: Pr. Prof. Gh. Calciu-Dumitreasa – semnatar al ,,Scrisorii Deschise’’, fiind apoi prezentat de realizatoare drept unul dintre fondatorii și susținătorii ,,Mișcării Goma’’. În primul rând că eu nu am folosit și nici nu-mi place să folosesc termenul de ,,Mișcarea Goma’’. A fost o modestă mișcare pentru Drepturile Omului.

Radu Negrescu-SuțuModestă, dar care a zguduit totuși bine de tot regimul ceaușist, cu Securitatea sa cu tot, literalmente depășită de evenimente în acel an. A fost ceva fără precedent pentru cei din generația mea, a fost exemplul de urmat și mulți dintre noi am făcut-o, eliberându-ne de frică.

Paul Goma – În fine… Dacă el însă, Calciul, ar fi spus doar: ,,unul dintre semnatari’’, aș fi trecut cu vederea, dar ,,fondator’’?! Am contactat-o atunci pe Madam Hossu și am întrebat-o de unde a scos asta. A răspuns că a găsit lista semnatarilor, alcătuita de mine, și de-acolo l-a scos. La care eu: nu se poate, lista semnatarilor a fost scrisă de mine de mână și bătută tot de mine la mașină și a defilat pe ecran, acolo Calciu nu apărea. Ea mi-a promis că-mi va trimite documentul și… nu mi-a trimis nimic. Ne aflăm în fața unui neadevăr istoric. Oi fi eu obișnuit cu măgăriile, porcăriile, am făcut bătături de-atâtea românării, dar bieții oameni care înfruntaseră barajele Securității, bătăile, aresturile, azilele psihiatrice (să nu fie uitată presiunea colosală asupra familiilor băgate-n boale – altfel, fulgerător de profitoare!), pentru Scrisoarea cu pricina? Ce vor gândi ei despre Calciu (persoana-personalitate care vreme de 21 ani nu s-a amestecat în… tărâțele ,,disidenților’’, considerați de el și de ai săi: ,,comuniști deghizați’’), dintr-o dată arătându-se în icoana ecranului, în straie de preot, cu barbă de preot, cu cruce de preot pe piept – și mințind!?

Radu Negrescu-SuțuGogoașa lui Calciu, cât era ea de umflată, a fost totuși înghițită de cei din Țară.

Paul Goma – Sigur, românii au înghițit și asta, datorita amneziei, uitând totodată și că… cine nu are ținere de minte, nu ține minte nici că s-a născut liber și cine uită, merită să rămână rob.

Radu Negrescu-SuțuDomnule Goma, într-o vizită la Paris, remarcată prin ambiguitatea discursului, Andrei Pleșu propovăduia cu fervoare iertarea creștinească. Din punct de vedere religios este sublim: le putem ierta pe bestii, chiar și iubi, și ne putem ruga pentru mântuirea sufletelor lor (presupunând că sunt chinuite de remușcări). Lăsând la o parte Justiția Divină, ce se întâmplă cu cea omenească, cu setea (îndreptățită) de Dreptate?

Paul GomaAici vorbim despre acei activiști, securiști, grănicieri, care au torturat și au ucis. Ce e de făcut cu criminalii? Ce întrebare! Să fie judecați și, dacă sunt găsiți vinovați, să fie pedepsiți – în asta nu este nimic de negociat, nimic de discutat. Ar fi oare drept, creștinește (cu osebire: ortodox), să fie lăsați în pace acești criminali, ba mai mult: iertați… creștinește? Nu. Acela care se grăbește să-l ierte pe un vinovat, este – deja dovedit – suspect. Din ce motiv ține o victimă la absolvirea călăului său? Nu cumva pentru că victima are, și ea, ceva pe conștiință? Care-i oare motivul opunerii la deschiderea dosarelor de securitate ale fostelor victime ca Diaconescu, Galbeni, Quintus, Calciu?

Acum, în câte feluri iertăm (creștinește)? În mai multe, Domnule!

Primul fel: ne ridicăm din genunchi, de pe burtă, de pe spate, din noroi, din gropi, de pe unde ne-au împins cu piciorul, azvârlit, tăvălit, umilit, batjocorit activiștii-securiștii-beliștii;

al doilea fel: ne curățăm de noroi, de praf, de pleavă, de găinaț, înjurând cu sete de mamă, de Dumnezei, de biserici, de tămâie, comunismul în general, în special Securitatea;

al treilea fel: ne hotărim să le-o-ntoarcem celor care ne-au chinuit atâtea decenii, ne-au jefuit de bunuri, ne-au stors măduva, ne-au supt sângele, ne-au prefăcut în robi care-i urăsc (și-i denunță) pe robii de-alături, colegii de lanț.

Apoi ne dăm un răgaz de gândire în care tragem cu urechea în jur, privim roată, ca să știm ce fac ceilalți… Și ce băgam de seamă?

Că popii noștri ortodocși, până mai deunăzi în relații de batere pe epoleți, nu doar cu milițianul satului, ci și cu securistul de la raion; că-protopopul, că-episcopul, că-mitropolitul, că-patriarhul (după ce, în iepoca lui Nicolae Antihristescu îl lingeau pe Satana dela-ntre-cornițe pân-la-sub-copite și Doamne ferește să fi deschis gura să protesteze împotriva persecutării credincioșilor, a dărâmării bisericilor), acum, că au primit voie de la Securitate, pe de-o parte ne cheamă la cruciada împotriva papistașilor, pe de alta ne binecuvântează și ne povățuiesc: iertați, frați creștini, căci și vouă vi se va ierta… Dacă așa stă situațiunea, atunci: Porniți la iertare, tovarăși!

Radu Negrescu-Suțu – Domnule Goma, am ajuns la sfârșitul interviului ce ați avut bunăvoința să-mi acordați. Exilul nu a devenit – așa cum speram cu toții – caduc, ci amnezic, pierzându-și, prin trecere la inamic, intransigența și judecata limpede de altădată; pentru frații noștri din Țară rămânem, deocamdată, tot: odată plecați, bun plecați. Securitatea, cu rețetele și metodele sale, constituie încă o realitate. Bilanțul celor zece ani se lipsește de comentarii, iar “Trădarea exilului” nu este doar o figură de stil. Vă mulțumesc, în numele cititorilor și al exilaților care nu au contenit să vă prețuiască în toți acești ani de exil.

Radu Negrescu-Suțu, Paris

Sursa: universulromanesc.com
Sursa primară: http://sitadeasa.wordpress.com/2006/…area-exilului/
***
Wiki: http://ro.wikipedia.org/wiki/Paul_Goma
Site personal Paul Goma: http://www.paulgoma.com/
Radu Alexandru Negrescu-Suțu (Soutzo): http://ro.wikipedia.org/wiki/Radu_Negrescu-Su%C8%9Bu
***

,

Paul Goma, candidat la premiul Nobel, a recăpătat cetățenia Republicii Moldova, astăzi, 25 aprilie. Acest anunț a fost făcut de scriitorul Andrei Țurcanu.

Cu această ocazie Paul Goma intenționează să revină acasă și să ia în gestiune Centrul de Studiu al Comunismului în Basarabia și Bucovina, Centrul va fi creat de Uniunea Scriitorilor de la Chișinău. Potrivit președintelui uniunii, Arcadie Suceveanu, urmează să fie găsit un sediu pentru viitorul Centru de studiu al comunismului și un apartament pentru Paul Goma și familia sa, informează protv.md.

Anunțul potrivit căruia Paul Goma a primit din nou cetățenia Republicii Moldova a fost făcut joi, de membrii Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova Andrei Țurcanu și Emilian Galaicu-Păun, potrivitradiochisinau.md.

În ianuarie, Uniunea Scriitorilor din Republica Moldova a decis să îl propună pe Paul Goma la premiul Nobel pentru literatură, aceasta fiind prima dată când a fost făcută publică o informație privind propunerea oficială a unui scriitor de origine basarabeană pentru acordarea acestei distincții.

Scriitorul Paul Goma trăiește în prezent la Paris, unde a ajuns împreună cu familia în 1977, având statut de refugiat politic. Relațiile sale cu statul român au fost tot timpul deosebit de reci. În timpul comunismului, scriitorul a avut probleme cu Securitatea, iar, după publicarea, în 1997, a incomodului său „Jurnal”, Paul Goma a fost hărțuit și marginalizat de elitele românești ale momentului pentru că „prea critica pe toată lumea”. În 1980, scriitorul a refuzat cetățenia franceză, considerând că este prea târziu pentru aceasta, iar, timp de mai mulți ani, Goma s-a declarat apatrid.

În 1977, o scrisoare deschisă prin care Paul Goma cerea respectarea drepturilor omului în România a fost citită la Radio România Liberă, rezultatul fiind excluderea lui din Uniunea Scriitorilor din România (USR).

Scriitorului i-a fost reconfirmată calitatea de membru al Uniunii Scriitorilor din România în noiembrie 2011. Într-o ședință din octombrie 2012, Uniunea Scriitorilor din România a decis acordarea unor indemnizații de merit în valoare de 1.608 lei, lunar, unor scriitori români, printre care și scriitorului și disidentului Paul Goma, a anunțat la momentul respectiv Varujan Vosganian, vicepreședintele USR, pe blogul personal.

Unul dintre cei mai cunoscuți disidenți din timpul României comuniste și unul dintre cei mai cunoscuți scriitori postbelici, Paul Goma s-a născut în Basarabia, pe 2 octombrie 1935. Odată cu cedarea Basarabiei fostei URSS, în urma Pactului Molotov-Ribbentrop, familia Goma s-a refugiat în România.

În mai 1952, elev în clasa a zecea a liceului „Gheorghe Lazăr” din Sibiu, Goma a fost convocat la Securitate și reținut opt zile, după care a fost exmatriculat din toate școlile din țară, deoarece susținuse în școală cauza unor persoane anchetate și arestate sub acuzația de anticomunism. A reușit totuși să se înscrie la liceul „Radu Negru” din Făgăraș, pe care l-a absolvit în iunie 1953. În 1954 a susținut simultan examene de admitere la Universitatea din București, la filologie română, și la Institutul de literatură și critică literară „Mihai Eminescu”. A reușit la amândouă, dar a ales institutul. Din toamna anului 1955, a avut dispute la seminarii și cursuri cu profesorii Radu Florian, Tamara Gane, Mihai Gafița, Toma George Maiorescu, Mihail Novicov, urmând ca în iunie 1956 să fie „judecat” de rectoratul universității. A apărut pentru prima dată „cazul Goma”. După înfrângerea revoluției maghiare din 1956 de trupele sovietice, în luna noiembrie a aceluiași an, Paul Goma și-a predat în semn de protest carnetul de membru UTM.

A fost arestat în noiembrie 1956, acuzat de „tentativă de organizare de manifestație ostilă”. În martie 1957, el a fost condamnat la doi ani de închisoare corecțională, pe care i-a executat la închisorile Jilava și Gherla. Ulterior, a fost trimis cu domiciliu forțat în Bărăgan, la Lătești, azi Bordușani, din județul Ialomița, unde a rămas până în 1964.

În martie 1977, a reușit să publice în revista România literară un scurt articol, „Pământ de flori”, în care se referea la urmările dezastruosului cutremur de pământ din 4 martie 1977.

În 1977, Goma a reușit să trimită la postul Radio Europa Liberă o scrisoare deschisă în care cerea guvernului României respectarea drepturilor omului în țară. Scrisoarea a fost difuzată de postul de radio. În consecință, a fost permanent urmărit, apoi arestat și bătut de Securitate. Însă, fiind bine cunoscut în Occident și repertoriat de organizația neguvernamentală împotriva încălcării drepturilor omului Amnesty International, Goma nu mai putea fi judecat și condamnat fără a stârni proteste în străinătate.

Pe 20 noiembrie 1977, Goma, împreună cu soția și copilul, au fost decăzuți din calitatea de cetățeni români și expulzați în Franța. Ajunși la Paris, au cerut azil politic. Aici Goma și-a continuat lupta împotriva regimului comunist de la București și a lui Nicolae Ceaușescu. A sprijinit înființarea, în 1979, a Sindicatului Liber al Oamenilor Muncii din România (SLOMR), comparabil cu sindicatul polonez liber Solidarność. Ca reacție la activitatea sa anticomunistă, el a fost ținta unui atac cu colet-capcană și a unei tentative de asasinat puse la cale de regimul de la București.

Printre cărțile lui Goma se numără „Jurnal de apocrif” (1999), „Garda inversă” (1997) și „Basarabia” (2002).

,


Cenzura la “Europa Libera” Chisinau – Comunisti, moldovenisti si kaghebisti sunt promovati pe banda rulanta, in timp ce romani, martiri anticomunisti si scriitori dizidenti de talie mondiala sunt rasi pe sest ca la Scanteia bolsevica. Este vorba de Valeriu Gafencu si Paul Goma, ambii basarabeni si persecutati de comunisti. Cei promovati de ”Europa Libera” (mai mult ca sigur in numele “pluralitatii de opinii”):  Gurau si Stepaniuc. Pluralitatea se opreste, insa, la Adevar. Sa ne mire? Nu, desigur. Cand a fost libera “Europa Libera”?

InConstantIn:

DICTATURA OPINIEI. Palma dată de Radio Europa Liberă libertății de exprimare și piva lui Șelin

feature photo

Știm cu toții că tăcerea e de multe ori de aur, la fel cum știm că aceeași tăcere dă naștere unui statut de filosof unora. Până astăzi, am ales să mă scald în scântei aurii și false impresii de filosofie, mutilându-mi dorința de exprimare prin reprimarea unei porniri de reacție publică la gestul urât al conducerii Radio Europa Liberă de dublă cenzurare a Jurnalului Săptămânal care îmi poartă semnătură.Dar a venit ziua de 18 februarie.

Pe 18 februarie 1952, Valeriu Gafencu, basarabeanul a cărui mare parte din familie s-a jertfit pe altarul României, cu tatăl, artizan al Unirii, mort în gulagul sovietic, murea în închisoarea de la Târgu Ocna, după ce își dăruise streptomicina pentru salvarea unui alt deținut, evreu, pastorul Richard Wurmbrand.

Tocmai de aceea, pentru a nu fi vinovat prin tăcere, am zis că adevărul e mai presus decât orice smerenie filosofică și acesta trebuie rostit, prea ne-a marcat neamul atitudinea aceasta mioritică pentru a sta în continuare cu capul plecat în fața nedreptăților.

DISCLAIMER

Înainte de a îmi exprima mai jos nemulțumirea pictată cu adânci dâre de dezamăgire privind gestul surprinzător al celor de la Radio Europa Liberă în ce mă privește, vreau să îmi rezerv dreptul la un disclaimer.

1. Mulțumesc pentru invitația făcută de doamna Valentina Ursu de a apărea în lista celor care au semnat un Jurnal Săptămânal la Radio Europa Liberă. A fost și rămâne a fi o onoare, în ciuda deznodământului urât al acestei intersectări.

2. Sper că singurul care a avut de suferit de pe urmă aceste intersectări nefericite să fie propria-mi persoană.

3. În ciuda acestei situații de-a dreptul jenante, când un fost port-drapel al democratizării recurge la cenzură și promovează o dictatură a opiniei, îmi păstrez admirația pentru tot ceea ce a însemnat de-a lungul anilor Radio Europa Liberă pentru cetățenii țărilor din Europa de Est, prizonieri ai unor dezinformări cotidiene, pe care i-a dezrobit prin droburi de informație care au născut an de an avalanșa care a zdrobit în cele din urmă ciuma roșie, cel mai criminal regim din toate timpurile.

4. Vreau să cred că cele întâmplate în cazul meu reprezintă doar un accident nefericit, o decizie neinspirată a unor manageri certați cu logica, bunul-simț și, mai ales, străini de sentimentul libertății. Mă întreb oare dacă cei care au luat decizia respectivă au auzit cumva de conceptul “libertatea de exprimare” sau dacă se ghidează doar de principiul “suntem liberi să spunem ceea ce trebuie să spunem și nicidecum să spunem ceea ce gândim”…

5. Dincolo de a fi o palmă dată mie, individului Constantin Codreanu, fără prea multă importanță în toată ecuația, palma dată de Radio Europa Liberă înroșește obraji cu adevărat importanți, asupra listei acestora vom reveni mai jos, ea fiind de-a dreptul impresionantă. Ca să nu mai vorbim de însăși ideea de înfrânare a libertății de exprimare și impunere a unei dictaturi a opiniei care exclude fără drept de apel orice alt punct de vedere. Tocmai de aceea, m-am văzut nevoit să reacționez pentru că este un derapaj inacceptabil. Sper din tot sufletul ca acesta să nu să se repete pe viitor pentru că în acest caz e extrem de legitimă întrebarea: care ar fi diferența dintre Radio Europa Liberă și NIT-ul care prezintă doar anumite puncte de vedere? Poate doar sursa de finanțare…

RUBRICA “JURNAL SĂPTĂMÂNAL” LA EUROPA LIBERĂ

Dacă tot ne-am lămurit cu disclaimerul, să luăm povestea de la început.

La Radio Europa Liberă există o rubrică – Jurnal Săptămânal. Este un exemplu reușit de punere în practică a conceptului “user-generated content”, ajungându-se chiar la lansări de volume întregi care să cuprindă săptămâni relatate de un spectru extrem de variat de persoane. Rubrica Jurnal Săptămânal este difuzată în cadrul emisiunii La sfârșit de săptămână cu Europa Liberă, emisiune realizată de jurnalista Valentina Ursu.

Așa cum o caracteriza cineva acum câțiva ani, “JS este o cronică paralelă a evenimentelor, realizată de către ascultătorii Radio Europa Liberă pentru ascultătorii acestui post de radio.” Sau, așa cum scria în prefața primului volum cuprinzând serii întregi de jurnale de acest gen Oana Serafim, Directorul serviciului România-Moldova al postului de radio Europa Liberă, “este jurnalul ținut de către proeminenți oameni politici din Republica Moldova, oameni de cultură, personalități ale societății civile și… oameni obișnuiți. Este portretul Republicii Moldova fără fard și fără părtinire” (sic!). Tot atunci, doamna Valentina Ursu spunea că nu are criterii de selectare a personajelor ce au încăput în cele două volume, că orice cetățean al Republicii Moldova poate deveni protagonistul rubricii.

Altfel spus, invitatului rubricii i se cere să își expună în texte a câte 1 minut alocat fiecărei zile (Luni-Vineri) cele trăite în ziua respectivă, să se prezinte apoi la sediul Radiu Europa Liberă din Chișinău și să înregistreze textul respectiv, urmând apoi să primească o remunerare în bani pentru efortul depus. Textul era publicat în ziua următoare pe www.europalibera.org, iar înregistrarea difuzată la o serie de posturi de radio – Jurnal FM, Vocea Basarabiei, Univers FM, Radio Svoboda și, evident, Radio Europa Liberă. Nimic mai simplu.

JURNAL SĂPTĂMÂNAL CONSTANTIN CODREANU LA EUROPA LIBERĂ

Pentru mine a fost un exercițiu interesant. A fost prima dată când am publicat ceva în afara blogului inconstantin.ro (cu excepția poeziilor postate pe poezie.ro și a articolelor de pe zf.ro), deși mi s-au mai făcut invitații de a posta pe diverse bloguri colective sau site-uri cu contribuții ale mai multor autori. Am acceptat invitația pentru că ceea ce spuneam eu mai sus referitor la admirația față de Radio Europa Liberă nu sunt vorbe goale.

Înaintea primei intersectări cu Radio Europa Liberă, interviul din 11 septembrie 2012 cu Alexandru Canțâr și Liliana Barbăroșie (nu m-aș mira să aflu că și acest interviu a fost șters după acest articol), spuneam pe Facebook că este o onoare să fiu intervievat de oameni pe care îi ascultam pe vremuri seară de seară, admirând efortul depus pentru a prezenta corect și echidistant informațiile și, dincolo de informare, pentru sprijinirea procesului de democratizare a societății în care trăim.

Click pentru a mări

Așa că, nici prin cap să îmi treacă să nu accept invitația.

Dincolo de a fi interesant, a fost și un exercițiu de sinceritate maximă. Nu am inventat nimic, fără zorzoane, fără exagerări, fără preamăriri. Am păstrat 100% veridicitatea celor trăite în acele 5 zile, mai ales că mi s-a și spus că nu ar exista careva constrângeri privind textul decât cele ce țin de timp. Așa s-a născut – Jurnalul săptămânal al lui Constantin Codreanu pentru Europa Liberă.

2 VALURI DE CENZURĂ

Am intuit că ceva nu e în regulă atunci când înregistrarea nu a fost difuzată la orele la care sunt, de obicei, difuzate aceste jurnale. Mai mult, textul a apărut pe www.europalibera.org duminică în loc de sâmbătă.

Toate bune și frumoase, cu o singură excepție, din Joi lipsea o parte din text, cea cu bold: Între timp, constat cu bucurie că articolul de pe blogu-mi din dotare, www.inconstantin.ro, cu titlul Basarabia și Evreii”, reloaded în 2013. Antisemitismul din trecut ca scuză pentru românofobia din prezent, cazurile Paul Goma și Valeriu Gafencu, a adunat peste 600 de share-uri pe Facebook și peste 1000 de semnături în dreptul petiției promovate în cadrul articolului. Doar cei care au ieșit vreodată la vânătoare de share-uri și like-uri știu ce înseamnă să scrii un text care nu doar să fie citit, ci să ajungă să fie distribuit prin diverse metode. Mă bucur de această minivictorie, încheind ziua cu picături de Traminer și Fetească Regală, în compania unor oameni mult mai buni decât mine, din toate punctele de vedere, și care fac statul meu în Chișinău unul mai puțin frustrant.

Doamna Ursu mă avertizase că s-ar putea să existe careva probleme din cauza referirii la articolul în care apar termenii “Antisemitism, Basarabia, evrei, Paul Goma și Valeriu Gafencu”, dar am rugat-o să citească articolul pentru a vedea că nu există nimic ieșit din comun acolo, eu alegând să îmi expun anumite puncte de vedere privind felul în care comunitatea evreiască utiliza scuza antisemitismului pentru a ataca figuri simbolice precum Paul Goma și Valeriu Gafencu. Din păcate însă, forurile Radio Europa Liberă de deasupra Chișinăului au decis că este loc de un țâr de cenzură. Una în 2 valuri.

Inițial, a fost scoasă din textul Jurnalului fraza de mai sus, ca mai apoi să fie șters întreg textul de pe site-ul Radio Europa Liberă.

STEPANIUC DA, IAR REFERIRI LA PAUL GOMA ȘI LA VALERIU GAFENCU BA?

Refuzasem să cred că s-a întâmplat așa ceva. Nu îmi puteam explica această decizie, mai ales ținând cont de faptul că varietatea de opinii exprimate și tipologia de persoane și personaje care au creat texte pentru această rubrică era una imensă. Respectiv, nu înțeleg de ce în cazul meu s-a făcut acest gest vulgar de scoatere completă a textului de pe site.

Mi-am adus aminte că printre autorii acestei rubrici în noiembrie 2012 se numărase și un promotor activ al unor neadevăruri grave, un stâlp al prostii și al propagandei de tip sovietic, un promotor al ideilor condamnate de întreaga comunitate academică, existența limbii moldovenești, de exemplu – Victor Stepaniuc.Am aruncat un ochi asupra Jurnalului Săptămânal al acestuia și am găsit acolo exprimări deșănțate de felul următor:

Desigur, în acest sens aici acasă, clasa politică trebuie să tempereze forțele politice extremiste, inclusiv cele unioniste, care dezorientează populația și servesc anumitor grupuri de la Tiraspol, care pledează vehement pentru independența Transnistriei.

Aberații care sunt bazate pe speculații tembele, fiind înrudite cu prostii enunțate de un amic ideologic al lui Stepaniuc, Victor Gurău, cu altă ocazie, având același grup-țintă, însă cu mult mai multă imaginație bolnavă:

Faptul că pe site-ul Radio Europa Liberă și la postul de radio respectiv apar asemenea afirmații iresponsabile pentru care autorul lor nu prezintă (din cauza lipsei acestora, evident) și pentru care cei care le propagă ar putea fi dați în judecată înseamnă oare că Radio Europa Liberă și conducerea acestui post de radio își asumă în vreun fel prostiile emanate de personaje ca Stepaniuc? Vreau să cred că nu.

Tocmai de aceea nu am înțeles de ce textul unui individ care promovează stupidități precum “limba moldovenească” și “libertatea adusă de sovietici popoarelor din estul Europei” poate în continuare trona pe www.europalibera.org, iar un text în care se face DOAR referire la un disident, cel fără de care, vorba Monicăi Lovinescu, nu am fi putut vorbi despre o mișcare de disidență în România – Paul Goma – și la un deținut politic, cel pe care Mitropolia Moldovei îl vrea canonizat, cel pe care îl vor canonizat și clerici ai Bisericii Ortodoxe Române, cel căruia i s-a atribuit titlul de “Sfântul închisorilor” – Valeriu Gafencu – este într-atât de deranjantă încât referirea respectivă a fost scoasă, iar mai apoi celui care a îndrăznit să o facă să i se dea o palmă prin ștergerea întregului text de pe site-ul Radio Europa Liberă?!?

Deși îmi repugnă totalmente comparația, o să o continui prin următoarea observație: în Jurnalul Săptămânal eu nu am făcut afirmații care să scandalizeze, afirmații hazardate ca ale lui Stepaniuc, de exemplu. Nu am făcut decât să spun că un articol scris pe blog a adunat un anumit număr de like-uri și share-uri. Mică-mare diferență, nu? Chiar dacă articolul respectiv conținea o petiție care nu e pe placul conducerii Radio Europa Liberă, de ce adică să fiu cenzurat? De ce adică să mi să se șteargă în genere textul? De ce adică referiri la cel mai cunoscut disident român și la un fost deținut politic propus spre canonizare sunt mai deranjante decât afirmațiile unui clovn politic precum Stepaniuc?

Adică, dlor de la Radio Europa Liberă, cum naiba se face că un promotor de teze comuniste, ideologie de pe urmă căreia a avut de suferit majoritatea colaboratorilor postului dvs. de radio, își are loc pe site-ul www.europalibera.org, iar eu, pentru că am îndrăznit să fac referire la Paul Goma și la Valeriu Gafencu nu?

IRONIA SORȚII: PAUL GOMA ȘI RADIO EUROPA LIBERĂ

A propos de colaborarea cu Radio Europa Liberă. Ironia sorții face ca legătura dintre Paul Goma și acest post de radio să fie una extrem de relevantă.

În 1977, Goma a reușit să trimită la postul Radio Europa Liberă o scrisoare deschisă în care cerea guvernului României respectarea drepturilor omului în țară. Scrisoarea a fost difuzată de postul de radio. În consecință, a fost exclus din Uniunea Scriitorilor din România, a fost permanent urmărit, apoi arestat și bătut de Securitate. Însă, fiind bine cunoscut în Occident și repertoriat de organizația neguvernamentală împotriva încălcării drepturilor omului Amnesty International, Goma nu mai putea fi judecat și condamnat fără a stârni proteste în străinătate.

Paul Goma

La 20 noiembrie 1977, Goma, împreună cu soția și copilul, au fost decăzuți din calitatea de cetățeni români și expulzați în Franța. Ajunși la Paris, au cerut azil politic. Aici Goma și-a continuat lupta împotriva regimului comunist de la București și a lui Nicolae Ceaușescu. A sprijinit înființarea, în 1979, a Sindicatului Liber al Oamenilor Muncii din România (SLOMR), comparabil cu sindicatul polonez liber Solidarność. Ca reacție la activitatea sa anticomunistă, a fost ținta unui atac cu colet-capcană și a unei tentative de asasinat puse la cale de regimul de la București.

În 2013, o simplă referire la faptul că Paul Goma este atacat de comunitatea evreilor din Republica Moldova dă naștere unor porniri nefirești de cenzurare. E exact aceeași senzație de inexplicabilitate a celor întâmplate dată de citirea unui necrolog prin care actuala conducere a Republicii Moldova deplângea moartea celui mai odios prim secretar din istoria RSSM, Ivan Bodiu.

IRONIA SORȚII: “ANTISEMITUL” VALERIU GAFENCU ȘI EVREII WURMBRAND ȘI STEINHARDT

Și că tot vorbeam de ironia sorții, cealaltă sursă de nemulțumire pentru conducerea actuală a Radio Europa Liberă, Valeriu Gafencu, cel atacat cu vehemență de Institutul Național pentru Studiul Holocaustului în România “Ellie Wiesel”, zice-se că pe când se afla la Târgu Ocna, bolnav de TBC în ultimul stadiu, a primit, printr-o minune, niște doze de penicilină. I le-a donat pastorului de origine iudaică Richard Wurmbrand.

Valeriu Gafencu

Ca un „antisemit” convins, Gafencu a murit, salvându-i viața evreului Wurmbrand. Ca un tolerant convins, ulterior Wurmbrand l-a ponegrit, iar acum, conaționalii lui cred că Gafencu nu merită titlul de cetățean de onoare, acordat de către Consiliul Local Târgu Ocna fostului deținut politic Valeriu Gafencu, care este considerat de mulți dintre cei care au studiat fenomenul carceral din perioadele de regim totalitar din România ca un martir și un sfânt al închisorilor.

Și da, dacă nu știați, această titulatură de “sfânt al închisorilor” i-a fost atribuită lui Valeriu Gafencu de către un evreu, Nicolae Steinhardt.

OBRAJII ÎNROȘIȚI DE PALMA DATĂ DE RADIO EUROPA LIBERĂ

Dincolo de a fi o palmă dată individului Constantin Codreanu, neimportant în toată ecuația, așa cum spuneam mai sus, conducerea actuală a Radio Europa Liberă a dat o palmă mai multor entități și personalități din spațiul românesc.

TVR: Memorialul Durerii este un serial documentar de televiziune care prezintă persecuția, închisorile, lagărele de muncă forțată, securitatea din perioada comunistă în România, realizat de TVR, al cărui principal producător este Lucia Hossu-Longin. „Memorialul durerii” a fost realizat în 120 de episoade, care au fost achiziționte de Biblioteca Congresului American și de arhivele Hoover (sic!). Au fost filmate peste 100.000 de minute cu supravietuițori ai închisorilor comuniste. Episodul 31 din serialul Memoriaul Durerii îi este dedicat lui Paul Goma.

Radio România Actualități: spectacolul de teatru-document Valeriu Gafencu – Sfântul Închisorilor, o producție realizată în cadrul proiectului Biografii, memorii, difuzată în premieră miercuri, 19 octombrie 2011, de la ora 21:05, la Radio România Actualități. Regizorul spectacolului, Petru Hadârcă, s-a născut în Basarabia, la Sângerei, în aceeași localitate cu Valeriu Gafencu. La audiția cu public va participa Dan Puric, interpretul lui Valeriu Gafencu, alături de ceilalți actori din distribuție, echipa de realizatori și invitații speciali: personalități ale vieții culturale și politice, istorici, clerici, foști deținuți politici, jurnaliști.

Uniunea Scriitorilor din România: Lui Paul Goma i-a fost reconfirmată calitatea de membru al Uniunii Scriitorilor din România în noiembrie 2011. Într-o ședință din octombrie 2012, Uniunea Scriitorilor din România a decis acordarea unor îndemnizații de merit în valoare de 1.608 lei, lunar, unor scriitori români, printre care și scriitorului și disidentului Paul Goma, a anunțat la momentul respectiv Varujan Vosganian, vicepreședintele USR, pe blogul personal.

Uniunea Scriitorilor din Moldova: Consiliul USM a făcut publică decizia de a-l propune pe scriitorul și disidentul Paul Goma pentru acordarea premiului Nobel pentru literatură. Este pentru prima dată când este făcută publică o informație privind propunerea oficială a unui scriitor de origine basarabeană pentru acordarea premiului Nobel pentru literatură.

Mitropolia Chișinăului și a Întregii Moldove (Biserica Ortodoxă Rusă): aceasta vrea canonizarea lui Valeriu Gafencu. Inițiativă susținută și de o parte din clericii Bisericii Ortodoxe Române.

Scriitori și actori de renume precum Victor Rebengiuc, Liviu Antonesei, Dan Puric, Sorin Roșca Stănescu si Dan Mircea Cipariu, Alexandru Petria etc. toți cei care au semnat scrisoare deschisă adresată Parlamentului României pentru acodarea cetățeniei române lui Paul Goma.

A propos, pe 28 februarie, Victor Rebengiuc va primi decorația “Nihil Sine Deo” din partea regelui Mihai I. Casa Regală, spre deosebire de Radio Europa Liberă, nu pare să judece o persoană în funcție de anumite viziune cu privire la istoria recentă a României.

Zeci de Fundații, ONG-uri și Asociații Obștești: semnatare ale petiției SOLIDARITATE CU VALERIU GAFENCU.

Primăria Mun. Chișinău: lui Paul Goma i-a fost acordat titlul de cetățean de onoare al municipiului Chișinău printr-un ordin emis de primarul Dorin Chirtoacă.

Primăria or. Târgu Ocna: prin Hotărârea Consiliului Local nr. 17/10.02.2009 lui Valeriu Gafencu i-a fost acordat post-mortem titlul de cetățean de onoare la orașului Târgu Ocna.

Foști deținuți politici care au condamnat atacul Institutului “Ellie Wiesel” la adresa lui Valeriu Gafencu. Printre ei, dna Aspazia Oțel Petrescu, Părintele Justin Pârvu, profesorul Radu Ciuceanu și istoricul Gheorghe Buzatu. Detalii aici.

Nu e prima dată când Radio Europa Liberă recurge la cenzură. Sper însă din tot sufletul să fie ultima.

DUREROASA DICTATURĂ A OPINIEI

Nu am afirmat nici în articolul meu, nici în Jurnalul Săptămânal lucruri care să irite la maxim pe cineva. Nu am afirmat precum o fac alții, inclusiv în prezent, chiar în aula mare a Academiei Române că nu a existat Holocaust în România. O opinie care are dreptul la existență și pentru care cineva nu ar trebuie să fie cenzurat, oprimat, încarcerat, torturat sau executat așa cum se întâmpla în trecut. Eu însă nu am promovat teza respectivă nici pe blog, nici în Jurnalul Săptămânal.

De ce eu pot să accept ca unii să spună că Paul Goma nu merită să fie propus pentru Premiul Nobel și că Valeriu Gafencu a fost un criminal, iar alții nu pot accepta contrariul? De ce eu pot să accept comentarii ca acesta:

Este ceva de neinteles, cum Paul Goma, dintr-un nationalist si anti-comunist convins, a devenit comunist peste noapte prin anii ’68. Cunosc bine asa-zisa miscare Goma de prin anii ’77. In acea perioada,vizitand Ambasada Americana din Bucuresti, am fost intrebat cum de nu ma asociez cu miscarea Paul Goma. Raspunsul a fost prompt. Paul Goma este un dizident comunist, care vrea un comunism mai bun pentru el. El nu-i un luptator anti-comunist adevarat, fapt pentru care cei care m-au intrebat, unii informatori ai securitatii mi-au zambit, vazand ca nu ma las pacalit de nimeni. Plecand in Franta, Paul Goma, nu s-a lepadat de comunism, ci s-a inscris in partidul de stanga francez Marxist-Leninist. Venind in strainatate, am aflat ca a intrat intr-un mare conflict cu unul dintre semnatarii scrisorii sale, pentru ca n’au impartit in mod egal banii pe care miscarea Goma i-a primit de la unii sponsori din strainate. Era vorba de peste 100 de mii de dolari. Iar cel cu care intrase in conflict, a fost jidanul Constantin Ionescu, din Bucuresti, care in SUA si-a schimbat numele in Arthur Rabbuny.Din cate am fost informat de catre regretatii Ion V.Emilian si Ion Pantazi,din Germania, sotia lui Goma este jidauca de origine, iar socrul lui Goma,Navodaru, a fost colonel de securitate la Galati.Intre timp am crezut ca Goma s-a reabilitat sigur, mai ales ca incepuse sa demaste conspiratia international sionista. Dar ti-ai gasit sa faci din rahat prastie. Prin semnarea Declaratiei de la Budapesta, Paul Goma si-a dat singur cu firma in cap, si se adevereste ca n’are obraz, vorba zicalei “Un om fatarnic are 2 fețe si nici un obraz”

la articolul meu, iar alții să îmi cenzureze elementară referire la Paul Goma și Valeriu Gafencu?

De ce să nu am încredere în mărturia celei care a fost sora lui Valeriu Gafencu și să am încredere în reprezentanți ai comunității evreilor aliată cu neocomuniștii din Republica Moldova?

PLURALISMUL PUNCTELOR DE VEDERE

Pentru mine, piatra de temelie a libertății se rezumă într-o zicere pe care unii i-o a atribuie în mod eronat lui Voltaire, ea aparținând, de fapt, lui Evelyn Beatrice Hall: “I disapprove of what you say, but I will defend to the death your right to say it”. Sau varianta românească a acesteia, formulată de Ion Rațiu: “Chintesența democrației se poate exprima într-o singură frază: voi lupta până la ultima mea picătură de sânge ca să ai dreptul să nu fii de acord cu mine”. Despre ce fel de libertatea putem vorbi dacă ne este băgat pumnul în gură? Și de către cine? De către Radio Europa Liberă? : )

Opiniile diferă. E normal să fie așa. Dar există și truisme care nu pot fi evitate. Există decizii ale unor instanțe de judecată, precum cea a celebrului Tribunal de la Nurnberg care a scos mișcarea legionară de sub acuzația de fascism. Sau, presupun că aceasta va fi o adevărată surpriză pentru unii, inclusiv și mai ales pentru domnii de la Radio Europa Liberă, decizii ale instanțelor de judecată de la sfârșit de 2012:

Poetul legionar Radu Ștefan Demetrescu (1905-1975), cunoscut sub pseudonimul Radu Gyr, a fost reabilitat, în 2012, de judecătorii bucurești pentru condamnarea la muncă silnică pe viață. Este vorba de anularea ultimei decizii de condamnare dată de justiția comunistă împotriva sa, cea pentru poezia: “Ridică-te Gheorghe, ridică-te Ioane!”. Radu Demetrescu-Gyr a fost comandant legionar al Olteniei. În anul 1940, în timpul guvernării legionare, el a fost numit director general al teatrelor, în această calitate a luat inițiativa înființării Teatrului Evreiesc Barașeum.

Aici nu mai putem vorbi de interpretări, opinii, păreri, aici vorbim deja de litera legii.

Să nu uităm că antisemismul însemna, în perioada interbelică, cu totul altceva. Sau în aceste condiții ar trebui să nu mai vorbească nimeni despre Iorga sau chiar Eminescu? Ca să nu mai vorbim de Noica, Steinhardt, Emil Cioran, Nae Ionescu sau Eliade, care au simpatizat cu legionarii.

Cum spunea cineva ca replică la atacul celor de la Institutul “Ellie Wisel”:

Argumentul cu condamnarea antonesciană e la fel de hilar în cazul lui Valeriu Gafencu. Pentru că regimul care l-a condamnat pe Gafencu a fost abuziv și dictatorial, înfierat, de altfel, de evrei, care îl considerau fascist. Comuniștii nu, nu l-au condamnat. Mai grav, l-au ținut pur și simplu în închisoare și l-au exterminat. Decimarea unei comunități numai pentru apartenența la o etnie, religie sau ideologie e la fel de gravă, fie că vorbim de exterminarea evreilor, a ortodocșilor sau a legionarilor. Dar poate domnii de la Institut nu au subiecte de cercetare. De aceea, le propunem noi câteva: implicarea evreilor în instaurarea și menținerea regimului comunist sau a fost sau nu Elie Wiesel la Auschwitz?

Desigur, această rubrică ar putea părea antisemită. Este. În aceeași măsură în care adevărul e antisemit.

Dar în orice limbă și orice cultură, de la Hristos încoace, cei care salvează vieți sunt eroi. Cei care le distrug sunt călăi.

În cazul lui Paul Goma, aș regreta enorm dacă nu aș publica aici niște teze aparținând tizului meu, marele eminescolog Theodor Codreanu:

În jurul lui Goma cercul s-a strâns ca o menghine, până la sufocare. Avea de ales între a rămâne la Paris, fără patrie, și de a pactiza cu victoria celor „buni”. Era așteptat cu speranță, cu brațele deschise. Precum Virgil Ierunca și Monica Lovinescu, declarați eroi naționali și primiți în triumf, ca membri de onoare ai Uniunii Scriitorilor. Lupta lor se încheiase, dar a lui Goma, nu. Pentru el, n-a fost ultimul act dintr-o piesă pe care a crezut c-o poate stăpâni cu luciditatea celui care vede adevărul. În lunga lui călătorie prin pustiu, de peste cincizeci de ani (de la 13 ianuarie 1941, când învățătorul Eufimie Goma a fost arestat și deportat), Paul Goma a sfidat destinul, fiind, totuși, prizonierul lui în absolut. Omul atins de eminesciana „mândrie cruntă de-a spune adevărul” a avut a căuta ființa profundă a României, a patriei amenințate să nu mai fie. Melosul îmbietor al sirenelor nu l-a atins decât o singură dată, în 1968, când a crezut că ridicarea din genunchi a lui Nicolae Ceaușescu e una adevărată. N-a fost. De aceea, și-a rezervat misiunea să înțeleagă și să ne spună de ce n-a fost posibil. Necruțător, peste marginile admise, el și-a adăugat la vechii adversari dușmănia „prietenilor”. Și totuși Paul Goma nu e singur. În cuvântul introductiv la Jurnal pe sărite, Laszlo Alexandru ne avertizează: „În pragul unei noi renașteri a spiritualității românești – pe care o dorim cu toții – sunt sigur că Paul Goma, cu supărările și diatribele lui, dar și cu imensul său capital de suferință, cu cele patruzeci de cărți ale sale (din care cel puțin trei sunt adevărate capodopere!), cu inteligența și sensibilitatea lui exacerbată, cu moralitatea sa intransigentă, va fi un mare model al nostru, pe care mai devreme sau mai târziu societatea românească îl va descoperi și îl va elogia”.

Deocamdată, România rătăcitoare îl ignoră, spre imensa ei pagubă. Dar nu și România profundă, norocoasă că a zămislit din pământul Basarabiei nu „un Soljenițân român”, ci, pur și simplu, un Paul Goma unic și inconfundabil avatar al lui Eminescu în contemporaneitate.

Paul Goma este un intelectual român menit să fie împins la margine până la eliminarea din comunitatea care l-a produs. Din acest punct de vedere, el reproduce soarta lui Mihai Eminescu, cel scos din publicistica românească și adus la starea de nebunie. Tot un „nebun” este considerat și Paul Goma. Altminteri, el este un produs al marginii românismului. Este basarabean. Iar istoria a împins Basarabia atât de la margine, încât n-a putut supraviețui Marii Uniri. Ba chiar și noii politicieni o lasă uitată undeva tot la marginea Europei, în sfera de influență a fostei Uniuni Sovietice. Silviu Brucan, Petre Roman și Ion Iliescu și încheiaseră un tratat cu fostul imperiu, tratat din fericire rămas neratificat, spre deosebire de celălalt cu Ucraina, conform căruia președintele Emil Constantinescu ne-a angajat să respectăm vânzarea Herței, a Bucovinei nordice și a Basarabiei sudice. Împotriva ambelor trădări a intelighenței politice s-a ridicat Paul Goma. Prin Tratatul cu U.R.S.S., „pentru întâia oară de la 23 august 1939 – Pactul Stalin-Hitler –, un guvern pretins liber, independent, a consimțit definitiva abandonare a unor teritorii și populații românești din Basarabia, din Bucovina de Nord și din Ținutul Herța; Iliescu – Roman au făcut ce nu făcuseră nici Dej – Groza; nici Ceaușescu – Dăscălescu – iar Pleșu al nostru s-a dovedit de-al lor, solidar cu vânzătorii Basarabiei”. (Jurnal de căldură-mare, pp. 239-240).

Andrei Pleșu era, pe atunci, ministru al culturii. Uimirea lui Paul Goma e că ilustrul disident Andrei Pleșu nu și-a dat demisia în semn de protest fața de tratatul cu U.R.S.S. Ce enigmă, pentru Goma, această indiferență a lui Pleșu, ca reprezentant al intelighenției disidente autocronice! Și mai violent va fi Paul Goma cu cei care au semnat Tratatul cu Ucraina, la 2 iunie 1997: președintele „democrat” Emil Constantinescu și ministrul de externe Adrian Severin. (Acest tratat a fost ridicat în slăvi de intelighenția autocronică de Grupul pentru Dialog Social. Gabriel Andreescu îl califica „o capodoperă diplomatică”, iar Al. Paleologu un „instrument juridic de excepție” și n-a fost decât o nouă vânzare odioasă, denunțată ca atare, în 2008 – 2009 de către actualul președinte Traian Băsescu. Numai că el era atunci ministrul Transporturilor și, evident, nu și-a dat demisia în semn de protest!). Unde să fie Cloaca Maxima, trădarea intelectualilor, în grădina lui Paul Goma sau în a celora beneficiari ai căderii lui Ceaușescu?

Dincolo de ideea de a fi de acord cu cele spus mai sus sau nu, dincolo de ideea de a fi într-o tabără sau alta, dincolo de orice, important e ca toți să aibă asigurat dreptul la liberă exprimare, altfel, despre ce fel de libertate mai putem vorbi oare?

CONSTANTIN CODREANU ȘI ANTISEMITISMUL

În cazul în care domnii de la Radio Europa Liberă ar fi făcut un minim efort înainte de a își imagina careva urme de promovare a antisemitismului pe blogu-mi, ar fi fost iarăși surprinși să găsească referirea la o carte interesantă, prin publicarea a nu mai puțin de 8 pasaje din aceasta, în diferite perioade: Evreii, Dumnezeu și istoria.

http://www.editura-andreas.ro/poze/Flamingo024_155.jpg

Toate pasajele publicate intermitent pe www.inconstantin.ro, prin care recomandam întru citire respectiva carte, sunt disponibile aici: 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8.

Și nu vorbim de orice carte, ci de o carte apărută la Editura Hasefer, editura comunităților evreiești din România care, alături de revista „Realitatea evreiască”, este parte componentă a Centrului Iudaic de Editură și Publicistică, înființat de către Federația Comunităților Evreiești din România, prezidată de deputat Dr. Aurel Vainer.

Deci?

ANTISEMITISM ȘI RUSOFOBIE vs. RESPECT

Mă face cumva antisemit faptul că am îndrăznit să mă întreb de ce a existat de-a lungul istoriei o atitudine diferențiată atunci când a venit vorba de victimele Holocaustului versus victimele comunismului, așa-zisul “Holocaust Roșu”? De ce în primul caz vorbim despre o zi instituită la nivel mondial de către Organizația Națiunilor Unite, iar într-al doilea caz nu? Mai ales în condițiile în care numărul victimelor comunismului, de exemplu, a fost semnificativ mai mare și rândurile acestora sunt îngroșate an de an din cauza regimurilor antiumane din China sau Coreea de Nord, hibrizi ai acestei ideologii oribile.

Sau că de ce în primul caz observăm autorități ale diferitelor state simțindu-se obligate să participe an de an, pe 27 ianuarie, la ceremonii organizate de reprezentanți ai comunităților evreiești, neacordând la fel de multă atenție unor zile despre care mulți nici nu au auzit? Zile cărora le lipsește inclusiv interesul din partea mass media de care beneficiază ziua de 27 ianuarie, deși ele există – 23 august, Ziua Europeană a Comemorării Victimelor Stalinismului și Nazismului sau 7 noiembrie, Ziua Internațională a Victimelor Comunismului, denumita Memento Gulag.

De ce numărul simpozioanelor, conferințelor, monumentelor sau chiar muzeelor este în creștere pentru primul caz și pentru al doilea nu? Inclusiv în Republica Moldova, la Chișinău, urmează să fie deschis un muzeu al Holocaustului în viitorul apropiat. Despre aceasta au anunțat oficialitățile prezente la ceremonia de comemorare a victimelor Holocaustului care a avut loc duminica trecută.

De ce această atitudine duplicitară în cele 2 cazuri?

Nu a fost și nu este în continuare intenția mea să neg faptul că ambele tabere au avut de suferit. Au murit și au fost prigoniți atât evrei, cât și români. Nu cred că poate cineva îndrăzni să spună că unii au fost sfinți și au avut doar ei de pătimit. Ceea ce deranjează este felul în care unii ajung să se creadă mai egali decât ceilalți cerând egalitate și chemând la toleranță. Este de-a dreptul strigător la cer că oamenii aceștia organizează ceremonii în Republica Moldova și invită la ele autoritățile acestui stat, dar vorbesc în limba unui alt stat. Preacurvia liderului PLDM, premierul Vlad Filat și a liderului PD, speakerul Marian Lupu, nu mai miră pe nimeni, aceștia până și cu subalternii la o nevoie ajung să vorbească în limba rusă fără a se gândi la cât de anormală e această situație sau, mai nou, semnează necrologuri, alături de președinte Nicolae Timofti, aducând elogii unuia din prigonitorii cei mai mizerabili ai acestui neam. Așa că, la prea multă demnitate și verticalitate de la domnii respectivi nu ai cum să aștepți.

Deranjează faptul că liderii Comitetului American Evreiesc „Joint” (da, știu! : ) ) din Republica Moldova și cei ai Centrului Cultural Evreiesc KEDEM, organizatorii ceremoniei de comemorare a victimelor Holocaustului discriminează populația majoritară a acestui stat nevorbind limba oficială la evenimentele pe care le organizează. Nu e strigător la cer oare? Dragii mei, unde e îndemnul la respect reciproc? Nu vă miroase oare a românofobie un pic?

Este exact aceeași situația cu ce se întâmplă la Bălți zilele acestea, unde în centrul municipiului apar mesaje în limba rusă despre cât de falsă este Istoria Românilor și cât de adevărată e cea a Moldovei. În plus, cei care vor ca în Republica Moldova, în mintea bolnavă a celor care au postat aceste pancarte, să se vorbească limba română, limba de stat, sunt, prin excelență… naționaliști. :D Vai ș-amar!

Pentru acești oameni certați cu bunul-simț și cu elementara logică avem un citat din atât de veneratul, de unii dintre ei, Karl Marx.

Să nu cunoască limba țării în care trăiește poate un oaspete, un idiot sau un ocupant care își impune limba.

Tot pentru ei, o lecție de civilizație.

Efectiv, nu poți călca în picioare demnitatea cuiva, discriminându-l și nesocotindu-i valorile, nu te poți crede mai egal între egali și să ceri pe un ton imperativ anumite lucruri.

Mă fac toate acestea antisemit cumva? Sau poate rusofob?

Marx Ne znati iazyka

Cât privește acuzațiile de rusofobie sunt și ele hilare. De fiecare dată când a fost cazul să interacționez cu vorbitorii de limbă rusă am făcut-o politicos, respectuos, vorbindu-le în limba română. Mărturii îmi sunt cele câteva apariții la TV. Consider e un act de bun-simț să știi și să vorbești limba țării în care te-ai născut/în care trăiești. Eu nu îmi imaginez să mă fi născut într-o țară și să nu vreau să vorbesc limba acestui pământ. Tocmai de aceea am insistat și voi insista în continuare ca în Republica Moldova să se vorbească româna.

De 2 ori am vorbit limba rusă, o dată când am filmat un documentar pentru Teleradiocompania interstatală MIR și o dată când am dat interviu pentru ucrainenii de la Inter.

Constantin Codreanu interviu Inter

Mi s-a părut firesc să vorbesc rusa cu niște străini prin excelență, pe lângă dorința elementară de a păstra nedistorsionat mesajul în urma unor intervenții de adaptare a textului. : ) Aș fi vorbit franceza sau engleza dacă aș fi fost intervievat de jurnaliști francezi sau englezi. Cu rusofonii din Republica Moldova însă am vorbit și voi vorbi mereu în română. Din principiu.

Am cerut mereu și voi cere în continuare respect pentru poporul din care fac parte. Mai nou însă, se pare, că trebuie să cer și dreptul de a avea opinii care nu sunt chiar pe placul tuturor și care mă fac subiect al unei cenzuri dezgustătoare.

CONCLUZIE: RADIO EUROPA LIBERĂ ȘI PIVA LUI ȘELIN

Primul lucru la care m-am gândit atunci când mi-am văzut textul scos de pe www.europalibera.org a fost asemănarea dintre Radio Europa Liberă și hoardele de contramanifestanți de la Cahul de pe 22 iulie 2012 și locuitorii regatului bălțean al maimuțelor de pe 5 august 2012.

Specia umană aflată în imposibilitatea patologică de a acceptare a posibilității că există alte puncte de vedere și care încearcă să înăbușe orice manifestări ale divergenței de opinie cât mai violent posibil. Toți îngurgitând cu salivantă plăcere răsplată alcoolică a coeziunii la final. O întrebare am: pivă (bere) celor de la Radio Europa Liberă care s-au considerat îndreptățiți să recurgă la cenzură cine le dă?

Incredibil de amuzantă în atare situați e să vedem pe site-ul www.europalibera.org postat acum o săptămână gânduri despre “tranziția de la homo sovieticus la omul european”. Așa credeți, Dvs., dragilor că faceți tranziția mai ușoară? Prin propagarea cenzurii?!?

ÎN LOC DE CONCLUZII

La final, vreau să spun că nu am scris cele de mai sus pentru a-mi revărsa năduful unui orgoliu îngenunchiat. Nu are nicio legătură. La fel cum intenția articolului nu este de a mă dezvinovăți pentru că am opinii care nu sunt pe placul unor persoane străine de ideea de libertate. Am vrut doar să punctez un derapaj care mi se pare de-a dreptul teribil și odios în anul 2013 și venind de acolo de unde ne așteptam mai puțin.

Și nu în ultimul rând, recitiți, vă rog, disclaimerul. Pentru orice eventualitate. : )

Constantin Codreanu

Publicat pe 19 Februarie 2013 Anno Domini, la 22:03

Preluare Ziaristi Online

,

Într-un comunicat semnat de conducerea AȘM, se arată că, examinând propunerea Institutului de Filologie al Academiei de Științe a Moldovei privind susținerea candidaturii scriitorului disident Paul Goma la Premiul Nobel pentru Literatură, Consiliul Suprem pentru Știință și Dezvoltare Tehnologică al Academiei de Științe a Moldovei a decis „să susțină demersul Uniunii Scriitorilor din Moldova, prin care scriitorul disident Paul Goma a fost înaintat la Premiul Nobel pentru Literatură pe anul 2013, să aprobe textul scrisorii de recomandare și să transmită Hotărârea Uniunii Scriitorilor din Moldova pentru a fi anexată la dosarul candidatului Paul Goma la Premiul Nobel pentru Literatură”. Academia motivează această decizie „ținând cont de meritele incontestabile ale acestui scriitor cu renume mondial – simbol al rezistenței anticomuniste și al literaturii de exil – în fața Istoriei sec. al XX-lea, contribuția sa substanțială la căderea comunismului în Europa, la promovarea în operele sale de certă valoare literar-artistică a adevărului despre ororile și atrocitățile comise de regimul comunist sovietic în România, Basarabia și Transnistria (astăzi, Republica Moldova), precum și meritele sale de introducere a valorilor general românești în circuitul universal al valorilor”.

Un Cavaler al Adevărului

Supranumit „Cavaler al Adevărului” (definiție a acad. Mihai Cimpoi) și „Soljenițîn al României” (definiție a dramaturgului Eugene Ionesco), scriitorul și disidentul politic autentic Paul Goma reprezintă cu demnitate două state de pe continentul european: România și R. Moldova, fiind unul dintre cei mai onești și mai valoroși, mai traduși, mai citiți și mai criticați prozatori europeni contemporani, excelând în operele sale atât prin conținutul zguduitor (documente, mărturii, atitudini temerare), cât și prin forma artistică originală (frazare, dialoguri, reflecții), unică în literatura română, se arată în scrisoarea de recomandare a AȘM. Merită evidențiat și faptul că dintre cele circa 50 de opere literar-artistice ale scriitorului disident Paul Goma, doar una a fost editată în România comunistă. Este vorba de „Camera de alături” (volum de debut apărut pe 22 august 1968), dar și aceasta a apărut grație Primăverii de la Praga, a Revoluției de catifea din Cehoslovacia. Restul manuscriselor lui Paul Goma, în special „Ostinato” finalizat în 1966 – primul său roman antibolșevic, care a zguduit Europa și l-a făcut celebru – și romanul „Ușa” (ambele editate mai întâi în limba germană, la Suhrkamp Verlag, în 1971 și, respectiv, 1972), fiind interzise pe teritoriul României comuniste. Drepturile și libertățile fundamentale ale omului, crimele comunismului și consecințele lor dramatice până în prezent, refugiul și exilul constituie subiectele dominante ale operelor literare create de talentatul prozator Paul Goma, o personalitate europeană cu probitate morală.
Solicită susținerea Academiei Române.

„Academia de Științe a Moldovei consideră că scriitorul disident român Paul Goma, originar din Republica Moldova, merită pe deplin încununarea muncii sale de creație cu prestigiosul Premiu Nobel pentru Literatură pe anul 2013, eveniment care ar simboliza și un pas concret în procesul de integrare a R. Moldova în Uniunea Europeană, de readucere a acestui stat de la marginea lumii latine în familia popoarelor europene. Îndemnăm colegii de la Academia Română și Uniunea Scriitorilor din România să se pătrundă de importanța momentului istoric pe care ni-l oferă destinul colectiv și să susțină pe confratele Paul Goma, scriitor român și universal”, se concluzionează în scrisoarea de recomandare semnată de președintele Academiei de Științe a Moldovei, academicianul Gheorghe Duca.

sursa – Timpul.md

,

Paul Goma locuiește la Paris FOTO Filip Goma

Consiliul Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova a decis, vineri, să-l înainteze pe scriitorul și disidentul politic Paul Goma la Premiul Nobel pentru literatură din 2013.

Uniunea a luat această decizie după ce Academia Suedeză i-a cerut, pentru prima dată, să propună o candidatură la această prestigioasă distincție.

„După mai multe discuții, am ajuns la concluzia că scriitorul basarabean, român, francez Paul Goma este cea mai reușită soluție la momentul actual. El s-a născut în Basarabia, a scris despre istoria de ieri și azi a Basarabiei, are și un roman documentar numit «Basarabia». În același timp, așa cum a spus Ionesco, este un «Soljenițîn al României», a făcut disidență adevărată. Este și un scriitor valoros, cunoscut în lume și tradus în diferite limbi“, a declarat pentru „Adevărul“ președintele Uniunii Scriitorilor din Moldova, Arcadie Suceveanu.

Solicitarea Uniunii, însoțită de o prezentare a operei lui Goma, urmează să fie expediată până la finele lunii. „Academia Suedeză ne-a rugat să ținem în rândurile breslei informația, dar văd că s-a scurs cumva“, a menționat Suceveanu.

La scurt timp după anunț, au apărut și primele reacții. Dramaturgul Dumitru Crudu a salutat decizia Uniunii, explicând și de ce crede că Paul Goma merită să fie propus la Premiul Nobel: „Cei care îl acuză pe Paul Goma de vrute și nevrute, uită că Paul Goma pur și simplu a excelat în descrierea felului cum viața își continua mersul ei firesc în cele mai vitrege condiții istorice. În mai toate romanele sale, Arta refugii, Din Calidor, Astra, Bonifacia și așa mai departe, scriitorul ne mai arată și cum oamenii încercau să-și păstreze umanitatea, în pofida atrocităților care se întâmplau în jur. Adică încercau să trăiască firesc. Să se îndrăgostească, să se joace, să facă poante, și asta în timp ce tăvălugul terorii se rostogolea peste ei. Ăsta e un lucru prin care Goma își cucerește cititorii. Scenele de inițiere în arta iubirii, când dincolo de geam se dezlănțuise războiul, sunt pur și simplu antologice“.

Născut la 2 octombrie 1935 în satul Mana, județul Orhei, Basarabia, Paul Goma este un cunoscut scriitor și militant anticomunist roman, stabilit la Paris.

sursa:http://adevarul.ro/moldova/actualitate/scriitorul-disidentul-paul-goma-inaintat-lapremiul-nobel-literatura-republica-moldova-1_510641acaa73e8e04b4f10ab/index.html

,

Din aceasta toamna, marele scriitor roman-basarabean, si militant anticomunist, Paul Goma, aflat de multi ani in exil la Paris, va primii din partea statului roman, in semn de recunoastere a valorii sale si a contributiei artistice la literatura romana, o indemnizatie in valoare de 1608 lei.

Paul Goma este poate cel mai cunoscut disident din timpul României comuniste supranumit Soljenițîn-ul României și unul dintre cei mai cunoscuți scriitori postbelici,Paul Goma s-a născut în Basarabia ca al doilea fiu al unei familii de învățători români. Odată cu cedarea Basarabiei fostei U.R.S.S., în urma Pactului Molotov-Ribbentrop, familia Goma s-a refugiat în România.

Paul Goma s-a arătat din tinerețe animat de un spirit contestatar, declarând că persecutarea sau escamotarea unui cetățean rentează pentru putere, numai dacă rămâne necunoscut. În mai 1952, elev în clasa a zecea a liceului „Gheorghe Lazăr” din Sibiu, Goma a fost convocat la Securitate și reținut opt zile, după care a fost exmatriculat din toate școlile din țară, deoarece susținuse în școală cauza unor persoane anchetate și arestate sub acuzația de anticomunism. A reușit totuși să se înscrie la liceul „Radu Negru” din Făgăraș, pe care l-a absolvit în iunie 1953. În 1954 a susținut simultan examene de admitere la Universitatea din București la filologie română și la Institutul de literatură și critică literară „Mihai Eminescu”. A reușit la amândouă, dar a ales Institutul. Din toamna anului 1955, a avut dispute la seminarii și cursuri cu profesorii Radu Florian, Tamara Gane, Mihai Gafița, Toma George Maiorescu, Mihail Novicov, urmând ca în iunie 1956 să fie „judecat” de rectoratul universității. A apărut pentru prima dată „cazul Goma”. După înfrângerea revoluției maghiare din 1956 de către trupele sovietice, în luna noiembrie a aceluiași an, Paul Goma și-a predat în semn de protest carnetul de membru UTM. A fost arestat în noiembrie 1956, acuzat de „tentativă de organizare de manifestație ostilă”.[necesită citare] În martie 1957 a fost condamnat la doi ani de închisoare corecțională, pe care i-a executat la închisorile Jilava și Gherla. Ulterior, a fost trimis cu domiciliu forțat în Bărăgan, la Lătești, azi Bordușani, din județul Ialomița, unde a rămas până în 1964.[2]

Neputându-se reînmatricula în anul III la Institutul „Mihai Eminescu”, în vara anului 1965 a dat din nou examen de admitere la facultatea de filologie a Universității din București.

În 1971, a fost propus pentru a fi exclus din PCR, în care se înscrisese în august 1968, din cauza publicării integrale a romanului „Ostinato” în RFG, la editura Suhrkamp, pe care cenzura i-l ciopârțise în țară. Un an mai devreme, Goma la Radio Europa Liberă fuseseră citite fragmente din romanul său Ușa (noastră cea de toate zilele).

În martie 1977, a publicat în revista „România literară” un scurt articol, „Pământ de flori”, în care se referă la urmările dezastruosului cutremur de pământ de la 4 martie 1977.

În 1977, Goma a reușit să trimită la postul de radio occidental Radio Europa Liberă o scrisoare deschisă în care cerea guvernului României respectarea drepturilor omului in România. Scrisoarea a fost difuzată de postul de radio. În consecință, a fost permanent urmărit, apoi arestat și bătut de Securitate. Însă, fiind bine cunoscut în Occident și repertoriat de organizația neguvernamentală împotriva încălcării drepturilor omului, Amnesty International, Goma nu mai putea fi judecat și condamnat fără a stârni proteste în străinătate.

Exilul

La 20 noiembrie 1977 lui Goma, soției și copilul, le-a fost retrasă cetățenia română și expulzați în Franța. Ajunși la Paris, au cerut azil politic. Aici Goma și-a continuat lupta împotriva regimului comunist de la București și a conducătorului lui, Nicolae Ceaușescu. A sprijinit înființarea, în 1979, a Sindicatului Liber al Oamenilor Muncii din România (SLOMR), comparabil cu sindicatul polonez liber Solidarność. Ca reacție la activitatea sa anticomunistă, a fost ținta unui atac cu colet-capcană și a unei tentative de asasinat puse la cale de regimul de la București.

Paul Goma nu este membru al Uniunii Scriitorilor, din care a fost exclus în 1977 de conducerea de atunci, din care făceau parte, între alții, Nicolae Manolescu, Ana Blandiana și Ștefan Augustin Doinaș.

Goma este în prezent cetățean român, conform unei informări a Ministerului de Interne. Lupta sa împotriva comunismului a luat cu timpul un aspect din ce în ce mai naționalist și sceptic față de Occident, Goma începând prin a refuza în 1980 oferta de a primi cetățenia franceză, primită în același timp de scriitorul ceh Milan Kundera. O petiție pentru repunerea în drepturi a familiei Goma, semnată de 300 de persoane în 2006, a rămas fără rezultat.

Activitatea literară și civică

A publicat la Editura de Stat pentru Literatură și Artă romanul Ostinato și a debutat la revista Luceafărul cu povestirea Când tace toba (1966). În vara anului 1967 a trimis în occident prima variantă, necenzurată, a romanului Ostinato.

Când Cehoslovacia a fost invadată de armatele reunite ale organizației Tratatului de la Varșovia (august 1968), a avut loc lansarea volumului Camera de alături. În acel an, Goma făcut cerere de aderare la PCR, crezând în acel moment că o acțiune din interior ar fi putut ameliora lucrurile.

La sfârșitul lunii august 1968, la Uniunea Scriitorilor a avut loc ședința de primire în Partidul Comunist Român a unor scriitori, Mariana Costescu, Aurel Dragoș Munteanu, Adrian Păunescu, Alexandru Ivasiuc și Paul Goma.

În 1969, la Uniunea Scriitorilor, a fost „judecat” pe motiv că un scriitor român, „mai ales când este un necunoscut, nu are dreptul să se comporte ca și cum ar fi singur pe lume”. Cauza acestei critici au constituit-o demersurile lui Goma de a publica romanul Ostinato în Occident.

În aprilie 1970, a predat romanul Ușa editurii Cartea Românească, fiind respins de Marin Preda și Mihai Gafița, după ce Alexandru Ivasiuc „decodificase” două personaje din carte ca fiind cuplul Ceaușescu. Manuscrisul romanului a fost expediat în Occident.

În octombrie 1971, a apărut în limba germană, publicat de editura vest-germană Suhrkamp, romanul Ostinato, lansat la târgul de carte de la Frankfurt. Goma a apărut la stand cu acest roman și cu titulatura de „carte interzisă în România”. Ca reacție, Dumitru Popescu a propus excluderea lui Goma din PCR, pentru că „a pus în mâna dușmanului o armă cu care să lovească în patria noastră”.[necesită citare] Îl anatemizează Eugen Barbu, Titus Popovici, Dinu Săraru, dar îl apără Mihail Novicov, Ion Lăncrănjan, Mihai Ungheanu și Darie Novăceanu.[necesită citare]

În 1972, a apărut tot la Suhrkamp ediția germană a romanului Ușa, în 1974 ediția franceză la editura Gallimard. Cu aceste cărți, Paul Goma intră în circuitul european, dar și în conflict deschis cu autoritățile comuniste de la București, conflict culminat cu mișcarea „Carta 77” și soldat cu arestarea și detenția sa la Rahova.

După 1989 i s-au publicat și în România o parte din cărți. I-au apărut articole în revistele Vatra, Familia, Timpul, Jurnalul literar.

„Săptămâna roșie”

După revoluția din decembrie 1989, comunismul est-european nu mai este în actualitate, și Paul Goma, ca alți militanți pentru memoria genocidurilor din trecut (genocidul sclavagist, genocidul colonialist, genocidul armenilor din 1915-1918, genocidul grecilor din Anatolia în 1923, genocidul comunist), izbindu-se de indiferența generală a Occidentului față de aceste genociduri, se arată iritat de prezența „doar” a memoriei Holocaustului în conștiința colectivă a țărilor apusene. Intrând într-o logică de „punere în concurență” a memoriei genocidurilor, Goma a început să militeze pentru „asumarea responsabilității evreilor pentru crimele comise contra românilor”și se declară împotriva „distorsionării istoriei în vederea instituirii unui mit exclusiv al genocidului doar contra evreilor, în scopuri politice (de dominație), economice (extorcare de fonduri) și de culpabilizare a tuturor celorlalte națiuni neevreiești, fără o analiză critică a propriilor acțiuni criminale antiromânești (și în general antigoyim), susținute sau aprobate de cvasitotalitatea cercurilor evreiești”.

În 2002, Paul Goma a publicat eseul Săptămâna roșie 28 iunie-3 iulie sau Basarabia și Evreii, în care descrie „atrocități comise de populația neromână (în special, evrei) în timpul retragerii trupelor și administrației române din Basarabia și Bucovina, de după ultimatumurile sovietice din iunie1940”. Autorul stabilește o legătură cauzală și cronologică între crimele de război comise după 22 iunie1941 (momentul declanșării războiului împotriva URSS) de regimul antonescian împotriva evreilor și ceea ce autorul numește „răzbunarea pentru faptele reprobabile din anul precedent”.

Cercetători în domeniul istoriografiei consideră că Săptămâna roșie nu este un studiu istoric, ci un manifest politic de reinterpretare a istoriei. Potrivit acestor critici, eseul se bazează pe surse tendențioase, din care Goma alege numai citatele care îi pot susține tezele și care aruncă asupra unei întregi populații (250.000 de evrei basarabeni) responsabilitatea câtorva grupuri de militanți comuniști, nu toți evrei. Politologii și jurnaliștii care comentează Săptămâna roșie apreciază că lucrarea face uz de antisemitism și se plasează în literatura negaționistă în cadrul categoriei de scrieri care „trivializează prin comparație”. Documente cu privire la evenimentele descrise în eseu mai sunt cuprinse în arhiva armatei române și în lucrări publicate de istorici cu renume, spre exemplu Dinu C. Giurescu.

În fața acestor critici, Paul Goma încearcă să-și amelioreze lucrarea, sporind sursele și renunțând la anumite aproximații: eseul a fost revizuit de câteva ori între anii 2002 și 2005. Prima ediție tipărită a apărut la Editura Museum din Chișinău (2003), a doua la Criterion Publishing House, București (2003), iar a treia la Editura Vremea, București (2004).

Activitatea politică

Paul Goma a făcut parte pentru opt zile din Comisia Prezidențială pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, din care a fost îndepărtat din considerentele de mai sus de către șeful comisiei, Vladimir Tismăneanu.

Este considerat drept negaționist al Holocaustului din România pentru opoziția sa față de Raportul Comisiei Wiesel.

Volume publicate

  • Camera de alături (1968)
  • Ostinato (1971)
  • Ușa noastră cea de toate zilele (1972)
  • Gherla (1976)
  • În cerc (1977)
  • Garda inversă (1979)
  • Culorile curcubeului ’77 (1979)
  • Patimile după Pitești (1981)
  • Chassé-croisé (1983)
  • Soldatul câinelui (1991)
  • Bonifacia (1986)
  • Din Calidor (1987)
  • Roman intim (1989)
  • Arta refugii (1990)
  • Astra (1992)
  • Sabina (1991)
  • Adameva (1995)
  • Amnezia la români (1995)
  • Scrisori întredeschise – singur împotriva lor (1995)
  • Justa (1995)
  • Jurnale (1997-2004)
  • Jurnal de apocrif (1999)
  • Garda inversă (1997)
  • Altina – grădina scufundată (1998)
  • Alte jurnale (1998)
  • Jurnalul unui jurnal (1998)
  • Scrisuri (1972-1998)
  • Infarct (2001)
  • Basarabia (2002)
  • Săptămâna roșie: 28 iunie – 3 iulie sau Basarabia și Evreii (2003)

Premii și distincții

  • „Chevalier dans l’ordre des Arts et des Lettres”, 1986

Resurse: wikipedia

© Copyright 2012 - ROMÂNIA BREAKING NEWS - RBN Press