ROMÂNIA BREAKING NEWS

Home Posts Tagged "tradare"

tradare

,

Trocul politic care are loc sub ochii noștri zilele acestea în Parlamentul României (încă al României?) având ca obiect concesii legislative fără precedent în istoria statului român, reprezintă practic ultimul pas spre pierderea de facto și de iure a controlului asupra a tot ce înseamnă administrație locală și inevitabil se va finaliza prin disoluția autorității statului român în Transilvania!  Potrivit deputatului PMP – Marius Pascan în momentul acesta există toate condițiile pentru constituirea unei plângeri penale împotrivă ordinii constituționale. Deputatul a declarat pe pagina sa de facebook că „Nu ne vom lăsa umiliți și batjocoriți în propria noastră țară, pentru ca penalul Liviu Dragnea și gașca să politică să-și salveze pielea și guvernarea printr-un act de trădare națională”

Conform declarațiilor aceluiași deputat PMP – Marius Pascan,  UDMR negociază cu PSD -ALDE ruperea etnică a UMF Târgu-Mureș.

„Iată șantajul UDMR și trădarea PSD – ALDE:

1. Bacalaureat diferenţiat pentru minorităţi. Cu alte cuvinte, standarde diferite de învăţare a limbii române pentru români şi pentru minoritari.
2. Înfiinţarea de către guvern, cu anihilarea autonomiei universitare, a unei secţii maghiare a Universităţii de Medicină şi Farmacie din Târgu Mureş. Practic, Dragnea acceptă o măsură luată de guvernul MRU în 2012 şi pentru care PSD (alături de PNL şi PC) l-a dat jos prin moţiune de cenzură.
3. Finanţarea de la bugetul de stat a institutelor teologice pentru confesiunile maghiarilor
4. Înfiinţarea de institute pedagogice pentru minorităţi.
– Problema steagurilor. Este non-negociabila pentru UDMR, care propune că autorităţile publice şi entităţile să poată adopta şi folosi, alături de însemnele oficiale ale României şi alte însemne, simboluri care să exprime identitatea etnică, istorică, culturală şi economică a cetăţenilor aparţinând minorităţii naţionale, locuitori ai respectivei localităţi. Dacă ar fi adoptată propunerea UDMR, steagul Ţinutului Secuiesc, de exemplu, ar putea fi arborat fără probleme.
– Interzicerea desenării limitelor teritoriale ale judeţelor, oraşelor şi satelor dacă astfel se diminuează ponderea cetăţenilor aparţinând unei minorităţi naţionale. Practic, această interdicţie ar face aproape extrem de dificile şi reforma teritorială, dar şi referendumuri locale de unire a unor localităţi în zone cu minorităţi.
A doua chestiune cerută insistent de UDMR este instituirea Zilei maghiarilor pe 15 martie. Comisiile de administraţie publică şi pentru drepturile omului din Senat au dat deja luni raport favorabil adoptării proiectului de lege prin care ziua de 15 martie devine Ziua Maghiarilor din România şi va fi cel mai probabil votat de plenul Senatului marţi.
A treia cerere imperativă a UDMR este votarea unui proiect vechi din 2005 – legea privind statutul minorităţilor. Printre alte câştiguri, acest proiect ar aduce posibilitatea autonomiei culturale pentru minoritatea maghiară.”

Inițial se propusese un proiect privind declararea zilei de 15 martie ca sărbătoare a comunității maghiare din România, însă cu cîteva ore înainte de redactarea acestui articol a fost retras de pe ordinea de zi a plenului, la propunerea PSD potrivit Agerpres.

Referitor la declararea zilei de 15 martie drept sărbătoare a comunității maghiare, jurnalistul Radu Tudor a vorbit marți, la Antena 3, despre pericolul uriaș pe care îl reprezintă acest compromis politic făcut de PSD cu UDMR: „Dacă Liviu Dragnea nu a învățat la școală ce înseamnă 15 martie 1848 pentru ideea de românism și pentru stat național, vreau să-i spun că a fost declanșată o miscare armata pentru ocuparea Ardealului de către maghiari și au existat și două mari bătălii”, a spus Radu Tudor.

Fostul președinte Traian Băsescu a reacționat și el față trocul murdar PSD-ALDE-UDMR și a lansat un atac la adresa liderilor coaliției PSD-ALDE ca urmare a legilor aprobate pentru UDMR în schimbul votului pe moțiunea de cenzură.

„În loc de Tricolor, PSD şi ALDE arborează Steagul Ţinutului Secuiesc. Dragnea şi Tăriceanu vând şi istoria ţării pentru voturile UDMR la moţiunea de cenzură. În comisiile de la Senat s-a votat ca ziua de 15 martie să fie sărbătoare în România. Ticăloşii se fac a uita, că la 15 martie 1848, Dieta de la Pesta vota, printre altele, alipirea Transilvaniei la Ungaria. Ar trebuit să se ridice moţii lui Iancu, alţi români şi saşii, la luptă, pentru ca Transilvania să nu fie parte a Ungariei Mari. Zeci de mii de români din Transilvania au fost ucişi de armatele conţilor maghiari, sate întregi au fost rase de pe faţa pământului, sute de mii de români au plecat în pribegie. Iar PSD şi ALDE vor să facem din 15 martie 1848 zi de sărbătoare recunoscută pe teritoriul României, în schimbul câtorva voturi la moţiune. Măi ticăloşilor din PSD şi ALDE, credeţi că în viaţa voastră veţi mai putea merge la Ţebea ? Dar în Ardeal ?PS – pe maghiarii din România nu-i opreşte nimeni ca pe 15 martie să sărbătorească la Budapesta,” a mai scris Traian Băsescu pe facebook.

Ce reprezintă 15 martie 1848 pentru poporul român?

În cadrul Adunării Naţionale de la Blaj, din 3/5 mai 1848, de pe Câmpia Libertăţii, contrar programului revoluţionar maghiar, românii cer recunoaşterea naţiunii române şi se declară împotriva unirii forţate a Transilvaniei cu Ungaria şi, mai mult, aduc la cunoştiinţa Europei crezul lor politic şi naţional: „Noi vrem să ne unim cu Ţara !”, adică cu celelalte teritorii româneşti. Împotrivirea românilor, la unirea savamolnică a Transilvaniei cu Ungaria, a declanşat din partea Ungariei „revoluţionare” războiul contra românilor din Transilvania. Acest război, purtat de cele mai multe ori mişeleşte de unguri, a fost pierdut de aceştia. Dar preţul plătit de români a fost enorm: peste 40.000 mii de români ucişi, peste 300 de sate locuite de români arse şi şterse de pe faţa pământului, sute de crime odioase şi barbare care nu puteau să-şi aibă locul într-o Europă plecată pe drumul „libertăţii, egalităţii şi fraternităţii”, la care ungurii dar şi maghiarii minoritari din Transilvania s-au dedat şi se vor mai deda şi în secolul următor, XX. Toate acestea au fost săvârşite asupra a peste 100 de preoţi ortodocşi români spânzuraţi, la ele adăugându-se schingiuiri, incendieri a unor comunităţi întregi de români, execuţii ale „tribunalelor de sânge” destinate uciderii a cât mai mulţi români. Este suficient să amintim între aceste crime atavice, proprii mai de grabă unor populaţii migratoare venite nu se ştie de unde pe continentul european, uciderea laşă, mişelească şi dezonorantă pentru totodeauna de către acei aşa zişi revoluţionari maghiari, a prefectului Zarandului, Ioan Buteanu, marele erou martir al Revoluţiei paşoptiste transilvănene, a marelui umanist european sas Stephan Ludwig Roth şi a tribunului erou Samuil Farago, al cărui trup a fost tăiat şi sfâşiat în bucăţi!!! Prin recurgerea la astfel de mârşăvii  „revoluţia maghiară” a compromis tot ceea ce însemna libertate, demnitate şi progres. potrivit foaienationala.ro

Practic ce ar sărbătoriesc ungurii pe 15 martie?

Revoluţia de la 1848 din Ungaria a fost declanşată la această dată. Dieta ungară a decretat independenţa Ungariei faţă de Imperiul Habsburgic. Până aici nimic îngrijorător!  Problema pentru românii din Transilvania a apărut cînd  s-a constituit programul revoluţionae maghiar care la punctul 12,  prevedea unirea Transilvaniei cu Ungaria !!!.  Nici pomeneală de consultare a voinţei românilor care erau populația majoritară. O unire cu sila!

Anul 1848 este cunoscut în istorie ca „primăvara popoarelor” întrucât de la un capăt la altul al Europei naţiunile subjugate de un regin feudal retrograd se ridicaseră la luptă pentru libertate şi emancipare naţională. Aşa au făcut şi ungurii din Împeriul Habsburgic prin revoluţia declanşată la 15 martie, dar până la un punct. Deşi revoluţionarii unguri proclamau principiile general valabile ale revoluţiei europene de la 1848, cum au fost libertăţile sociale şi naţionale, desfiinţarea iobăgiei etc., ei au  urmărit realizarea acestor deziderate numai pentru maghiari nu şi pentru celelalte naţiuni, ca de pildă românii, rămânând tributari ideologiei hungarismului expansionist, exclusivist şi şovin. Ca atare, la acel moment, revoluţionarii unguri urmărind desprinderea Ungariei de habsburgi intenţionau realizarea unui imperiu ungar, de fapt transpunerea în practică a hugarismului prin constituirea Ungariei Mari, în cadrul căreia deznaţionalizarea românilor prin continuarea maghiarizării s-ar fi derulat într-un ritm dramatic! Datorită punctului 12 al programului revoluţiei maghiare, aceasta a încetat să mai fie o revoluţie şi s-a transformat într-o contrarevoluţie, într-un război îndreptat împotriva românilor ardeleni care nu  doreau unirea Transilvaniei cu Ungaria şi acţionau pentru salvarea naţiunii lor! 

În loc de încheiere:

Art. 397 Noul Cod Penal Acţiuni împotriva ordinii constituţionale Infracţiuni contra libertăţii religioase şi respectului datorat persoanelor decedate

Art. 397

Acţiuni împotriva ordinii constituţionale

(1) Acţiunea armată întreprinsă în scopul schimbării ordinii constituţionale ori al îngreunării sau împiedicării exercitării puterii de stat se pedepseşte cu închisoarea de la 15 la 25 de ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.

romaniabreakingnews.ro

„Statele nu au prieteni, au doar interese’”. Cuvintele lui Charles de Gaulle sunt, de fapt, o parafrază după faimoasa afirmație a Lordului Palmerston, premier al Imperiului Britanic în secolul al XIX-lea: „Anglia nu are prieteni eterni, nu are dușmani permanenți, Anglia are numai eterne și perpetue interese’”. Maxima s-a potrivit, de-a lungul ultimilor 150 de ani, felului în care Franța a abordat relațiile cu România.

Cum trebuia ca jumătate de milion de români să moară degeaba

În 1939, Nicolae Titulescu, intrat în posesia unor documente strict secrete, descoperea felul în care discutau conducătorii Franța despre garanțiile și promisiunile făcute României în 1916, atunci când au cerut guvernului Ionel Brătianu să intre în Primul Război Mondial: „Nu există niciun inconvenient de a garanta României concesiuni imposibil de realizat; nu ne vom ține angajamentele noastre fără nicio remușcare, pentru că nu avem niciun mijloc de a le executa“. Aceste documente ajunse la Titulescu, copii ale stenogramelor secretarului Paul Mantoux la discuțiile dintre președintele Statelor Unite, Woodrow Wilson, premierul Marii Britanii, Lloyd George, cel al Italiei, Vittorio Orlando, și șeful guvernului Franței, Georges Clemenceau, au fost publicate în volumul „Documente confidențiale“, Editura Academiei Române, 1992.
Au murit între 500.000 și 800.000 de români (cifrele diferă în funcție de sursă) în acest război care trebuia să nu ne aducă nimic (potrivit estimărilor făcute de aliații francezi). Numai firul contorsionat al istoriei a pus ulterior țara noastră în situația nesperată de a-și atinge aspirațiile.

Nu s-a vorbit și nu se vorbește nici acum public despre comportamentul Franței după victoria din Primul Război Mondial. Aceiași oficiali francezi care în intervalul 1914-1916 își luau angajamente și semnau garanții ferme, aproape implorând România să abandoneze neutralitatea și să ajute Antanta prinsă la înghesuială la câțiva kilometri de Paris, au uitat totul în toamna lui 1918, devenind favorabili Ungariei. Guvernele Marilor Puteri învingătoare au refuzat să recunoască angajamentele semnate în 1916, pentru care România a și intrat în luptă, pe motiv că în primăvara lui 1918 țara noastră a ajuns la un armistițiu cu Puterile Centrale după ieșirea Rusiei din război.

Primăvara lui 1919 – francezii reintroduc administrația maghiară în Banat

Războiul româno-maghiar din 1918-1920, care a dus la unirea Transilvaniei și a Banatului cu România, a pus la grea încercare alianța cu Franța. În primăvara lui 1919, francezii au reintrodus administrația maghiară în Banat. Trupele aliate sârbe și franceze au refuzat să cedeze României, conform înțelegerii, această regiune, și s-au retras abia după numeroase proteste și un mare scandal la Conferința de la Paris. Oficialii români intrați în Banat după retragerea aliaților au găsit acolo un dezastru: armata franco-sârbă jefuise totul înainte să plece.

Generalul Gheorghe Mărdărescu, comandantul trupelor din Transilvania în acel moment, descrie în memoriile sale atitudinea față de România a aliaților francezi după victoria din toamna lui 1918: „Ungaria (…) își retrăgea din toate părțile armata pe care o reorganiza și înarma contra noastră. Ea își găsea ajutor și încurajare în condițiunile armistițiului acordat de generalul Franchet d’Esperey (n.r. – șeful armatelor aliate din Orient), care ignorase revendicările recunoscute nouă prin tratat și oprise înaintarea trupelor noastre. (…) Bulgaria ocupa încă, cu consimțământul marilor noștri aliați, toată Dobrogea, pe care nici germanii, aliații lor, nu le-o recunoșteau. Armistițiul, încheiat după prăbușirea Bulgariei, nu ținea seama deloc de interesele României. Asistam astfel la o situație fără precedent în istoria popoarelor: ca învinsul să mențină și să cotropească mai departe ținuturi care au fost ale învingătorului. În rezumat, deci, aliații uitaseră legăturile contractate și, deși noi am reintrat în luptă la cererea lor, invocau pacea ce din vina lor ni s-a impus la București, spre a se dezinteresa complet de țara noastră“ – volumul „Campania pentru eliberarea Ardealului și ocuparea Budapestei“, publicat în 1922 și retipărit la Editura Militară în 2009.
Ținând cont că militarul era îngrădit politic prin natura funcțiilor sale (ministru de Război în perioada 1922-1926), afirmațiile de mai sus sunt cu atât mai concludente.

Foarte puține lucruri sunt cunoscute azi publicului român despre Conferința de Pace de la Paris care a dus la edificarea României Mari după Primul Război Mondial. Se crede că, după capitularea Germaniei și destrămarea Austro-Ungariei, aliatele Franța și Marea Britanie ne-au făcut dreptate. În realitate, totul s-a obținut foarte greu și cu mari sacrificii. Punerea aliaților în fața faptului împlinit prin victoria obținută pe câmpul de luptă împotriva ungurilor în 1918-1919 a cântărit foarte greu la recunoașterea unirii Transilvaniei cu România. Țara noastră a fost nevoită, de asemenea, să facă Franței și Angliei concesii grave în privința suveranității și a economiei.

Citește și  Romanii, sârbii și Banatul

Aliații cui?

Linia inițială unde s-a convenit să se oprească trupele române în toamna lui 1918 a fost încălcată des de maghiari. Soldații unguri au pornit o puternică propagandă bolșevică, lucru știut și de Aliați. Francezii au cerut însă ferm ca românii să nu depășească linia stabilită prin armistițiu. Apoi, după un atac al trupelor maghiare în noaptea de 15 spre 16 aprilie 1919, armata română a trecut la ofensivă și a împins linia frontului pe Tisa.

Nici după venirea la putere a guvernului bolșevic al lui Bela Kuhn (foto) francezii, în ciuda unor luări verbale de poziție, n-au devenit mai activi pe teren, deși pericolul comunismului amenința deja întreaga Europă odată cu victoria revoluției în Rusia și agitațiile care începeau în Germania. „Timp îndelungat, Conferința de Pace a fost nehotărâtă ce atitudine trebuie să adopte față de Ungaria. Telegramele ce soseau în această privință erau contradictorii și reflectau clar această nehotărâre. Aci se părea că Conferința ar fi decisă să recunoască guvernul bolșevic, aci o altă depeșă ne vestea că Conferința nu poate trata cu Bela Kuhn, menținând blocusul contra Ungariei“, descria generalul Gheorghe Mărdărescu în memoriile sale incertitudinea în care s-au trăit acele zile.

Aliate ale României, trupele sârbești și cele franceze au urmărit cu arma la picior cursa înarmării lansată de sovieticii de la Budapesta sprijiniți de Rusia, atacul și victoria acestora asupra cehoslovacilor și, apoi, ofensiva de amploare lansată împotriva României. „Odată armata organizată, comuniștii au socotit că este momentul propice de-a ne ataca, întrucât din partea cehoslovacilor erau asigurați prin armistițiul încheiat, iar de frontul franco-sârb nu se îngrijeau, fiind convinși că din această parte nu se va produce nicio acțiune contra lor“, nota generalul Mărdărescu situația de pe front în ajunul marii ofensive maghiare din 20 iulie 1919.

După ce diviziile armatei noastre au zdrobit singure forțele bolșevice maghiare, generalul d’Esperey a încercat să oprească intrarea românilor în Budapesta. Tot francezul a cerut ulterior retragerea cât mai grabnică a României din Ungaria. Niciuna dintre inițiativele lui n-a avut loc fără încuviințarea Parisului.

Deja-vu: o telegramă în care se vorbește de comisioane pentru politicienii români

Alex Mihai Stoenescu prezintă în „Istoria loviturilor de stat din România“ (Volumul III, pag 85-86) un episod emblematic pentru modul în care Franța abordează și întreține relațiile cu politicienii din țara noastră: „(…) Într-o telegramă cifrată, trimisă la sfârșitul anului 1930 de ambasadorul Franței la București, Gabriel Puaux, către secretarul permanent al Ministerului de Externe francez, Philippe Berthelot, se propunea următorul program: «Se prezintă o ocazie foarte favorabilă acum, când România trece printr-o grea criză financiară și are nevoie de un împrumut. Pe piața Franței se găsesc capitaluri mari, din lumea întreagă, care au căutat acolo refugiu din cauza crizei internaționale și nu găsesc plasament. România, aflată acum la strâmtoare, nu va refuza nicio garanție cerută de noi pentru acordarea împrumutului. Vom putea deci controla finanțele țării și împiedica ca regele Carol II, călcând pe urmele regelui Carol I, să înregimenteze România în sistemul economic german, iar Partidul Național Țărănesc, încasând un comision substanțial, ușor de acoperit prin cursul scăzut al titlurilor de emisiune, va rămâne obligatul nostru. Având asigurate ambele partide de guvernământ din România – cel liberal și cel național-țărănesc – nu ne vom mai teme de surprize dezagreabile din partea lui Carol al II-lea». (citat din Radu Lecca, „Eu i-am salvat pe evreii din România – memorii 1931-1944“, pag. 62).
Acest plan a fost pus în practică, PNȚ primind un comision ilegal de 5% din împrumutul de două miliarde de franci francezi făcut de România, ca urmare a unui ordin expres al Ministerului de Externe al Franței către Banca «De Paris et des Pays Bas»“
.

„Problema deschisă a Basarabiei“, monedă de schimb pentru interesele Franței

În telegrama de răspuns a secretarului permanent al Ministerului Afacerilor Externe francez către ambasadorul Franței la București, Gabriel Puaux, în același an 1930, se prezenta strategia Parisului în privința aliaților din Centrul și Estul Europei: „Din punct de vedere politic, Mica Înțelegere (n.r. – România, Iugoslavia, Cehoslovacia) este de un prețios ajutor Franței în sânul Ligii Națiunilor. Din punct de vedere economic, alianța Franței cu Mica Înțelegere împiedică sud-estul Europei să devină iarăși un Hinterland economic german și petrolul să fie la dispoziția militarismului prusac. Este drept că, din punct de vedere militar, alianța noastră cu Mica Înțelegere are o valoare mai mică, pentru că Cehoslovacia, astfel cum spunea și Ferdinand Foch (n.r. – Generalissimul Armatelor Aliate), are o constelație geografică extrem de vulnerabilă și aproape imposibil de apărat. În schimb, forța militară a României este complet anulată de problema deschisă a Basarabiei. Să nu uităm însă că multiplele litigii teritoriale care există în toate țările Micii Înțelegeri pot servi în momente grele drept compensație pentru salvarea altor poziții mai importante“. (Radu Lecca, „Eu i-am salvat pe evreii din România – memorii 1931-1944“, pag. 68)

Câteva observații

Concluziile asupra atitudinii Franței față de România, așa cum se desprinde din corespondența de mai sus, sunt trase succint de Alex Mihai Stoenescu: „1. Sprijinul acordat României de Franța nu era determinat de o prietenie de sorginte latină, ci de interese politice proprii.
Nefiind în stare să combată Germania în plan economic, Franța intervenea politic în statele membre ale Micii Înțelegeri pentru a le împiedica să întrețină relații comerciale normale cu adversara sa; în timpul ăsta, Germania călca Franța în picioare, intra în regiunea renană și se înarma, trecând peste aproape toate prevederile tratatului de pace.
Franța nu avea de gând să intervină militar în ajutorul Cehoslovaciei și al României, fapt devenit realitate în 1939-1940, Cehoslovacia fiind prima vândută prin Acordul de la München.
Pentru Franța, Basarabia era o «problemă deschisă», ceea ce demonstrează că tocmai Franța nu recunoștea integritatea teritorială absolută a României, dreptul istoric asupra acestei provincii românești și rezultatul voinței națiunii române, și marșa în continuare pe ideea că Basarabia a fost dăruită de Marile Puteri învingătoare la sfârșitul războiului, motiv pentru care putea fi subiect de negociere.
În telegrama MAE francez către ambasadorul Puaux se preciza clar că existența litigiilor teritoriale între statele Micii Înțelegeri este folosită de Franța în eventualitatea că va trebui să schimbe teritorii ale acestor state pentru alte interese majore ale Franței“
.

Materialul este extras din „Meritele deosebite“ pentru care Franța l-a decorat pe Sorin Oprescu. Câteva posibile explicații istorice publicat mateiudrea.wordpress.com și preluat de romaniabreakingnews.ro

,

Autoritățile ucrainene au arestat primul spion de rang înalt al Federației Ruse. Acesta era ”înfiltrat” în Statul Major al Armatei ucrainene, responsabil de organizarea acțiunilor antitero din estul țării. Despre acest lucru scrie inforesist, cu referire la surse ale publicației ”Pressa Ucrainî”. Potrivit sursei citate, spionul este general-maiorul Iurii Boriskin.

”Acesta a fost arestat imediat după revenirea sa din concediul de scurtă durată (5 zile) pe care l-a petrecut în Federația Rusă. Acolo probabil a primit noi ordine de la oamenii lui Putin, în condițiile în care nu mai există niciun motiv moral sau juridic ca el să fie considerat militar ucrainean”, scrie publicația.

Aceeași sursă scrie că generalul a început deja să facă primele mărturii potrivit cărora ar mai fi arestate și alte persoane care serveau Federației Ruse. Spionul a recunoscut și faptul că oferea informații serviciilor secrete de la Moscova contra unor taxe de la 75 de mii dolari în sus, în funcție de importanța lor.

Ministerul ucrainean al apărării neagă informațiile cu privire la arestul generalului Iurii Boriskin. Un anunț în acest sens a fot postat pe pagina de facebook a instituției.

Portalul de presă Deschide.md amintește că ofițerii ucraineni implicați în acțiunile antitero din estul Ucrainei s-au plâns de mai multe ori că separatiștii le știu fiecare pas. Potrivit lor, acest lucru ar fi fost posibil numai dacă în rândul lor s-a fi aflat un ”trădător” de rang înalt care ar fi raportat Moscovei toate acțiunile planificate de autoritățile ucrainene.

Surse:inforesist.org, deschide.md

,

Șoc ! un ofițer al spionajului ucrainean a dezvăluit în premieră că separatiștii proruși din estul Ucrainei știu fiecare mișcare a militarilor implicați în Operațiunea antiteroristă. Asta Se întâmplă pentru că „cineva din cadrul cartierului general este trădător”.

„De fiecare dată când organizăm o operațiune suntem așteptați de inamic. Cine ne trădează? Noi nu știm cine-s trădătorii, iar din acest motiv avem multe rateuri. Vă spun sincer că suntem vânduți pentru niște copeici. Ni se dau indicații pe care le îndeplinim, dar în același timp pierdem oameni. De ce mereu suntem așteptați? Nu ne mai vindeți secretele, nu ne mai vindeți atunci când mergem în operațiuni de eliberare a teritoriului Ucrainei de „omuleții verzi”, a declarat ofițerul.

,

Afisul lansării de la Bucuresti a primei ediții a „Cotul Donului 1942”
Afisul lansării de la Bucuresti a primei ediții – „Cotul Donului 1942”

Profesorul Vasile Șoimaru a lansat o nouă ediție a cărții „Cotul Donului”

Profesorul Vasile Șoima­ru a lansat ieri, 11 decembrie 2013,  la Chișinău o nouă ediție a cărții „Cotul Donului 1942: eroism, jertfă, trădare”, scrisă în memoria ostașilor români care au că­zut pe Frontul de Est, în cel de-al Doilea Război Mondi­al, relatează MOLDPRES.

Evenimentul a avut loc la Biblioteca municipală „B. P. Hasdeu” din Chișinău și a reunit scriitori, profesori, preoți, bibliotecari, precum și oaspeți din România.

La începutul manifestării un grup de preoți ai Mitro­poliei Basarabiei au oficiat un serviciu divin în memoria ce­lor 150 de mii de ostași români, care și-au pierdut viața la Cotul Donului.

În ultimii cinci ani au­torul cărții a întreprins trei expediții dificile la Cotul Donului, unde în 2012 a înfipt în pământul ce acoperă osemintele ostașilor români o cruce „confecționată” din crengi, prinzând pe ele o imagine a tricolorului.

In septembrie 2013, Vasile Șoimaru a mers acolo din nou, împreu­nă cu un preot al Mitropoliei Basarabiei, unde a pus o cru­ce făcută de meșteri și a fost oficiat un parastas.

Pe marginea volumului s-au pronunțat redactorul și prefațatorul cărții, Vlad Pohilă, dr. Lidia Kulikovski, poetul Nicolae Dabija, actrița Ninela Caranfil ș.a.

Volumul a fost realizat în colaborare cu veteranul de război Iosif Niculescu, parti­cipant la luptele de la Cotul Donului, învățătorul Gheorghe Pîrlea și radiojurnalista Roxana Iorgulescu-Bandrabur, toți din România. Prima ediție a lucrării a apărut în 2012.

Jurnal de Chișinău, 13 decembrie 2013, p. 9

Pentru R.B.N.Press

Vasile Șoimaru

Despre lansarea de la Bucuresti a primei ediții:

 …în memoria celor 150.000 de soldați ai ARMATEI ROMÂNE și a 100.000 de soldați transilvăneni din armata ungară, dispăruți la COTUL DONULUI în 1942

,

Pe adresa de e-mail a redacției Deschide.md a parvenit o scrisoare semnată de către fostul Șef-adjunct al Direcției misiuni speciale Sergiu Livădari. Acesta divulgă modul în care Ministrul Dorin Recean ar fi transmis KGB-ul transnistrean baza de date secretă cu agentura Republicii Moldova. Nu avem certitudinea că mail-ul a fost expediat anume de către Sergiu Livădari, dar am reușit să aflăm că există o asemenea persoană care a activat în funcția menționată. Mai mult ca atât se pare că acesta și-a început cariera la CCCEC și fiind apropiat de fiul fostului Vice Ministru de Interne Vladimir Botnari a fost promovat de mai multe ori în funcții, iar cu câteva luni în urmă acesta a părăsit subit Republica Moldova. Publicăm mai jos integral scrisoarea

                               Ministrul Dorin Recean acuzat de trădare

Puseu de sinceritate

Eu, SERGIU LIVĂDARI, maior de poliție, vreau să comunic reprezentanților presei din Republica Moldova următoarele,

Sunt absolvent al Academiei Ștefan cel Mare a Ministerului Afacerilor Interne.
Eram unul dintre cursanții de elită ai Academiei, provenind dintr-o familie modestă, tatăl meu fiind ofițer de poliție. Din afară, MAI părea un foarte solid pilon al acestei națiuni. Vă pot spune Academia este o instituție de învățământ de elită, te pregătește pentru viață din toate punctele de vedere. O singură tristețe am avut în momentul în care am constat că reforma MAI este doar o poveste. O mare parte din foștii mei colegi erau fii de ofițeri.

Până la urmă, în Academie am fost pregătiți să profesăm în intelligence, într-un serviciu modern, reformat. Nici pomeneală de așa ceva! La debutul în carieră, mandatele noastre de ofițeri au fost îngrădite de criterii obiective și subiective. Pe mine m-au durut cel mai mult criteriile subiective. Ași vrea să detaliez foarte mult, deoarece Republica Moldova ține cursul European, cred că la această oră suntem singura țară ce pretinde a fi parte a Uniunii Europene care este împânzită de flagelul coruptibilității, cumătrismului și raiderilor.

Am avut o activitate de succes atît în cadrul Centrului de combatere a crimelor economice și corupției, ca datorită rezultatelor să fiu promovat la funcție înaltă de conducere, Șef adjunct a Direcșiei misiuni speciale a MAI, în obligațiunea mea de serviciu direct intră supravegherea lucrului operativ a tuturor subdiviziunilor (agentura, prelucrările operative, inclusiv, evidența bazelor de date operative).

Îmi este clar că MAI-ul nu e un serviciu atît de slab încât să nu fie capabil să genereze o acțiune de lobby, printre parlamentari, care să permită updatarea legilor naționale.

E limpede că la nivelul conducerii actuale a MAI nu se dorește cu adevărat reforma structurii și modernizării. MAI este o instituție modestă profesional, finanțată pe «steroizi», cu activitate slab reglementată, subordonată intereselor de clică și, în final, cam degeaba. Absența legilor clare, a regulilor stricte, lasă loc pentru tot felul de haiduci.

Dacă eu m-am despărțit de MAI, acest serviciu nu se desparte de mine.

În virtutea acestei relatări, ca un ofițer care duce o luptă cu sistemul de drept canceros este tratat ca un mic-mare terorist. Dar pot spune că m-am obișnuit că să fiu supravegheat. E ca o boală pentru care îmi e clar că nu există leac.

Am simțit că locul meu nu mai era acolo. Și am hotărât să plec din Republica Moldova peste ocean. Ca ofițer într-un serviciu secret ești limitat de tot felul de opreliști. De aceea spun că se lucrează în gol. Un ofițer operativ poate lucra ani de zile pentru documentarea unei grupări criminale, care e sintetizată într-o informare de care nimeni nu ține cont.

Pe deasupra, beneficiarii legali ai informațiilor generate de servicii trăiesc cu tentația de a le deconspira în beneficiul grupurilor de interese din care provin.

Un fapt public, dar aproape deloc mediatizat, este un dosar de corupție în proporții extrem de mari, nr.2012028109 care a fost tergiversat, finalizat cu primirea unei șpăgi în sumă de 300 000 euro, care au fost primiți de către Șeful Direcției misiuni speciale, locotinent-colonelul Gheorghe CAVCALIUC, bani ce au fost cu amicul său, ministrul de interne Dorin
RECEAN, ca mai apoi să mă învinuiască pe mine personal de actul coruptibil menționat, fapt de ce am fost nevoit să fug din țară.

Ca un ofițer ce am dat jurământul de credință patriei numai puteam suporta șantajurile, ordinele nelegitime ordonate de Gh.Cavcaliuc și D.Recean am decis să dezvălui unele nelegiuiri pe motiv că unii colegi care își onorează obligațiunea de serviciu cinstit să nu cadă pradă acestor monștri diabolici.

Voi spune un lucru care s-ar putea să șocheze. Aț fi onorat să sprijin și în momentul de față organele de drept dacă aș simți că sunt interesate de subiectele de care sunt interesat eu. Personal, am abordat teme serioase care țin de starea de securitate națională. Și aș da exemplu: la indicația direct a Ministerului de interne Dorin Recean, prin intermediul șefului Direcției misiuni special, Gheorghe Cavcaliuc am executat ordinal de a transmite copia bazei de date informaționale operative agenților KGB a Transnistriei în schimbul unei sume enorme de bani, mie personal Gheorghe
Cavalciuc din tranzacția data a încercat să mă remunireze cu suma de 150 000 euro, meționând că din suma totală de bani urmează să fie împărțită conform mărimii funcțiilor cu ministrul Dorin Recean și Șeful inspectoratului general de poliție, Ion Bodrug (finul de cununie a exviceministrului Iurie Cheptănaru). Eu categoric am refuzat remunirarea, atunci de către toți trei am fost amenințat cu lichidarea fizică, fapt ce a generat plecarea mea din țară.

Ca confirmare prezint unele dovezi: lista dosarelor secrete:

Dosarul agentului nr.20099121, pseudonimul SEMI, agentul G. Simion a.n.1077, deputat parlamentul R.Moldova, dosarul gestionat de Gheorghe
Cavcaliuc.

Dosarul agentului nr.20030143, pseudonim NORIC, agentul, L. Oleg, a.n.1974, gestionat de către ofițerul R.Pascal

Dosarul agentului nr. 19998911, pseudonimul DUNAEV, agentul B. Iurii, a.n. 1950, gestionat de ofițerul Tincu

Dosarul agentului nr.19969704, pseudonimul BAIER, agentul V. Leonid, gestionat de ofițerul Racu

Dosarul de prelucrare operativă nr.20059113, pseudonim MAJOR, C. Vitalie, a.n. 1970, gestionat de ofițerul A.Laza

Dosarul de prelucrare operativă nr20099167, pseudonimul BASTARZI, G. Vasile, a.n. 1974, gestionat de ofițerul Saachian

Dosarul de prelucrare operativă nr.20026255, pseudonimul ACULA, C. Ecaterina, a.n.1954, gestionat de ofițerul C.Savca

Dosarul de prelucrare operativă nr. 20060238, pseudonimul CURCUBEU, C. Vladislav a.n. 1973, Rusu Raisa a.n.1962, gestionat de ofițerul C.Savca

Dosarul de prelucrare operativă nr. 20039022, pseudonimul CONTRABAS, M. Vitalie, a.n. 1960, G. Igori, a.n.1965, F. Fiodor, a.n. 1953, G. Dumitru a.n. 1966, gestionat de ofițerul N.Mihailov.

Aș putea prelungi lista însă din motive de securitate îmi rezervez dreptul de comunicare, bazîndu-mă că organele de drept îți vor face meseria în privința lui Dorin Recean, Ion Bodrug, Gheorghe Cavcaliuc.

La modul sincer, cât timp am activat, am primit tematică de culegere de infromații despre unii politicieni și formațiuni politice. În schimb, au existat și în interior abuzuri, împotiva propriilor cadre, greu de imaginat din afara instituției. Spre exemplu, eu, personal împreună cu Gheorghe Cavcaliuc am organizat reținerea în stare de ebrietate a atașatului militar roman, unde sub conducerea lui Cavcaliuc a fost date indicații colaboratorilor poliției rutiere.

Operație analogică a fost întreprinsă în privința liderului PL, mihai Ghimpu, cu privire la stoparea automobilului de serviciu cu numere de identitate false.

La indicația lui Dorin Recean au fost acumulate materiale compromițătoare la care a fost atribuită parafa strict secret, în privința angajaților mai multor ministere, inclusiv Ministerul afacerilor externe și integrării europene, avînd ca scop de intimidare și șantaj, ca pe parcurs Dorin recean să devină ambasador.

Am raportat unele fapte și nu s-a luat nicio măsură, ba, din contra, am fost considerat o cioră albă și-atunci, de ce să mai fi rămas acolo?

Trebuie de spus că MAI a avut un sistem foarte permeabil de absorbție a viitorilor angajați. Ăn acest fel au intrat în sistem pilele, nepoții și copiii cadrelor din MAI, copii de politicieni, de oameni de afaceri, și-așa mai departe. Este unul dintre motivele pentru care foarte mulți colaboratori de poliție, care veniseră pe ușa din față în MAI, au ales să plece, mediul profesional fiind profund viciat.

După ce s-a lămurit cu reforma MAI, au trecut la planul doi: distrugerea.

Mi s epare inadmisibil ca unii demnitari ai MAI să comită o asemenea imietate. Cred că este necesar ca MAI-ul să-și câștige respectul real al decidenților, să fie consuștat și să-și spună punctul de vedere cu fermitate, atunci când este cazul. Cred că Dorin Recean, Ion Bodrug, Gheorghe Cavcaliuc nu au ce să mai caute într-o funcție publică după acest gest.

Conștientizez faptul că la această oră sunt urmărit, dar am intenția să dezvălui tot ce cunosc întro anchetă obiectivă în caz că statul îmi va oferi protecție.

Înțeleg că e o mare culpă să faci dezvăluiri despre nereguli din MAI, dar dacă un funcționar încearcă să spună ce se întâmplă la serviciul lui și ce abuzuri se fac atunci i se dă un șut în fund.

Am făcut public această scrisoare cu bună credință, relatând un subiect de interes public, cu respectarea adevărului deoarece este un semnal groaznic pentru corpul ofițerilor din MAI.

Dacă în Republica Moldova ar exista analiști din domeniu, independenți, ar urmări cu mare atenție acest subiect.

Așa se ajunge la pierderea instantanee a credibilității unei întregi instituții. Mai spun doar atât: e păcat, mare păcat.

Ex. Șef Adjunct al Direcției misiuni speciale
Maior de poliție SERGIU LIVĂDARI

PS. REDACȚIA DESCHIDE.MD INVESTIGHEAZĂ CAZUL, IAR ÎN PREZENT MAI MULȚI REPORTERI ÎNCEARCĂ SĂ AFLE DETALII ȘI SĂ IA LEGĂTURA CU PERSOANELE VIZATE ÎN SCRISOARE. VOM REVENI.

deschide.md

,

Paul GomaInterviu cu scriitorul Paul Goma, despre unele probleme ale Exilului românesc, realizat de Radu Negrescu-Suțu ***A-L PREZENTA pe Paul Goma cititorilor ar constitui o jignire adusă acestora, presupunând că nu ar fi auzit de Domnia sa. Deși memoria, la noi, nu pare a constitui calitatea primordială, întrucât astăzi, bătuți de vântul amneziei colective a ultimilor ani, românii din exil au ajuns a nu mai avea aceleași valori comune ca înainte de 1989. Am solicitat cunoscutului scriitor opozant al regimului comunist un interviu în care să comenteze unele probleme ce frământă actualmente viața Exilului românesc.

Radu Negrescu-SuțuDomnule Goma, a frecventa sau nu, astăzi, ambasadele noastre este un subiect extrem de controversat. În lipsa unor reforme fundamentale ale structurilor ministerelor de Interne și Externe, frecventarea acestora apare ca o eroare sigură, dând prilejul la recuperări și la slăbirea unității de acțiune a Exilului.

Paul Goma – Momentul Decembrie 1989 nu a însemnat deloc abandonarea politicii de recuperare a Exilului activ, după cum momentul 1996 (câștigarea alegerilor prezidențiale de către Emil Constantinescu, n.n.) nu a însemnat încetarea încercării de a-i supune și pe românii ce trăiesc în afara granițelor. Și Ceaușescu avea obsesia recuperării exilaților (a încercat, din nefericirea a înregistrat chiar câteva succese), însă ofensiva a devenit aproape-plimbare sub Iliescu. Și înainte și după ’89, obiectivele ,,Centralei’’ (Securitatea eternă) au fost: bisericile, casele culturale și asociațiile exilaților, oamenii (exilații), sărbătorile naționale, comemorările, simbolurile naționale… În majoritatea lor, bisericile din exil fuseseră colonizate înainte de ’89 de emisarii Securității dela București, exploatând naționalismul unora, legionarismul altora, dorul de țară al tuturor. Dintre ,,laici’’ nu se poate să nu fie renumiți trădătorii (,,românii deplasați’’, cum i-a numit, inspirat, Ierunca): Uscătescu, Nicolae Baciu, Barbu Niculescu, Michel Steriade, Radu Florescu, Dean Milhovan, Gustav Pordea, Leon Negruzzi, Șt. Fischer-Galați, Michael C. Titus, I.C. Drăgan…

Evenimentele din decembrie 1989 au ,,spart’’ și Exilul, însă nu în sensul dorit de noi, anume acela de a… deveni caduc. Oameni cu care am împărțit vreme de decenii aceleași opinii și acțiuni, dintr’o dată și-au găsit interesele de cealaltă parte, adică la Ambasada RSR a lui Iliescu, în timp ce pe noi, manifestanții împotriva ,,vizitei’’ lui Petre Roman, poliția franceză ne aresta și ne urca în dubă, la indicațiile lui Virgil Tănase. Și cine intra pe poarta mare a Ambasadei, la o țuică, la o sarma?: ditamai anticomunistul Matei Cazacu!, coșcogea familie de persecutați ai regimului: Sanda și Vlad Stolojan!, ultranaționaliști ca Theodor Cazaban, Leonida Mămăligă, Paul Barbăneagră, ce înainte declarau că se întorc în România ,,numai pe tanc’’, au descoperit Centrul foaaarte Cultural de la Paris (din localul Ambasadei RSR)!

Radu Negrescu-SuțuLucru care s-a repetat cu ocazia cocktailului de la Ambasadă, organizat de tovarăși în cinstea vizitei lui Iliescu la Paris, în noiembrie 1994.

Paul Goma – Exact. Apoi s-au extins poftele totalizatoare ale Bucureștiului și asupra unor sărbători naționale. După ce l-au naționalizat pe Rege și l-au pus să facă pe furierul-curierul, securiștii lui Iliescu, Constantinescu, Pleșu vor să controleze și sărbătoarea de Zece Mai (după ce ne-au fericit cu un 1 Decembrie ca Zi Națională! – însă n-au suflat o vorbă despre 28 Martie 1918, aniversare a 80 ani dela Unirea Basarabiei cu Patria Mamă).

Bine-bine: numirea Ciaușului (ambasadorul României la Paris, n.n.) a fost făcută de Măgureanu, a fost semnată de Constantinescu – însă mulți dintre prietenii noștri, exilați, anticomuniști, acum obosiți, și-au spus că… mai departe ei nu mai merg, că abandonează… Au început prin a frecventa Ambasada (întâi sub ambasadoriatul lui Paleologu, când au călcat în cazemata securistă de pe rue de l’Exposition și Monica Lovinescu și Virgil Ierunca), apoi au prins a ,,participa la acțiunile Centrului Cultural’’, condus întâi de Ion Pop, apoi de Virgil Tănase, apoi de Vasile Igna. Și la urma urmei: dacă Barbăneagră ,,merge’’ cu Caramitru, prieten intim al generalului de securiate Pleșiță (fost ministru al Securității în 1977, cel care ne-a lichidat pe noi, ,,cu Drepturile Omului’’, apoi după 3 august, pe minerii din Valea Jiului), de ce să ne mai mirăm că dârzul Mihai Korne nu mai deschide gura din iunie ’90, că publicația lui, ,,Lupta’’, a devenit foaia parohială a Cotroceniului, că Sanda Stolojan se freacă de gloaba realist-socialistă Nina Cassian și de Bianca Marcu-Balotă, că Vlad Stolojan îl laudă pe Brucan, că… Ba eu unul mă mir. Și mă revolt. Și-mi spun, îmi repet, să nu uit: ,,Din ce îmbătrânește, omul se prostește: se căcănărește’’.

Radu Negrescu-SuțuPutem spune că, în condițiile în care structura securistă a ambasadelor a rămas neschimbată, exilații au obligația, datoria morală de a nu le cauționa, frecventându-le. Și nici diversiunile acestora numite Centre Culturale, care aparțin tot de Ministerul de Externe. La Paris, niciun ambasador de după 1989 nu a permis exilaților accesul la dosare, niciunul nu a clarificat circumstanțele crimei din 1982. Unde este atunci schimbarea de care ni se tot vorbește?

Paul Goma – Să trecem deci la deschiderea și scotocirea arhivelor ambasadelor României comuniste de alaltăieri, de ieri, de azi (Dej, Ceaușescu, Iliescu, Constantinescu). Repet: atâta vreme cât Constantinescu va rămâne președinte al României, MAE va fi în continuare ce a fost: partea externă (cum ar veni: aia cu poziție-frumoasă-vedere-la-stradă) a MAI. Atâta vreme cât președintele României va ajunge – apoi, rămâne – la putere cu ,,ajutorul’’ lui Petre Roman (care vasăzică: MAI), oricâte zugrăveli ale fațadei vor fi operate, esența (interiorul exteriorului) va rămâne aceeași. Exilaților trebuie să li se spună, să li se repete (știu ei foarte bine cum stau treburile, dar au obosit, au îmbătrânit, li s-au strâmbat picioarele): la Paris, pe rue de l’Exposition, sarmalele-țuica-Miorița sunt riguros aceleași, acum cu-Ciaușu, ca și cu-Cicio Pop, cu-Aninoiu, cu-Gigea; serviciile aduse comunismului la Centrul Cultural dela Paris de Ion Pop au fost strict identice cu ale lui Vasile Igna, Tănase cel Virgil și alți scriitori curați. Pe-acolo, în schimb, freacă parchetul prietenii mei soții Stolojan, Mămăligă, Barbăneagră, Cazaban, Vișniec, Ilie Constantin, Papilian, Edgar Reichmann, Țepeneag și chiar de m-aș duce, n-aș găsi unde să pun piciorul stâng de-atâta verticalitate scriitoricească.

Multe lucruri bune a adus revoluțiunea la români: libertatea opiniei, a presei, a călătoriilor, a întreprinderii individuale însă printre cele rele: a făcut ca trei sferturi din exilații anticomuniști activi să depună armele. Din stradă, unde manifestau, au trecut în curte, din curte în ,,saloanele’’ ambasadei. Și ce mai contează că după aceea povesteau, cu greață, cum au întâlnit aceleași moace de securiști pe care, înainte, le doar întrezăriseră fotografiindu-ne. Rubiconul (ca să-i trag și eu o trimitere înalt culturală, precum însuși Paler) fusese trecut. Pragul acela este, în continuare, o frontieră între noi și ei. Or, Matei Cazacu, soții Stolojan erau de-ai noștri; prefăcându-se în navetiști harnici ,,peste prag’’, au devenit de-ai lor.

Firește: ard de curiozitate să aflu ce se ascunde în arhivele ambasadelor, vreau să știu tot ce știu arhivele despre ,,exilatul’’ Gustav Pordea, agent de influență, despre ,,fugitul’’ I.C. Drăgan care se ,,convorbea’’ cu Ceaușescu și despre Traian Filip și Mihai Pelin care asudaseră din greu, cazarmic, la sucursalele editurilor Nagard (Drăgan, citit de-a-ndoaselea), sau despre ,,exilatul’’ de la Londra, Michael C. Titus și cum a avut Drăgan acces la Arhivele Securității (în 1980!).

Vreau să știu cine, cum a pus la cale atentatele cu bombe ascunse în cărți (expediate dela Madrid, în 1981), care i-au rănit pe Nicolae Penescu, pe Șerban Orescu și m-au ratat pe mine. Vreau să știu, am acest drept pe care nimeni și nimic nu-l poate aboli, prescrie, amnistia: numele, adresa, datele de familie ale celor care au pus la cale în 6 martie (!?) 1978, la Paris, uciderea (prin otrăvire) a fiului meu Filip, în vârstă de doi ani și patru luni. Cer să mi se comunice toate datele privitoare la inițiatorii și executorii, la Paris, în 1980, a tentativei de răpire a fiului meu, în vârstă de 5 ani. Era… ,,o Doamnă îmbrăcată în roșu’’ (sic!). Vreau să știu cine este și unde locuiește, cine-i e soț, tată, mamă, soră, dar mai ales copil, ca să dezleg enigma de pură zoologie: cum de o femelă, acea ființă care naște pui vii și-i hrănește cu lapte, este în stare să răpească și să suprime un alt pui viu, al altei femele? Firește, vreau să știu adevărul-adevărat, ,,din gura arhivelor’’, ceea ce până acum cunoșteam doar din poveștile lui Hirsch-Haiducu-Vișan-Forrestier, securistul trimis să mă otrăvească, însă care s’a predat serviciilor secrete franceze (’’L’Affaire Tanase-Goma’’). Mai ales dacă ,,prietenul’’ meu generalul Pleșiță, șeful Securității (și prietenul lui Breban și al lui Caramitru) a fost amestecat, ca să cer judecarea lui pentru premeditare, incitare, complicitate la crimă și omor. În fine, sunt curios ca o maimuță: câte cadavre se vor fi aflând îngropate în grădina Ambasadei de pe rue de l’Exposition? Optsprezece? Sau numai șaptesprezece – dintre care șase femei? Ce s’a întâmplat cu securistul lichidat prin înjunghiere, în chiar momentul în care deschisese o fereastră spre Avenue Bosquet?

Întrebat de jurnaliști ce hram poartă mortul de sub fereastra Excelenței sale tov. Ambasador, ,,diplomatul’’ Cicio Pop (sau Aninoiu, sau Gigea? – ce contează, putea fi și Ciaușu, același grad poartă – oricum, unul mult mai mic decât ,,șoferul’’) a răspuns că ,,într’adevăr, un funcționar, suferind de o gravă depresie nervoasă, căci îl lăsase nevasta, el, căci, s-a sinucis…’’. Presa capitalistă nu s-a sfiit să glumească pe seama tragediei: depresivul părăsit deschisese fereastra, își înfipsese un cuțit între omoplați, după care se azvârlise-n gol… Ei: care-i adevărul?

Radu Negrescu-SuțuMă întreb, în aceste condiții, ce-i poate oare determina pe exilați să frecventeze o lume care nu este a lor? Doar sărmăluțele și țuiculițele, colindele și conferințele, concertele și expozițiile? S-au putut lipsi foarte bine de toate acestea ani de zile. Este clar că sloganul lansat tot de Securitate, cu ,,Ambasada care este acum a noastră’’ (!?) sună fals. Sau cel cu ,,pentru a păstră legătura cu Țara’’, care este o altă prostie. Nimeni din familia mea nu a pus vreodată piciorul în Ambasadă și aceasta nu ne împiedică să fim convinși de identitatea noastră românească. Deci, conștienți de nesinceritatea acestei relații ,,contra naturii’’, de ,,bășcălia’’ de prost gust a securiștilor Ambasadei după plecarea lor, exilații se complac, totuși, din naivitate sau interes, în a fi recuperați, cu puținele excepții ale celor care refuză net această relație sau care se duc acolo pentru a lua o poziție. Nu știm până la urmă dacă este lipsă de discernământ, de caracter, amândouă sau altceva. Domnule Goma, mulți români din Exil sunt exasperați de persistența confuziei existente între termenii deloc compatibili de Exil și Diasporă. Este această confuzie întâmplătoare sau voită?

Paul Goma – La un deceniu după răsturnarea din decembrie ’89, se observă cu stupoare că noțiuni interzise sub comuniști ca: ,,samizdat’’, ,,disident’’, ,,literatură de sertar’’, ,,exil’’ nu sunt stăpânite nici măcar de cei care ar trebui să-i învețe pe ceilalți cuvintele: scriitorii. Diaspora românească? Să existe așa ceva? ,,Diaspora’’ este un termen folosit în Septantă și înseamnă, în greacă: împrăștiere, dispersie, diseminare (indică seminția). Evenimentul ce l-a produs a fost o măsură brutală și generală de alungare a evreilor din Palestina, vatra lor, cu o precizare: au fost dispersați în cvasitotalitate.
Se mai vorbește de diaspora armenilor. Dacă cei din Turcia au fost, în 1915, victime ale unei tentative de genocid, supraviețuitorii masacrului au fugit din Turcia, împrăștiindu-se în toată lumea, însă vatra nu le-a fost distrusă în totalitate, măcar pentru că ,,cealaltă parte’’ se afla pe teritoriul unui dușman al turcului: rusul. Cât despre diaspora țiganilor, împrăștiați, diseminați, dispersați în acest mileniu (e drept), nu se știe dacă aceștia constituiau în presupusa lor vatră (India) o etnie (seminție) aparte, sau doar o castă și nu se cunoaște motivul ieșirii lor din subcontinentul indian (luare în robie, emigrare?).

Românii constituie o etnie, o seminție (pe care îi unește limba) și au o vatră comună: teritoriul istorico-lingvistic românesc – spațiul carpato-danubian. Cu câteva rare excepții (ardelenii ,,la America’’ și moldovenii, ,,la Brazilia’’), Românii au fost puțin tentați de desțărare, de emigrare, față de alte nații. La noi se venea (greci, albanezi, bulgari, sârbi, evrei, armeni, polonezi), dela noi nu se prea pleca… Ocupația rusească și comunismul au provocat exodul și al românilor. După instaurarea RPR, frontierele au fost închise și din acel moment (1948) datează termenul comunisto-securist de ,,fugar’’, aplicat atât celor care, amenințați de arestare, se ascundeau în țară, cât și acelora care treceau clandestin granița. Cuvântul fusese îndelung cântărit de… psihologii de la Răsărit: trebuia să desemneze, nu doar un ,,dușman de clasă’’, ci și un ins demn de dispreț, un nemernic, un fricos, un laș, unul care nu primește lupta dreaptă, ci… fuge: fugarul.

Pentru comuniști, ulterior, toți românii care s’au stabilit în Occident erau… ,,fugiți’’, termenul extinzându-se și la cei care, profitând de o călătorie legală, rămăseseră. Nicolae Breban folosea acest termen pentru a-i desemna chiar și pe aceia care, după evenimentele din 1989, plecaseră să-și caute norocul aiurea. Breban nu era decât un ,,navetist’’, cum numai Pintilie, Cernescu, Sorescu și Blandiana erau. Refuzând însă eticheta de ,,navetist’’, el le întorcea insulta zicându-le ,,fugari’’ tuturor exilaților, cu excepția soției sale și a lui Țepeneag. Și, ca și Pintilie, pretindea că a trăit în exil, la Paris, (praf le făcea pe fetițe, mai ales pe mătușile lor – chiar și pe Grosan-Buduca-Nedelciu!), în același timp publica la periodicele din țară, îi apăreau cărți în România, era sărbătorit și încununat cu premii. Chiar să nu mai existe nimeni în România care să cunoască deosebirea dintre exilat și navetist?

Radu Negrescu-SuțuDeci termenul de ,,Diaspora’’ aplicat românilor, oricare ar fi ei, este greșit.

Paul Goma – Sigur, este inadecvat. Nu se poate vorbi de o diasporă românească. Chiar dacă ne încredem în cifrele propuse (cca. 11 milioane), aceasta reprezintă jumătate din totalul românilor din interiorul granițelor, nicidecum cvasitotalitatea seminției. Cei mai numeroși români aflați în momentul de față în afara hotarelor sunt basarabenii și bucovinenii, care nu au nicio legătură cu diasporizarea: ei au fost înstrăinați nu prin alungare dela vatră, ci ca urmare a ocupării vetrei de către străini: rușii. Unii au fost deportați în Asia Centrală, în Siberia, în Marele Nord, dar această parte a reprezentat doar între 25-40 % din populație. Înstrăinați nu prin alungare, ci prin schimbarea statutului vetrei lor, prin schimbarea limbii, a alfabetului, basarabenii și bucovinenii se află încă în ,,exil pe loc’’.

Singurii care ar intra în categoria diasporiților sunt cei plecați ,,în Vest’’. Dar au fost ei alungați, dispersați, așa cum s-a întâmplat cu evreii din Palestina acum 2000 ani? Nu. Ba chiar din contra. Au plecat fiindcă au dorit ei să plece, fie legal (cu acte), fie ilegal (fugiți). Este greșit să fie incluși în ,,diaspora românească’’ sașii, șvabii, evreii…, căci aceștia au fost repatriați, chiar dacă au păstrat și chiar cultivă nostalgia sărmăluțelor, mititeilor, țuiculenei, Mariei Lătărețu pe meleagurile Frankfurtului și ale Tel Avivului.

În fine, cred că pentru a face parte dintr-o diasporă mai este necesar și ca fiecare individ-diasporit să aibă conștiința originii, a identității sale. Or, românul, dacă se laudă că e român față de alți români, în prezența străinilor își ascunde originea, de parc-ar fi de rușine; îi încurajează și obligă pe copii să vorbească numai limba țării de adopție, în fine, cui i-e rușine de origine, își merită soarta. Rușinoșii nu vor alcătui niciodată un popor – nici măcar diasporă.

Radu Negrescu-SuțuDeci ,,Diasporă’’ nu putem fi. După cum spuneați: nici coloniști, românul neavând sânge de colonist. Poate doar emigranți. Dar exilați?

Paul Goma – Exilul este un termen valabil pentru toți cei care nu se mai află în țara lor, în vatra lor. Acești oameni nefericiți (dintotdeauna) sunt exilați ori de bunăvoie (nemaiputând suporta condițiile din vatra lor), ori siliți (prin expulzare). Sau cei pe care i-au prins evenimentele în afara României (în diplomație – Eliade, Baciu, V. Horia, Ionescu) și care nu s’au mai întors de frica represaliilor. Sau cei care au venit pe jos, trecând frontiera (Cușa, Pârvulescu). Apoi ,,cumpărații’’ (unii chiar scoși din pușcărie) prin relații și prin bani. A urmat apoi perioada de dezgheț, când frontierele s’au întredeschis pentru turism și schimburi culturale și de familie, care a durat până în ’89, și care a facilitat rămânerea românilor în Occident.

Radu Negrescu-SuțuO contribuție nemaipomenită a avut-o Ungaria, înainte de 1989, când românii, chiar și cei care nu erau neapărat de origine maghiară, se refugiaseră la unguri.

Paul Goma – Sigur, Ungaria a avut o contribuție considerabilă înainte de ’89, primind refugiați politici din România (sau din RDG, înainte de căderea Zidului, în trecere spre RFG). Deci, în această ultimă categorie intru și eu, care am profitat de o viză turistică și am cerut azil politic. Întâmplător noi am fost implicați într-o acțiune, să zicem, politică: Mișcarea pentru Drepturile Omului, pentru care am și suferit. Azilul politic la noi a fost o consecință logică. ,,Exilul’’ deci, ca să ne întoarcem la terminologia noastră, ca și ,,Diaspora’’, era un termen interzis în România înainte de ’89, când se vorbea numai de ,,fugiți’’, de ,,bandiți’’.
Radu Negrescu-SuțuDomnule Goma, observ după 1989 apariția unui nou fenomen: exilații încep să se jeneze a mai folosi termenul de ,,Exil’’. Participând cu abnegație la colindele și sărmăluțele pregătite de, cum se amuza să spună soția mea: ,,Asociația Doamnelor Ortodoxe de la Ambasadă’’, aceștia afirmă sus și tare apartenența lor la… Diaspora românească, termen de care nu se mai jenează, ba chiar se mândresc. Care poate fi rațiunea acestei schimbări de poziție?

Paul Goma – Acum, după ’89, Exilul a devenit un fel de gheto, de țarc. Nu e bine să trăiești în gheto, bineînțeles. Pe când, dacă zici Diaspora, lărgești frontierele, lărgești sfera și atunci intră și cei care se duc la Ambasadă, și cei care dau mâna cu Iliescu. Vorbesc aici de prietenii noștri, de cei cu care manifestam noi în fața Ambasadei, chiar președinți ai Ligii pentru Drepturile Omului, ca Sanda Stolojan, și care acum, de braț cu soțul și înconjurată de finii ei, soții Matei Cazacu, și de fiul lor Nicolae, se duceau la Ambasadă exact în momentul când pe noi ne umfla poliția franceză și ne băga în dubă. Asta nu se uită. Sau Virgil Tănase, prietenul meu care s-a purtat foarte bine când a fost în România și care sunt convins că a mințit când s-a lăudat că a fost informator, presupun că a început să lucreze cu ei doar după cazul Haiducu. Ei bine, de el nu mă mir, dar de Sanda Stolojan m-am mirat și am suferit. De Cazaban m-am mirat, de Mămăligă de asemenea, ei care pretind că se duc acolo pentru Centrul Cultural, care nu are nimic de-a face cu Ambasada, cultura sarmalelor fiind cu totul alta chestie. Deci, prin această judecată, noi nu numai că ne diferențiem, dar ne și izolăm de ei.

Radu Negrescu-SuțuSau mai degrabă ei de noi.

Paul Goma – Sigur, numai că o să rămânem foarte puțini. Pentru că cei care nu fac diferența între Exil și Diasporă (care este termen guvernamental, dela București) sunt analfabeți. Deci, cu Exilul nu știu ce se întâmplă. A fi ,,exilat’’ înseamnă a poseda certificatul acela de refugiat politic. Dar câți mai suntem, în Paris, în această situație? Noi trei, în familia noastră, și mai știu unul: Remus Radina. Pe pașaportul nostru scrie clar că putem călători în toate țările, cu excepția Românei. Certificate reînnoite după noiembrie 1996. Vor fi știut ei ce-or fi știut francezii, de ne-au dat aceste certificate de refugiați politici! Acum, există în primul rând interese. De recuperare de proprietăți (interes perfect legitim), de exemplu. În mentalitatea românească însă, exista cultul arvunei, adică acel avans ce trebuie dat, acel gaj, pentru a obține ceva. Dând un gaj de fidelitate, de plecăciune, de sarma, de țuică la Ambasadă, oamenii au impresia că li se va facilita recuperarea proprietăților. Oricâte plecăciuni ar face ei pe la Ambasadă, frecând sarmaua, n-au să obțină… favoarea unui drept.

Radu Negrescu-SuțuExistă însă și oameni care nu au interese vizibile, nu au nimic de recuperat, în Țară nu călătoresc, însă călătoresc asiduu la Ambasadă, flatați de a fi ,,băgați în seamă’’ de securiștii de acolo.

Paul Goma – Există oameni cu o personalitate mai puțin marcată, care, în România, pe strada lor, la slujba lor, în mediul lor erau cineva și care, odată ajunși în Occident se pierd, nu mai sunt băgați în seamă. Cum să funcționeze oare ambasadele și centrele culturale normal când încă nu s’a făcut o reformă normală a Ministerului de Externe? Să nu încerce Pleșu să ne îmbete că ME n’are nicio legătură cu Securitatea, când totdeauna, în toate țările comuniste a avut. Când ambasadele erau conduse de șoferi mai mari în grad decât ambasadorii.

Radu Negrescu-SuțuCentrele culturale de pe lângă ambasade, asiduu frecventate de exilații noștri amnezici, nu țin de Ministerul Culturii, cât or fi ele de culturale, ci de Externe, anexă a Internelor, deci a Securității.

Paul Goma – Sigur, însă la Externe au fost recrutați și s-au oferit chiar a fi recrutați și cei din aristocrația locală (ca Valentin Lipatti, ca Anca Boldur, fiica generalului Boldur-Lățești și soție a lui Balaci), sau dintre provinciali (cum sunt ardelenii, care se pornesc greu – zicea Coșbuc – dar și când se pornesc, nu-i mai poți opri). Cel puțin în Cultură, erau în proporție de 75 % printre tovarășii de sus, de la CC, ferocii ardeleni: Dudu Bălan, Ghișe, Brad… iar în Diplomație, la Paris, să nu uităm că aici au fost înainte tovarășii Aninoiu, Cicio Pop, cel din familia memorandistă! Cum să fie ,,reformată’’ Securitatea? Când victima îl face pe călău să fie și mai rău decât ar fi fost dacă victima nu ar fi consimțit. Dacă Seniorul Coposu n-ar fi deschis porțile PNȚ-ului să intre toți securiștii? Ciaușu, de exemplu, acest securist pentru care ,,diplomația’’ este costumul sau civil, cu epoleții pe dinăuntru, este membru PNȚ-ist din acea perioadă.

Radu Negrescu-Suțu – Este clar că adeziunea tov. Ciaușu, vechi demnitar comunist, la PNȚ nu era doar de circumstanță, din oportunism politic, ci făcea parte din planul de infiltrare a Partidelor istorice.

Paul Goma – Deci, dacă tendința oamenilor este să se ducă acolo și să se simtă bine, să fie sănătoși! Eu, în nefericirea mea, sunt fericit: sunt scriitor și nu sunt legat de pământ. Eu locuiesc Limba română, care nu este pentru mine un instrument, ceva pe care pot s-o schimb ca pe o cămașă, ci este pielea, pielea pe care n-o poți schimba: stai în ea, mori în ea, iar dacă ți se ia, mori! Deci, eu stau la Paris, unde nu mă simt desțărat pentru că țara mea este Limba română. Exilul nici măcar nu a fost infiltrat, căci infiltrarea este o acțiune împotriva unui corp care opune cât de cât rezistență. Or, noi am venit în întâmpinare: vă rugăm regulați-ne, bateți-ne, scuipați-ne, dragi tovarăși! Cu câteva excepții, toți frecventează Ambasada și deci nu mai pot fi prieten cu asemenea oameni. Mie nu-mi pare rău că i-am cunoscut, îmi pare rău că ne-am despărțit. Comunitatea românească nu cunoaște solidaritatea, fiindcă a rămas întotdeauna o comunitate rurală, pastorală, ciobănească. Ciobanul, care este singur cu mioara lui, cu turma lui, nu se solidarizează cu altcineva decât atunci când este să omoare pe altul – și ajungem la Mitul Mioriței. Se unesc doi, sau trei împotriva altuia, și-i dau, nu cu pușca, nu cu săgeata, nu cu sulița, ci cu bâta-n cap, sau cu un pietroi, când doarme. Ăsta este românul!

Radu Negrescu-Suțu – Domnule Goma, în Țară, precum în Occident, se foloseau doi termeni deloc analogi: ,,disident’’ și ,,opozant’’, într-o totală confuzie. De unde provine această confuzie, nu întotdeauna cauzată de simpla necunoaștere a termenilor?

Paul Goma – Noțiunea de disident-disidență continuă să fie tulbure, contradictorie în capul românilor. Prin Europa Liberă, Deutsche Welle sau BBC, de-a lungul a vreo 20 ani și a sute, dacă nu mii de emisiuni s-a spus, s-a repetat până la sațiu ce este această disidență și ce semnificație avea în anii ’60, ’70, ’80, dar în van. A fost ca și cum Noël Bernard, Vlad Georgescu, N.C. Munteanu, Tismăneanu și Monica Lovinescu s-ar fi adresat munților și văilor, spațiului mioritic: nimic nu ,,trecea’’. Ori românii nu mai știau românește, ori ,,desțărații’’ nu ținuseră pasul cu involuția limbii române din Țară. Când nu era nici o greutate ca să priceapă că: din motive de tactică favorabilă intelectualilor ruși ce se manifestau împotriva regimului comunist, în perioada reînghețului (mai cu seama sub Brejnev), o sumă de jurnaliști (în special americani, nemți, francezi bine culpabilizați de ruși, foarte de stânga), de diplomați sau editori occidentali, pentru a nu redeclanșa teroarea împotriva noii forme de rezistență care încă nu avea un nume, au hotărît să folosească interpretabilul termen de ,,disident’’. În caz de ,,supărare’’ a Kremlinului, occidentalii puteau pretinde că acele persoane nu sunt neapărat opuse comunismului (ceea ce ar fi dat termenul de ,,opozant’’), ci doar niște blânzi reformatori ai societății actuale, niște total neputincioși ,,disidenți’’.

Radu Negrescu-SuțuCa de exemplu în Cehoslovacia ?

Paul Goma – Ca cehii, sigur, care nu erau neapărat opuși regimului (Dubcek nu a negat comunismul), ci voiau doar aplicarea unor drepturi ale omului, un comunism cu față umană, voiau un fel de… înghețată fiartă! Nu se știe exact cum au reacționat țarii Comitetului Central la aceasta astuție avocățească, dar știm (din surse directe) cum au reacționat interesații, ,,disidenții’’ înșiși. Cu mare vehemență, au dat declarații, interviuri în sens invers: că și ei cunosc latina și știu semnificația în toate limbile a cuvântului disidență – ei nu disidează de nimeni, de nimic, nu sunt reformatori ai comunismului, ci anticomuniști! Printre cei mai cunoscuți au fost Soljenițîn, Marcenko, Bukovski, dar existau și opozanți, implicați în ,,cazul Pasternak’’, aflați în acel moment în Gulag (ca Daniel și Siniavski), precum și alții, mai tineri, care și-au spus că, în lupta cu fiara, orice mijloace sunt bune (chiar și neadevărul) și au acceptat eticheta lipită de occidentali (,,disidenți’’), pentru a-și continua… activitatea antisovietică (precum A. Amalrik, autorul eseului ,,Va supraviețui URSS până în 1984?’’).

Aceasta diversiune lingvistică a reușit și a etichetat întreaga mișcare de opoziție, de anticomunism, făcută după Conferința de la Helsinki. Deci, a fost impunerea termenului din partea jurnaliștilor occidentali și acceptarea cu jumătate, cu un sfert de gură din partea celor interesați (în primul rând rușii, după aceea cehii, care în ’68 nu doreau, cum am mai spus, schimbarea regimului, ci doar ,,ajustarea’’ lui. În România nu a existat așa ceva. Este foarte adevărat că o astfel de rezistență, de împotrivire, de opoziție poate lua forme strict individuale. Așa că la noi s-au semnalat cazuri de nonconformism, de anticomunism, de opoziție la comunism, care, prin contaminare-modă au fost numite ,,manifestări disidente’’.

Dintre nescriitori (lista este incompletă, însă ordinea oarecum… cronologică) am avut pe: Vasile Paraschiv, Carmen Popescu, Radu Filipescu, Doina Cornea, Gabriel Andreescu, Mariana Celac, Mihai Botez; iar dintre scriitori: Țepeneag, Virgil Tănase, Nedelcovici, Dorin Tudoran, și în ultimele momente ale ceaușismului pe: Dan Petrescu, Liviu Cangeopol, Luca Pițu, Mircea Dinescu, Dan Deșliu.

Dar, cum am mai spus, în capul românilor s-a instalat confuzia cea mai desăvârșită și nicio informație-informare nu le-a clintit ,,convingerea’’ că: disidentul este, prin definiție, un trădător (și recurgeau la exemplele de disidență partinică din România democrată – disidențele lui Anton Alexandrescu și Ghe. Brătianu, care au slăbit partidele țărănist și liberal); disidentul este (fost) membru al Partidului Comunist, dar, din pricina unor nemulțumiri ,,care nu ating esența’’, s-a manifestat împotriva liniei partidului (comunist); concluzie: disidentul este suspect și periculos pentru rezistența anticomunistă din România, deci trebuie demascat și înlăturat.

Aceste ,,luminoase’’ idei au fost colportate cu vehemență crescândă și în Exilul românesc. Pe de o parte de legionarii care instituiseră monopolul asupra întregii suferințe și rezistențe anticomuniste, pe de altă parte de exilații nelegionari (țărăniști, liberali sau fără-de-partid), care însă aveau o gândire nu mai puțin totalitară: tot ce a fost rezistență, închisoare, suferință… poartă semnătura lor (numai a lor și a cumnatelor lor). Printre cei mai consecvenți ,,demascatori’’ ai disidenților (începând din ’68-’69) au fost: Grupul BIRE (Paris) – cu René Théo, Chintescu, Virgil C. Gheorghiu, Manoliu fiul și mamă-sa, Radu Câmpeanu și soață-sa Dina, Paul Dimitriu, Gustav Pordea; Grupul Stindardul (München) – cu Emilian, Pantazi, Boutmy, Ovidiu Vuia, Eugen Lozovan; și Grupul UMRL-Românul Liber (Londra) – cu Ion Rațiu, prietenul meu Ionică Varlam și alți aburiți.

În afară de aceste grupuri (mai direct, mai indirect manipulate de Securitate), mai existau altele, notorii ,,antene securiste’’, dar folosind aceleiași formulări în atacuri: Grupul I.C. Drăgan – cu Michael C. Titus, Traian Filip, Mihai Pelin (la Londra, Roma, Milano), Grupul Milhovan – prietenul și editorul lui Carandino (la New York), în timp ce la Madrid rămânea ca un… Gibraltar, Mișcarea Legionară. Cât despre… aerul mistic, nu mai puteai respira fără a fi intoxicat de miasmele legionaro-ortodoxo-securiste purtate de colo-colo de putori îmbătrânite-n rele ca: Plămădeală, Anania, Virgil Cândea și alți zoebușulengi. Grupuri și personalități atât de deosebite, însă acuzațiile (îndreptate împotriva Monicăi Lovinescu, a lui Virgil Ierunca și a mea) erau întristător de monotone: ,,agenți ai Securității’’, ,,comuniști’’, ,,trădători de țară’’, ,,jidoviți’’, și… cam atâta. Cu fiecare prilej spuneam : eu nu sunt disident, sunt scriitor.

Radu Negrescu-Suțu – Totala confuzie persistă și astăzi în Țară, chiar și la istorici. Manualul de istorie pentru clasa a XII-a din acest an (1999, Editura Sigma) vă prezintă drept ,,disident’’ (pag. 115), pentru ca la pagina următoare să deveniți ,,opozant’’.

Paul Goma – Da, nici acum, ,,după revoluție’’, deși au trecut mulți ani, degeaba, românii nu știu ce semnificație a avut în aceste ultime decenii disidența, și nici nu vor să afle. Pentru a nu afla adevărul (disidența a fost o formă de contestație a acestor decenii, de opoziție, de altfel singura), românii au dat termenului un sens batjocoritor, calomnios la adresa celor care făcuseră, totuși, câte ceva pentru compatrioții lor.
Radu Negrescu-Suțu – A fi fost opozant al regimului, avea ca efect izolarea contestatarului, marginalizarea sa socială și profesională, abandonarea de către prieteni și chiar rude. Teama de Securitate putea explica abandonul, însă nu și delațiunea, mai ales cea benevolă.

Paul Goma – Contestatarul, prin actul său de contestație, părăsește peștera ideologică în care trăia laolaltă cu semenii săi, care rămân pe loc complăcându-se pe undeva în situație și-și asigură, prezervează privilegiul obținut prin plecarea contestatarului, extinderea astfel obținută. Pentru aceasta el se folosește de orice mijloc eficace: luări de poziții, atacuri la adresa acestuia, turnătorii. Bineînțeles, am cunoscut această stare amară de izolare, de abandon, în 1968-69 când, făcând ce ar fi făcut orice alt scriitor (dar nu român!), mi-am trimis în Occident manuscrisele refuzate în Orient și m-am văzut evitat, izolat, carantinizat. Dar și în ’77 când, dintre toți foarte bunii poeți, excelenții prozatori, ca să nu mai vorbim de străluciții literați români, doar Ion Negoițescu a înțeles că Drepturile Omului pe de o parte erau și drepturile scriitorului, și pe de alta că exact scriitorii ar fi fost primii dintr-o comunitate obligați să le apere. În fine, în luna mai 1994, la Paris, la Colocviul despre Exil, când Monica Lovinescu și Virgil Ierunca m-au expulzat… și din Exil.

Dar în 1977, am mai spus-o și o mai spun, atunci când veneau oamenii să semneze (acei care reușeau să răzbată), au venit foarte puțini foști deținuți (dar au venit câțiva, ceea ce e cu atât mai de prețuit). De ce? Pentru că fuseseră descurajați: ,,Nu te duce la Goma că-i suspect, e omul rușilor, al jidanilor, vrea să facă să fie ocupată România de ruși și vrea ca ugurii să ne ia Ardealul!’’. Și cine ținea acest discurs foștilor deținuți, spre a-i descuraja să semneze? Noica, Țuțea, Stăniloae, bătrânul Bernea și Coposu. Da, chiar Coposu. Ce anume făcuse Coposu? El n-a pus mâna pe arme ca să atace Armata Roșie, ci cu verbul, cu prestigiul lui de membru eminent al unei formațiuni politice democratice, a militat pentru democrație, pentru libertate ș.a.m.d. Păstrând proporțiile, și eu am făcut același lucru. Cei din anturajul lui Noica, noicienii, pentru a-și justifica lașitatea, ne criticau și ne acuzau că suntem provocatori, agenți, ,,suspecți’’. Eu, în România nu am purtat eticheta de disident și nici nu am făcut caz de ea, iar în Franța, odată ajuns, am făcut declarații nete: nu mă consider ,,disident’’, mai degrabă ,,opozant’’.

Însă, lăsând la o parte conotațiile, mă întreb și întreb: ce este mai moral: să duci o acțiune împotriva răului, a minciunii, a intoleranței, a absurdului, a crimei, adică să-ți manifești opoziția, chiar cu riscul de a te numi disident; sau să mergi pe burtă, să consimți la toate și să te faci chiar complice, iar în intimitate, să te lauzi că ești… opozant?

Radu Negrescu-Suțu – Domnule Goma, după 1989 a apărut o nouă alternativă pentru exilați, aceea a întoarcerii acasă, fie ea definitivă (extrem de rară) sau… în vizită. Or, aceasta din urmă este o pură aberație, întrucât nimeni nu se poate duce în vizită la el acasă, altfel casa încetează a mai fi…,,acasă’’. În ce fel ne mai putem întoarce astăzi acasă?

Paul Goma – Întoarcerea în vizită este o aberație și o nerușinare din partea acelora care au o gândire de peșteră. Nu este vorba de peștera lui Platon, ci de una carpatină. Mă autocitez: atunci când locuiam aceeași peșteră, la un moment dat unii dintre noi au ieșit, cu o treabă oarecare. Și când au vrut să intre înapoi, nu și-au mai găsit locul, pentru că ceilalți s-au extins, s-au întins fiecare cu doi centimetri mai mult și au început să rânjească la noi: de ce v-ați întors, voi care n-ați mâncat salam cu soia, ce știți voi ce-i aici? Ce credeți că i-a spus, în primul moment, Mircea Dinescu prietenului său Tudoran? L-a întrebat: ,,Când te întorci la tine acasă, la Washington, Dorine?’’. Această întrebare-interpelare era una peștericolă. Dinescu, glumeț-glumeț, însă atunci era foarte serios. Adică: ce veniți voi peste noi, că noi de-abia am apucat ciolanul și nu ne-ajunge la toți. Mai veniți acuma și voi, dar cu ce drept? Ați plecat, plecați sunteți!

Cu timpul, oamenii au ieșit din caverne, și-au scobit bordeie, și-au ridicat case, chiar case-peste-case, însă au rămas tot cu o mentalitate de peșteră. Care se rezumă: individul care pleacă din comunitate e bun plecat chiar dacă se întoarce, considerat ,,trădător’’, străin, nu mai găsește loc în peștera natală. Peștera aceasta este locul în care nu mai pătrunde niciun înstrăinat! ,,Noi suntem de-aici, noi suntem cei mai bravi, cei mai dați dracului, născuți gata-făcuți, să nu ne vină alții, din altă parte, să ne-nvețe pe noi ce să facem, dar mai ales… ce să fi făcut’’. E o caracteristică a neamului nostru, să fie… neam prost. Adică, să mă duc în vizită în țara mea? Atunci când voi dori să mă întorc în România, să fie siguri: n-am să cer bilet de voie nici Buzurăi-Doda, nici lui Petre Roman, nici Zoepetrei, nici chiar tovarășei lor, Carmen Firan. Și nici lui Mircea Dinescu.

Radu Negrescu-SuțuOricum ar fi, întoarcerea exilaților în țară nu este dorită, nici măcar privită cu bunăvoință. Aceștia jenează, incomodează conștiințele și pozițiile celor rămași în Țară, întoarcerea lor fiind privită cu ostilitate. Se poate și fără ei, iar iubirea se poate practica și dela distanță, în mod mult mai comod, nu-i așa?

Paul Goma – Sigur că așa este. În 1977, pe când eram arestat, am fost exclus din Uniunea Scriitorilor, excludere la care au participat vârfurile scriitorimii: Manolescu, Doinaș, Nichita Stănescu, Fănuș Neagu, Blandiana, Sorescu, Bănulescu, Zaiciu… Decizia a avut loc pe când eu eram în pușcărie, ceea ce este un mare act de curaj din partea lor, nu-i așa? După 1989, normal ar fi fost să fim reprimiți. Ei bine, Dinescu, băiat deștept din Slobozia, a lansat: ,,Hai bă, că v-am primit pe toți!’’. Eu n-am reușit să stau de vorbă cu el. Câtă vreme a fost președinte al Uniunii s-a opus (nu prea tare, doar erau de acord cu el: Doinaș, Manolescu, Blandiana, Hăulică, Pleșu, Liiceanu) ,,ideii’’ de a trimite celor peste o sută de scriitori exilați câte o hârtie prin care să li se anunțe reprimirea (individuală, fiindcă individuală fusese excluderea) în Uniunea Scriitorilor.

Deci noi, fiecare dintre scriitorii exilați, am fost excluși pe rând, din motive precise. S-a schimbat direcția, dar nu și tactica. Cine din conducerea Uniunii Scriitorilor și cu ce argumente s-a opus reprimirii nominale a scriitorilor exilați, excluși din timpul lui Ceaușescu? Numai Uniunea Scriitorilor a fost implicată în acest refuz, ori și Ministerul Culturii, și alte ministere și comiții? Eu, ca victimă, am dreptul inalienabil să aflu adevărul, iar Uniunea Scriitorilor are obligația să-l facă public, doar no să aștepte să mor, că să mi-l comunice… postum. Ulici a ouat și el o idee: ,,Scriitorii exilați să facă cerere, ca să fie reprimiți!’’ Dacă fac cerere, admit implicit că injustiția, ilegalitatea comisă atunci când fusesem deposedat de cetățenie, de membria Uniunii Scriitorilor, nu era întru totul ilegalitate, injustiție – or, ei sunt ilegitimi dela 23 August și continuă și în zilele noastre. Adică să fac cerere ca să reprivesc cerul Patriei ? Să facă ei cerere, pentru că România e mai a mea decât a lui Petre Roman, a lui Constantinescu, adunător de cotizații la Universitatea de Partid, manipulat de Măgureanu.

Deci, timp de 20 ani (din 1970 și până în ’90) am fost interzis în România. Însă între 1970 și 1977 – când am plecat în Franța – am fost singurul scriitor interzis ,,pe loc’’, adică aflat în România și neavând voie să publice, nici să se scrie despre el. Șapte ani! Și nu doar eu, ci și soția și socrul meu, traducători. Deci, între 1970 și 1989 comuniștii m-au interzis, dar nu mi-au distrus cărțile. Niciun alt scriitor în acea perioadă nu a mai fost interzis.

După ’89, ce se întâmplă? Prietenii mei, anticomuniștii, îmi distrug cărțile. Ceaușescu nu mi-a ars, nu mi-a dat la topit cărțile, le-a retras doar de pe piață și le-a pus în depozit. Însă Liiceanu mi-a distrus o carte, Marin Sorescu mi-a distrus plumburile la altă carte, Papahagi nu mi-a distrus o carte, însă a luat bani de la Soros pentru publicarea cărții mele, nu a publicat-o, dar banii nu i-a restituit. Mai deplorabilă însă este atitudinea celorlalți! Cu o singură excepție (Laszlo Alexandru), niciun alt scriitor nu numai că nu a protestat, dar nici măcar nu și-a pus întrebarea cum stau lucrurile. Și într-un sentiment de culpabilitate (pentru că ei se simt totuși culpabili cu ceva), au strâns rândurile și au făcut front comun. Pe undeva, ei se simt vinovați de inacțiune, și-și caută justificări, chiar minciuni.
Cum? Cu ,,salamul cu soia’’ sau cu ,,noi cei care-am rezistat prin cultură’’. Se vede cum au rezistat prin cultură: așteptând să vină revoluțiunea peste ei, să se elibereze, să vină la Paris și să-și scrie aici mărturia, fără vreun risc. Pentru că nația noastră românească nu e deșteaptă și degeaba ne explică Horia Bernea că noi avem vocația sfințeniei și a suferinței… Dela o vreme însă, cu contribuția Monicăi Lovinescu, am aflat că nu sunt doar înjurătorul, procurorul, insultătorul, eu sunt și contestatul. Din contestatar am devenit… contestat. Exilat până și din… Exil. Ei bine, când ai pierdut aproape-totul, rămanand doar cu ,,niște principii’’, nu le încalci, măcar ca să nu pierzi totul-totul-totul.

Radu Negrescu-Suțu – Domnule Goma, ca martor participant la evenimentele anului 1977, am fost profund surprins aflând că preotul Calciu-Dumitreasa s-a declarat fondator al Mișcării pentru Drepturile Omului din România acelui an. Toată lumea își amintește sau ar trebui să-și mai amintească numele primilor semnatari și inițiatori, care erau, în ordine alfabetică: Paul Goma, Adalbert Feher, Emilia Gesswein, Erwin Gesswein, Maria Manoliu, Sergiu Manoliu, Ana Năvodaru-Goma și Șerban Ștefănescu. Cum a ajuns oare preotul Calciu în stare să comită această impostură?

Paul Goma – Pe Calciu îl cunosc, nu din închisoare, întrucât nu am făcut pușcărie împreună, ci din libertate, printre ,,pușcăriașii’’ vechi. Lui Calciu i-am solicitat odată, prin intermediari (Drăgoescu și Petrișor), să-mi dea oarecari amănunte despre Pitești. Nu mi le-a dat. L-am înțeles: căci foarte mulți dintre ,,piteșteni’’ refuzau. Unul singur a avut curajul, Ștefan Davidescu, care mi-a povestit de mai multe ori, Dumnezeu să-l țină în sănătate pentru a-și termina mărturia. În 1977: din ceea ce-mi spunea Drăgoescu (,,piteștean’’ și el, care-a venit la mine și a semnat și-a fost arestat, bătut și chinuit), Calciu s-a ținut cuminte. Nici măcar nu mă așteptam să semneze, Calciu, după cum n-au semnat nici alți pușcăriași. În sfârșit, n-a semnat că… n-a semnat. Nimănui însă, nici măcar în gând, nu i-am reproșat vreodată acest lucru. Iar faptul că nu a semnat ,,Scrisoarea deschisă’’ nu a însemnat de fel că l-am considerat ,,dușman’’. N-au semnat nici Marcel Petrișor, care-mi era prieten, nici Dimov, nici Mihalaș, nici Lucian Raicu, nici Valeriu Cristea, nici Dana Dumitriu, nici Sorin Titel, nici Marius Robescu, Ileana Mălăncioiu ori Gabriela Adameșteanu și nu le-am purtat ranchiună. Fiecare își cunoștea interesele și curajul.

În momentul în care, aflându-mă la Paris, am aflat că în România, Calciu (printre alții) a fost rearestat, prin ’79, cum tocmai alcătuisem, sub patronajul lui Eugen Ionescu, ”CIEL” (Comitetul intelectualilor pentru Europa libertăților), am alcătuit niște proteste prin care-am sărit în apărarea lui și a lui Țuțea, Petrișor, Aurel State și Voinea, toți foști pușcăriași pe care Securitatea îi tot chinuia, îi tot convoca și, ultima oară, îi și arestase.

Radu Negrescu-SuțuÎi arestase pe fiecare în parte, pentru o chestie individuală, sau ca grup?

Paul Goma– Nu, nu. Pe câte o chestie individuală, dar cum Securitatea are talentul de a face amalgam și de a-i baga în același lot, i-a luat împreună. Noi am făcut scandal aici, deci, și ei au fost eliberați. După ce au mai trecut niște ani și Calciu a avut mari necazuri, întâi cu Mitropolia, apoi cu Securitatea, și a fost din nou arestat, noi, la Paris, nu am stat cu mâinile-n sân și iarăși am făcut proteste. Prin ,,Liga pentru apărarea Drepturilor Omului’’ – Maria Brătianu, Sanda Stolojan, Cesianu, Berindei (mai puțin) și Marie-France Ionesco (mai mult) – am făcut moratorii, interpelări, informări, articole de ziar întru apărarea persecutatului Calciu. Însă de data aceea nu am mai avut succes.

Calciu a fost condamnat și trimis la Aiud, însă noi nu am – ca să zic așa – dezarmat (numai Eugen Ionescu câte articole a scris în ’’Le Monde’’ despre Calciu), am organizat și un fel de campanie. În cele din urma Calciu este eliberat și autorizat să plece în America. Bineînțeles, m-am bucurat, i-am trimis o scrisoare prin amicii noștri comuni, i-am trimis și cărțile mele, una chiar despre Pitești, în franceză. I-am scris doua scrisori și Calciu mi-a răspuns o singură dată, după care… nu mi-a mai scris. Spre surprinderea mea însă, am citit prin ,,Cuvântul românesc’’ de la Hamilton, niște atacuri nu doar în general la adresa noastră, a grupului din care făceam eu parte, pentru apărarea Drepturilor Omului, dar chiar împotriva mea, în particular. După aceea, pe o foaie volantă pe care a pus-o în circulație, ataca stilul meu ,,vulgar’’. De ce? Acolo nu spunea, însă am dedus: pentru că îi atacasem pe legionarii teologo-securiști Plămădeală și Anania. Și cu asta s-a terminat și nu am mai avut nicio legătură. Nu m-a interesat Calciu până când s-a dus în România, prin februarie 1998. Atunci a făcut acea declarație surprinzătoare, pentru care eu l-am atacat într-un articol în ,,Lumea liberă’’ și în ,,Cotidianul’’. A pactizat cu Teoctist, apoi s-a pronunțat împotriva deschiderii dosarelor preoților

Radu Negrescu-Suțu– Opinia acestui fost deținut politic anticomunist este surprinzătoare. Spune așa: ,,Accesul la dosarele preoților ortodocși care au colaborat cu Securitatea trebuie, din capul locului, interzis, iar dacă acest lucru se va face, atunci aceia care o vor face vor suporta Judecata Divină’’. Ciudată interpretare, pentru un preot, a Judecății Divine!
Paul Goma – Ca să pună moț acestor prostii și porcării, Calciu adăuga: ,,Toți am păcătuit sub comunism’’. Parcă l-aș fi auzit pe dilemiotul curluntristo-diversionist Pleșu! Ce se va fi întâmplat? Medicinistul Calciu, arestat în 1948 pentru activitate legionară, reeducat la Pitești, reeducator la Gherla, judecat în Lotul Țurcanu II, ne-executat, băgat la Secția de Exterminare din Jilava (unde Îl găsește pe Dumnezeu), caterisit, silit să părăsească România vreme de 21 ani, sare dintr-o dată în teleaga Bisericii Securiste Române, schimbă pupături cu boaita de Teoctist, se trezește dându-și părerea despre dosarele de securitate și, în același preț, pătrunde și în Mișcarea pentru Drepturile Omului din 1977, dar nu ca simplu aderent, ci ca fondator! N-o fi prea mult?

Culmea: apare în ,,Memorialul Durerii’’, în emisiunea pe care a făcut-o, în sfârșit, după opt ani de zile, Lucia Hossu-Longin (pentru că s-a opus Monica Lovinescu: ba că Goma e bolnav, e bolnav de inimă, înjură pe toată lumea etc.). Femeia a făcut, pe de o parte, o treabă extraordinară, adică a scos din arhive niște documente pe care eu bineînțeles că nu le mai aveam (de pilda scrisorile unor popi, care-mi erau trimise în timpul acțiunilor din ’77, în care aceștia mă insultau; mă afuriseau și mă amenințau. Însă, surpriză: apare Calciu pe generic, indicat: Pr. Prof. Gh. Calciu-Dumitreasa – semnatar al ,,Scrisorii Deschise’’, fiind apoi prezentat de realizatoare drept unul dintre fondatorii și susținătorii ,,Mișcării Goma’’. În primul rând că eu nu am folosit și nici nu-mi place să folosesc termenul de ,,Mișcarea Goma’’. A fost o modestă mișcare pentru Drepturile Omului.

Radu Negrescu-SuțuModestă, dar care a zguduit totuși bine de tot regimul ceaușist, cu Securitatea sa cu tot, literalmente depășită de evenimente în acel an. A fost ceva fără precedent pentru cei din generația mea, a fost exemplul de urmat și mulți dintre noi am făcut-o, eliberându-ne de frică.

Paul Goma – În fine… Dacă el însă, Calciul, ar fi spus doar: ,,unul dintre semnatari’’, aș fi trecut cu vederea, dar ,,fondator’’?! Am contactat-o atunci pe Madam Hossu și am întrebat-o de unde a scos asta. A răspuns că a găsit lista semnatarilor, alcătuita de mine, și de-acolo l-a scos. La care eu: nu se poate, lista semnatarilor a fost scrisă de mine de mână și bătută tot de mine la mașină și a defilat pe ecran, acolo Calciu nu apărea. Ea mi-a promis că-mi va trimite documentul și… nu mi-a trimis nimic. Ne aflăm în fața unui neadevăr istoric. Oi fi eu obișnuit cu măgăriile, porcăriile, am făcut bătături de-atâtea românării, dar bieții oameni care înfruntaseră barajele Securității, bătăile, aresturile, azilele psihiatrice (să nu fie uitată presiunea colosală asupra familiilor băgate-n boale – altfel, fulgerător de profitoare!), pentru Scrisoarea cu pricina? Ce vor gândi ei despre Calciu (persoana-personalitate care vreme de 21 ani nu s-a amestecat în… tărâțele ,,disidenților’’, considerați de el și de ai săi: ,,comuniști deghizați’’), dintr-o dată arătându-se în icoana ecranului, în straie de preot, cu barbă de preot, cu cruce de preot pe piept – și mințind!?

Radu Negrescu-SuțuGogoașa lui Calciu, cât era ea de umflată, a fost totuși înghițită de cei din Țară.

Paul Goma – Sigur, românii au înghițit și asta, datorita amneziei, uitând totodată și că… cine nu are ținere de minte, nu ține minte nici că s-a născut liber și cine uită, merită să rămână rob.

Radu Negrescu-SuțuDomnule Goma, într-o vizită la Paris, remarcată prin ambiguitatea discursului, Andrei Pleșu propovăduia cu fervoare iertarea creștinească. Din punct de vedere religios este sublim: le putem ierta pe bestii, chiar și iubi, și ne putem ruga pentru mântuirea sufletelor lor (presupunând că sunt chinuite de remușcări). Lăsând la o parte Justiția Divină, ce se întâmplă cu cea omenească, cu setea (îndreptățită) de Dreptate?

Paul GomaAici vorbim despre acei activiști, securiști, grănicieri, care au torturat și au ucis. Ce e de făcut cu criminalii? Ce întrebare! Să fie judecați și, dacă sunt găsiți vinovați, să fie pedepsiți – în asta nu este nimic de negociat, nimic de discutat. Ar fi oare drept, creștinește (cu osebire: ortodox), să fie lăsați în pace acești criminali, ba mai mult: iertați… creștinește? Nu. Acela care se grăbește să-l ierte pe un vinovat, este – deja dovedit – suspect. Din ce motiv ține o victimă la absolvirea călăului său? Nu cumva pentru că victima are, și ea, ceva pe conștiință? Care-i oare motivul opunerii la deschiderea dosarelor de securitate ale fostelor victime ca Diaconescu, Galbeni, Quintus, Calciu?

Acum, în câte feluri iertăm (creștinește)? În mai multe, Domnule!

Primul fel: ne ridicăm din genunchi, de pe burtă, de pe spate, din noroi, din gropi, de pe unde ne-au împins cu piciorul, azvârlit, tăvălit, umilit, batjocorit activiștii-securiștii-beliștii;

al doilea fel: ne curățăm de noroi, de praf, de pleavă, de găinaț, înjurând cu sete de mamă, de Dumnezei, de biserici, de tămâie, comunismul în general, în special Securitatea;

al treilea fel: ne hotărim să le-o-ntoarcem celor care ne-au chinuit atâtea decenii, ne-au jefuit de bunuri, ne-au stors măduva, ne-au supt sângele, ne-au prefăcut în robi care-i urăsc (și-i denunță) pe robii de-alături, colegii de lanț.

Apoi ne dăm un răgaz de gândire în care tragem cu urechea în jur, privim roată, ca să știm ce fac ceilalți… Și ce băgam de seamă?

Că popii noștri ortodocși, până mai deunăzi în relații de batere pe epoleți, nu doar cu milițianul satului, ci și cu securistul de la raion; că-protopopul, că-episcopul, că-mitropolitul, că-patriarhul (după ce, în iepoca lui Nicolae Antihristescu îl lingeau pe Satana dela-ntre-cornițe pân-la-sub-copite și Doamne ferește să fi deschis gura să protesteze împotriva persecutării credincioșilor, a dărâmării bisericilor), acum, că au primit voie de la Securitate, pe de-o parte ne cheamă la cruciada împotriva papistașilor, pe de alta ne binecuvântează și ne povățuiesc: iertați, frați creștini, căci și vouă vi se va ierta… Dacă așa stă situațiunea, atunci: Porniți la iertare, tovarăși!

Radu Negrescu-Suțu – Domnule Goma, am ajuns la sfârșitul interviului ce ați avut bunăvoința să-mi acordați. Exilul nu a devenit – așa cum speram cu toții – caduc, ci amnezic, pierzându-și, prin trecere la inamic, intransigența și judecata limpede de altădată; pentru frații noștri din Țară rămânem, deocamdată, tot: odată plecați, bun plecați. Securitatea, cu rețetele și metodele sale, constituie încă o realitate. Bilanțul celor zece ani se lipsește de comentarii, iar “Trădarea exilului” nu este doar o figură de stil. Vă mulțumesc, în numele cititorilor și al exilaților care nu au contenit să vă prețuiască în toți acești ani de exil.

Radu Negrescu-Suțu, Paris

Sursa: universulromanesc.com
Sursa primară: http://sitadeasa.wordpress.com/2006/…area-exilului/
***
Wiki: http://ro.wikipedia.org/wiki/Paul_Goma
Site personal Paul Goma: http://www.paulgoma.com/
Radu Alexandru Negrescu-Suțu (Soutzo): http://ro.wikipedia.org/wiki/Radu_Negrescu-Su%C8%9Bu
***

,

Cu doar cateva zile inainte de sfarsitul Primului Razboi Mondial, descatusata Serbie isi trimite unitatile sa ocupe Banatul, profitand de colapsul monarhiei dunarene. Pe 15 noiembrie 1918, sarbii au intrat marsaluind in Timisoara, inaugurand doua luni si jumatate de regim represiv impotriva romanilor.

Impreuna, vom parcurge pagini nestiute ale istoriei romanesti. Pagini care zdruncina ideea de buna intelegere cu vecinii sarbi, pagini care spun povestea tainuita a jumatate de milion de romani uitati.

Un razboi de intregire nationala

Toamna lui 1916. La Bucuresti este semnat actul prin care tara noastra consfinteste sa ia parte la efortul de razboi al Antantei impotriva Puterilor Centrale.

In schimbul sacrificiului de sange, ne insuseam la incetarea conflictului de la austro-ungarii infranti, Maramuresul, Transilvania, Crisana si Banatul.

La scurt timp dupa semnarea tratatului, incep operatiunile militare impotriva austro-ungarilor, insa, dupa mai mult de un an de lupte istovitoare, statul roman este fortat sa faca pace.

Sortii s-au schimbat la sfarsitul anului 1918. Bulgarii sunt obligati sa iasa din razboi dupa ce sunt coplesiti de-a lungul frontului macedonean de armatele reunite ale Antantei.

Ca urmare al acestui deznodamant, se da un imbold reintrarii Romaniei in razboi pe data de 10 noiembrie 1918, care isi mobilizeaza fortele si se dezice de pacea umilitoare cu Puterile Centrale, ce se infaptuise in acelasi an.

In timp ce armatele germane se retrageau in graba din Romania, unitatile sarbesti care tocmai isi eliberasera tara priveau cu jind Banatul. Este ocupat intregul teritoriu pana la Timisoara.

Republica banateana

Pe 1 noiembrie, ca urmare a dezintegrarii autoritatii austro-ungare, este proclamata la Timisoara republica autonoma a Banatului, recunoscuta in zilele urmatoare si subordonata guvernului ungar.

Desi fusese creat un consiliu al reprezentantilor principalelor etnii banatene, romanii s-au retras din acest consiliu cand decizia infiintarii unui stat autonom s-a luat fara ei. Ei au vazut in aceasta miscare o incercare de a impiedica unirea dorita cu tara.

Neintelegerile cu romanii majoritari au fracturat noul stat. Desi garzile militare ale „republicii” au instituit un oarecare control asupra teritoriului, invazia trupelor sarbesti s-a facut fara prea mari dificultati.

Totusi, romanii i-au primit cu bratele deschise. Nimeni nu se astepta ca ei sa se comporte ca o adevarata armata de ocupatie.

Romani la mila sarbilor

De la bun inceput s-au comportat detestabil. Ei au savarsit acte de violenta, au jefuit oamenii de avutul lor si au infundat puscariile cu cei care se impotriveau. Garzile nationale romanesti si consiliile nationale au fost suprimate cu forta.

Foarte grave au fost deportarile taranilor romani in interiorul Serbiei unde au fost obligati la lucratul campului. Din cauza persecutiilor, multi banateni s-au refugiat in orase ce nu se aflau sub carmuirea lor.

Sarbii au spoliat Banatul, demontand fabricile si oricare alte intreprinderi importante. Pana si liniile de cale ferata au fost pradate, producand pagube estimate atunci la 200 de milioane de coroane, ajustate in prezent, luand in calcul inflatia, la 560 de milioane de lei.

In doar o zi, aproape doua sute de vagoane cu mobila furata de la particulari sau din institutiile Timisoarei au luat calea Serbiei, facand un prejudiciu de 18 milioane de coroane sau 50 de milioane de lei ai zilelor noastre.

In tot acest timp, Marile Puteri devin din ce in ce mai ingrijorate ca intre sarbi si romani se va isca un conflict militar.

Lucrurile devin intr-atat de primejdioase ca guvernului sarb i se cere sa-si retraga trupele in bucata vestica a Banatului, cunoscuta si ca Torontal, iar locul sa le fie luat de francezi. Romanii deportati urmau sa fie repatriati si toate bunurile pradate returnate.

Lugojul este preluat de francezi la mijlocul lunii ianurie 1919, fiind primiti cu bucurie de romanii de acolo. Generalii francezi se instapanesc si in Timisoara, inabusind controlul sarbesc, dar si in Arad, oras obladuit de unguri.

Inainte sa plece, sarbii au luat cu ei arhivele, incercand sa-si ascunda faptele criminale sau cel putin sa nu se cunoasca proportiile lor.

Chiar si asa, nu au putut accepta aceasta stare de lucruri si au insistat in timpul Conferintei de Pace de la Paris pe langa Marile Puteri sa le cedeze intreg Banatul.

Desi pretentiile sarbesti nu ar fi avut niciun temei, tratatul de la Bucuresti semnat in 1916, prin care se admiteau drepturile romanesti asupra Banatului, nu a fost recunoscut, din cauza pacii separate semnate cu Puterile Centrale in 1918.

Pana si calitatea tarii de aliat a fost pusa la indoiala la inceputul tratativelor pentru pace, dar in cele din urma s-a putut intari statutul de membru, desi minor al Antantei.

Leul de la Conferinta de Pace

Nedreptatile si promisiunile incalcate l-au intaratat pe I.C. Bratianu, seful misiunii romanesti la Paris.

Intransigent in timpul tratativelor, el a sanctionat abuzurile Marilor Puteri, protestand la adresa hotararii de a nu lasa delegatii romani sa participe la dezbateri, intregul proces decizional fiind in mainile Consiliului celor Patru.

La Conferinta, I.C. Bratianu a cerut sa se onoreze tratatul din 1916 prin care intregul Banat urma sa se inscrie in granitele statului roman, cu frontiera de vest urmand sa atinga Tisa.

Sarbii isi regandesc revendicarile

Oficialii sarbi au trebuit sa renunte la pretentiile lor exagerate asupra intregului Banat, in fata majoritatii incontestabile a romanilor, 582.000 fata de 263.000 de sarbi.

Insa sunt vocali in revendicarea partii vestice a Banatului, un teritoriu ce se incadra peste comitatul Torontalului si partea de sud a judetului Timis, tragand folos si de simpatia pe care Marile Puteri o nutreau pentru ei.

In acest fel, granitele Serbiei luau in interiorul lor nu doar 225.000 de sarbi, dar si 100.000 de romani. Numarul acestora este si mai mult ridicat de cei 300.000 de romani ce inca salasluiau in Valea Timocului.

Romanii si sarbii, de neclintit

Solutia impartirii arbitrare a Banatului a fost respinsa fara echivoc de membrii delegatiei romane.

Sarbii se aratau neinduplecati in a renunta la compatriotii lor, pozitie adoptata si de reprezentantii Romaniei, mai ales ca tara vecina urma sa ia sub obladuire jumatate de milion de romani, concentrati in Torontal si pe valea Timocului.

Chiar si asa, o astfel de separare nejustificata ar fi sufocat potentialul economic al regiunii, pentru ca estul minier si industrial urma sa fie despartit de vestul agricol.

Unul din argumente

Sarbii aduc in discutie si interesele strategice, cautand argumente solide pe care sa-si bazeze veleitatile. Frontierele ar fi fost mult prea apropiate de capitala Belgrad.

In cazul izbucnirii unui conflict, se temeau ca orasul era mult prea expus si vulnerabil unei inaintari ale armatelor romane. Marile Puteri, cand au semnat tratatul de alianta in 1916, au observat desigur aceasta problema.

Tocmai din aceasta cauza, atunci cand au promis Banatul Romaniei, au impus prin tratat sa nu se construiasca fortificatii si alte instalatii militare la o anumita distanta de granita.

Marile Puteri si impertinenta romanilor

In acest context, faptul ca ei nu au respins pretentiile sarbesti ne arata cat de tensionate erau relatiile interaliate, in special din cauza libertatii manifestate de statul roman, si de ce nu, putem spune, chiar ferocitatea de care dadea dovada in urmarirea propriilor scopuri nationale.

O astfel de „purtare obraznica” din partea unui stat mic era nemaiintalnita, lucru ce irita mult Marile Puteri.

Insusi presedintele delegatiei americane, Robert Lansing, a sustinut pretentiile sarbesti. El era de parere ca statul roman trebuia sa cedeze nu doar parti semnificative din Banat sarbilor, dar si Cadrilaterul bulgarilor.

In aceste discutii s-a vorbit si despre un posibil negot de teritorii. Sarbii renuntau la pretentiile lor asupra Banatului, daca romanii cedau Cadrilaterul bulgarilor. Drept compensatie, sarbii primeau Vidinul de la bulgari. Nici aceasta varianta nu a fost acceptata.

Decizii luate pentru noi

Rabdarea pentru I.C. Bratianu, care blocase pana atunci orice solutie de compromis, se epuizase, discutiile parand sa nu aiba un sfarsit concret.

Din acest motiv, pe 23 mai 1919, chestiunea este transata de reprezentantii Marilor Puteri. Banatul urma sa fie impartit, cu doua treimi revenind Romaniei, iar hotararea a fost facuta cunoscuta pe 13 iunie 1919 reprezentantilor romani si sarbi. In semn de protest, I.C. Bratianu a parasit Conferinta de Pace.

Hotararea luata a nemultumit profund, dar avertismentele venite pe canale diplomatice ne demonstrau ca urma sa ne pierdem si farama de bunavointa pe care Marile Puteri o aveau fata de noi. In cele din urma ne inclinam.

Pe 21 iulie ostasii romani incep sa ocupe Banatul rasaritean, iar pe 3 august intra si in Timisoara. Desi cedarea intregului teritoriu ar fi contrabalansat raporturile etnice, fiecare tara avand in propriile granite un numar egal de sarbi, respectiv, romani, impartirea admisa de conducatorii Conferintei de Pace ofereau inca 100.000 de conationali vecinilor nostri.

In acest fel, sarbii detineau nu una, ci doua enclave romanesti importante la frontiere, incluzandu-i si pe romanii timoceni.

Dupa cum bine cunoastem, statul sarb a incercat sa reduca impactul numeric al acestei minoritati prin tertipuri statistice, de tipul denumirii incorecte a acestora, facandu-se deosebiri intre vlahi si romani.

Dupa propriile surse, in Banatul sarbesc astazi inca mai traiesc peste treizeci de mii de romani.

romaniabreakingnews.ro

,

UN ARTICOL CEVA MAI VECHI (6 MARTIE 2012) DAR DEOSEBIT DE IMPORTANT ÎN ÎNȚELEGEREA EVENIMENTELOR CARE SE PETREC IN REPUBLICA MOLDOVA AZI !Intr-o postare cu numeroase reactii si comentarii pe reteaua Facebook, ziaristul George Roncea il acuza pe fostul sef al M.A.E. Baconschy Anatol Teodor de tradare pe baza unor documente secrete ale agentiei private de informatii americane, Stratfor, dezvaluite de Wikileaks prin intermediul gruparii Anonymus. Prezentam mai jos argumentele jurnalistului si informatiile strategice ale Stratfor, in original:

Basarabia, Pactul ruso-german si tradarea de la Bucuresti

de George Roncea

STRATFOR este una dintre cele mai bine documentate agentii private de informatii si analize geopolitice si geostrategice din lume. Este o organizatie fondata si dirijata de “rezervisti” a serviciilor de informatii americane si britanice. S-au lansat in 1999, la debutul razboiului impotriva Iugoslaviei. Toate, absolut toate analizele si “prezicerile” lor s-au confirmat si astfel si-au facut un debut fulminant pe piata. La vremea aceea, am cunoscut, la Belgrad, un lucrator din cadrul organizatiei, cunoscator a vreo sase limbi dintre care doua din Orientul Mijlociu, dotat cu trei cetatenii. Pe fondul consumului de alcool si al bombardamentelor am legat un fel de amicitie care s-a soldat pentru mine cu beneficiul accesului gratuit, pentru vreo cativa ani, la analizele Stratfor, care cam costa. Pe langa accesul free la cateva dintre materiale, accesul la baza documentara este costisitoare si nu si-o permite oricine. Am avut ocazia sa constat in timp acuratetea informatiilor si calitatea analizelor.

Considerata o interfata a CIA, agentia STRATFOR a devenit recent tinta atacurilor informatice ale fantomaticei entitati din spatele Wikileaks. Au fost dezvaluite 5 milioane de emailuri interne ale STRATFOR, comunicatiile dintre analistii si sursele agentiei. Printre acestea cateva ne intereseaza direct pe noi, pe romani.

O comunicare din interiorul agentiei STRATFOR se refera la combinatiunea dintre Germania si Rusia – in beneficiul Rusiei desigur, prin care se incearca fortarea acceptarii de catre Moldova a unui aranjament privind Transnistria. Avem de fapt un segment din mai vechiul Plan Kozak ce urmarea transnitrizarea Moldovei prin introducerea Tiraspolului in ecuatia politica de la Chisinau.

Astfel se relateaza ca in urma intalnirii din 2011, de la conferinta Organizatiei Mondiale a Muncii de la Geneva, dintre cancelarul german Angela Merkel si premierul rus Vladimir Putin, actual presedinte al Rusiei, s-a ajuns la perfectarea unui nou pact de tip Hitler – Stalin, prin care Moscova si-ar spori influenta in Moldova. Kremlinul a cerut Germaniei sa impuna un aranjament prin Leanca si Filat, vizitatori preferentiali ai Berlinului, aranjament ce ar urma sa duca la obtinerea unei reprezentari a Transnistriei de 5-15% in Parlamentul R. Moldova. Acesta combinatiune ar duce la demiterea Guvernului, deoarece transnistrenii s-ar alia cu comunistii lui Voronin, astfel ca asa zisa coalitie pro-europeana de la Chisinau va fi surclasata si comunistii rusofili vor putea sa puna iarasi mana pe Putere la Chisinau, desigur in beneficiul Moscovei…

“Acesta ar insemna ca la Chisinau se va investi un guvern pro-rus”, se spune in analiza interna a STRATFOR, publicata de Wikileaks.

Cel mai grav aspect al analizei insa nu este referirea la aranjamentul ruso-german, ce aduce aminte de perioada 1939, ci definirea transanta a atitudinii tradatoare a autoritatilor de la Bucuresti, carora li se rupe in doua de ce se intampla in Moldova, dupa cum afirma analistii STRATFOR.  Si nu ma indoiesc ca au surse bune cei de la STRATFOR. In perioada respectiva ministru de Externe era Teodor Anatol Baconschi.

Statele Unite nu sunt mulțumite de ceea ce se întâmplă, însă nici nu doresc să se confrunte cu Rusia pentru Moldova în acest moment. Astfel că Statele Unite vor ruga niște terți să facă presiuni asupra moldovenilor – în principal lituanienii, polonezii, românii și britanicii. Românii nu vor fi de mare ajutor, deoarece ei, pur și simplu, au renunțat să le mai pese de Moldova. Ei știu că Statele Unite sunt garantul securității lor, astfel că nu le pasă că rușii sunt aproape de ei câtă vreme îi au pe americani”, este mesajul cutremurator ale Agentiei de informatii Stratfor cu privire la diplomatia de la Bucuresti.

In ce ma priveste am publicat in repetate randuri materiale privind actiunile operative ale Rusiei impreuna cu Germania, in spatiul Basarabiei. Motivul principal pentru care am parasit redactia publicatiei unde lucram ca senior-editor (Curentul – n.n.), pana anul trecut, a fost tocmai interdictia de a mai face referire la Rusia si la activitatile agenturii rusesti infiltrate la varful statului roman, respectiv la cei de teapa odraslei de criminal bolsevic, Vladimir Tismaneanu & comp, o gasca cantonata de multi ani in perimetrul GDS-ului stipendiat de Soros si fondat de Siviu Brucan, vechi agent NKVD. Astazi Romania este condusa de membrii retelei Soros.

Faptul ca ofiterii americani si britanici de informatii/analisti “in rezerva” de la STRATFOR confirma semnalele de alarma strecurate in articolele publicate de mine pe tema Basarabiei si autentifica relevanta actiunilor toxice ale Rusiei si Germaniei nu ma incalzeste cu nimic.

Merita insa sa se stie ca la varful statului roman se afla o ceata de tradatori, in fruntea carora se afla Baconschi la acea vreme, si carora li se datoreaza abandonarea Basarabiei in ghiarele rusnacilor si ale slugilor lor de la Berlin (a nu se uita ca Angela Merkel face parte dintr-o familie care “a ales libertatea” in 1956, fugind din RFG in… RDG-ul sovietic iar fostul cancelar Gerhard Schroeder este actualmente angajat pe statul de plata al lui Putin, la o companie de stat ruseasca, cu un salariu de milioane de euro).

Sa mai amintim ca Lazurca de la Chisinau, finul lui Baconschi instalat in fotoliul de ambasador al Romaniei (?), se spovedeste la Biserica Ortodoxa Rusa si isi toarna borsul pacatelor si al informatiilor clasificate sub poala agentului rus Pavel Borsevschi?

Redau mai jos in intregime materialul de la Wikileaks, respectivul mesajul intern al STRATFOR cu privire la targul ruso-german ce urmareste aruncarea Moldovei in bratele Rusiei, inca odata…

…………………………………….

Russian & German deal over Moldova
Email-ID 80990
Date 2011-06-16 20:40:23
From clint.richards@stratfor.com
To alpha@stratfor.com
List-Name alpha@stratfor.com

SOURCE: MD101
ATTRIBUTION: Stratfor sources in Washington & Chisinau
SOURCE DESCRIPTION: Head of Moldovan Lobby in Washington, but lives partially in Chisinau & connected to most politicians
PUBLICATION: yes
SOURCE RELIABILITY: A
ITEM CREDIBILITY: 2
DISTRIBUTION: Alpha
SOURCE HANDLER: Lauren

During the meeting Tuesday between Merkel and Putin in Geneva, it was decided that the pair will attempt to strike a deal on Moldova, that would put the country more security under Moscow’s influence.

It is a “German proposal” being offered to the Moldovan and TD (Transnistria – nota mea) governments though Russia helped write it. The proposal is that the TDs will get representation (could be 5 or 15 percent, or proportional) inside of the Moldovan parliament.

This would literally flip the government as the TDs would ally with the Commies, which would far outnumber the so-called pro-European coalition. Meaning, Russia would have a stable and pro-Russian government entrenched in Moldova, not a chaotic one.

In return, Russia has offered to be “open” to allowing EU or OSCE peacekeepers into TD to help it patrol with its military. Not that Russia said they will, but that they are open to the possibility. Russia is comfortable with this as their troops would stay, and then they would have a firm pro-Russian Moldovan government.

This German-Russian proposal is under the guise of the so-called EU-Russia Foreign Policy and Security Council-which hasn’t even been formed and isn’t even an EU council, as only Berlin and Moscow are talking.

So now the Germans and Russians are talking to the Moldovans and TDs on this with Putin personally handling the TDs and Merkel the Moldovans.

The reason why the Moldovans are even considering this is because it is a German proposal. The Moldovans (government and regular people) absolutely love German attention, as it makes them feel important. Moreover, the Germans are offering some carrots – economic investment and other ties.

The ones in the ruling coalition who are doing the negotiations are Filat and the FM Yuri Lyanke, who is in Filat’s party. Filat believes that if he not only gets an agreement on TD, gets Germany econ investment & is personally linked to Germany, then his popularity will soar. The coalition in Moldova is already shaky and the members of the coalition are willing to go their own ways if necessary. This could keep Filat in the political game no matter what happens. Filat is not pro-Western or pro-Russian, he is pro-himself, so he is looking out for his political future.

Now, theoretically, any negotiation is not suppose to be German or Russian proposals, it is suppose to be a 5+2 proposal and be signed off by Brussels. But that is not how the Germans and Russians are doing this, because they know no one in Washington or Brussels will sign off on this.

So if they can simply get Moldova and TD to sign off, then it is done. Washington and Brussels will push on the 21st for this new agreement to go through them, but Berlin and Moscow don’t care and won’t agree.

The US is really not happy about any of this, but is not willing to stand up to the Russian over Moldova at this time, because of the other issues (LG: Afgh) between Moscow and Washington. So the US is going to ask 3rd parties to go pressure the Moldovans – mainly the Lithuanians, Poles, Romanians and Brits.

• The Romanians won’t be any help as they simply have given up really caring about Moldova. They know the US is their security guarantee, so why care if the Russians are next door – they have the US.

So, this will all be discussed on the 21st meeting in Moscow. It isn’t that Russia and Germany will get the deal then, but this is the start. Now it comes down to the Poles, Lithuanians, and Brits convincing Filat that this is suicide.

SURSA: Ziaristi Online

© Copyright 2012 - ROMÂNIA BREAKING NEWS - RBN Press