ROMÂNIA BREAKING NEWS

Tradați de prieteni: Invazia sârbilor în Banat

Tradați de prieteni: Invazia sârbilor în Banat

Cu doar cateva zile inainte de sfarsitul Primului Razboi Mondial, descatusata Serbie isi trimite unitatile sa ocupe Banatul, profitand de colapsul monarhiei dunarene. Pe 15 noiembrie 1918, sarbii au intrat marsaluind in Timisoara, inaugurand doua luni si jumatate de regim represiv impotriva romanilor.

Impreuna, vom parcurge pagini nestiute ale istoriei romanesti. Pagini care zdruncina ideea de buna intelegere cu vecinii sarbi, pagini care spun povestea tainuita a jumatate de milion de romani uitati.

Un razboi de intregire nationala

Toamna lui 1916. La Bucuresti este semnat actul prin care tara noastra consfinteste sa ia parte la efortul de razboi al Antantei impotriva Puterilor Centrale.

In schimbul sacrificiului de sange, ne insuseam la incetarea conflictului de la austro-ungarii infranti, Maramuresul, Transilvania, Crisana si Banatul.

La scurt timp dupa semnarea tratatului, incep operatiunile militare impotriva austro-ungarilor, insa, dupa mai mult de un an de lupte istovitoare, statul roman este fortat sa faca pace.

Sortii s-au schimbat la sfarsitul anului 1918. Bulgarii sunt obligati sa iasa din razboi dupa ce sunt coplesiti de-a lungul frontului macedonean de armatele reunite ale Antantei.

Ca urmare al acestui deznodamant, se da un imbold reintrarii Romaniei in razboi pe data de 10 noiembrie 1918, care isi mobilizeaza fortele si se dezice de pacea umilitoare cu Puterile Centrale, ce se infaptuise in acelasi an.

In timp ce armatele germane se retrageau in graba din Romania, unitatile sarbesti care tocmai isi eliberasera tara priveau cu jind Banatul. Este ocupat intregul teritoriu pana la Timisoara.

Republica banateana

Pe 1 noiembrie, ca urmare a dezintegrarii autoritatii austro-ungare, este proclamata la Timisoara republica autonoma a Banatului, recunoscuta in zilele urmatoare si subordonata guvernului ungar.

Desi fusese creat un consiliu al reprezentantilor principalelor etnii banatene, romanii s-au retras din acest consiliu cand decizia infiintarii unui stat autonom s-a luat fara ei. Ei au vazut in aceasta miscare o incercare de a impiedica unirea dorita cu tara.

Neintelegerile cu romanii majoritari au fracturat noul stat. Desi garzile militare ale „republicii” au instituit un oarecare control asupra teritoriului, invazia trupelor sarbesti s-a facut fara prea mari dificultati.

Totusi, romanii i-au primit cu bratele deschise. Nimeni nu se astepta ca ei sa se comporte ca o adevarata armata de ocupatie.

Romani la mila sarbilor

De la bun inceput s-au comportat detestabil. Ei au savarsit acte de violenta, au jefuit oamenii de avutul lor si au infundat puscariile cu cei care se impotriveau. Garzile nationale romanesti si consiliile nationale au fost suprimate cu forta.

Foarte grave au fost deportarile taranilor romani in interiorul Serbiei unde au fost obligati la lucratul campului. Din cauza persecutiilor, multi banateni s-au refugiat in orase ce nu se aflau sub carmuirea lor.

Sarbii au spoliat Banatul, demontand fabricile si oricare alte intreprinderi importante. Pana si liniile de cale ferata au fost pradate, producand pagube estimate atunci la 200 de milioane de coroane, ajustate in prezent, luand in calcul inflatia, la 560 de milioane de lei.

In doar o zi, aproape doua sute de vagoane cu mobila furata de la particulari sau din institutiile Timisoarei au luat calea Serbiei, facand un prejudiciu de 18 milioane de coroane sau 50 de milioane de lei ai zilelor noastre.

In tot acest timp, Marile Puteri devin din ce in ce mai ingrijorate ca intre sarbi si romani se va isca un conflict militar.

Lucrurile devin intr-atat de primejdioase ca guvernului sarb i se cere sa-si retraga trupele in bucata vestica a Banatului, cunoscuta si ca Torontal, iar locul sa le fie luat de francezi. Romanii deportati urmau sa fie repatriati si toate bunurile pradate returnate.

Lugojul este preluat de francezi la mijlocul lunii ianurie 1919, fiind primiti cu bucurie de romanii de acolo. Generalii francezi se instapanesc si in Timisoara, inabusind controlul sarbesc, dar si in Arad, oras obladuit de unguri.

Inainte sa plece, sarbii au luat cu ei arhivele, incercand sa-si ascunda faptele criminale sau cel putin sa nu se cunoasca proportiile lor.

Chiar si asa, nu au putut accepta aceasta stare de lucruri si au insistat in timpul Conferintei de Pace de la Paris pe langa Marile Puteri sa le cedeze intreg Banatul.

Desi pretentiile sarbesti nu ar fi avut niciun temei, tratatul de la Bucuresti semnat in 1916, prin care se admiteau drepturile romanesti asupra Banatului, nu a fost recunoscut, din cauza pacii separate semnate cu Puterile Centrale in 1918.

Pana si calitatea tarii de aliat a fost pusa la indoiala la inceputul tratativelor pentru pace, dar in cele din urma s-a putut intari statutul de membru, desi minor al Antantei.

Leul de la Conferinta de Pace

Nedreptatile si promisiunile incalcate l-au intaratat pe I.C. Bratianu, seful misiunii romanesti la Paris.

Intransigent in timpul tratativelor, el a sanctionat abuzurile Marilor Puteri, protestand la adresa hotararii de a nu lasa delegatii romani sa participe la dezbateri, intregul proces decizional fiind in mainile Consiliului celor Patru.

La Conferinta, I.C. Bratianu a cerut sa se onoreze tratatul din 1916 prin care intregul Banat urma sa se inscrie in granitele statului roman, cu frontiera de vest urmand sa atinga Tisa.

Sarbii isi regandesc revendicarile

Oficialii sarbi au trebuit sa renunte la pretentiile lor exagerate asupra intregului Banat, in fata majoritatii incontestabile a romanilor, 582.000 fata de 263.000 de sarbi.

Insa sunt vocali in revendicarea partii vestice a Banatului, un teritoriu ce se incadra peste comitatul Torontalului si partea de sud a judetului Timis, tragand folos si de simpatia pe care Marile Puteri o nutreau pentru ei.

In acest fel, granitele Serbiei luau in interiorul lor nu doar 225.000 de sarbi, dar si 100.000 de romani. Numarul acestora este si mai mult ridicat de cei 300.000 de romani ce inca salasluiau in Valea Timocului.

Romanii si sarbii, de neclintit

Solutia impartirii arbitrare a Banatului a fost respinsa fara echivoc de membrii delegatiei romane.

Sarbii se aratau neinduplecati in a renunta la compatriotii lor, pozitie adoptata si de reprezentantii Romaniei, mai ales ca tara vecina urma sa ia sub obladuire jumatate de milion de romani, concentrati in Torontal si pe valea Timocului.

Chiar si asa, o astfel de separare nejustificata ar fi sufocat potentialul economic al regiunii, pentru ca estul minier si industrial urma sa fie despartit de vestul agricol.

Unul din argumente

Sarbii aduc in discutie si interesele strategice, cautand argumente solide pe care sa-si bazeze veleitatile. Frontierele ar fi fost mult prea apropiate de capitala Belgrad.

In cazul izbucnirii unui conflict, se temeau ca orasul era mult prea expus si vulnerabil unei inaintari ale armatelor romane. Marile Puteri, cand au semnat tratatul de alianta in 1916, au observat desigur aceasta problema.

Tocmai din aceasta cauza, atunci cand au promis Banatul Romaniei, au impus prin tratat sa nu se construiasca fortificatii si alte instalatii militare la o anumita distanta de granita.

Marile Puteri si impertinenta romanilor

In acest context, faptul ca ei nu au respins pretentiile sarbesti ne arata cat de tensionate erau relatiile interaliate, in special din cauza libertatii manifestate de statul roman, si de ce nu, putem spune, chiar ferocitatea de care dadea dovada in urmarirea propriilor scopuri nationale.

O astfel de „purtare obraznica” din partea unui stat mic era nemaiintalnita, lucru ce irita mult Marile Puteri.

Insusi presedintele delegatiei americane, Robert Lansing, a sustinut pretentiile sarbesti. El era de parere ca statul roman trebuia sa cedeze nu doar parti semnificative din Banat sarbilor, dar si Cadrilaterul bulgarilor.

In aceste discutii s-a vorbit si despre un posibil negot de teritorii. Sarbii renuntau la pretentiile lor asupra Banatului, daca romanii cedau Cadrilaterul bulgarilor. Drept compensatie, sarbii primeau Vidinul de la bulgari. Nici aceasta varianta nu a fost acceptata.

Decizii luate pentru noi

Rabdarea pentru I.C. Bratianu, care blocase pana atunci orice solutie de compromis, se epuizase, discutiile parand sa nu aiba un sfarsit concret.

Din acest motiv, pe 23 mai 1919, chestiunea este transata de reprezentantii Marilor Puteri. Banatul urma sa fie impartit, cu doua treimi revenind Romaniei, iar hotararea a fost facuta cunoscuta pe 13 iunie 1919 reprezentantilor romani si sarbi. In semn de protest, I.C. Bratianu a parasit Conferinta de Pace.

Hotararea luata a nemultumit profund, dar avertismentele venite pe canale diplomatice ne demonstrau ca urma sa ne pierdem si farama de bunavointa pe care Marile Puteri o aveau fata de noi. In cele din urma ne inclinam.

Pe 21 iulie ostasii romani incep sa ocupe Banatul rasaritean, iar pe 3 august intra si in Timisoara. Desi cedarea intregului teritoriu ar fi contrabalansat raporturile etnice, fiecare tara avand in propriile granite un numar egal de sarbi, respectiv, romani, impartirea admisa de conducatorii Conferintei de Pace ofereau inca 100.000 de conationali vecinilor nostri.

In acest fel, sarbii detineau nu una, ci doua enclave romanesti importante la frontiere, incluzandu-i si pe romanii timoceni.

Dupa cum bine cunoastem, statul sarb a incercat sa reduca impactul numeric al acestei minoritati prin tertipuri statistice, de tipul denumirii incorecte a acestora, facandu-se deosebiri intre vlahi si romani.

Dupa propriile surse, in Banatul sarbesc astazi inca mai traiesc peste treizeci de mii de romani.

romaniabreakingnews.ro

5 Comments

  • adriaan spune:

    sarbii,serpi otravitori,ce cauta de fapt astia in Balcani?? ca patria lor e rusia!!

  • Albanezul spune:

    Adrian are dreptate, dar nu si cei care varsa lacrimi de crocodil despre prietenia sarbo-romana.

  • Aura spune:

    Cândva era cotidianul tipărit Interesul Public care publica adevărul despre românii din jurul României şi şovinismul sârb împotriva albanezilor kosovari. Acumă apare revista Domnului Dacian Dumitrescu. Mulţumim şi Doamne ajută!

  • mio de la Cupria spune:

    sunt romain de pe Valea Timocului (mai aproape Valea Moravei),
    ma bucur si romani in cet inteleg cine sunt en realitata sarbi!

    Sunt un popor unde en traiu nostru romanesc nue loc de o priatenie cu sarbu pentru atit rau facut romanilor si asa altituda au doar nu singur la politica si poporul sarbesc este asa!

    se taresce poporul nostru romanesc

  • Laura din Valcea spune:

    Remember. Românii din Serbia
    Sub călcaiul porcin
    (Articol preluat din ziarul Ziua, nr.862, Constanţa, 14 iunie 1932, pag.2)

    La marginea ţării noastre, în Valea Timocului şi regiunile învecinate, românii ajunşi în stăpănire sârbească îndură cele mai cumplite persecuţiuni din partea unui administraţiuni de stat pus pe iugoslavizare. Barbariile sârbeşti nu cunosc limită: bâtaia cu cnutul este ceva normal. Închisorile gem de români. Preoţii sunt prigoniţi, şcolile româneşti puse în imposibilitatea de a funcţiona.
    La Bucureşti, aceste sunt lucruri cunoscute! Pe vremuri, când un grup de rătăciţi greci a încercat o demonstraţie ostilă României în portul Pireu, geamurile nevinovaţilor negustori greci de la noi zburau în ţândări iar dacă guvernul atenian n-ar fi dat satisfacţie deplină notei diplomatice amănată de la Bucureşti, războiul şi represiunile inerente, erau gata.
    Cu nobili pastori de la Belgrad ai noştri se poartă cu mănuşi, ţinând seamă de înrudiri dinastice, situaţii ce nu-şi pot avea rostul când e vorbă de tragica situaţie a unui jumătate de million de români. Considerente de acest gen nu pot motiva o atitudine păgubitoare demnităţii noastre naţionale, iar familia regală iugoslavă, oricât ar privi-o cu smerenie, nu ne va putea nicicând să ne determină să aplaudăm atitudinea sălbatică a sârbilor.
    * *
    Tratatele, aceste măiestriţe arme de strivire a celor posesori a mai puţin guri de tun, n-au adus numai o ştirbire teritorială în folosul Jugoslaviei. Albania se află şi ea pedepsită de un teritoriu naţional, Kosova, regiune eminamente albaneză, pe care se află un million de albanezi, asupra cărora sârbii s-au repezit cu programul de serbizare prin orice mijloace. Şi când spunem « orice mijloace », trebuie să se şine seamă că faptele se petrec în Balcani.
    Relaţiile de presă în ce priveşte barbariile administraţiei ce caută să imprime albanezilor «cultura » iugoslavă, întrec marginile oricăror închipuiri. Din câte ştim, naţionaliştii albanezi reacţionează deseori împotrivă prigoanei comandată de la Belgrad, se înalţă de pretutindeni şi este locul să menţionăm că şi la Constanţa a apărut un ziar naţionalist albanez «Kosova» sub direcţiunea unui puternic luptător de presă albaneză, domnul George Bubani care combate atitudinea sârbească. Pentru românii bătuţi cu cnutul, nu se găsesc cuvinte de apărare. Sânt fii neamului, jărtfiţi pe altarul bunelor raporturi diplomatice.
    Al. Doinaru

Leave A Reply