ROMÂNIA BREAKING NEWS

Home Posts Tagged "Stalin"

Stalin

,

Cine este Pavel Sudoplatov?

kgbCititorul se va întreba cine este acest autor și cum a avut el acces la secrete atât de mari, multe dintre ele rămase neelucidate până acum?

Pavel Sudoplatov a fost director-adjunct al spionajului extern sovietic între anii 1939-1942. La 15 iulie 1941, el a fost numit director general al Administrației Misiunilor Speciale din Ministerul Afacerilor Interne (NKVD) al URSS. Apoi a devenit directorul general al Direcției a IV-a din NKVD, însărcinată cu războiul de partizani contra Germaniei naziste, care invadase URSS la 22 iunie 1941.

În perioada 1944-1946, Sudoplatov a fost șeful Biroului de Informații al Comitetului Special al URSS pentrul Proiectul Atomic, care a reprezentat principala sursă de informații pentru dezvoltarea tehnico-științifică a armelor atomice sovietice. Sfera de activitate în care era angajat Sudoplatov a fost realmente extraordinară: răpire și asasinare; sabotaj și război de partizani în timpul celui de-Al Doilea Razboi Mondial; înființarea de rețele ilegale de spioni sovietici în SUA și Europa Occidentală. Însă domeniul crucial de activitate în care a fost angrenat Sudoplatov a fost spionajul atomic pe teritoriile SUA, Angliei și Canadei.

g-ral-nkvd-pavel-sudoplatovPavel Sudoplatov a fost arestat după căderea de la putere a lui Lavrenti Beria. În pofida torturii și a izolării complete în închisoare, acesta a refuzat să se „confeseze”, insistând că acuzațiile aduse contra lui sunt deformări ale activităților sale pentru care el a fost decorat și promovat până la gradul de general-locotenent. A fost eliberat din închisoare după 15 ani de temniță grea, dar abia în anul 1992 va reși să-și obțină reabilitarea. A rămas un adept al comunismului, el atribuind căderea URSS-ului faptului că oameni inferiori lui Stalin au ajuns la conducerea statului sovietic (pag. XIII).

În acest sens el scrie că: „cei care pretind a scrie istoria noastră nu pot reabilita imperiul țarist și pe Lenin cu scopul de a-l prezenta pe Stalin drept un criminal, este prea facil, având în vedere intelectul și viziunea lui. Cârmuitorii victorioși ai Rusiei au avut întotdeauna trăsături combinate de criminali și de oameni de stat. În această privință se trece cu vederea că Stalin și Beria, care au jucat roluri tragice și criminale în istoria noastră, au jucat în același timp un rol constructiv, transformând Uniunea Sovietică într-o superputere nucleară. Or, tocmai această realizare este cea care a determinat evoluția ulterioară a evenimentelor din lume” (pag. 5). Acest concept a fost cel mai bine prezentat lumii de către Winston Churchill prin aceste cuvinte: „Când Stalin a venit la putere, Rusia ara pământul cu plugul de lemn. Când Stalin a murit, țara sa era cea mai mare superputere militară a lumii, întrecută doar de Statele Unite ale Americii”.
Sudoplatov a refuzat să-i ajute pe istoricii ruși să se descurce în labirintul arhivelor secrete din Moscova, pe considerentul că Stalin nu poate fi judecat obiectiv prin prisma standardelor de azi și că el trebuie evaluat în contextul timpurilor în care a condus țara. De același refuz ferm s-a izbit și Jerrold Schecter, șeful biroului din Moscova al revistei americane „Time”, când l-a vizitat pe Sudoplatov la spitalul unde se trata de insuficiență cardiacă, la vârsta de 85 de ani. Acesta ar fi dus cu el în mormânt tot ce a dezvăluit în această carte dacă Jerrold Schecter nu s-ar fi dus la fiul lui Pavel Sudoplatov, academicianul rus Anatoli Sudoplatov, căruia i-a cerut ajutorul direct și personal în a-l convinge pe tatăl său să spună ce știe înainte de moartea sa iminentă.

Robert Oppenheimer a fost directorul proiectului Manhattan, proiect care a dezvoltat prima bombă atomică

Cum au furat sovieticii secretul primei bombe atomice…

Editorii americani ai acestei cărți semnalează de la primele pagini ale introducerii că aspectul inedit, adus la cunoștința publicului de acest autor militar, este modul concret în care au procedat sovieticii pentru a fura secretele atomice descoperite de savanții de la Los Alamos, pentru construirea primei bombe atomice. Este clar acum că, fără participarea voluntară la trădare a savanților participanți la Proiectul Manhattan, sovieticii n-ar fi putut copia așa repede bomba atomică americană.

Prima bombă atomică detonată de sovietici în anul 1949 a fost o copie fidelă a bombei americane.

Le-au trebuit savanților sovietici zece ani pentru detonarea cu succes a celei de-a doua bombe atomice, care a fost în totalitate un produs sovietic.
Prima bombă atomică a fost rezultatul unui efort colectiv intens, coerent și insistent, care a costat 2 miliarde de dolari și la care au participat zeci de mii de ingineri, tehnicieni, fizicieni și alți specialiști americani. Munca lor a ajuns de-a gata în mâinile spionilor sovietici, care au dus-o la Moscova cu riscul vieții lor (soții Alfred și Ethel Rosenberg au fost curierii sovietici care au sfârșit pe scaunul electric când s-a aflat ce transportau în valizele lor).

Mai mult de 90% dintre agenții recrutați de sovietici în străinătate erau de origine evreiască, a căror ură contra lui Hitler i-a făcut să-și riște viața și avutul pentru a ajuta URSS-ul în lupta contra Germaniei (pag. 4).

Cum a fost posibil ca savanții atomiști să transfere sovieticilor descoperirile lor științifice?

Sudoplatov povestește că s-a acționat pe trei idei principale:

1) teama viscerală a savanților că Hitler ar putea fi primul care să obțină bomba atomică;

2) egalitatea statutului de puteri nucleare dintre SUA și URSS va contribui la pacea mondială, altfel s-ar fi anihilat reciproc;

3) exploatarea aroganței depistate de sovietici la discuțiile secrete cu savanții atomiști, care se considerau o specie nouă de oameni de stat, al căror mandat depășea granițele țărilor din care proveneau ei (pag. XIV).

Deci n-a fost vorba de bani sau alte valori pentru obținerea colaborării savanților atomiști de la Los Alamos. A fost o colaborare voluntară și gratuită, deși Stalin era pregătit să plătească eventual sumele necesare pentru transferul tehnologiei nucleare. Chiar dacă directorul Proiectului Manhattan, prof. dr. Robert Oppenheimer, era decedat din anul 1967, familia acestuia l-a acționat în justiție pe Sudoplatov la apariția acestei cărți, pentru a salva reputația savantului. Și n-a fost singurul scandal provocat de această carte. Statul ucrainian s-a sesizat din oficiu și l-a dat în judecată pe Sudoplatov pentru asasinarea lui Evghen Konovaletz, eroul național al Ucrainei, despre care nu se știa cine l-a ucis în exil. Sudoplatov descrie în detaliu cum l-a ucis pe Konovaletz, la Amsterdam, din ordinul direct și personal al lui Stalin, pentru că era liderul ucrainienilor din exil cu acces direct la Hitler și Hermann Göring.

Misiune în Mexic: uciderea lui Troțki

Ramon Mercader, cel care, trimis de Stalin, l-a omorât pe Troțki în Mexic, unde acesta din urmă se afla în exil

Un capitol întreg al cărții este consacrat de Sudoplatov modului cum a organizat și instruit echipa trimisă în Mexic cu misiunea uciderii celui mai mare dușman al lui Stalin și unul dintre fondatorii statului sovietic: Leon Davidovici Bronstein, intrat în istorie sub numele conspirativ de Troțki. Se cunoaște faptul că și Lenin se temea de Troțki, care-l întrecea ca orator și ca organizator de geniu al Armatei Roșii.

Întrebat de un jurnalist cum explică el succesul constant al cuvântărilor sale în fața unor săli pline cu oameni atât de diferiți ca pregătire, Troțki a dat următorul răspuns:

„Eu când mă urc la tribună îmi imaginez că sunt în fața unei săli pline cu idioți și că trebuie să vorbesc în așa fel încât să fiu înțeles de ultimul idiot din ultimul rând al sălii respective”.

Cel care l-a ucis pe Troțki, la 20 august 1940, a fost agentul lui Sudoplatov, un comunist catalan cu numele de Ramon Mercader, care n-a reușit să fugă din locuința lui Troțki după ce l-a rănit mortal. A fost prins, judecat și condamnat de mexicani, care l-au închis timp de 20 de ani. A fost bătut în fiecare zi în închisoare până au reușit să scoată de la el informația capitală: cine a fost ordonatorul crimei comise de el.

A petrecut ultimii ani de viață la Moscova cu o pensie de general KGB și a decedat în 1978 la 65 de ani.

Eduard Beneș și Imre Nagy, agenți ai Moscovei

Sudoplatov mai dezvăluie că printre agenții lui plătiți s-a numărat și președintele Cehoslovaciei, Eduard Beneș, recrutat de NKVD în anul 1938, și care a facilitat cedarea către URSS a unei părți din teritoriul țării sale (pag. 104).

Când Cehoslovacia a fost cotropită de naziști, Beneș a fost scos din țară de oamenii NKVD-ului, pe căi cunoscute numai de ei. Nimeni n-a știut cum a ajuns el la Londra. Sudoplatov scrie că, la plecare, lui Beneș i s-a înmânat suma de 10.000 de dolari, o avere pentru acele vremuri și i s-a cerut o chitanță. Cu acei bani Beneș a trăit confortabil la Londra pe toată durata războiului.

În anul 1945 s-a dus la Moscova împreună cu Jan Masaryk cu convingerea că va fi repus în funcția de președinte, numai că Stalin îl pregătea pe comunistul ceh Klement Gottwald pentru funcția supremă a Cehoslovaciei.
După încheierea războiului, Sudoplatov este trimis de Molotov la Praga cu misiunea de a-l determina pe Eduard Beneș să se retragă în liniște din viața politică a Cehoslovaciei.

În acest scop, Sudoplatov a luat cu el, la Praga, pe Piotr Zubov, ofițerul NKVD care-l recrutase pe Beneș, și, mai ales, n-a uitat să ia chitanța contra căreia îi înmînase acestuia cei 10.000 de dolari. Pentru cazul că Beneș ar putea opune rezistență cererii lui Molotov, autorul cărții scrie că a luat cu el 400 de militari îmbrăcați în civil, care ar fi intevenit dacă ar fi fost nevoie. Totul s-a desfășurat în secret și fără incidente, Eduard Beneș anunțând public că se pensionează pe motive de sănătate. A murit în anul 1948 (pag. 233-235).

Un alt lider european care este demascat de Sudoplatov ca fiind agent plătit al NKVD este Imre Nagy al Ungariei, despre care scrie următoarele:

„Beria avea de asemenea planuri de schimbări în conducerea Ungariei. El a avansat propunerea ca Imre Nagy să fie candidat la postul de prim-ministru. Încă din anii 1930, Nagy a fost un agent NKVD cu normă întreagă, cu numele de cod Volodea, ale cărui servicii erau considerate de mare valoare. Ideea lui Beria era de a avea prin Nagy pe omul său într-o poziție cheie în conducerea Ungariei. Nagy va executa supus instrucțiunile Moscovei” (pag. 367).

Tito către Stalin: „eu voi trimite la Moscova un singur om și nu va mai fi nevoie de altul”

Caricatură înfățișându-l Tito, vândut americanilor. Președintele Iugoslaviei era cunoscut pentru părerile contrare lui Stalin

Pagini întregi sunt dedicate descrierii planurilor lui Stalin de asasinare a mareșalul Iosip Broz Tito, președintele Iugoslaviei. După trei încercări nereușite, efectuate de alte cercuri din anturajul lui Stalin, acesta decide să apeleze la Sudoplatov pentru uciderea lui Tito. Îl cheamă la Kremlin și-i arată o scrisoare olografă și nesemnată, care cuprindea o propunere de atentat la viața lui Tito.

După citirea scrisorii, Sudoplatov a demonstrat punct cu punct toate detaliile care probau că autorul scrisorii este fără experiență în domeniu.

Stalin a fost impresionat de sistemul puternic de apărare construit în jurul liderului iugoslav, informații pe care Sudoplatov le avea de la un agent al său aflat în garda personală a lui Tito.

Chestiunea ridicată de Sudoplatov era că în condiții de pace se pune problema morală a trimiterii unui agent sovietic la moarte sigură, întrucât el nu avea nicio șansă de a scăpa neprins. În plus, se cunoștea că Tito nu va intra în panică având experiență personală de luptă în război (pag. 339). Două zile mai târziu, planurile contra lui Tito au fost abandonate de îmbolnăvirea lui Stalin și decesul său la 5 martie 1953.

În biroul lui Stalin de la vila Kunțevo s-a găsit, printre alte documente personale, următoarea scrisoare de la Tito:

„Ați trimis aici trei oameni ca să mă ucidă și toți trei au fost capturați. Dacă nu încetați, eu voi trimite la Moscova un singur om și nu va mai fi nevoie de altul”. Șochează limbajul specific corespondenței dintre doi gangsteri.

Finlanda a facilitat Pactul Molotov-Ribbentrop

La 8 aprilie 1938 – povestește Sudoplatov – Boris Rîbkin, șeful rezidenței NKVD din Finlanda, este convocat la Kremlin, unde Stalin și alți membri ai Biroului Politic îi încredințează oficial misiunea de a oferi verbal guvernului finlandez un pact secret, fără participarea ambasadorului sovietic la Helsinki. În schimbul semnării de către Finlanda cu URSS a unui Pact de Asistență Mutuală Militară și Economică în caz de atac din partea unei terțe puteri, sovieticii ofereau finlandezilor siguranța eternă contra unui război din partea puterilor europene și privilegii economice reciproce pe o bază permanentă. În această ofertă s-a inclus împărțirea sferelor de influență militară și economică din zona țărilor baltice care se aflau între Finlanda și URSS. Guvernul Finlandei a respins oferta, preferând o colaborare cu Germania.
Mareșalul Carl Gustav Mannerheim, președintele Consiliului de Apărare al Finlandei, l-a informat pe Hitler despre pactul propus de Stalin, fără să evalueze consecințele indiscreției sale. Hitler a tras concluzia că Stalin este apt pentru o asemenea abordare cu Germania, din moment ce un pact similar fusese oferit Finlandei. Așa a ajuns Ribbentrop la Moscova, unde a semnat cu Molotov pactul care le poartă numele. Deși refuzată de Mannerheim, oferta sovietică a produs o sciziune profundă în conducerea Finlandei, fapt care va fi speculat de sovietici la încheierea unei păci separate cu Finlanda în anul 1944. Ca urmare a înfrângerii în război, Finlanda a pierdut 22.000 de mile pătrate din teritoriu în favoarea URSS-ului, iar frontiera de stat dintre cele două țări a fost mutată cu mult mai spre nord de orașul Leningrad (azi Sankt-Petersburg) decât prevedea pactul propus de Stalin în anul 1938.
Semnarea Pactului Ribbentrop-Molotov, în 1939. Molotov, ministul de externe rus, se află pe scaun, în spatele său este Ribbentrop (în centrul imaginii, cu cravată), ministrul de externe al Germaniei naziste; Stalin se află în stânga lui
Sudoplatov aduce și detalii inedite privind negocierile secrete purtate de Stalin cu Hitler în lunile premergătoare invaziei URSS de către Germania. Astfel, la 10 ianuarie 1941, Molotov semnează cu ambasadorul german la Moscova, Friederich Werner von der Schulenburg, un protocol secret prin care Germania cedează URSS-ului, în schimbul a 7,5 milioane dolari-aur, teritorii ale Lituaniei care aparțineau Germaniei, precum și dezvoltarea cooperării economice pe toată durata anului 1941. Alt detaliu inedit oferit de Sudoplatov este acela că în consultările secrete dintre Hitler, Ribbentrop și Molotov privind o alianță strategică între Germania, Japonia și URSS, au fost manifestări care l-au condus pe Stalin la iluzia că va putea cădea la o învoială cu Hitler.

Din rapoartele spionilor sovietici la Londra (Philby și Cairncross), Stalin știa că Hitler căuta insistent o formulă pașnică de soluționare a litigiilor Germaniei cu Imperiul Britanic înaintea atacării URSS-ului pentru evitarea unui război pe două fronturi. Asta l-a făcut pe Stalin să calculeze greșit că mai are cel puțin un an până la agresiunea nazistă contra URSS. În sprijinul acestei teorii, că Stalin se baza pe contactele sale personale cu Hitler în a-l convinge să nu atace URSS, Sudoplatov aduce și următorul detaliu semnificativ: în luna mai 1941, Stalin se autonumește prim-ministru al guvernului URSS, iar în declarația agenției TASS privind această schimbare în conducerea guvernului sovietic se comunică publicului larg că Stalin este gata de negocieri internaționale și că el va conduce personal tratativele cu Germania. Toate aceste detalii aruncă o lumină nouă asupra circumstanțelor care l-au făcut pe Stalin să ignore toate avertismentele privind iminenta invazie a URSS-ului de către Germania nazistă.

Otrăvurile fără urmă, o specialitate sovietică

Sudoplatov scrie că absolut toți cârmuitorii sovietici de la Lenin la Gorbaciov au manifestat un mare interes pentru otrăvuri și administrarea lor secretă oamenilor deveniți indezirabili. În acest subiect autorul se pronunță cu competență și autoritate ca specialist militar însărcinat pe linie de serviciu să folosească otrăvuri puternice ca instrumente de asasinare rapidă, secretă și eficientă a celor condamnați politic să dispară.
La ordinul direct al lui Lenin, în secretariatul lui de la Kremlin s-a înființat un laborator în subordinea primului-ministru, numit „Spețialnîi Kabinet”, care avea ca obiect de activitate cercetarea, proiectarea și fabricarea de otrăvuri puternice. De la acest laborator a cerut Lenin să i se aducă otravă la vila sa de la Nijni-Novgorod (azi orașul Gorki), unde zăcea paralizat și informat de medici că sifilisul de care suferea duce în final la demență. Stalin a supus spre examinare această cerere Biroului Politic, care a refuzat s-o aprobe. În 1937, acest laborator a fost transferat la NKVD, în subordinea directă a ministrului securității statului.

Între anii 1960-1970, acest laborator special de otrăvuri purta numele strict-secret de „Laboratorul Toxicologic nr. 12”, aflat în structurile KGB.

Notorietatea acestui laborator continua să fascineze președinții URSS-ului, Gorbaciov fiind interesat despre acesta când aflase că Brejnev afirmase public că Hrușciov era mai ușor de îndepărtat de la putere prin Laboratorul 12 decât printr-o Plenară a C.C. al PCUS.
Otrăvurile acestea nu lăsau urme, iar la autopsie se constatau indiciile unui infarct miocardic sau o comoție cerebrală. Așa a fost ucis diplomatul suedez Raoul Wallenberg, la ordinul lui Molotov, care se temea că va povesti în Suedia despre procedeele prin care NKVD a încercat să-l recruteze ca agent de influență. La fel a fost ucis jurnalistul bulgar Markov, care, fiind angajat al televiziunii britanice, îl critica constant pe președintele Bulgariei, Teodor Jivkov. Otrava a fost administrată prin vârful unei umbrele cu care Markov a fost împuns „din greșeală” pe un pod din Londra. La autopsie n-au apărut urme toxicologice. Cazul a ajuns celebru grație generalului KGB Oleg Kalugin, care a emigrat în SUA și a povestit acolo că el a furnizat otrava colegilor săi din Bulgaria.

Potrivit lui Sudoplatov, pe lista celor otrăviți de autor sunt agenți-dubli și opozanți politici de-ai lui Stalin, Molotov și Hrușciov. Cadavrele lor au fost incinerate și îngropate la o groapă comună. „Autoritățile au admis șovăielnic că figuri proeminente ca Iakir, Tuhacevski, Uborevici, Meyerhold și alții au fost trimiși pe lumea cealaltă în această manieră. Întrucât până în anul 1965 «Donskoi» era singurul crematoriu din Moscova, este probabil că cenușa lui Wallenberg, Iejov și Beria este îngropată în aceeași groapă comună” (pag. 271).

Reciclarea spionilor la începutul celui de-Al Doilea Război Mondial

La invazia URSS-ului de către germani era o lipsă mare de specialiști în domeniul spionajului. Sudoplatov cere – și Beria aprobă – scoaterea din închisori a 140 de foști ofițeri NKVD arestați în anii 1930.

„Dosarele arătau că ei au fost arestați la inițiativa și din ordinul direct al lui Stalin și Molotov. Din nefericire, Shpigelglas, Karin și Maly, preotul maghiar, fuseseră deja împușcați” (pag. 127).

Preotul Maly a fost omul care i-a recrutat și dirijat la Londra pe spionii britanici MacLean și Philby din rețeaua Universității Cambridge.

MacLean a lovit sever interesele economice ale României pe vremea când ea era pe lista țărilor beneficiare ale Planului Marshall.

Ca șef al cancelariei ambasadei britanice la Washington, MacLean avea acces la corespondența secretă a ambasadei cu șefii de la Londra.

Astfel, dintr-o telegramă cifrată primită de la ministrul britanic Bevin, MacLean află că URSS nu va mai primi din Germania reparațiile de război convenite la Ialta ca să fie plătite de nemți timp de 5 ani, deoarece refacerea economiei URSS și a Europei de Est se va face prin Planul Marshall.

Fiind în solda NKVD, MacLean trimite lui Stalin o copie a telegramei de la Bevin. Sudoplatov descrie consecințele dramatice ale acestei telegrame:

„Asta era total inacceptabil deoarece va împiedeca consolidarea controlului nostru în Europa răsăriteană. Însemna că partidele comuniste deja instalate în România, Bulgaria, Polonia, Cehoslovacia și Ungaria vor fi deposedate de pârghiile economice ale puterii. Șase luni după ce Planul Marshall a fost refuzat de Uniunea Sovietică, regimul pluripartidelor din Europa de Est lua sfârșit. La instrucțiunile lui Stalin, Vîșinski a trimis un mesaj cifrat lui Molotov, aflat la Paris, care cuprindea în sumar raportul lui MacLean. Pe baza informației lui MacLean, Stalin l-a instructat pe Molotov să obstrucționeze implementarea Planului Marshall în Europa răsăriteană. Vîșinski personal a condus tratativele cu Regele Mihai al României pentru abdicarea lui, garantându-i o parte din pensia sa” (pag. 232).

Așa a pierdut România miliardele de dolari nerambursabili ale Planului Marshall.

„Sora” NKVD-ului era serviciul de spionaj al Armatei Roșii, cunoscut după inițialele sale în rusă: GRU.

Sudoplatov scrie că și GRU se ocupa de asasinate, cu precădere ale dezertorilor și ale agenților dubli, inclusiv în perioada postbelică, atunci când însărcinat cu aceste misini de suprimare era generalul-maior Markelov (pag. 425).
Ilustrativ pentru orizontul global al lui Stalin este următorul dialog citat de Sudoplatov:

„Mi s-a redat de către Vetrov, aghiotantul lui Molotov, ulterior ambasador în Danemarca, ce a spus Stalin lui Molotov: «Hai să ne dăm acordul pentru înființarea Statului Israel. Asta va fi o durere în cur pentru statele arabe și le va face să întoarcă spatele către britanici. Pe termen lung asta va submina total influența britanică în Egipt, Siria, Turcia, Irak.»” (pag. 296).

Au trecut 63 de ani de atunci și influența britanică în țările menționate mai sus a rămas o amintire.

Gorbaciov, un lider urât de ruși

Sudoplatov oferă detalii negative pentru reputația lui Gorbaciov ca șef de stat. De exemplu, Gorbaciov a refuzat să le spună polonezilor ceva despre actele privind genocidul comis de sovietici la Katyn, unde au fost uciși 21.857 de ofițeri polonezi, la care trebuie adăugat numărul civililor polonezi împușcați acolo, preoți, magistrați, profesori, elita Poloniei, un total înfricoșător de 35.000 de victime nevinovate (pag. 277).

Abia Elțîn a făcut asta, după căderea URSS, dând Poloniei copiile actelor din arhivele KGB.

„Gorbaciov și Iakovlev s-au comportat ca șefi de partid obișnuiți, exploatând numele democrației pentru a-și întări propria lor bază de putere. Au fost naivi ca oameni de stat și au trăit sub iluzia că pot să-și depășească rivalii și să se mențină la putere… El și Șevardnadze au fost incapabili de a negocia concesii economice din partea Occidentului, în schimbul retragerii Uniunii Sovietice din Europa de Est” (pag. 428).

Când Gorbaciov a văzut, în toamna lui 1990, că scapă din mână controlul țării a ordonat KGB-ului și forțelor armate să pregătească legea marțială. Ca să-și asigure sprijinul lor, a dublat salariile tuturor celor care aveau un grad militar (pag. 425). A scos dosarul lui Beria de la Procuratura Supremă și l-a dus la cabinetul său de la Kremlin, de unde a dispărut. Gorbaciov nu are un bun renume printre concetățenii săi și sondajele de opinie din Rusia confirmă constant acest lucru.

*Articol republicat din 12 Aug 2013 @ 2:35 / RBN Press

Publicat de romaniabreakingnews.ro / Sursa: historia.ro / Autor: Michael Nicholas Blaga

,

În anul 1939, Germania și Uniunea Sovietică au semnat Tratatul de pace, la care a fost adoptat un adaos secret ca să se înceapă al doilea război mondial. Acordul a fost semnat de Molotov, Stalin și Ribbentrop, numit apoi Pactul Ribbentrop-Molotov. 

Prima jertfă a fost Austria, apoi Cehoslovacia. În același an, la 1 septembrie, Germania nazistă a atacat Polonia și a cotropit-o. La 17 septembrie, Uniunea Sovietică a ocupat partea de est a Poloniei, apoi, în 1940, a cotropit Țările Baltice – Estonia, Letonia și Lituania. Prin ultimatumul din 27-28 iunie 1940, obiectivul prioritar a fost atins, însumând nu doar teritoriul Basarabiei, dar și ținutul Herței, nordul Bucovinei, cerând sovietizarea și deznaționalizarea prin ucrainizare, o parte – prin moldovenizare.

RASS Moldovenească își îndeplinise misiunea, nemaifiind necesară, astfel, la 2 august 1940, a fost desființată, fiind creată Republica Sovietică Moldovenească, cu capitala la Chișinău. Partea de nord a Basarabiei, Ținutul Herța și nordul Bucovinei a format regiunea Cernăuți. Populația din nordul Bucovinei, în 1857, era alcătuită din 456 mii 920 de locuitori, dintre care: români – 202 mii 655 (44,4%), ruteni – 170 mii 983 (37,4%), germani – 29 mii 187 (6,4%), evrei – 7 mii 282, maghiari – 3 mii 55, lipoveni – 2 mii 315, armeni – o mie 120, slovaci și alte etnii – 4 mii 389.  În anul 1919 erau 811 mii 721 de locuitori, dintre care: români – 46,7%, ucraineni – 28%, evrei – 10,4%, germani – 8,4%, polonezi – 4,2%, alte naționalități – 2,3%.

În anul 1944, în regiunea Cernăuți a început ucrainizarea românilor prin diverse metode. Dacă în acel an în regiune funcționau 121 de școli cu predarea tuturor obiectelor în limba română, în prezent au rămas 72 de asemenea instituții medii de învățământ. În anul 2012, în nordul Bucovinei, adică în regiunea Cernăuți, românii alcătuiau 19,7% din numărul total al populației.

 Adolf Hitler a luptat pentru dominația „rasei nordice germane”, așa că în imperiul său s-a practicat un imperialism rasial. Germania nazistă a cotropit țări și a comis crime împotriva dușmanilor săi. Expansiunea rasială a lui Hitler a durat doar 12 ani. Iosif Stalin a luptat pentru extinderea „pământului slav”, Uniunea Sovietică urmărind, însă, și subjugarea întregii lumi, a comis și crime împotriva propriului său popor și a celor cotropite sau anexate, a distrus fizic și spiritual zeci de milioane de oameni. Comunismul și nazismul erau experimente păgâne și anticreștine. Expansiunea teritorială a lui Stalin a durat aproape 70 de ani. După prăbușirea acestor imperii, popoarele eliberate și-au regăsit identitatea în Europa creștină – Uniunea Europeană.

Nu este creștin și nici omenește să compari cele două regimuri criminale, însă, dacă, totuși, am face-o, crimele pe care le-au comis comuniștii împotriva propriului lor popor, asupra popoarelor cotropite sau anexate, le-ar întrece mult pe cele comise de naziști, fiind, fără îndoială, cele mai odioase crime din întreaga istorie a omenirii.

În consecința actului de trădare din 23 august 1944, s-a revenit la frontiera ruso-română din 4 noiembrie 1940, teritoriile românești răpite redevenind vecinii României în cadrul RSS Ucrainene și, respectiv, RSS Moldovenești.

În RSS Moldovenească moldovenizarea a debutat prin genocid, imediat după 23 august 1944 – 18 mii de români fiind arestați și duși în gulaguri, peste 200 mii au fost condamnați la moarte prin foametea  planificată din anii 1946-1947, programul de deschiaburire, arestarea și deportarea a 101 mii 544 de familii țărănești.

Au trecut ani, urmașii lui Aleksandr I s-au condus de Planul Prozorovski de a cotropi țările Balcanice,  strâmtorile Bosfor și Dardanele. Stalin a continuat expansiunea teritorială. În prezent, urmașii dezlănțuiți ai fostei Uniuni Sovietice, bazându-se pe Planul Prozorovski și pe principiul „Cumpără păstorul, că turma îl va urma”, conducerea Federației Ruse practică o politică de a reface fostul imperiu sovietic. Cauza nu constă în faptul ca limba rusă să fie a doua limbă de stat. Cu separatiștii și teroriștii, trimiși de Putin, conducerea Ucrainei nu trebuia să înceapă tratative, deoarece aceștia sunt bine plătiți și pregătiți pentru ca aceste regiuni de sud-est să fie anexate la Federația Rusă. Deci, nu e un război civil, ci unul nedeclarat de către Putin împotriva Ucrainei.

În anul 1992, Federația Rusă a început un război nedeclarat împotriva Republicii Moldova pentru a anexa Transnistria, pe teritoriul ei fiind dislocată armata a 14-a ce servește drept cap de pod pentru a ataca țările Balcanice. În anul 2008, Rusia a atacat Georgia, ocupând Abhazia și Osetia de sud. Iar în 2014, după un scenariu asemănător, Federația Rusă a anexat Republica Autonomă Crimeea. Tot astfel, Rusia trimite în regiunile de sud-est ale Ucrainei mercenari pentru a destabiliza situația, fiind cel mai cotropitor stat din lume.

Boris STRÂMBU,

s. Vancicăuți, raionul Noua Suliță

Sursa: Zorile Bucovinei

 

,

Republica Moldova, Bucovina de Nord și Basarabia de Sud membre ale Uniunii Europene, încorporate în teritoriul României Mari, așa cum arăta la 1 Decembrie 1918.

Nu este vorba despre o ficțiune geopolitică, ci despre o imagine tipărită pe sute de mii de timbre emise de Poșta Franceză, răspândite în toată lumea, odată cu corespondențele plecate din Hexagon către cele patru puncte cardinale, dar și în albumele colecționarilor de mărci poștale. Timbrul, tipărit în cadrul unei colecții intitulate generic, „Lumea 2011”, fixează cu fidelitate maximă hărțile tuturor celor 27 de state membre ale Uniunii Europene, reproducând fără greșeală hotarele țărilor, cu excepția României, care figurează cu conturul consacrat în perioada interbelică. Adică atunci când frontierele patriei încadrau și provinciile ulterior răpite de imperiul sovietic. Textul din partea stângă superioară nu lasă loc de îndoieli și explică: „Uniunea Europeană, 27 de state membre de la 1 ianuarie 2007”.

Să știe Poșta Franceză, una dintre cele mai respectabile instituții de stat ale Franței – țară care este unul dintre polii de greutate ai Uniunii Europene – ceva în plus față de ce știm noi? Să fie vorba despre o eroare – dar una frumoasă, să recunoaștem – a unor funcționari publici, sau de o premoniție istorică a verilor de gintă latină?

Publicat de România Breaking News – RBN Press /  romaniabreakingnews.ro

SURSE: timpul.md, realitatea.net

Mai citește și:

Premoniții despre România Reîntregită la CNN și Poșta Franceză?

https://romaniabreakingnews.ro/premonitii-despre-romania-reintregita-la-cnn-si-posta-franceza/

Rămâi în contact cu noutățile R.B.N.Press ! Apreciază pagina de facebook Romanian Breaking News Press cu un Like ! și selectează opțiunea PRIMEȘTE NOTIFICĂRI !
,

Acum, când Budapesta a făcut noi pași provocatori în escaladarea unui așa-zis conflict cu România din cauza Transilvaniei – temă înscrisă pe agenda autorităților din această țară sau a capilor emigrației ungare imediat după încheierea Tratatului de la Trianon și reactivată mai abitir după Tratatul de pace de la Paris, ce definea destinul lumii după cel de Al Doilea Război Mondial, socot că este bine-venit să amintim, între altele, unul dintre momentele memorabile ce au marcat această dispută artificială.
Mai presus de orice, este interesant de aflat ce au declarat și cum au gândit protagoniștii acestor evenimente, printre ei aflându-se și fostul lider bolșevic de la Moscova, I.V. Stalin, care, încă din toamna lui 1944, când războiul încă nu se încheiase, era asaltat de lideri ai comuniștilor unguri, precum Matyas Rakosi, ce trăise o bună bucată de timp la Moscova și care acum se prevala de trecutul lui recent spre a-l sensibiliza pe generalissim în delicata problemă a Ardealului de Nord, cedat de România Ungariei horthyste în urma rușinosului Diktat de la Viena, și chiar a întregii Transilvanii.
„Dej, eu (Stalin-n.n.) nu pretind că stăpânesc istoria României și mai ales a Transilvaniei, mai bine decât tine. Am înțeles ce doriți. Cunoașteți că nu de mult a fost la mine Rakozi (Rakosi), susținând că nu numai Ardealul de Nord, ci și întreaga Transilvanie se cuvine de drept să fie redată Ungariei. I-am răspuns că dacă mai insistă asupra acestei chestiuni, îl voi alunga fără menajamente (…). DEJ, TRANSILVANIA VA FI PE VECI A ROMÂNIEI (subl. ns.). Comuniștii unguri și poporul ungar n-au fost în stare să facă ce au făcut comuniștii români și poporul român. Voi ați întors armele împotriva Germaniei, voi aveți un 23 August! Ne-ați ajutat să reducem cu șase luni războiul și să salvăm peste două milioane de soldați ai Armatei Roșii ( …)
Mergeți acasă și spuneți-le comuniștilor români, forțelor democratice ale României, că noi nu ne vom schimba poziția față de Transilvania, că toate obstacolele ce vor apărea din partea Occidentului și a acoliților lui Rakozi (Rakosi) vor fi învinse și dreptatea României va triumfa”
Așa spunea Stalin, la sfârșitul lunii decembrie 1944, cu ocazia primirii delegației conduse de Gh. Gheorghiu-Dej.
Aceste vorbe și le amintește unul dintre membrii marcanți ai delegației, Gh. Apostol, într-un volum de memorialistică publicat în 1998. Același Gh. Apostol a revenit asupra problemei într-un interviu acordat excelentului publicist craiovean Ion Jianu, publicat în 2008. El preciza că acea delegație, ce-o includea și pe protejata Moscovei, Ana Pauker, avea în vedere două mari probleme: „statutul Ardealului de Nord și colaborarea fostului PCR cu partidele istorice (PNȚ și PNL)”. Gh. Apostol arăta că delegația română pregătise minuțios o expunere de circa 20-25 de minute în ce privește problema Transilvaniei, dar, după ce Gheorghiu-Dej a vorbit cam 10 minute, Stalin l-a întrerupt, expunându-și punctul de vedere foarte tranșant. În același sens, la ședința Biroului Politic al CC al PMR din 29 noiembrie 1961, Gheorghiu-Dej s-a referit la întâlnirea pe care o delegație a Guvernului român a avut-o cu Stalin, în septembrie 1945. Potrivit stenogramei ședinței respective, publicată recent într-un volum incendiar, Gheorghiu-Dej a declarat: „Atunci, Stalin, la un moment dat a pus chestiunea cu Transilvania, (și) a spus: TRANSILVANIA VECINO NA RUMÎNIE” ( „este pe veci a României”) – subl. ns.
Sunt detalii deosebit de importante pentru ecuația politică europeană și mondială de la acea oră, întrucât trebuie ținut seama de mai multe elemente. Mai întâi, războiul încă nu se terminase, statutul final al Ungariei încă nu fusese definit oficial. Să reamintim, în context, un lucru deosebit de grav: de la 16 octombrie 1944, la Budapesta era la guvernare Ferenc Szalasi, șef al partidului fascist al „Crucilor cu Săgeți”, lider al unei formațiuni politice extremiste care mersese până acolo încât îi propusese lui Hermann Göring, mâna dreaptă a lui Hitler, titlul de rege al Ungariei (sic!), dorind să obțină astfel susținerea armată pe care Fuhrerul o promisese aliaților ce luptau împotriva URSS. Exact în acest context politico-militar elocvent, comuniștii unguri declanșaseră o ofensivă în toate azimuturile prin care vizau păstrarea Ardealului de Nord și chiar alipirea întregii Transilvanii. Odată ajuns la Moscova și aflat față în față cu Stalin, comunistul ungur Matyas Rakosi nu se sinchisea de prezența lui Szalasi în fruntea țării sale. Dar, cum se vede, generalissimul, care era la curent cu dosarele fierbinți și cu istoria lor, își stabilise puncte de vedere clare, pe care le argumenta pertinent. Din această perspectivă, exemplele punctuale date de el privind actul de la 23 August, scurtarea războiului cu șase luni, întoarcerea armelor de către România și cruțarea vieții a două milioane de militari ai Armatei Roșii sunt imbatabile.
Nu exclud să apară azi voci care să ignore realitățile vremii de atunci și care să-i acuze violent pe respectivii lideri comuniști români că nu au discutat cu Stalin problema Basarabiei. Cu cine să discute? Cu un Stalin ce se contura ca mare învingător în conflagrația mondială? Cu un Stalin care, la Yalta, tranșase harta politică a lumii, stabilind zonele de influență împreună cu Churchill și Roosevelt, iar nimeni nu îndrăznea să crâcnească în fața lui?
Nu exclud nici apariția altor voci care, văzând totul numai în alb sau negru, să-mi reproșeze că-l invoc tocmai pe Stalin într-un atare caz. Într-un moment în care, mai nou, este pus la îndoială ceea ce au decis Tratatul de pace de la Paris și Actul final de la Helsinki din 1975, atare reacții adverse revizioniste nu mai surprind. Lor trebuie să li se răspundă cu poziții bine articulate, realiste, lucide și argumentate, dar și prin fermitate, întrucât, cum se știe, când toate acestea au la bază principii, legi și reglementări interne și internaționale clare, revanșismul nu capătă relevanță externă.
Este ceea ce, în sfârșit, face azi Guvernul Ponta în fața sfidărilor fățișe, ce reactualizează revizionismul, ale unor lideri ai comunității maghiare din Covasna și Harghita, sprijiniți ostentativ de politicieni din Budapesta. Nu cred că s-ar fi ajuns aici fără condamnabilul colaboraționism de care a dat dovadă tripleta Băsescu-Boc-Ungureanu, când, cum avea să susțină în vară un foarte informat site străin, „România este condusă de la Budapesta”, iar premierul ungar Viktor Orban devenise personajul politic cheie al Cotroceniului și politicii de pe malurile dâmbovițene!
,

Legendara rețea Lucy

(„A MAN CALLED LUCY” 1939-1945 (Un bărbat numit Lucy), de Pierre Accoce și Pierre Quet, Editura Coward-McCann din New York, 192 pagini )

Despre Lucy

„Lucy a avut în mâinile sale firele care duceau la trei mari Comandamente ale Forțelor Armate Germane… Efectul comunicațiilor sale asupra strategiei Armatei Roșii și asupra înfrângerii Wehrmacht-ului a fost incalculabil” (Alexander Foote, în Handbook for Spies)

„Sovieticii au exploatat o sursă fantastică în Elveția, unul Rudolf Roessler (nume de cod «Lucy»). Prin mijloace neidentificate până azi, Roessler din Elveția a fost capabil de a obține informații de la înaltul Comandament German din Berlin pe o bază continuă, adesea în mai puțin de 24 de ore de la emiterea deciziilor zilnice privind Frontul Răsăritean” (Allen Dulles, directorul general al CIA în perioada 1953-1961, în The Craft of Intelligence)

Dintre toate rețelele de spionaj active în Al Doilea Război Mondial, cea care a primit admirația cea mai respectuoasă din partea profesioniștilor a fost cea condusă din Lucerna, între anii 1939-1943, de către Rudolf Roessler, sub numele de cod „Lucy”. Nici Sorge, nici Cicero, pentru a menționa cele mai bune exemple, nu au putut egala realizările sale.

Cartea de față, A man called Lucy (Un bărbat numit Lucy), apărută la editura americană Coward-McCann din New York, este rezultatul unor ani de cercetări intense și interviuri cu 150 de persoane, precum și de călătorii care însumează peste 50.000 de km, în urmărirea unui bărbat numit Lucy. Acest bărbat este cel care i-a făcut lui Stalin un cadou neașteptat de Crăciunul anului 1940: dosarul complet al Planului Otto (rebotezat „Barbarossa”) de invadare a URSS.

Numai nouă copii ale planului existau atunci și i-au trebuit lui Roessler peste 12 ore de muncă pentru descifrarea codului și încă 48 de ore pentru a radiotelegrafia Kremlinului toate paginile planului. Stalin a reținut în secret, la biroul său din Kremlin, acest dosar și nu l-a discutat decât cu Lavrenti Beria, ministrul poliției politice secrete cunoscute sub numele de N.K.V.D. Șeful Marelui Stat Major al Armatei Roșii era atunci Gheorghi Jukov, care scrie în cartea sa de memorii că nici el, nici ministrul Apărării, Timoșenko, n-au știut că Stalin primise planul Barbarossa cu 6 luni înainte de invazia nazistă.

În favoarea faptului că Stalin avea de ceva vreme acest document stă înregistrarea în care îi spune șefului spionajului extern al Armatei Roșii (GRU): „Nu-mi spune mie ce crezi. Mie dă-mi faptele și sursa!” În cazul lui Rudolf Roessler nu se știa sursa pentru că asta era precondiția pusă de el celor care primeau rapoartele sale (guvernul Elveției, Angliei și URSS) – nedivulgarea sursei. Roessler a dus cu el în mormânt numele surselor sale de la înaltul Comandament al Wehrmacht-ului (OKW). La început însă, Stalin n-a crezut autencitatea informațiilor lui Roessler, pe care îl bănuia un agent provocator al naziștilor.

Cine e Rudolf Roessler, cunoscut drept Lucy

Rudolf Roessler s-a născut în anul 1897, în orășelul Kaufbeuren din Bavaria. Tatăl său era un demnitar în Guvernul Bavariei, la Ministerul Apelor și Pădurilor. Pe frontul Primului Război Mondial, Roessler și-a cunoscut camarazii care vor deveni prietenii și sursele de bază din spionajul lui de mai târziu. Acești camarazi erau absolvenți ai academiilor militare, unde tinerii cadeți erau educați să devină ofițeri loiali Germaniei imperiale. Roessler va deveni liderul lor intelectual. După terminarea Primului Război Mondial, Germania era o țară proscrisă în Europa, fără permisiunea de a avea o armată și obligată să plătească învingătorilor despăgubiri înrobitoare. La 17 aprilie 1922, Germania restabilește relațiile diplomatice cu Rusia Sovietică și semnează la Rapallo un tratat de colaborare prin care își acordă reciproc prioritate în toate tranzacțiile lor de comerț exterior. URSS va cumpăra mașini și utilaje de la firme germane. Tehnicieni germani vor primi slujbe bune în minele sovietice și la marile lor centrale electrice. Dar peste aceste convenții comerciale, Tratatul de la Rapallo a permis Germaniei și URSS-ului să spargă carantina impusă asupra lor de către celelelte națiuni europene, mai concret, blocada militară asupra URSS și restricțiile impuse Germaniei de Tratatul de la Versailles.

Armata Roșie nu avea trupe și metode de instruire a acestora și nicio școală militară europeană nu a acceptat să le dea instrucția necesară. De cealaltă parte, armata germană era limitată la 100.000 de infanteriști, incapabilă de a-i instrui pentru război, fără tancuri, aviație sau marină militară. Tratatul de la Rapallo a permis acestor două țări să dezvolte relații strânse, care ar fi îngrozit Europa acelor vremuri, dacă s-ar fi cunoscut în profunzime. Avioane Junkers vor fi fabricate în Rusia, la Samara, obuze la Tula, gaze de luptă la Krasnogvardeisk, submarine și crucișătoare la Leningrad. În plus, mari baze de instrucție militară vor fi pregătite de sovietici pentrul uzul armatei germane. La Lipetsk și Voronej bazele erau echipate pentru aviația germană. La Kazan, pe Volga, pentru tancuri. A fost o întreprindere gigantică cu zeci de mii de militari germani dintre cei mai talentați combatanți ai Primului Război Mondial, care au fost radiați de pe listele armatei germane înainte de a pleca în URSS și reîncorporați la întoarcerea în țară. Așa au ajuns prietenii militari ai lui Rudolf Roessler din tranșeele Primului Război Mondial printre cei selectați să plece în URSS pentru a deveni mai târziu generalii de la înaltul Comandament al Wehrmacht-ului (OKW). Pentru acești generali, invazia lui Hitler contra URSS echivala cu un război fratricid! Ei au cerut „civilului” Roessler, emigrat din 1933 în Elveția, să găsească contacte la englezi, care să primească informații strategice de la Marele Stat Major al armatei germane, unde lucrau cei zece amici ai lui Roessler.

Un om cât 12 bombe atomice

Cele mai multe cazuri de spionaj se bazează pe un incident singular, adesea crucial, dar scurt ca durată. De exemplu, măiestria lui Richard Sorge a constat în obținerea informației că Japonia nu va ataca URSS. Enorma valoare a lui Rudolf Roessler și a celor zece generali germani din rețeaua Lucy s-a bazat pe un munte de informații echivalente ca mărime cu 40 de volume, la fel de senzaționale, ca informația lui Richard Sorge, dar care a durat timp de cinci ani!

Nu întâmplător, un general britanic a declarat că valoarea lui Roessler este egală cu cea a 12 bombe atomice! Una dintre problemele lui Roessler era că întreaga clasă avută a Elveției era pro-germană. Așa a ajuns la colonelul Karel Sedlacek, care era ceh și care s-a oferit voluntar să acționeze ca o curea de transmisie a informațiilor lui Roessler către guvernul britanic. Acest ceh a intrat în istoria artei militare mondiale pentru alertarea guvernelor europene privind iminenta lor invazie de către Hitler: Danemarca, Norvegia, Belgia, Olanda și Franța. Primii contactați de Sedlacek au fost britanicii, pentru că sursele lui Roessler indicau prioritatea absolută acordată de germani lichidării Angliei ca principal risc de război pe două fronturi. Pare de necrezut azi, dar niciuna dintre țările menționate mai sus n-a luat măsurile necesare și a ignorat informațiile transmise din Elveția, spre consternarea celor care-și riscau viața și avutul lor: Sedlacek, Roessler și generalii germani de la OKW, care reprezentau sursele lui Lucy. Se oferă o singură explicație aplicabilă tuturor acestor țări: o trufie incredibilă în forțele proprii și un dispreț pentru spionajul elvețian.

Țările vizate nu au reacționat: nu aveau încredere în spionajul elvețian

Roessler avea permisiunea guvernului elvețian pentru activitatea sa secretă, sub condiția ca Elveția să aibă prima dreptul de acces la informațiile primite din Germania. Ca urmare, serviciile elvețiene de informații au notificat atașaților militari acreditați în Elveția de țările amenințate (mai puțin URSS) că sunt în posesia unor secrete militare alarmante culese de elvețieni în Germania. Niciuna dintre țările menționate mai sus nu punea mare preț pe spionajul elvețian. Edificator în acest context este uluitoarea dezvăluire a acestei cărți, cum că Rudolf Roessler a impresionat așa de puternic guvernul elvețian, încât el a fost angajat cu normă întreagă și cu salariu pe măsură pentru a sorta, evalua și analiza noianul de informații private, strânse de contraspionajul Elveției de la sursele avute de-a lungul și de-a latul Europei. Asta l-a pus pe Roessler într-o situație neobișnuită pentru un spion, de a nu pretinde bani pentru rapoartele sale de la ceilalți beneficiari (Anglia, URSS, etc). În același timp, acest lucru l-a făcut imediat suspect în ochii beneficiarilor săi, ca având informații fără bona fide. În plus, Roessler refuza orice indicații privind sursele sale din Germania, fapt care-l punea implicit în postura de posibil agent provocator.

În ochii lui Stalin, Lucy era un agent provocator plantat în Elveția de către naziști

Nici cu sovieticii n-a avut Roessler o viață mai ușoară la început. Șandor Rado (nume de cod „Dora”), șeful rețelei de spionaj a GRU în Elveția, rețea cunoscută ca „Orchestra Roșie”, primise de la Moscova drept „răsplată” pentru trimiterea Planului Barbarossa, furnizat de Roessler, următorul ordin: „Încetați orice contact cu Lucy și oamenii lui!”. În ochii lui Stalin, Lucy era un agent provocator plantat în Elveția de către naziști. Asta l-a pus pe Șandor Rado și pe telegrafistul său, Alexander Foote, într-o situație disperată, neștiind dacă să expedieze sau nu raportul ce îl avea de la Lucy, în care scria că: „În zorii zilei de duminică, 22 iunie 1941, ora 3:15 dimineața, Germania va ataca URSS-ul pe un front lung de 1600 km, de la Marea Baltică la Marea Neagră cu 3 milioane de soldați, 750.000 de cai, 600.000 de camioane, 7.200 de tunuri, 3.000 de tancuri și 1.800 de avioane” (pag. 71). Rado șovăia dacă să trimită sau nu Kremlinului acest document, din cauza ordinului de a înceta orice contact cu Lucy. Îl convocase la Lucerna pe Alexander Foote de la Geneva, dar tremura cu dosarul lui Roessler în mână și nu se putea hotărî să încalce ordinul primit, deși totul era descris în cele mai mici detalii.

„Understood. Over”

Printre detalii apare și informația că, în România, erau masați la granița cu URSS 650.000 de militari germani (pag. 67). Foote era furios pe Rado că l-a chemat de la Geneva ca să plângă pe umărul lui. „Este treaba celor de la Moscova de a accepta responsabilitatea acestei situații. Cine știe, mai târziu ai putea fi acuzat de neglijență criminală. Și n-aș vrea să fiu în pielea ta atunci. Imaginează-ți situația ta când Moscova va afla că ai avut acest dosar și nu l-ai transmis!” (pag. 73). Aceste cuvinte l-au făcut pe Rado să-i dea dosarul telegrafistului pentru transmitere imediată. Din ziua de 14 iunie 1941 până pe 18 iunie Foote a fost neîntrerupt în contact radio cu Moscova. „Singurul răspuns venit de acolo după terminarea transmisiei dosarului au fost două cuvinte: «Understood. Over.» (Înțeles. Terminat.) După ce a terminat de ars toate paginile dosarului și codurile utilizate, Foote s-a prăbușit în pat epuizat și a dormit 24 de ore. Ar fi vrut să păstreze o copie a acestei excepționale lovituri de spionaj pentru utilizare mai târziu, dar ordinele NKVD erau că totul trebuia distrus” (pag. 73).

 

Alexandre Foote

Se cunoaște faptul că data invaziei germane a URSS fusese comunicată Kremlinului de către cel mai bun agent sovietic, Richard Sorge, infiltrat în ambasada Germaniei la Tokio. În plus, Cordell Hull, ministrul de externe american, îl avertizase pe Umanski, ambasadorul sovietic în SUA, că toate misiunile diplomatice americane din Europa telegrafiau la Washington despre iminenta invazie a URSS de către germani. Iar în final, Churchill a confirmat și el data invaziei obținută de la spionii lui din Reich.

Dar toate aceste nume n-au făcut altceva decât să trimită Moscovei semnale de alarmă. Roessler și sursele sale de la O.K.W. au trimis lui Stalin un întreg dosar ale cărui detalii uimesc pe istoricii militari.

O declarație de război făcută pe genunchi

Cartea A man called Lucy publică și declarația de război concepută de ministrul de externe von Ribbentrop și trimisă ambasadorului german la Moscova, pentru a o prezenta lui Molotov. „Informații recente primite zilele trecute de către guvernul Reich-ului nu lasă nicio îndoială asupra naturii agresive a mișcărilor de trupe sovietice. Mai mult, informații de la o sursă britanică au confirmat existența negocierilor conduse de ambasadorul britanic, sir Stafford Cripps, pentru stabilirea unei strânse colaborări militare între Marea Britanie și Uniunea Sovietică. Guvernul Reich-ului declară că în violarea angajamentelor sale solemne guvernul sovietic se face vinovat de: a. Continuarea și intensificarea manevrelor sale în vederea subminării Germaniei și a restului Europei; b. Concentrarea la frontiera germană a tuturor forțelor sale armate în stare de război; c. Efectuarea de pregătiri evidente de atacare a Germaniei și cu violarea Pactului de Neagresiune Germano-Rus. Ca urmare, Fuhrerul a ordonat forțelor armate ale Reich-ului să răspundă acestei amenințări cu toate mijloacele avute la dispoziție” (pag. 75).

Acest mesaj cinic a fost înmânat lui Molotov în noaptea de 22 spre 23 iunie 1941, la ora 4:45 a.m., de către contele Friederich Werner von Schulenburg, ambasadorul Germaniei. Stenograma întâlnirii acestor doi demnitari menționează că Molotov l-a întrebat pe ambasador: „«Asta trebuie interpretată ca o declarație de război?» Von Schulenburg era fără grai. A ridicat trist din umeri. Furia lui Molotov a învins starea sa de șoc: «Acest mesaj pe care tocmai l-am primit nu poate semnifica altceva decât o declarație de război întrucât trupele germane au trecut deja granița și orașe sovietice ca Odessa, Kiev și Minsk sunt bombardate de aviația germană de o oră și jumătate». Molotov țipa acum: «Asta este o încălcare a încrederii fără precedent în istorie. În mod sigur noi n-am meritat asta». Contele von der Schulenburg, care va fi spânzurat de Hitler pentru participarea lui la complotul din iulie 1944, a strâns mâna lui Molotov și a plecat. Molotov a dat buzna în biroul lui Stalin unde a anunțat: «Germania ne-a declarat război»”.

„De azi, orice informații comunicate de Lucy vor fi… transmise imediat”

În aceeași noapte de 22 spre 23 iunie 1941, Alexander Foote și-a pornit radio-emițătorul pe lungimea de undă folosită de obicei de Ministerul Securității Statului din Moscova. Nu era o zi desemnată lui Foote pentru transmisiuni și se temea că nu va primi vreun răspuns la apelul lui. Foote ca și alți spioni ca el simțeau nevoia de a fi în contact cu Moscova în acele ore grele. „Deodată, Foote a fost speriat de un fluierat ascuțit și prelung în căștile de pe urechile sale. Era centrala de la Moscova a cărei semnătură-radio o recunoscuse instantaneu. O avalanșă de cifre și litere a urmat ca de obicei. Apoi liniște. Foote a profitat de răgaz ca să decifreze radiograma: «Către toate rețelele. Apel către toate rețelele. Bestiile fasciste au invadat patria muncitorilor. A sosit momentul să facem totul în puterea noastră de a ajuta URSS în lupta sa cu Germania. Semnat: Directorul».

După o scurtă pauză transmisia Centralei a continuat: «NDA… NDA… NDA… Mesaj special.» NDA însemna Foote. «NDA… Centrala a decis ca de acum încolo mesajele tale vor fi împărțite în trei categorii: MSG va desemna comunicații obișnuite, RDO mesaje urgent, iar VYRDO va prefața orice mesaj de maximă importanță. De azi, orice informații comunicate de Lucy vor fi clasificate ca VYRDO și transmise imediat. Centrala va fi în alertă pentru comunicații 24 de ore zilnic. Numai NDA singur va transmite comunicările lui Lucy». Foote se gândi că lucrurile iau o întorsătură serioasă. Avea să se convingă imediat. I s-a ordonat să-l contacteze imediat pe Lucy. «Moscova așteaptă cu înfrigurare toate comunicările lui. Lucy va primi un salariu lunar de 7.000 de franci elvețieni (cca 1.600 de dolari), la care se adaugă plățile adiționale pentru informații excepționale». În 1941, un salariu de 7.000 de franci elvețieni echivala cu o mică avere”.(pag. 76).

Românii și ungurii, gata să se încaiere între ei la Cotul Donului

Pe 18 aprilie 1942, Roessler a primit de la Berlin detaliile suplimentare cerute de Stalin pentru luptele grele de la Cotul Donului. Radiograma trimisă imediat lui Stalin includea și aceste secrete militare: „Linia lungă a frontului care va fi cucerită de Wehrmacht va fi încredințată pentru apărare unor trupe ne-germane. Vor fi 52 de divizii străine: 27 divizii românești, 13 ungurești, 9 italiene, 2 cehoslovace și o divizie spaniolă. Pentru că românii și ungurii se urau unii pe alții și erau în stare să se bată între ei, vor fi separați prin 9 divizii italiene și una spaniolă. Înaltul Comandament German nu se baza prea mult pe aceste întăriri ne-germane, fiind îndoielnică valoarea lor militară” (pag. 99).

Divulgarea acestor puncte slabe de pe frontul Donului îl va determina pe mareșalul Jukov să aleagă direcția loviturii principale exact în sectorul de front apărat de diviziile ne-germane, reușind spargerea frontului printr-o contra-ofensivă puternică. Întreaga operațiune de încercuire a Armatei a VI-a germane de sub comanda feldmareșalului von Paulus n-ar fi reușit fără detaliile trimise zilnic de Roessler. OKW a trimis în ajutorul lui von Paulus armatele blindate conduse de von Manstein și a deturnat de la acțiunile lor de front alte mari unități pentru salvarea Armatei a VI-a. Fiecare din aceste ordine de luptă noi și urgente erau trimise Moscovei prin radio de Roessler într-un interval de 6-10 ore de la emiterea lor la Berlin. Era ceva nemaiauzit deoarece s-a calculat de către specialiști militari că, în multe împrejurări, ordinele de luptă ale lui Hitler ajungeau la Stalin înaintea primirii lor de către comandanții germani din linia întâia!

Roessler a divulgat Armatei Roșii slăbiciunea capitală a Wehrmacht-ului

Rețeaua „Lucy” s-a mândrit cu aportul ei la victoriile de la Stalingrad și Kursk, unde detaliile furnizate Armatei Roșii sunt considerate fără precedent în istoria artei militare! Totul era inclus în radiogramele lui Roessler: sectoarele frontului care vor suferi lovitura principală a Wehrmarcht-ului, numărul soldaților și tehnica de luptă folosită, poziția exactă a centrelor de comandă germane și a marilor depozite de muniții, carburanți, alimente etc. Doar grupul de armate „Centru” consuma zilnic 18.000 de tone de astfel de furnituri logistice necesare frontului, adică echivalentul a 36 de trenuri de marfă! Roessler a divulgat Armatei Roșii care era slăbiciunea capitală a Wehrmacht-ului: logistica de aprovizionare a fronturilor din URSS, adică asigurarea neîntreruptă a 3 milioane de soldați germani cu muniții, carburanți și hrană în cantități de zeci de mii de tone zilnic. Pentru înaltul Comandament (OKW) era un coșmar constituirea și apărarea acelor depozite gigantice, în condițiile de acces ale Rusiei acelor vremuri, cu drumuri desfundate, magistrale feroviare sistematic distruse de partizani, dar mai ales cu bombardamentele aviației sovietice care erau cu prioritate dirijate spre acele depozite. Rămase fără carburanți, fie și câteva zile, armatele de tancuri germane erau ținte ușoare pentru artileria sovietică.

Elveția i-a protejat pe Foote și pe Roessler: i-a arestat, ca să nu ajungă la ei SS-ul

Contraspionajul militar german a sesizat că inamicul primește informații militare din interiorul Wehrmacht-ului, atunci când a descoperit cu stupoare în orașe cucerite de germani în URSS copii ale ordinelor de luptă ale OKW traduse în rusește! Centrele de depistare a undelor radio de la Dresda au descoperit și arestat în Germania pe toți telegrafiștii „Orchestrei Roșii”. Rețeaua „Lucy” transmitea zilnic din Elveția și germanii au putut identifica zona geografică. Șeful spionajului extern al Germaniei, generalul Walther Schellenberg, s-a dus de mai multe ori în Elveția, unde s-a întâlnit de fiecare dată cu omologul său elvețian, generalul de brigadă Roger Masson. Sunt fascinante detaliile acestor întâlniri secrete descrise în cartea de față grație interviurilor luate de autori lui Roger Masson și, mai ales, stenogramelor anchetării de către englezi a lui Schellenberg, luat prizonier la sfârșitul războiului. (El a decedat în anul 1954, iar cheltuielile înmormântării sale au fost plătite de Coco Chanel).

 

Deși Elveția era neutră, ea a trimis pe Frontul de Est un numar mare de medici elvețieni pentru a trata germanii răniți, ca să nu mai insistăm asupra aurului furat de naziști de la evrei, care a ajuns tot în băncile acestei țări…

Cu toate acestea, conducătorii Elveției erau preocupați de faptul că spionajul lui Roessler putea servi germanilor drept un „casus belli”, aceștia putând să-i invadeze. Dar, în același timp, Roessler era finanțat de statul elvețian și păzit de serviciile de informații ale acestuia. Generalul Schellenberg ordonase lui Otto Skorzeny să-l răpească din Elveția pe Alexander Foote, al cărui radio-emițător fusese identificat de spionii SS . Servitoarea lui Foote era plătită de agenții SS și urma să le descuie ușa în ziua de 23 noiembrie 1943.

Cu trei zile înainte, la ora 1:15 noaptea, Foote era arestat de poliția elvețiană și închis împreună cu Roessler la aceeași închisoare, în celule confortabile, cu tot ce aveau nevoie. Acolo nu mai putea ajunge SS-ul lui Schellenberg. O lună mai târziu, „Armata Roșie trecea granițele Poloniei și României, practic încheind eliberarea țării lor” (pag. 164).

Generalii trădători din OKW au rupt legăturile cu Roessler

După patru ani de război, guvernul elvețian a ridicat restricțiile de camuflaj pe timpul nopții. După eliberarea Parisului au fost eliberați și Roessler cu toți oamenii lui. Șandor Rado și Alexander Foote au plecat împreună la Paris, unde s-au dus direct la ambasada sovietică. Acolo au fost luați drept agenți provocatori de către diplomații sovietici. S-a telefonat la Kremlin de unde s-a primit ordinul ca amândoi să se întoarcă la Moscova, așa că au plecat cu primul avion. Rado s-a confesat lui Foote că îi este teamă de soarta care-l aștepta pentru că erau sume mari de bani pe care le primise ca director al „Orchestrei Roșii”, sume pe care nu le putea deconta. Nu știuse să facă diferența dintre banii cuveniți lui și sumele destinate activității rețelei sale… La prima escală făcută de avion la Cairo, Șandor Rado a dispărut. Foote s-a întors singur la Moscova, unde a fost promovat maior în Armata Roșie și trimis la Segodnia (o școală de perfecționare a spionilor sovietici). I s-a spus, ca să-l sperie, că Rado a fost capturat, judecat și executat în Egipt. Nu era adevărat, fusese capturat, dar în loc de pedeapsa capitală, Rado a făcut 11 ani într-un lagăr de muncă din Siberia împreună cu Rachel „Sissi” Duebendorfer, un alt nume legendar al „Orchestrei Roșii”.

La data apariției cărții de față, Șandor Rado era profesor de geografie la Universitatea din Budapesta, iar Rachel Duebendorfer trăia cu fiica ei, Tamara, în Germania. Alexander Foote a fost trimis în Mexic, unde urma să-i spioneze pe americani. A preferat să dezerteze la britanici, unde a scris cartea Handbook for Spies și a trăit confortabil până la moartea sa din august 1957.

Rudolf Roessler a încercat de mai multe ori să-i contacteze în Germania pe generalii germani care i-au fost surse. Aparatul său de radio emisie-recepție era intact, dar n-a primit niciun răspuns. Concluzia era evidentă pentru el: generalii au putut vedea cu ochii lor că venirea Armatei Roșii n-a însemnat renașterea Germaniei anterioare venirii lui Hitler la putere. Țara lor era dezmembrată de învingători. În plus, viața lor și a familiilor lor era în constant pericol pentru că ei erau în bună parte răspunzători pentru milioanele de germani căzuți în pe Frontul de Est. Neonaziștii din Europa încearcă și azi să afle numele generalilor trădători de la OKW, chiar dacă sunt morți. Ei au copii și urmași, nu? Rudolf Roessler, sărac și deznădăjduit, a decedat la 61 de ani în anul 1958. Cheltuielile înmormântării sale la Lucerna au fost plătite de un necunoscut.

 

Autor: Michael Nicholas Blaga

,

Obținerea cetățeniei române de către basarabeni înseamnă libera circulație și accesul liber la piața muncii în Uniunea Europeană

Stalin nu s-ar fi amuzat deloc dacă ar fi aflat că un nepot de-al său pe nume Vladimir mai are puțin și obține cetățenia română, pașaportul românesc și implicit dreptul de a munci în Uniunea Europeană. Bunicii lui Vladimir au fost cetățeni ai României, fiind născuți la începutul secolului XX, cu mult înainte ca țara să intre în Uniunea Europeană. Și-au pierdut cetățenia la sfârșitul celui de-al doilea război mondial, atunci când România a cedat rușilor Basarabia. Astăzi, Vladimir are tot dreptul să primească cetățenia română care le-a fost luată bunicilor. Pe bunica lui o cheamă Svetlana Aliluieva și are același nume și dată de naștere ca a fiicei fostului dictator sovietic.

Vladimir se numără printre miile de basarabeni cu origini românești care privesc granița dintre România și Moldova ca pe o simplă invenție birocratică. Dar Vladimir are un secret față de oficialii care sunt cât pe ce să-l lase să intre în Uniunea Europeană, pentru că și bunicii lui, la fel ca granița, sunt tot o invenție. Conform actelor pe care le-am obținut de la arhivele de stat din Republica Moldova, ilustra bunică a lui Vladimir s-a căsătorit cu Ostap Bender, un șarlatan notoriu, personaj de ficțiune din romanele lui Ilf și Petrov: „12 scaune“ și „Vițelul de Aur“.

Actele pe care ni le-a înmânat oficialul de la arhiva din Chișinău sunt pline de coincidențe istorice, tocmai pentru că așa le-am solicitat. Ostap Bender s-a născut pe 28 iunie 1914, exact în ziua în care arhiducele Franz Ferdinand era asasinat la Sarajevo, fapt ce a dus la declanșarea primului război mondial. Ostap și Svetlana s-au căsătorit, conform acelorași acte, pe 2 septembrie 1945, chiar în ziua în care Japonia se preda necondiționat americanilor. Este puțin probabil ca o femeie care are numele fiicei lui Stalin să se fi căsătorit cu un escroc notoriu din romane chiar la finalul războiului.

Pașaport pentru Europa

Astăzi, totuși, este foarte posibil ca o persoană care pretinde că are asemenea bunici să-și cumpere dreptul de a munci în Uniunea Europeană. Răbdare, bani și relații printre intermediarii de cetățenie și oficiali corupți de la București și Chișinău este tot ce are nevoie pentru a ajunge în Europa. Moldova a fost parte a României între 1918-1940 și 1941-1944, când a fost anexată Uniunii Sovietice, devenind republică independentă în 1991. În același an, Bucureștiul a adoptat o lege prin care cetățenilor români și descendenților lor care și-au pierdut cetățenia din motive neimputabile lor li se dădea dreptul să-și redobândească, în urma unei cereri, cetățenia română. De atunci, oficialii români au procesat aproape 225.000 de cereri de cetățenie venite din partea basarabenilor, așa cum arată un raport din aprilie 2012 al Fundației Soros. Acest raport conține date trimise fundației de autoritățile române, dar unele cifre încă sunt subiect de dispută. În lipsa unor date exacte, raportul Soros arată că cifra de 225.000 este cea mai aproape de realitate referitoare la numărul celor care au redobândit cetățenia română în ultimii 20 de ani.

Numărul cererilor pentru redobândirea cetățeniei de către basarabeni crește continuu, această creștere fiind strâns legată de modificările survenite în legislația românească, dar mai ales de aderarea României la Uniunea Europeană. Moldova este cea mai săracă țară de la granița Uniunii Europene, mulți dintre cetățenii ei muncind peste granițe pentru un trai mai bun. În același raport se mai menționează că cererile de redobândire a cetățeniei române sunt procesate mai rapid începând cu 2007, din totalul de cereri mai mult de jumătate, aproximativ 116.000, fiind rezolvate în ultimii patru ani. Mulți basarabeni privesc pașaportul românesc ca pe un șperaclu pentru a intra în Uniunea Europeană.

Acest fapt este menționat și de procurorii români care au investigat și au trimis în judecată o rețea de aproape 40 de intermediari și angajați ai statului care se ocupa cu vânzarea de cetățenie. „Dobândirea cetățeniei române are o importanță deosebită pentru cetățenii moldoveni, întrucât, în baza acesteia, pot obține pașaportul românesc cu care se pot deplasa, fără a mai solicita viză, în țările Uniunii Europene, pentru a presta diverse activități lucrative“, se arată în documentele Parchetului General.

Cetățenie pe ușa din dos

Basarabenii cer în mare parte cetățenia română și implicit pașaportul românesc pentru a munci în Uniunea Europeană, arată procurorii. Acest fapt a fost confirmat, dar nu public, și de un oficial al Autorității Naționale pentru Cetățenie de la București, oficial care a precizat că basarabenii nu au arătat deloc un interes vădit pentru cetățenia română până în 2007, data integrării României în Uniunea Europeană. Cetățenii Republicii Moldova au câteva motive să caute să obțină cetățenia română, mai ales cei care sunt îndreptățiți să o redobândească. Președintele Traian Băsescu spunea în 2009 că aproape 800.000 de basarabeni, adică aproape un sfert din populația Republicii Moldova, așteaptă cetățenia română și a promis în mod repetat că procesul birocratic va fi redus.

Totuși, acest articol va arăta că cetățenii moldoveni preferă să-și facă rost de cetățenie română pe canale neoficiale. Ei plătesc în mod frecvent sute de euro unor intermediari în speranța că cererile le vor fi rezolvate mai repede. Basarabenii care nu au experiență în ceea ce privește procesul de redobândire a cetățeniei române riscă să fie trași pe sfoară atunci când folosesc intermediari. Dar căile neoficiale de a dobândi cetățenia s-au dovedit a fi foarte eficiente și aduc în prim plan, așa cum vom arăta în acest material, dovezi ale existenței unor bunici români, care de fapt nu au existat. Uniunea Europeană nu intervine în procesul de acordare a cetățeniei în statele membre, această decizie aparținând fiecăreia dintre țările Uniunii. Totuși, politica României de a acorda cetățenie celor de dincolo de Prut a fost criticată ca reprezentând un acces pe „ușa din dos“ a UE cetățenilor moldoveni. În 2010, Pierre Lellouche, secretarul de stat francez pentru afaceri europene, justifica amânarea intrării României în Schengen referindu-se la situația frontierei cu Republica Moldova, care „rămâne prost controlată din cauza distribuirii dincolo de frontieră a mii se pașapoarte românești“.

Aceeași idee a urmat-o și succesorul lui Lellouche, Laurent Wauquiez. Aceste reacții par să fi venit în urma declarațiilor președintelui României, Traian Băsescu, care în aprilie 2010 declara că obiectivul României este să satisfacă lunar 10.000 de cereri de redobândire a cetățeniei și că statul român are resursele necesare pentru a face acest lucru. Doi ani mai târziu, în aprilie 2012, Fundația Soros a publicat un raport care arăta că aceste temeri nu sunt justificate și că nu există dovezi care să ducă la concluzia că cetățenii moldoveni dau busna în Europa. În același studiu se critică și declarația președintelui Băsescu conform căreia aproape 800.000 de moldoveni doresc cetățenia română.

„Documente reale“

Investigația noastră dovedește existența unei piețe negre pentru obținerea cetățeniei române, dar nu am putut ajunge la concluzia că România contribuie la migrația în cadrul UE, folosind „ușa din dos”, așa cum mulți oficiali europeni se tem. Într-adevăr, mulți cetățeni moldoveni folosesc intermediari, dar doar pentru simplul fapt că nu au răbdare cu birocrația românească. Conform procurorilor care au dezmembrat rețeua de care care vorbeam mai sus, această piață este atractivă chiar și pentru cei îndreptățiți să ceară cetățenia română pentru că intermediarii sunt mai eficienți decât canalele oficiale, pentru că în mod normal cetățenia română se acordă într-un interval de până la șase ani. Unii dintre basarabeni folosesc intermediarii pentru că ei deja muncesc ilegal în unele state ale UE și nu-și pot părăsi locul de muncă pentru a depune cererea pentru cetățenie pentru că li s-ar interzice accesul din nou în acele state.

Cu ajutorul personajului nostru Vladimir, doritor de cetățenie română, am arătat că este greu de făcut distincția între cei care sunt îndreptățiți să primească cetățenia română și cei care folosesc documente de felul pe care noi le-am folosit. După ce am făcut rost de certificatele de naștere și de căsătorie ale Svetlanei Aliluieva și Ostap Bender, am folosit același intermediar pentru a primi și cazierul judiciar moldovenesc și cel românesc care arată că Vladimit nu a avut probleme cu legea. După câteva zile le-am primit, cel românesc fiind semnat de subcomisarul de poliție George Liviu Stan de la Poliția Capitalei. Am mers cu aceste documente la sediul Autorității Naționale pentru Cetățenie unde un inspector de specialitate a precizat că actele par reale și că mai trebuie îndeplinite câteva formalități. Actele pe care le-am prezentat au ștampile și semnături ale instituțiilor moldovenești.
Pentru a-l face pe Vladimir cetățean al Uniunii Europene am început documentarea în Chișinău, chiar la Consulatul României. Aici, intermediarii sunt ușor de depistat. Roiesc în jurul instituției și pe lângă benzinăria din apropiere. Blochează intrarea în Consulat, au borsete și gentuțe, stau în grupuri și beau cafea la dozator. Ei sunt de fapt oamenii de fațadă care dau în stânga și-n dreapta cărți de vizită și sfaturi. Unul dintre ei, Vadim, s-a lăudat cu contactele pe care în rândul oficialilor români din București, dar și din Iași și Vaslui. Ne-a îndrumat spre doamna Maria care ne-a asigurat că vom primi actele în șase luni, așa că am renunțat. Emil, un alt intermediar, ne-a asigurat că el nu face nimic ilegal, doar își folosește influența. „Am un avocat la București care grăbește procesul“, ne-a dezvăluit și ne-a dat o carte de vizită care făcea reclamă unui site ce promite cetățenia română oricui, oriunde. Prețurile care apar pe site-ul la care făcea Emil reclamă depind în funcție de cât de repede se desfășoară procesul de dobândire a cetățeniei.

Pentru 700 de euro, documentele necesare pot fi obținute în 15 luni, 1.000 de euro în 10 luni, dar pentru cea mai rapidă metodă care durează cinci luni, cel care dorește cetățenia română trebuie să scoată din buzunar 1.500 de euro. Odată cetățenia dobândită, se mai achită 95 de euro pentru pașaportul românesc, care se poate obține în zece zile, și 140 de euro pentru buletinul de identitate românesc.

Un alt intermediar pe care l-am întâlnit chiar în fața Serviciului Stare Civilă din Chișinău a fost Sergiu. Afacerea a fost discutată în română și rusă, Sergiu promițându-ne că ne poate aduce toate documentele dacă îi dăm 300 de euro. O tânără care trecea pe lângă noi a intrat în discuție și ne-a promis și ea că ne ajută, dar se grăbea pentru că avea de terminat un reportaj. Era studentă la jurnalistică. Tot aici am întâlnit-o și pe Arghira, o doamnă de vreo 50 de ani care avea o vânătaie la ochiul stâng. Arghira și-a luat cetățenia română în 2010 și ne-a propus ca pentru 300 de euro să încheiem afacerea, apoi după câteva negocieri a scăzut suma la 250 de euro.

Arghira ne-a dus la un notar public în prezența căruia Vladimir a semnat un act prin care o împuternicea pe Arghira să-i reprezinte interesele în fața autorităților română și moldovenești. Cu toate că se lăudase cu relațiile pe care le are, Arghira s-a dovedit o persoană de neîncredere după ce a început să ceară mai mulți bani. Până la urmă am dat de Ion care a promis că pentru fiecare document necesar obținerii cetățeniei trebuie să plătim 70 de euro. Ne-a adus în câteva zile certificatele de naștere ale Svetlanei și Ostap, precum și certificatul lor de căsătorie. Documentele fuseseră recent emise de Serviciul Stare Civilă din Chișinău. După ce ar fi obținut cetățenia română cu aceste acte, următorul pas pentru Vladimir ar fi fost obținerea buletinului de identitate românesc. Pentru a obține acest document, persoana care îl solicită trebuie să dovedească că este rezident pe teritoriul României. Și aici intervine o altă rețea de traficanți care sunt gata să ajute contra cost în găsirea unei reședințe. Pe site-ul lui Emil apărea și un buletin românesc care avea unele date de identificare șterse. Același buletin l-am găsit și într-un anunț online al unui ziar din Iași, anunț în care celor care doreau să primească cetățeni moldoveni în locuința lor li se promitea 40 de euro/persoană, dar li se și cerea să aibă „relații” la poliție. În anunț se mai preciza că se pot aduce și câte 20 de basarabeni o dată, persoane care virtual sau nu ar fi locuit la acea adresă.

Am identificat toate datele șterse din acest buletin. Nu mare surprinderea a fost să aflăm că adresa corespundea unui cămin de nefamiliști de la marginea Bucureștiului. La apartamentul cu pricina am găsit că erau înregistrate mai multe persoane din Moldova și România, dar și firme, unele deținute de chinezi. Autoritățile române au încercat să pună capăt acestei practici legată de reședința acordată mai ales cetățenilor moldoveni, dar fără prea mare succes, chiar dacă legislația a fost modificată și în 2011. Victor Gîndac, director în cadrul Oficiului Român pentru Imigrări – ORI a declarat că instituția face cu greu față acestei situații, mai ales că se confruntă și cu lipsa de personal. ” Din 2009 am sesizat faptul că există o problemă. Foarte mulți dintre cetățenii moldoveni au fost păcăliți de intermediari și avocați. Aceștia identificaseră mai mulți găzduitori care acceptau să le facă cetățenie română și reședință la o singură adresă. Am identificat 4 – 5 avocați din București care se ocupau cu această activitate. Este de menționat că au existat presiuni asupra lucrătorilor ORI, dar și amenințări”, a adăugat Gîndac. Faptul că unii avocați intraseră în acest business a fost observat și de funcționarii de la Autoritatea Națională pentru Cetățenie – ANC care îi avertizau pe cei care veneau cu acte pentru cetățenie să nu ceară ajutorul intermediarilor, inclusiv a avocaților. Această atenționare a instituției a fost retrasă de pe site-ul ANC după ce unii avocați au făcut reclamații peste reclamații.

La începutul lui martie 2012 la București a izbucnit un scandal de amploare. Sex, corupție, decese, ofițeri sub acoperire, martori protejați, distrugeri de probe, US Secret Service, sunt doar câteva dintre ingredientele scandalului. Angajați ai Serviciului Public Comunitar Evidența Persoanelor București, funcționari ai Stării Civile Sector 1 București, funcționari ai ANC luare de mită. Au fost arestate nouă persoane dintr-un număr de 35 implicate, a căror activitate era monitorizată de cel puțin trei ani . Printre ele, mai mulți intermediari cu dublă cetățenie care aveau și firme de consultanță în București. La percheziții s-au găsit formulare tipizate, agende cu nume de persoane care urmau a obține în mod fraudulos cetățenia română, zeci de mii de euro.

Un funcționar ANC pretindea, pe lângă suma de 50 – 100 euro pentru fiecare dosar introdus fraudulos și favoruri sexuale de la una dintre intermediare, iar alții au încercat să scape de probele incrimatorii. În urma perchezițiilor și arestărilor făcute, șeful Serviciului de Stare Civilă Sector 1 a făcut infarct și a murit, după ce a aflat că urma să fie audiat în legătură cu activitatea ilegală a subordonaților săi. Și în Republica Moldova au fost anchetate 80 de persoane care aveau legătură cu acest caz. După declanșarea scandalului, unor intermediari le-a fost frică să mai opereze la vedere. În fața Direcției Pașapoarte din București l-am întâlnit pe Andrei, un cetățean moldovean care-și aștepta „agenta”, Oxana. Aceasta îi promisese că îi rezolvă mai rapid obținerea pașaportului, dar era speriată de urmările scandalului. „Știa pe cineva cu funcție mare aici, dar acum vrea să nu fie așa la vedere”, ne-a spus Andrei care ne-a mărturisit că plătise 1.500 de euro pentru a-și obține cetățenia română.

Așa au făcut și alți moldoveni cu care am stat de vorbă la Chișinău. Liuba Cărpineanu a redobândit cetățenia română în 2007 și după concediul de maternitate nu a mai reușit să-și găsească un loc de muncă. A plecat în Spania și apoi în Italia. „Dacă aș reveni în Moldova, cred că aș muri de foame. Bine că a apărut „portița” aceasta cu pașaportul românesc, că prima dată am plecat ilegal și a trebuit să plătim câte 4000 de euro celor care ne-au dus”. Alexandru Covaș lucrează și el în Italia la un service auto: „E foarte comod așa, cu pașaport românesc. Mă rugam numai să nu ne verifice carabinerii. Pașaportul românesc este o salvare, dar nu suport românii. Sunt egoiști și te vând de trei ori numai ca să scape ei curați”.

Veaceslav Mandiș venise în concediu în Moldova să-și vadă mama. Și el tot în Italia locuiește și muncește. „Eu sunt șofer, iar soția frizer. Pașaportul românesc a fost o salvare pentru noi. Așa putem munci legal și trimitem și mamei în Moldova bani. Eu sunt profesor de istorie, dar nu am de ales. Eu personal nu mă simt profitor că mă bucur de facilitățile oferite de pașaportul românesc fiind, de fapt, moldovean. Pe bunelul meu nu l-a întrebat nimeni când l-au lipsit de cetățenia română prin ‘45, așa că eu doar mi-am restabilit drepturile”, a spus Veaceslav.

În timp ce avantajele dobândirii cetățeniei române sunt evidente, o problemă o reprezintă numărul celor care au primit-o. Există diferențe mari între datele la care am avut acces. ANC spune că au fost 15.000 de cereri între 2007 și 2011, din care au fost respinse apoape 1.000. datele oferite de ANC vin în contradicție cu cele din raportul Fundației Soros care, citând ANC, Ministerul Afacerilor Externe și alte instituții, arată că în aceeași perioadă au fost procesate 116.000 de cereri. ANC nu a comentat această diferență, precizând că datele reale sunt cele pe care ni le-au trimis în urma cererii pe care am înaintat-o.

Reprezentanții Fundației Soros își mențin punctul de vedere, susținând că atunci când documentul a fost publicat, oficialii ANC nu au avut nici o obiecție. Pe de altă parte, Gabriela Neagu, purtător de cuvânt ANC, a declarat că instituția nu a fost de acord cu cifrele prezentate în raport și că documentele pe care o persoană care dorește cetățenia română le prezintă inspectorilor instituției sunt foarte atent verificate, chiar și cu aparatură specială de scanat. Parcă pentru a o contrazice, un traficant de cetățenie cu care am stat de vorbă la Chișinău ne-a garantat obținerea oricând a cetățeniei române: „Dă-mi un rus din fundul Siberiei și ți-l fac cetățean român”.

(La acest articol au contribuit Vitalie Șelaru și Lina Vdovîi)

Acest articol a fost publicat cu sprijinul European Fund for Investigative Journalism www.journalismfund.eu. Editat de Balkan Investigative Reporting Network.

Autor: Adrian Mogoș, Vitalie Călugăreanu
Sursa: hotnews.md

Sursa: hotnews.md

© Copyright 2012 - ROMÂNIA BREAKING NEWS - RBN Press