ROMÂNIA BREAKING NEWS

Paul Goma: Tradarea exilului românesc – Securitatea si obiectivele ,,Centralei’’

SHARE
, / 1469 0

Paul GomaInterviu cu scriitorul Paul Goma, despre unele probleme ale Exilului românesc, realizat de Radu Negrescu-Suțu ***A-L PREZENTA pe Paul Goma cititorilor ar constitui o jignire adusă acestora, presupunând că nu ar fi auzit de Domnia sa. Deși memoria, la noi, nu pare a constitui calitatea primordială, întrucât astăzi, bătuți de vântul amneziei colective a ultimilor ani, românii din exil au ajuns a nu mai avea aceleași valori comune ca înainte de 1989. Am solicitat cunoscutului scriitor opozant al regimului comunist un interviu în care să comenteze unele probleme ce frământă actualmente viața Exilului românesc.

Radu Negrescu-SuțuDomnule Goma, a frecventa sau nu, astăzi, ambasadele noastre este un subiect extrem de controversat. În lipsa unor reforme fundamentale ale structurilor ministerelor de Interne și Externe, frecventarea acestora apare ca o eroare sigură, dând prilejul la recuperări și la slăbirea unității de acțiune a Exilului.

Paul Goma – Momentul Decembrie 1989 nu a însemnat deloc abandonarea politicii de recuperare a Exilului activ, după cum momentul 1996 (câștigarea alegerilor prezidențiale de către Emil Constantinescu, n.n.) nu a însemnat încetarea încercării de a-i supune și pe românii ce trăiesc în afara granițelor. Și Ceaușescu avea obsesia recuperării exilaților (a încercat, din nefericirea a înregistrat chiar câteva succese), însă ofensiva a devenit aproape-plimbare sub Iliescu. Și înainte și după ’89, obiectivele ,,Centralei’’ (Securitatea eternă) au fost: bisericile, casele culturale și asociațiile exilaților, oamenii (exilații), sărbătorile naționale, comemorările, simbolurile naționale… În majoritatea lor, bisericile din exil fuseseră colonizate înainte de ’89 de emisarii Securității dela București, exploatând naționalismul unora, legionarismul altora, dorul de țară al tuturor. Dintre ,,laici’’ nu se poate să nu fie renumiți trădătorii (,,românii deplasați’’, cum i-a numit, inspirat, Ierunca): Uscătescu, Nicolae Baciu, Barbu Niculescu, Michel Steriade, Radu Florescu, Dean Milhovan, Gustav Pordea, Leon Negruzzi, Șt. Fischer-Galați, Michael C. Titus, I.C. Drăgan…

Evenimentele din decembrie 1989 au ,,spart’’ și Exilul, însă nu în sensul dorit de noi, anume acela de a… deveni caduc. Oameni cu care am împărțit vreme de decenii aceleași opinii și acțiuni, dintr’o dată și-au găsit interesele de cealaltă parte, adică la Ambasada RSR a lui Iliescu, în timp ce pe noi, manifestanții împotriva ,,vizitei’’ lui Petre Roman, poliția franceză ne aresta și ne urca în dubă, la indicațiile lui Virgil Tănase. Și cine intra pe poarta mare a Ambasadei, la o țuică, la o sarma?: ditamai anticomunistul Matei Cazacu!, coșcogea familie de persecutați ai regimului: Sanda și Vlad Stolojan!, ultranaționaliști ca Theodor Cazaban, Leonida Mămăligă, Paul Barbăneagră, ce înainte declarau că se întorc în România ,,numai pe tanc’’, au descoperit Centrul foaaarte Cultural de la Paris (din localul Ambasadei RSR)!

Radu Negrescu-SuțuLucru care s-a repetat cu ocazia cocktailului de la Ambasadă, organizat de tovarăși în cinstea vizitei lui Iliescu la Paris, în noiembrie 1994.

Paul Goma – Exact. Apoi s-au extins poftele totalizatoare ale Bucureștiului și asupra unor sărbători naționale. După ce l-au naționalizat pe Rege și l-au pus să facă pe furierul-curierul, securiștii lui Iliescu, Constantinescu, Pleșu vor să controleze și sărbătoarea de Zece Mai (după ce ne-au fericit cu un 1 Decembrie ca Zi Națională! – însă n-au suflat o vorbă despre 28 Martie 1918, aniversare a 80 ani dela Unirea Basarabiei cu Patria Mamă).

Bine-bine: numirea Ciaușului (ambasadorul României la Paris, n.n.) a fost făcută de Măgureanu, a fost semnată de Constantinescu – însă mulți dintre prietenii noștri, exilați, anticomuniști, acum obosiți, și-au spus că… mai departe ei nu mai merg, că abandonează… Au început prin a frecventa Ambasada (întâi sub ambasadoriatul lui Paleologu, când au călcat în cazemata securistă de pe rue de l’Exposition și Monica Lovinescu și Virgil Ierunca), apoi au prins a ,,participa la acțiunile Centrului Cultural’’, condus întâi de Ion Pop, apoi de Virgil Tănase, apoi de Vasile Igna. Și la urma urmei: dacă Barbăneagră ,,merge’’ cu Caramitru, prieten intim al generalului de securiate Pleșiță (fost ministru al Securității în 1977, cel care ne-a lichidat pe noi, ,,cu Drepturile Omului’’, apoi după 3 august, pe minerii din Valea Jiului), de ce să ne mai mirăm că dârzul Mihai Korne nu mai deschide gura din iunie ’90, că publicația lui, ,,Lupta’’, a devenit foaia parohială a Cotroceniului, că Sanda Stolojan se freacă de gloaba realist-socialistă Nina Cassian și de Bianca Marcu-Balotă, că Vlad Stolojan îl laudă pe Brucan, că… Ba eu unul mă mir. Și mă revolt. Și-mi spun, îmi repet, să nu uit: ,,Din ce îmbătrânește, omul se prostește: se căcănărește’’.

Radu Negrescu-SuțuPutem spune că, în condițiile în care structura securistă a ambasadelor a rămas neschimbată, exilații au obligația, datoria morală de a nu le cauționa, frecventându-le. Și nici diversiunile acestora numite Centre Culturale, care aparțin tot de Ministerul de Externe. La Paris, niciun ambasador de după 1989 nu a permis exilaților accesul la dosare, niciunul nu a clarificat circumstanțele crimei din 1982. Unde este atunci schimbarea de care ni se tot vorbește?

Paul Goma – Să trecem deci la deschiderea și scotocirea arhivelor ambasadelor României comuniste de alaltăieri, de ieri, de azi (Dej, Ceaușescu, Iliescu, Constantinescu). Repet: atâta vreme cât Constantinescu va rămâne președinte al României, MAE va fi în continuare ce a fost: partea externă (cum ar veni: aia cu poziție-frumoasă-vedere-la-stradă) a MAI. Atâta vreme cât președintele României va ajunge – apoi, rămâne – la putere cu ,,ajutorul’’ lui Petre Roman (care vasăzică: MAI), oricâte zugrăveli ale fațadei vor fi operate, esența (interiorul exteriorului) va rămâne aceeași. Exilaților trebuie să li se spună, să li se repete (știu ei foarte bine cum stau treburile, dar au obosit, au îmbătrânit, li s-au strâmbat picioarele): la Paris, pe rue de l’Exposition, sarmalele-țuica-Miorița sunt riguros aceleași, acum cu-Ciaușu, ca și cu-Cicio Pop, cu-Aninoiu, cu-Gigea; serviciile aduse comunismului la Centrul Cultural dela Paris de Ion Pop au fost strict identice cu ale lui Vasile Igna, Tănase cel Virgil și alți scriitori curați. Pe-acolo, în schimb, freacă parchetul prietenii mei soții Stolojan, Mămăligă, Barbăneagră, Cazaban, Vișniec, Ilie Constantin, Papilian, Edgar Reichmann, Țepeneag și chiar de m-aș duce, n-aș găsi unde să pun piciorul stâng de-atâta verticalitate scriitoricească.

Multe lucruri bune a adus revoluțiunea la români: libertatea opiniei, a presei, a călătoriilor, a întreprinderii individuale însă printre cele rele: a făcut ca trei sferturi din exilații anticomuniști activi să depună armele. Din stradă, unde manifestau, au trecut în curte, din curte în ,,saloanele’’ ambasadei. Și ce mai contează că după aceea povesteau, cu greață, cum au întâlnit aceleași moace de securiști pe care, înainte, le doar întrezăriseră fotografiindu-ne. Rubiconul (ca să-i trag și eu o trimitere înalt culturală, precum însuși Paler) fusese trecut. Pragul acela este, în continuare, o frontieră între noi și ei. Or, Matei Cazacu, soții Stolojan erau de-ai noștri; prefăcându-se în navetiști harnici ,,peste prag’’, au devenit de-ai lor.

Firește: ard de curiozitate să aflu ce se ascunde în arhivele ambasadelor, vreau să știu tot ce știu arhivele despre ,,exilatul’’ Gustav Pordea, agent de influență, despre ,,fugitul’’ I.C. Drăgan care se ,,convorbea’’ cu Ceaușescu și despre Traian Filip și Mihai Pelin care asudaseră din greu, cazarmic, la sucursalele editurilor Nagard (Drăgan, citit de-a-ndoaselea), sau despre ,,exilatul’’ de la Londra, Michael C. Titus și cum a avut Drăgan acces la Arhivele Securității (în 1980!).

Vreau să știu cine, cum a pus la cale atentatele cu bombe ascunse în cărți (expediate dela Madrid, în 1981), care i-au rănit pe Nicolae Penescu, pe Șerban Orescu și m-au ratat pe mine. Vreau să știu, am acest drept pe care nimeni și nimic nu-l poate aboli, prescrie, amnistia: numele, adresa, datele de familie ale celor care au pus la cale în 6 martie (!?) 1978, la Paris, uciderea (prin otrăvire) a fiului meu Filip, în vârstă de doi ani și patru luni. Cer să mi se comunice toate datele privitoare la inițiatorii și executorii, la Paris, în 1980, a tentativei de răpire a fiului meu, în vârstă de 5 ani. Era… ,,o Doamnă îmbrăcată în roșu’’ (sic!). Vreau să știu cine este și unde locuiește, cine-i e soț, tată, mamă, soră, dar mai ales copil, ca să dezleg enigma de pură zoologie: cum de o femelă, acea ființă care naște pui vii și-i hrănește cu lapte, este în stare să răpească și să suprime un alt pui viu, al altei femele? Firește, vreau să știu adevărul-adevărat, ,,din gura arhivelor’’, ceea ce până acum cunoșteam doar din poveștile lui Hirsch-Haiducu-Vișan-Forrestier, securistul trimis să mă otrăvească, însă care s’a predat serviciilor secrete franceze (’’L’Affaire Tanase-Goma’’). Mai ales dacă ,,prietenul’’ meu generalul Pleșiță, șeful Securității (și prietenul lui Breban și al lui Caramitru) a fost amestecat, ca să cer judecarea lui pentru premeditare, incitare, complicitate la crimă și omor. În fine, sunt curios ca o maimuță: câte cadavre se vor fi aflând îngropate în grădina Ambasadei de pe rue de l’Exposition? Optsprezece? Sau numai șaptesprezece – dintre care șase femei? Ce s’a întâmplat cu securistul lichidat prin înjunghiere, în chiar momentul în care deschisese o fereastră spre Avenue Bosquet?

Întrebat de jurnaliști ce hram poartă mortul de sub fereastra Excelenței sale tov. Ambasador, ,,diplomatul’’ Cicio Pop (sau Aninoiu, sau Gigea? – ce contează, putea fi și Ciaușu, același grad poartă – oricum, unul mult mai mic decât ,,șoferul’’) a răspuns că ,,într’adevăr, un funcționar, suferind de o gravă depresie nervoasă, căci îl lăsase nevasta, el, căci, s-a sinucis…’’. Presa capitalistă nu s-a sfiit să glumească pe seama tragediei: depresivul părăsit deschisese fereastra, își înfipsese un cuțit între omoplați, după care se azvârlise-n gol… Ei: care-i adevărul?

Radu Negrescu-SuțuMă întreb, în aceste condiții, ce-i poate oare determina pe exilați să frecventeze o lume care nu este a lor? Doar sărmăluțele și țuiculițele, colindele și conferințele, concertele și expozițiile? S-au putut lipsi foarte bine de toate acestea ani de zile. Este clar că sloganul lansat tot de Securitate, cu ,,Ambasada care este acum a noastră’’ (!?) sună fals. Sau cel cu ,,pentru a păstră legătura cu Țara’’, care este o altă prostie. Nimeni din familia mea nu a pus vreodată piciorul în Ambasadă și aceasta nu ne împiedică să fim convinși de identitatea noastră românească. Deci, conștienți de nesinceritatea acestei relații ,,contra naturii’’, de ,,bășcălia’’ de prost gust a securiștilor Ambasadei după plecarea lor, exilații se complac, totuși, din naivitate sau interes, în a fi recuperați, cu puținele excepții ale celor care refuză net această relație sau care se duc acolo pentru a lua o poziție. Nu știm până la urmă dacă este lipsă de discernământ, de caracter, amândouă sau altceva. Domnule Goma, mulți români din Exil sunt exasperați de persistența confuziei existente între termenii deloc compatibili de Exil și Diasporă. Este această confuzie întâmplătoare sau voită?

Paul Goma – La un deceniu după răsturnarea din decembrie ’89, se observă cu stupoare că noțiuni interzise sub comuniști ca: ,,samizdat’’, ,,disident’’, ,,literatură de sertar’’, ,,exil’’ nu sunt stăpânite nici măcar de cei care ar trebui să-i învețe pe ceilalți cuvintele: scriitorii. Diaspora românească? Să existe așa ceva? ,,Diaspora’’ este un termen folosit în Septantă și înseamnă, în greacă: împrăștiere, dispersie, diseminare (indică seminția). Evenimentul ce l-a produs a fost o măsură brutală și generală de alungare a evreilor din Palestina, vatra lor, cu o precizare: au fost dispersați în cvasitotalitate.
Se mai vorbește de diaspora armenilor. Dacă cei din Turcia au fost, în 1915, victime ale unei tentative de genocid, supraviețuitorii masacrului au fugit din Turcia, împrăștiindu-se în toată lumea, însă vatra nu le-a fost distrusă în totalitate, măcar pentru că ,,cealaltă parte’’ se afla pe teritoriul unui dușman al turcului: rusul. Cât despre diaspora țiganilor, împrăștiați, diseminați, dispersați în acest mileniu (e drept), nu se știe dacă aceștia constituiau în presupusa lor vatră (India) o etnie (seminție) aparte, sau doar o castă și nu se cunoaște motivul ieșirii lor din subcontinentul indian (luare în robie, emigrare?).

Românii constituie o etnie, o seminție (pe care îi unește limba) și au o vatră comună: teritoriul istorico-lingvistic românesc – spațiul carpato-danubian. Cu câteva rare excepții (ardelenii ,,la America’’ și moldovenii, ,,la Brazilia’’), Românii au fost puțin tentați de desțărare, de emigrare, față de alte nații. La noi se venea (greci, albanezi, bulgari, sârbi, evrei, armeni, polonezi), dela noi nu se prea pleca… Ocupația rusească și comunismul au provocat exodul și al românilor. După instaurarea RPR, frontierele au fost închise și din acel moment (1948) datează termenul comunisto-securist de ,,fugar’’, aplicat atât celor care, amenințați de arestare, se ascundeau în țară, cât și acelora care treceau clandestin granița. Cuvântul fusese îndelung cântărit de… psihologii de la Răsărit: trebuia să desemneze, nu doar un ,,dușman de clasă’’, ci și un ins demn de dispreț, un nemernic, un fricos, un laș, unul care nu primește lupta dreaptă, ci… fuge: fugarul.

Pentru comuniști, ulterior, toți românii care s’au stabilit în Occident erau… ,,fugiți’’, termenul extinzându-se și la cei care, profitând de o călătorie legală, rămăseseră. Nicolae Breban folosea acest termen pentru a-i desemna chiar și pe aceia care, după evenimentele din 1989, plecaseră să-și caute norocul aiurea. Breban nu era decât un ,,navetist’’, cum numai Pintilie, Cernescu, Sorescu și Blandiana erau. Refuzând însă eticheta de ,,navetist’’, el le întorcea insulta zicându-le ,,fugari’’ tuturor exilaților, cu excepția soției sale și a lui Țepeneag. Și, ca și Pintilie, pretindea că a trăit în exil, la Paris, (praf le făcea pe fetițe, mai ales pe mătușile lor – chiar și pe Grosan-Buduca-Nedelciu!), în același timp publica la periodicele din țară, îi apăreau cărți în România, era sărbătorit și încununat cu premii. Chiar să nu mai existe nimeni în România care să cunoască deosebirea dintre exilat și navetist?

Radu Negrescu-SuțuDeci termenul de ,,Diaspora’’ aplicat românilor, oricare ar fi ei, este greșit.

Paul Goma – Sigur, este inadecvat. Nu se poate vorbi de o diasporă românească. Chiar dacă ne încredem în cifrele propuse (cca. 11 milioane), aceasta reprezintă jumătate din totalul românilor din interiorul granițelor, nicidecum cvasitotalitatea seminției. Cei mai numeroși români aflați în momentul de față în afara hotarelor sunt basarabenii și bucovinenii, care nu au nicio legătură cu diasporizarea: ei au fost înstrăinați nu prin alungare dela vatră, ci ca urmare a ocupării vetrei de către străini: rușii. Unii au fost deportați în Asia Centrală, în Siberia, în Marele Nord, dar această parte a reprezentat doar între 25-40 % din populație. Înstrăinați nu prin alungare, ci prin schimbarea statutului vetrei lor, prin schimbarea limbii, a alfabetului, basarabenii și bucovinenii se află încă în ,,exil pe loc’’.

Singurii care ar intra în categoria diasporiților sunt cei plecați ,,în Vest’’. Dar au fost ei alungați, dispersați, așa cum s-a întâmplat cu evreii din Palestina acum 2000 ani? Nu. Ba chiar din contra. Au plecat fiindcă au dorit ei să plece, fie legal (cu acte), fie ilegal (fugiți). Este greșit să fie incluși în ,,diaspora românească’’ sașii, șvabii, evreii…, căci aceștia au fost repatriați, chiar dacă au păstrat și chiar cultivă nostalgia sărmăluțelor, mititeilor, țuiculenei, Mariei Lătărețu pe meleagurile Frankfurtului și ale Tel Avivului.

În fine, cred că pentru a face parte dintr-o diasporă mai este necesar și ca fiecare individ-diasporit să aibă conștiința originii, a identității sale. Or, românul, dacă se laudă că e român față de alți români, în prezența străinilor își ascunde originea, de parc-ar fi de rușine; îi încurajează și obligă pe copii să vorbească numai limba țării de adopție, în fine, cui i-e rușine de origine, își merită soarta. Rușinoșii nu vor alcătui niciodată un popor – nici măcar diasporă.

Radu Negrescu-SuțuDeci ,,Diasporă’’ nu putem fi. După cum spuneați: nici coloniști, românul neavând sânge de colonist. Poate doar emigranți. Dar exilați?

Paul Goma – Exilul este un termen valabil pentru toți cei care nu se mai află în țara lor, în vatra lor. Acești oameni nefericiți (dintotdeauna) sunt exilați ori de bunăvoie (nemaiputând suporta condițiile din vatra lor), ori siliți (prin expulzare). Sau cei pe care i-au prins evenimentele în afara României (în diplomație – Eliade, Baciu, V. Horia, Ionescu) și care nu s’au mai întors de frica represaliilor. Sau cei care au venit pe jos, trecând frontiera (Cușa, Pârvulescu). Apoi ,,cumpărații’’ (unii chiar scoși din pușcărie) prin relații și prin bani. A urmat apoi perioada de dezgheț, când frontierele s’au întredeschis pentru turism și schimburi culturale și de familie, care a durat până în ’89, și care a facilitat rămânerea românilor în Occident.

Radu Negrescu-SuțuO contribuție nemaipomenită a avut-o Ungaria, înainte de 1989, când românii, chiar și cei care nu erau neapărat de origine maghiară, se refugiaseră la unguri.

Paul Goma – Sigur, Ungaria a avut o contribuție considerabilă înainte de ’89, primind refugiați politici din România (sau din RDG, înainte de căderea Zidului, în trecere spre RFG). Deci, în această ultimă categorie intru și eu, care am profitat de o viză turistică și am cerut azil politic. Întâmplător noi am fost implicați într-o acțiune, să zicem, politică: Mișcarea pentru Drepturile Omului, pentru care am și suferit. Azilul politic la noi a fost o consecință logică. ,,Exilul’’ deci, ca să ne întoarcem la terminologia noastră, ca și ,,Diaspora’’, era un termen interzis în România înainte de ’89, când se vorbea numai de ,,fugiți’’, de ,,bandiți’’.
Radu Negrescu-SuțuDomnule Goma, observ după 1989 apariția unui nou fenomen: exilații încep să se jeneze a mai folosi termenul de ,,Exil’’. Participând cu abnegație la colindele și sărmăluțele pregătite de, cum se amuza să spună soția mea: ,,Asociația Doamnelor Ortodoxe de la Ambasadă’’, aceștia afirmă sus și tare apartenența lor la… Diaspora românească, termen de care nu se mai jenează, ba chiar se mândresc. Care poate fi rațiunea acestei schimbări de poziție?

Paul Goma – Acum, după ’89, Exilul a devenit un fel de gheto, de țarc. Nu e bine să trăiești în gheto, bineînțeles. Pe când, dacă zici Diaspora, lărgești frontierele, lărgești sfera și atunci intră și cei care se duc la Ambasadă, și cei care dau mâna cu Iliescu. Vorbesc aici de prietenii noștri, de cei cu care manifestam noi în fața Ambasadei, chiar președinți ai Ligii pentru Drepturile Omului, ca Sanda Stolojan, și care acum, de braț cu soțul și înconjurată de finii ei, soții Matei Cazacu, și de fiul lor Nicolae, se duceau la Ambasadă exact în momentul când pe noi ne umfla poliția franceză și ne băga în dubă. Asta nu se uită. Sau Virgil Tănase, prietenul meu care s-a purtat foarte bine când a fost în România și care sunt convins că a mințit când s-a lăudat că a fost informator, presupun că a început să lucreze cu ei doar după cazul Haiducu. Ei bine, de el nu mă mir, dar de Sanda Stolojan m-am mirat și am suferit. De Cazaban m-am mirat, de Mămăligă de asemenea, ei care pretind că se duc acolo pentru Centrul Cultural, care nu are nimic de-a face cu Ambasada, cultura sarmalelor fiind cu totul alta chestie. Deci, prin această judecată, noi nu numai că ne diferențiem, dar ne și izolăm de ei.

Radu Negrescu-SuțuSau mai degrabă ei de noi.

Paul Goma – Sigur, numai că o să rămânem foarte puțini. Pentru că cei care nu fac diferența între Exil și Diasporă (care este termen guvernamental, dela București) sunt analfabeți. Deci, cu Exilul nu știu ce se întâmplă. A fi ,,exilat’’ înseamnă a poseda certificatul acela de refugiat politic. Dar câți mai suntem, în Paris, în această situație? Noi trei, în familia noastră, și mai știu unul: Remus Radina. Pe pașaportul nostru scrie clar că putem călători în toate țările, cu excepția Românei. Certificate reînnoite după noiembrie 1996. Vor fi știut ei ce-or fi știut francezii, de ne-au dat aceste certificate de refugiați politici! Acum, există în primul rând interese. De recuperare de proprietăți (interes perfect legitim), de exemplu. În mentalitatea românească însă, exista cultul arvunei, adică acel avans ce trebuie dat, acel gaj, pentru a obține ceva. Dând un gaj de fidelitate, de plecăciune, de sarma, de țuică la Ambasadă, oamenii au impresia că li se va facilita recuperarea proprietăților. Oricâte plecăciuni ar face ei pe la Ambasadă, frecând sarmaua, n-au să obțină… favoarea unui drept.

Radu Negrescu-SuțuExistă însă și oameni care nu au interese vizibile, nu au nimic de recuperat, în Țară nu călătoresc, însă călătoresc asiduu la Ambasadă, flatați de a fi ,,băgați în seamă’’ de securiștii de acolo.

Paul Goma – Există oameni cu o personalitate mai puțin marcată, care, în România, pe strada lor, la slujba lor, în mediul lor erau cineva și care, odată ajunși în Occident se pierd, nu mai sunt băgați în seamă. Cum să funcționeze oare ambasadele și centrele culturale normal când încă nu s’a făcut o reformă normală a Ministerului de Externe? Să nu încerce Pleșu să ne îmbete că ME n’are nicio legătură cu Securitatea, când totdeauna, în toate țările comuniste a avut. Când ambasadele erau conduse de șoferi mai mari în grad decât ambasadorii.

Radu Negrescu-SuțuCentrele culturale de pe lângă ambasade, asiduu frecventate de exilații noștri amnezici, nu țin de Ministerul Culturii, cât or fi ele de culturale, ci de Externe, anexă a Internelor, deci a Securității.

Paul Goma – Sigur, însă la Externe au fost recrutați și s-au oferit chiar a fi recrutați și cei din aristocrația locală (ca Valentin Lipatti, ca Anca Boldur, fiica generalului Boldur-Lățești și soție a lui Balaci), sau dintre provinciali (cum sunt ardelenii, care se pornesc greu – zicea Coșbuc – dar și când se pornesc, nu-i mai poți opri). Cel puțin în Cultură, erau în proporție de 75 % printre tovarășii de sus, de la CC, ferocii ardeleni: Dudu Bălan, Ghișe, Brad… iar în Diplomație, la Paris, să nu uităm că aici au fost înainte tovarășii Aninoiu, Cicio Pop, cel din familia memorandistă! Cum să fie ,,reformată’’ Securitatea? Când victima îl face pe călău să fie și mai rău decât ar fi fost dacă victima nu ar fi consimțit. Dacă Seniorul Coposu n-ar fi deschis porțile PNȚ-ului să intre toți securiștii? Ciaușu, de exemplu, acest securist pentru care ,,diplomația’’ este costumul sau civil, cu epoleții pe dinăuntru, este membru PNȚ-ist din acea perioadă.

Radu Negrescu-Suțu – Este clar că adeziunea tov. Ciaușu, vechi demnitar comunist, la PNȚ nu era doar de circumstanță, din oportunism politic, ci făcea parte din planul de infiltrare a Partidelor istorice.

Paul Goma – Deci, dacă tendința oamenilor este să se ducă acolo și să se simtă bine, să fie sănătoși! Eu, în nefericirea mea, sunt fericit: sunt scriitor și nu sunt legat de pământ. Eu locuiesc Limba română, care nu este pentru mine un instrument, ceva pe care pot s-o schimb ca pe o cămașă, ci este pielea, pielea pe care n-o poți schimba: stai în ea, mori în ea, iar dacă ți se ia, mori! Deci, eu stau la Paris, unde nu mă simt desțărat pentru că țara mea este Limba română. Exilul nici măcar nu a fost infiltrat, căci infiltrarea este o acțiune împotriva unui corp care opune cât de cât rezistență. Or, noi am venit în întâmpinare: vă rugăm regulați-ne, bateți-ne, scuipați-ne, dragi tovarăși! Cu câteva excepții, toți frecventează Ambasada și deci nu mai pot fi prieten cu asemenea oameni. Mie nu-mi pare rău că i-am cunoscut, îmi pare rău că ne-am despărțit. Comunitatea românească nu cunoaște solidaritatea, fiindcă a rămas întotdeauna o comunitate rurală, pastorală, ciobănească. Ciobanul, care este singur cu mioara lui, cu turma lui, nu se solidarizează cu altcineva decât atunci când este să omoare pe altul – și ajungem la Mitul Mioriței. Se unesc doi, sau trei împotriva altuia, și-i dau, nu cu pușca, nu cu săgeata, nu cu sulița, ci cu bâta-n cap, sau cu un pietroi, când doarme. Ăsta este românul!

Radu Negrescu-Suțu – Domnule Goma, în Țară, precum în Occident, se foloseau doi termeni deloc analogi: ,,disident’’ și ,,opozant’’, într-o totală confuzie. De unde provine această confuzie, nu întotdeauna cauzată de simpla necunoaștere a termenilor?

Paul Goma – Noțiunea de disident-disidență continuă să fie tulbure, contradictorie în capul românilor. Prin Europa Liberă, Deutsche Welle sau BBC, de-a lungul a vreo 20 ani și a sute, dacă nu mii de emisiuni s-a spus, s-a repetat până la sațiu ce este această disidență și ce semnificație avea în anii ’60, ’70, ’80, dar în van. A fost ca și cum Noël Bernard, Vlad Georgescu, N.C. Munteanu, Tismăneanu și Monica Lovinescu s-ar fi adresat munților și văilor, spațiului mioritic: nimic nu ,,trecea’’. Ori românii nu mai știau românește, ori ,,desțărații’’ nu ținuseră pasul cu involuția limbii române din Țară. Când nu era nici o greutate ca să priceapă că: din motive de tactică favorabilă intelectualilor ruși ce se manifestau împotriva regimului comunist, în perioada reînghețului (mai cu seama sub Brejnev), o sumă de jurnaliști (în special americani, nemți, francezi bine culpabilizați de ruși, foarte de stânga), de diplomați sau editori occidentali, pentru a nu redeclanșa teroarea împotriva noii forme de rezistență care încă nu avea un nume, au hotărît să folosească interpretabilul termen de ,,disident’’. În caz de ,,supărare’’ a Kremlinului, occidentalii puteau pretinde că acele persoane nu sunt neapărat opuse comunismului (ceea ce ar fi dat termenul de ,,opozant’’), ci doar niște blânzi reformatori ai societății actuale, niște total neputincioși ,,disidenți’’.

Radu Negrescu-SuțuCa de exemplu în Cehoslovacia ?

Paul Goma – Ca cehii, sigur, care nu erau neapărat opuși regimului (Dubcek nu a negat comunismul), ci voiau doar aplicarea unor drepturi ale omului, un comunism cu față umană, voiau un fel de… înghețată fiartă! Nu se știe exact cum au reacționat țarii Comitetului Central la aceasta astuție avocățească, dar știm (din surse directe) cum au reacționat interesații, ,,disidenții’’ înșiși. Cu mare vehemență, au dat declarații, interviuri în sens invers: că și ei cunosc latina și știu semnificația în toate limbile a cuvântului disidență – ei nu disidează de nimeni, de nimic, nu sunt reformatori ai comunismului, ci anticomuniști! Printre cei mai cunoscuți au fost Soljenițîn, Marcenko, Bukovski, dar existau și opozanți, implicați în ,,cazul Pasternak’’, aflați în acel moment în Gulag (ca Daniel și Siniavski), precum și alții, mai tineri, care și-au spus că, în lupta cu fiara, orice mijloace sunt bune (chiar și neadevărul) și au acceptat eticheta lipită de occidentali (,,disidenți’’), pentru a-și continua… activitatea antisovietică (precum A. Amalrik, autorul eseului ,,Va supraviețui URSS până în 1984?’’).

Aceasta diversiune lingvistică a reușit și a etichetat întreaga mișcare de opoziție, de anticomunism, făcută după Conferința de la Helsinki. Deci, a fost impunerea termenului din partea jurnaliștilor occidentali și acceptarea cu jumătate, cu un sfert de gură din partea celor interesați (în primul rând rușii, după aceea cehii, care în ’68 nu doreau, cum am mai spus, schimbarea regimului, ci doar ,,ajustarea’’ lui. În România nu a existat așa ceva. Este foarte adevărat că o astfel de rezistență, de împotrivire, de opoziție poate lua forme strict individuale. Așa că la noi s-au semnalat cazuri de nonconformism, de anticomunism, de opoziție la comunism, care, prin contaminare-modă au fost numite ,,manifestări disidente’’.

Dintre nescriitori (lista este incompletă, însă ordinea oarecum… cronologică) am avut pe: Vasile Paraschiv, Carmen Popescu, Radu Filipescu, Doina Cornea, Gabriel Andreescu, Mariana Celac, Mihai Botez; iar dintre scriitori: Țepeneag, Virgil Tănase, Nedelcovici, Dorin Tudoran, și în ultimele momente ale ceaușismului pe: Dan Petrescu, Liviu Cangeopol, Luca Pițu, Mircea Dinescu, Dan Deșliu.

Dar, cum am mai spus, în capul românilor s-a instalat confuzia cea mai desăvârșită și nicio informație-informare nu le-a clintit ,,convingerea’’ că: disidentul este, prin definiție, un trădător (și recurgeau la exemplele de disidență partinică din România democrată – disidențele lui Anton Alexandrescu și Ghe. Brătianu, care au slăbit partidele țărănist și liberal); disidentul este (fost) membru al Partidului Comunist, dar, din pricina unor nemulțumiri ,,care nu ating esența’’, s-a manifestat împotriva liniei partidului (comunist); concluzie: disidentul este suspect și periculos pentru rezistența anticomunistă din România, deci trebuie demascat și înlăturat.

Aceste ,,luminoase’’ idei au fost colportate cu vehemență crescândă și în Exilul românesc. Pe de o parte de legionarii care instituiseră monopolul asupra întregii suferințe și rezistențe anticomuniste, pe de altă parte de exilații nelegionari (țărăniști, liberali sau fără-de-partid), care însă aveau o gândire nu mai puțin totalitară: tot ce a fost rezistență, închisoare, suferință… poartă semnătura lor (numai a lor și a cumnatelor lor). Printre cei mai consecvenți ,,demascatori’’ ai disidenților (începând din ’68-’69) au fost: Grupul BIRE (Paris) – cu René Théo, Chintescu, Virgil C. Gheorghiu, Manoliu fiul și mamă-sa, Radu Câmpeanu și soață-sa Dina, Paul Dimitriu, Gustav Pordea; Grupul Stindardul (München) – cu Emilian, Pantazi, Boutmy, Ovidiu Vuia, Eugen Lozovan; și Grupul UMRL-Românul Liber (Londra) – cu Ion Rațiu, prietenul meu Ionică Varlam și alți aburiți.

În afară de aceste grupuri (mai direct, mai indirect manipulate de Securitate), mai existau altele, notorii ,,antene securiste’’, dar folosind aceleiași formulări în atacuri: Grupul I.C. Drăgan – cu Michael C. Titus, Traian Filip, Mihai Pelin (la Londra, Roma, Milano), Grupul Milhovan – prietenul și editorul lui Carandino (la New York), în timp ce la Madrid rămânea ca un… Gibraltar, Mișcarea Legionară. Cât despre… aerul mistic, nu mai puteai respira fără a fi intoxicat de miasmele legionaro-ortodoxo-securiste purtate de colo-colo de putori îmbătrânite-n rele ca: Plămădeală, Anania, Virgil Cândea și alți zoebușulengi. Grupuri și personalități atât de deosebite, însă acuzațiile (îndreptate împotriva Monicăi Lovinescu, a lui Virgil Ierunca și a mea) erau întristător de monotone: ,,agenți ai Securității’’, ,,comuniști’’, ,,trădători de țară’’, ,,jidoviți’’, și… cam atâta. Cu fiecare prilej spuneam : eu nu sunt disident, sunt scriitor.

Radu Negrescu-Suțu – Totala confuzie persistă și astăzi în Țară, chiar și la istorici. Manualul de istorie pentru clasa a XII-a din acest an (1999, Editura Sigma) vă prezintă drept ,,disident’’ (pag. 115), pentru ca la pagina următoare să deveniți ,,opozant’’.

Paul Goma – Da, nici acum, ,,după revoluție’’, deși au trecut mulți ani, degeaba, românii nu știu ce semnificație a avut în aceste ultime decenii disidența, și nici nu vor să afle. Pentru a nu afla adevărul (disidența a fost o formă de contestație a acestor decenii, de opoziție, de altfel singura), românii au dat termenului un sens batjocoritor, calomnios la adresa celor care făcuseră, totuși, câte ceva pentru compatrioții lor.
Radu Negrescu-Suțu – A fi fost opozant al regimului, avea ca efect izolarea contestatarului, marginalizarea sa socială și profesională, abandonarea de către prieteni și chiar rude. Teama de Securitate putea explica abandonul, însă nu și delațiunea, mai ales cea benevolă.

Paul Goma – Contestatarul, prin actul său de contestație, părăsește peștera ideologică în care trăia laolaltă cu semenii săi, care rămân pe loc complăcându-se pe undeva în situație și-și asigură, prezervează privilegiul obținut prin plecarea contestatarului, extinderea astfel obținută. Pentru aceasta el se folosește de orice mijloc eficace: luări de poziții, atacuri la adresa acestuia, turnătorii. Bineînțeles, am cunoscut această stare amară de izolare, de abandon, în 1968-69 când, făcând ce ar fi făcut orice alt scriitor (dar nu român!), mi-am trimis în Occident manuscrisele refuzate în Orient și m-am văzut evitat, izolat, carantinizat. Dar și în ’77 când, dintre toți foarte bunii poeți, excelenții prozatori, ca să nu mai vorbim de străluciții literați români, doar Ion Negoițescu a înțeles că Drepturile Omului pe de o parte erau și drepturile scriitorului, și pe de alta că exact scriitorii ar fi fost primii dintr-o comunitate obligați să le apere. În fine, în luna mai 1994, la Paris, la Colocviul despre Exil, când Monica Lovinescu și Virgil Ierunca m-au expulzat… și din Exil.

Dar în 1977, am mai spus-o și o mai spun, atunci când veneau oamenii să semneze (acei care reușeau să răzbată), au venit foarte puțini foști deținuți (dar au venit câțiva, ceea ce e cu atât mai de prețuit). De ce? Pentru că fuseseră descurajați: ,,Nu te duce la Goma că-i suspect, e omul rușilor, al jidanilor, vrea să facă să fie ocupată România de ruși și vrea ca ugurii să ne ia Ardealul!’’. Și cine ținea acest discurs foștilor deținuți, spre a-i descuraja să semneze? Noica, Țuțea, Stăniloae, bătrânul Bernea și Coposu. Da, chiar Coposu. Ce anume făcuse Coposu? El n-a pus mâna pe arme ca să atace Armata Roșie, ci cu verbul, cu prestigiul lui de membru eminent al unei formațiuni politice democratice, a militat pentru democrație, pentru libertate ș.a.m.d. Păstrând proporțiile, și eu am făcut același lucru. Cei din anturajul lui Noica, noicienii, pentru a-și justifica lașitatea, ne criticau și ne acuzau că suntem provocatori, agenți, ,,suspecți’’. Eu, în România nu am purtat eticheta de disident și nici nu am făcut caz de ea, iar în Franța, odată ajuns, am făcut declarații nete: nu mă consider ,,disident’’, mai degrabă ,,opozant’’.

Însă, lăsând la o parte conotațiile, mă întreb și întreb: ce este mai moral: să duci o acțiune împotriva răului, a minciunii, a intoleranței, a absurdului, a crimei, adică să-ți manifești opoziția, chiar cu riscul de a te numi disident; sau să mergi pe burtă, să consimți la toate și să te faci chiar complice, iar în intimitate, să te lauzi că ești… opozant?

Radu Negrescu-Suțu – Domnule Goma, după 1989 a apărut o nouă alternativă pentru exilați, aceea a întoarcerii acasă, fie ea definitivă (extrem de rară) sau… în vizită. Or, aceasta din urmă este o pură aberație, întrucât nimeni nu se poate duce în vizită la el acasă, altfel casa încetează a mai fi…,,acasă’’. În ce fel ne mai putem întoarce astăzi acasă?

Paul Goma – Întoarcerea în vizită este o aberație și o nerușinare din partea acelora care au o gândire de peșteră. Nu este vorba de peștera lui Platon, ci de una carpatină. Mă autocitez: atunci când locuiam aceeași peșteră, la un moment dat unii dintre noi au ieșit, cu o treabă oarecare. Și când au vrut să intre înapoi, nu și-au mai găsit locul, pentru că ceilalți s-au extins, s-au întins fiecare cu doi centimetri mai mult și au început să rânjească la noi: de ce v-ați întors, voi care n-ați mâncat salam cu soia, ce știți voi ce-i aici? Ce credeți că i-a spus, în primul moment, Mircea Dinescu prietenului său Tudoran? L-a întrebat: ,,Când te întorci la tine acasă, la Washington, Dorine?’’. Această întrebare-interpelare era una peștericolă. Dinescu, glumeț-glumeț, însă atunci era foarte serios. Adică: ce veniți voi peste noi, că noi de-abia am apucat ciolanul și nu ne-ajunge la toți. Mai veniți acuma și voi, dar cu ce drept? Ați plecat, plecați sunteți!

Cu timpul, oamenii au ieșit din caverne, și-au scobit bordeie, și-au ridicat case, chiar case-peste-case, însă au rămas tot cu o mentalitate de peșteră. Care se rezumă: individul care pleacă din comunitate e bun plecat chiar dacă se întoarce, considerat ,,trădător’’, străin, nu mai găsește loc în peștera natală. Peștera aceasta este locul în care nu mai pătrunde niciun înstrăinat! ,,Noi suntem de-aici, noi suntem cei mai bravi, cei mai dați dracului, născuți gata-făcuți, să nu ne vină alții, din altă parte, să ne-nvețe pe noi ce să facem, dar mai ales… ce să fi făcut’’. E o caracteristică a neamului nostru, să fie… neam prost. Adică, să mă duc în vizită în țara mea? Atunci când voi dori să mă întorc în România, să fie siguri: n-am să cer bilet de voie nici Buzurăi-Doda, nici lui Petre Roman, nici Zoepetrei, nici chiar tovarășei lor, Carmen Firan. Și nici lui Mircea Dinescu.

Radu Negrescu-SuțuOricum ar fi, întoarcerea exilaților în țară nu este dorită, nici măcar privită cu bunăvoință. Aceștia jenează, incomodează conștiințele și pozițiile celor rămași în Țară, întoarcerea lor fiind privită cu ostilitate. Se poate și fără ei, iar iubirea se poate practica și dela distanță, în mod mult mai comod, nu-i așa?

Paul Goma – Sigur că așa este. În 1977, pe când eram arestat, am fost exclus din Uniunea Scriitorilor, excludere la care au participat vârfurile scriitorimii: Manolescu, Doinaș, Nichita Stănescu, Fănuș Neagu, Blandiana, Sorescu, Bănulescu, Zaiciu… Decizia a avut loc pe când eu eram în pușcărie, ceea ce este un mare act de curaj din partea lor, nu-i așa? După 1989, normal ar fi fost să fim reprimiți. Ei bine, Dinescu, băiat deștept din Slobozia, a lansat: ,,Hai bă, că v-am primit pe toți!’’. Eu n-am reușit să stau de vorbă cu el. Câtă vreme a fost președinte al Uniunii s-a opus (nu prea tare, doar erau de acord cu el: Doinaș, Manolescu, Blandiana, Hăulică, Pleșu, Liiceanu) ,,ideii’’ de a trimite celor peste o sută de scriitori exilați câte o hârtie prin care să li se anunțe reprimirea (individuală, fiindcă individuală fusese excluderea) în Uniunea Scriitorilor.

Deci noi, fiecare dintre scriitorii exilați, am fost excluși pe rând, din motive precise. S-a schimbat direcția, dar nu și tactica. Cine din conducerea Uniunii Scriitorilor și cu ce argumente s-a opus reprimirii nominale a scriitorilor exilați, excluși din timpul lui Ceaușescu? Numai Uniunea Scriitorilor a fost implicată în acest refuz, ori și Ministerul Culturii, și alte ministere și comiții? Eu, ca victimă, am dreptul inalienabil să aflu adevărul, iar Uniunea Scriitorilor are obligația să-l facă public, doar no să aștepte să mor, că să mi-l comunice… postum. Ulici a ouat și el o idee: ,,Scriitorii exilați să facă cerere, ca să fie reprimiți!’’ Dacă fac cerere, admit implicit că injustiția, ilegalitatea comisă atunci când fusesem deposedat de cetățenie, de membria Uniunii Scriitorilor, nu era întru totul ilegalitate, injustiție – or, ei sunt ilegitimi dela 23 August și continuă și în zilele noastre. Adică să fac cerere ca să reprivesc cerul Patriei ? Să facă ei cerere, pentru că România e mai a mea decât a lui Petre Roman, a lui Constantinescu, adunător de cotizații la Universitatea de Partid, manipulat de Măgureanu.

Deci, timp de 20 ani (din 1970 și până în ’90) am fost interzis în România. Însă între 1970 și 1977 – când am plecat în Franța – am fost singurul scriitor interzis ,,pe loc’’, adică aflat în România și neavând voie să publice, nici să se scrie despre el. Șapte ani! Și nu doar eu, ci și soția și socrul meu, traducători. Deci, între 1970 și 1989 comuniștii m-au interzis, dar nu mi-au distrus cărțile. Niciun alt scriitor în acea perioadă nu a mai fost interzis.

După ’89, ce se întâmplă? Prietenii mei, anticomuniștii, îmi distrug cărțile. Ceaușescu nu mi-a ars, nu mi-a dat la topit cărțile, le-a retras doar de pe piață și le-a pus în depozit. Însă Liiceanu mi-a distrus o carte, Marin Sorescu mi-a distrus plumburile la altă carte, Papahagi nu mi-a distrus o carte, însă a luat bani de la Soros pentru publicarea cărții mele, nu a publicat-o, dar banii nu i-a restituit. Mai deplorabilă însă este atitudinea celorlalți! Cu o singură excepție (Laszlo Alexandru), niciun alt scriitor nu numai că nu a protestat, dar nici măcar nu și-a pus întrebarea cum stau lucrurile. Și într-un sentiment de culpabilitate (pentru că ei se simt totuși culpabili cu ceva), au strâns rândurile și au făcut front comun. Pe undeva, ei se simt vinovați de inacțiune, și-și caută justificări, chiar minciuni.
Cum? Cu ,,salamul cu soia’’ sau cu ,,noi cei care-am rezistat prin cultură’’. Se vede cum au rezistat prin cultură: așteptând să vină revoluțiunea peste ei, să se elibereze, să vină la Paris și să-și scrie aici mărturia, fără vreun risc. Pentru că nația noastră românească nu e deșteaptă și degeaba ne explică Horia Bernea că noi avem vocația sfințeniei și a suferinței… Dela o vreme însă, cu contribuția Monicăi Lovinescu, am aflat că nu sunt doar înjurătorul, procurorul, insultătorul, eu sunt și contestatul. Din contestatar am devenit… contestat. Exilat până și din… Exil. Ei bine, când ai pierdut aproape-totul, rămanand doar cu ,,niște principii’’, nu le încalci, măcar ca să nu pierzi totul-totul-totul.

Radu Negrescu-Suțu – Domnule Goma, ca martor participant la evenimentele anului 1977, am fost profund surprins aflând că preotul Calciu-Dumitreasa s-a declarat fondator al Mișcării pentru Drepturile Omului din România acelui an. Toată lumea își amintește sau ar trebui să-și mai amintească numele primilor semnatari și inițiatori, care erau, în ordine alfabetică: Paul Goma, Adalbert Feher, Emilia Gesswein, Erwin Gesswein, Maria Manoliu, Sergiu Manoliu, Ana Năvodaru-Goma și Șerban Ștefănescu. Cum a ajuns oare preotul Calciu în stare să comită această impostură?

Paul Goma – Pe Calciu îl cunosc, nu din închisoare, întrucât nu am făcut pușcărie împreună, ci din libertate, printre ,,pușcăriașii’’ vechi. Lui Calciu i-am solicitat odată, prin intermediari (Drăgoescu și Petrișor), să-mi dea oarecari amănunte despre Pitești. Nu mi le-a dat. L-am înțeles: căci foarte mulți dintre ,,piteșteni’’ refuzau. Unul singur a avut curajul, Ștefan Davidescu, care mi-a povestit de mai multe ori, Dumnezeu să-l țină în sănătate pentru a-și termina mărturia. În 1977: din ceea ce-mi spunea Drăgoescu (,,piteștean’’ și el, care-a venit la mine și a semnat și-a fost arestat, bătut și chinuit), Calciu s-a ținut cuminte. Nici măcar nu mă așteptam să semneze, Calciu, după cum n-au semnat nici alți pușcăriași. În sfârșit, n-a semnat că… n-a semnat. Nimănui însă, nici măcar în gând, nu i-am reproșat vreodată acest lucru. Iar faptul că nu a semnat ,,Scrisoarea deschisă’’ nu a însemnat de fel că l-am considerat ,,dușman’’. N-au semnat nici Marcel Petrișor, care-mi era prieten, nici Dimov, nici Mihalaș, nici Lucian Raicu, nici Valeriu Cristea, nici Dana Dumitriu, nici Sorin Titel, nici Marius Robescu, Ileana Mălăncioiu ori Gabriela Adameșteanu și nu le-am purtat ranchiună. Fiecare își cunoștea interesele și curajul.

În momentul în care, aflându-mă la Paris, am aflat că în România, Calciu (printre alții) a fost rearestat, prin ’79, cum tocmai alcătuisem, sub patronajul lui Eugen Ionescu, ”CIEL” (Comitetul intelectualilor pentru Europa libertăților), am alcătuit niște proteste prin care-am sărit în apărarea lui și a lui Țuțea, Petrișor, Aurel State și Voinea, toți foști pușcăriași pe care Securitatea îi tot chinuia, îi tot convoca și, ultima oară, îi și arestase.

Radu Negrescu-SuțuÎi arestase pe fiecare în parte, pentru o chestie individuală, sau ca grup?

Paul Goma– Nu, nu. Pe câte o chestie individuală, dar cum Securitatea are talentul de a face amalgam și de a-i baga în același lot, i-a luat împreună. Noi am făcut scandal aici, deci, și ei au fost eliberați. După ce au mai trecut niște ani și Calciu a avut mari necazuri, întâi cu Mitropolia, apoi cu Securitatea, și a fost din nou arestat, noi, la Paris, nu am stat cu mâinile-n sân și iarăși am făcut proteste. Prin ,,Liga pentru apărarea Drepturilor Omului’’ – Maria Brătianu, Sanda Stolojan, Cesianu, Berindei (mai puțin) și Marie-France Ionesco (mai mult) – am făcut moratorii, interpelări, informări, articole de ziar întru apărarea persecutatului Calciu. Însă de data aceea nu am mai avut succes.

Calciu a fost condamnat și trimis la Aiud, însă noi nu am – ca să zic așa – dezarmat (numai Eugen Ionescu câte articole a scris în ’’Le Monde’’ despre Calciu), am organizat și un fel de campanie. În cele din urma Calciu este eliberat și autorizat să plece în America. Bineînțeles, m-am bucurat, i-am trimis o scrisoare prin amicii noștri comuni, i-am trimis și cărțile mele, una chiar despre Pitești, în franceză. I-am scris doua scrisori și Calciu mi-a răspuns o singură dată, după care… nu mi-a mai scris. Spre surprinderea mea însă, am citit prin ,,Cuvântul românesc’’ de la Hamilton, niște atacuri nu doar în general la adresa noastră, a grupului din care făceam eu parte, pentru apărarea Drepturilor Omului, dar chiar împotriva mea, în particular. După aceea, pe o foaie volantă pe care a pus-o în circulație, ataca stilul meu ,,vulgar’’. De ce? Acolo nu spunea, însă am dedus: pentru că îi atacasem pe legionarii teologo-securiști Plămădeală și Anania. Și cu asta s-a terminat și nu am mai avut nicio legătură. Nu m-a interesat Calciu până când s-a dus în România, prin februarie 1998. Atunci a făcut acea declarație surprinzătoare, pentru care eu l-am atacat într-un articol în ,,Lumea liberă’’ și în ,,Cotidianul’’. A pactizat cu Teoctist, apoi s-a pronunțat împotriva deschiderii dosarelor preoților

Radu Negrescu-Suțu– Opinia acestui fost deținut politic anticomunist este surprinzătoare. Spune așa: ,,Accesul la dosarele preoților ortodocși care au colaborat cu Securitatea trebuie, din capul locului, interzis, iar dacă acest lucru se va face, atunci aceia care o vor face vor suporta Judecata Divină’’. Ciudată interpretare, pentru un preot, a Judecății Divine!
Paul Goma – Ca să pună moț acestor prostii și porcării, Calciu adăuga: ,,Toți am păcătuit sub comunism’’. Parcă l-aș fi auzit pe dilemiotul curluntristo-diversionist Pleșu! Ce se va fi întâmplat? Medicinistul Calciu, arestat în 1948 pentru activitate legionară, reeducat la Pitești, reeducator la Gherla, judecat în Lotul Țurcanu II, ne-executat, băgat la Secția de Exterminare din Jilava (unde Îl găsește pe Dumnezeu), caterisit, silit să părăsească România vreme de 21 ani, sare dintr-o dată în teleaga Bisericii Securiste Române, schimbă pupături cu boaita de Teoctist, se trezește dându-și părerea despre dosarele de securitate și, în același preț, pătrunde și în Mișcarea pentru Drepturile Omului din 1977, dar nu ca simplu aderent, ci ca fondator! N-o fi prea mult?

Culmea: apare în ,,Memorialul Durerii’’, în emisiunea pe care a făcut-o, în sfârșit, după opt ani de zile, Lucia Hossu-Longin (pentru că s-a opus Monica Lovinescu: ba că Goma e bolnav, e bolnav de inimă, înjură pe toată lumea etc.). Femeia a făcut, pe de o parte, o treabă extraordinară, adică a scos din arhive niște documente pe care eu bineînțeles că nu le mai aveam (de pilda scrisorile unor popi, care-mi erau trimise în timpul acțiunilor din ’77, în care aceștia mă insultau; mă afuriseau și mă amenințau. Însă, surpriză: apare Calciu pe generic, indicat: Pr. Prof. Gh. Calciu-Dumitreasa – semnatar al ,,Scrisorii Deschise’’, fiind apoi prezentat de realizatoare drept unul dintre fondatorii și susținătorii ,,Mișcării Goma’’. În primul rând că eu nu am folosit și nici nu-mi place să folosesc termenul de ,,Mișcarea Goma’’. A fost o modestă mișcare pentru Drepturile Omului.

Radu Negrescu-SuțuModestă, dar care a zguduit totuși bine de tot regimul ceaușist, cu Securitatea sa cu tot, literalmente depășită de evenimente în acel an. A fost ceva fără precedent pentru cei din generația mea, a fost exemplul de urmat și mulți dintre noi am făcut-o, eliberându-ne de frică.

Paul Goma – În fine… Dacă el însă, Calciul, ar fi spus doar: ,,unul dintre semnatari’’, aș fi trecut cu vederea, dar ,,fondator’’?! Am contactat-o atunci pe Madam Hossu și am întrebat-o de unde a scos asta. A răspuns că a găsit lista semnatarilor, alcătuita de mine, și de-acolo l-a scos. La care eu: nu se poate, lista semnatarilor a fost scrisă de mine de mână și bătută tot de mine la mașină și a defilat pe ecran, acolo Calciu nu apărea. Ea mi-a promis că-mi va trimite documentul și… nu mi-a trimis nimic. Ne aflăm în fața unui neadevăr istoric. Oi fi eu obișnuit cu măgăriile, porcăriile, am făcut bătături de-atâtea românării, dar bieții oameni care înfruntaseră barajele Securității, bătăile, aresturile, azilele psihiatrice (să nu fie uitată presiunea colosală asupra familiilor băgate-n boale – altfel, fulgerător de profitoare!), pentru Scrisoarea cu pricina? Ce vor gândi ei despre Calciu (persoana-personalitate care vreme de 21 ani nu s-a amestecat în… tărâțele ,,disidenților’’, considerați de el și de ai săi: ,,comuniști deghizați’’), dintr-o dată arătându-se în icoana ecranului, în straie de preot, cu barbă de preot, cu cruce de preot pe piept – și mințind!?

Radu Negrescu-SuțuGogoașa lui Calciu, cât era ea de umflată, a fost totuși înghițită de cei din Țară.

Paul Goma – Sigur, românii au înghițit și asta, datorita amneziei, uitând totodată și că… cine nu are ținere de minte, nu ține minte nici că s-a născut liber și cine uită, merită să rămână rob.

Radu Negrescu-SuțuDomnule Goma, într-o vizită la Paris, remarcată prin ambiguitatea discursului, Andrei Pleșu propovăduia cu fervoare iertarea creștinească. Din punct de vedere religios este sublim: le putem ierta pe bestii, chiar și iubi, și ne putem ruga pentru mântuirea sufletelor lor (presupunând că sunt chinuite de remușcări). Lăsând la o parte Justiția Divină, ce se întâmplă cu cea omenească, cu setea (îndreptățită) de Dreptate?

Paul GomaAici vorbim despre acei activiști, securiști, grănicieri, care au torturat și au ucis. Ce e de făcut cu criminalii? Ce întrebare! Să fie judecați și, dacă sunt găsiți vinovați, să fie pedepsiți – în asta nu este nimic de negociat, nimic de discutat. Ar fi oare drept, creștinește (cu osebire: ortodox), să fie lăsați în pace acești criminali, ba mai mult: iertați… creștinește? Nu. Acela care se grăbește să-l ierte pe un vinovat, este – deja dovedit – suspect. Din ce motiv ține o victimă la absolvirea călăului său? Nu cumva pentru că victima are, și ea, ceva pe conștiință? Care-i oare motivul opunerii la deschiderea dosarelor de securitate ale fostelor victime ca Diaconescu, Galbeni, Quintus, Calciu?

Acum, în câte feluri iertăm (creștinește)? În mai multe, Domnule!

Primul fel: ne ridicăm din genunchi, de pe burtă, de pe spate, din noroi, din gropi, de pe unde ne-au împins cu piciorul, azvârlit, tăvălit, umilit, batjocorit activiștii-securiștii-beliștii;

al doilea fel: ne curățăm de noroi, de praf, de pleavă, de găinaț, înjurând cu sete de mamă, de Dumnezei, de biserici, de tămâie, comunismul în general, în special Securitatea;

al treilea fel: ne hotărim să le-o-ntoarcem celor care ne-au chinuit atâtea decenii, ne-au jefuit de bunuri, ne-au stors măduva, ne-au supt sângele, ne-au prefăcut în robi care-i urăsc (și-i denunță) pe robii de-alături, colegii de lanț.

Apoi ne dăm un răgaz de gândire în care tragem cu urechea în jur, privim roată, ca să știm ce fac ceilalți… Și ce băgam de seamă?

Că popii noștri ortodocși, până mai deunăzi în relații de batere pe epoleți, nu doar cu milițianul satului, ci și cu securistul de la raion; că-protopopul, că-episcopul, că-mitropolitul, că-patriarhul (după ce, în iepoca lui Nicolae Antihristescu îl lingeau pe Satana dela-ntre-cornițe pân-la-sub-copite și Doamne ferește să fi deschis gura să protesteze împotriva persecutării credincioșilor, a dărâmării bisericilor), acum, că au primit voie de la Securitate, pe de-o parte ne cheamă la cruciada împotriva papistașilor, pe de alta ne binecuvântează și ne povățuiesc: iertați, frați creștini, căci și vouă vi se va ierta… Dacă așa stă situațiunea, atunci: Porniți la iertare, tovarăși!

Radu Negrescu-Suțu – Domnule Goma, am ajuns la sfârșitul interviului ce ați avut bunăvoința să-mi acordați. Exilul nu a devenit – așa cum speram cu toții – caduc, ci amnezic, pierzându-și, prin trecere la inamic, intransigența și judecata limpede de altădată; pentru frații noștri din Țară rămânem, deocamdată, tot: odată plecați, bun plecați. Securitatea, cu rețetele și metodele sale, constituie încă o realitate. Bilanțul celor zece ani se lipsește de comentarii, iar “Trădarea exilului” nu este doar o figură de stil. Vă mulțumesc, în numele cititorilor și al exilaților care nu au contenit să vă prețuiască în toți acești ani de exil.

Radu Negrescu-Suțu, Paris

Sursa: universulromanesc.com
Sursa primară: http://sitadeasa.wordpress.com/2006/…area-exilului/
***
Wiki: http://ro.wikipedia.org/wiki/Paul_Goma
Site personal Paul Goma: http://www.paulgoma.com/
Radu Alexandru Negrescu-Suțu (Soutzo): http://ro.wikipedia.org/wiki/Radu_Negrescu-Su%C8%9Bu
***

Părerea ta contează

© Copyright 2012 - ROMÂNIA BREAKING NEWS - RBN Press