ROMÂNIA BREAKING NEWS

Home Posts Tagged "muntii apuseni"

muntii apuseni

,

Cele mai vechi urme de pași umani descoperite până acum în Europa se află în România. Peștera Ciur Izbuc, din Muntii Apuseni, a conservat perfect amprentele unui grup de oameni preistorici. Speologii le-au găsit încă din 1965, însă abia acum, cu noile tehnici de datare cu carbon, s-a stabilit că sunt vechi de 36.500 de ani.

În peștera Ciur Izbuc se înaintează greu. Echipele de cercetători pătrund cu grijă prin galeriile și sălile întunecoase. În jur, se văd urmele lăsate de șase sau șapte oameni preistorici. Nu aveau mai mult de 51 de ani, iar printre ei se afla și un copil de doi ani. Cel mai înalt din grup depășea doi metri înălțime.

Grupul de homo sapiens a rămas în subteran între 5 și 7 minute, spun speologii. Au ieșit cu toții la timp, pentru că intrarea în peșteră s-a prăbușit.

Studiile făcute în primii ani după descoperire au datat amprentele cu aproximativ 10 – 15 mii de ani în urma. Măsurările recente, făcute cu ajutorul carbonului radioactiv, au arătat că urmele de pași sunt de acum 36.500 de ani. Sunt practic cele mai vechi descoperite până acum în Europa, sunt convinși cercetătorii americani care au ajutat echipele de speologi români.

Publicat de romaniabreakingnews.ro / Surse:stiri.tvr.ro

*material republicat din data de  26 Iul 2014 @ 9:27 (RBN Press)

,

Atrocitățile antiromânești, punerea greoaie în practică a legii privitoare la desființarea iobăgiei în Transilvania, refuzul guvernului revoluționar ungar de a acorda libertăți naționale românilor și votarea unirii Transilvaniei cu Ungaria la Dieta din Cluj, au dus la dezbinarea forțelor revoluționare române și ungare și la ridicarea țărănimii la luptă pentru rezolvarea problemei sociale și a celei naționale. Avram Iancu, la numai 25 de ani, a devenit astfel conducătorul oștii țărănești antirevoluționare. În fruntea acestei oști și în colaborare cu autoritățile militare imperiale austriece a organizat apărarea în Munții Apuseni și a respins numeroasele atacuri ale trupelor revoluționare maghiare, superioare ca număr și ca armament, câștigându-și renumele de “Crai al munților”.

Jurnal

…In 5 Iulie 1849 eram in Campeni impreuna cu parintii si cu fratii mei, din cauza ca in Abrud toata averea parintilor mei se rapise cu ocaziunea invaziunei lui Hatvany.

Odata vine Iancu la noi si ne face cunsocut, ca ziua de maine are sa decida asupra sortii muntilor, deoarece ungurii au inaintat din toate partile in numar foarte mare, asa incat numarul ostasilor lor intrece numarul locuitorilor romani. A rugat pe parintii mei, sa se duca din Campeni, pentru ca daca norocul n-ar suride de asta data bratelor romane, furia maghiarilor s-ar revarsa asupra Campenilor.

Parintii mei bolnavi precum au fost, s-au ridicat din pat si Iancu i-a trimis intr-un munte adanc la Bistra, acolo unde a depus el acei 100 funti de aur (centenariu), care ii scapase cu venirea lui Hatvany la Abrud, dela oficiul cameral reg., si pe care dupa revolutiune a predat-o in Alba Iulia.

Nimeni nu stia de acel loc, care era pazit de vreo 20 de vanatori romani. Dupa ce ne-am despartit de parinti cu inima sangerata, vazand ca acei oameni cari in toata viata lor numai bine au facut, acum la batranete lipsiti si de cele mai trebuincioase, au sa rataceasca ca fiarele salbatice prin munti, am iesit cu Iancu in piata unde erau adunati 80 de gardisti ai Iancului, care erau inarmati cu pusti ostasesti cu baionete; afara de acestia numai o parte a taberei romanesti avea arme de vanatoare, toti ceilalti aveau lanci, ba unii nici lanci nu aveau. Aici era si preotul Begnescu, unde Iancu ne-a descoperit ca e foarte critica pozitiunea. “Se poate prea lesne intampla ca maine sa falfaie in Campeni steaguri maghiare, in loc de cele imparatesti.

Daca voi cadea in lupta, a zis el, vor cadea si muntii in mana maghiarilor; daca nu voi cadea si ma vor invinge, eu voi incerca sa strabat prin munti pana in Romania; dar viu nu ma predau. Cel ce va incerca asemenea, scump o s-o plateasca.” Cu aceste cuvinte a incalecat si a pornit cu gardistii lui, cari toti erau cu cetina de bradu la palarie; tobosarul (tamburul) lor era feciorul caltunarului Petru din Campeni, un baiat frumos, istet, numai de 12 ani.

Despre acest baiat care a luat parte in toate bataliile din Muntii Apuseni, se zice ca toate bataliile le-a decis el, pentru ca cu o insufletire extraordinara indemna pe luptatori. Si daca vedea ca lupta tine lung si nu se decide, fara sa fi asteptat comanda mai-marilor, batea toba de asalt (Sturm), care latindu-se peste tot lagarul, prin aceasta s-a decis de comun lupta in favoarea lor. Intre acesti gardisti erau si vreo doi studenti si cantau cu insufletire “ca mie nu-mi pasa nici de turc, nici tatar, nici de ungur, nici de dracu,

Nici de tata lui cel mare,
Dati voinici mai tare.
Toata lumea sa se mire
Si Dumnezeu sfantul.”

Begnescu uitandu-se lung dupa ei a zis: “Saraci feciori voinic, cum va va taia maine pe toti in bucati inamicul.” Si dupa cuvintele acestea s-a departat. Am ramas eu singur in piata; mai toti locuitorii au disparut cu 2 zile mai inainte. Peste vreo cateva minute se reintoarce Iancu in fruntea calului si venind spre mine, mi-a zis:

Frate Sulutiu! N-am odihna pana nu vad pe parintii tai in securitate; eu totdeauna am cinstit familia voastra; dar cu deosebire tatal tau imi zace la inima; caci daca nu era el, eu si multi altii am fi ramas iobagi prosti; el a indemnat si silit pe tatal meu ca sa ma dea la scoala, si ca la student inca multe sfaturi bune mi-a dat. Este aici un oberleutnant ungur dela artilerie, la care i-am scapat eu viata in bataia dela Abrud, si de atunci pe toata ziua i-am dat cinci florini din punga mea; acestuia voi incredinta pe parintii tai, fiindca el mi-a declarat, ca nu as putea pretinde nimic dela el ce nu mi-ar putea indeplini.

L-a chemat inainte, i-a descoperit tot lucrul, si l-a provocat sa se exprime, daca este el in stare sa mantuiasca pe parintii mei de furia maghiarilor in caz cand aceia ar intra in Campeni. La auzul acestor cuvinte, ofiterul ungur, care nici idee n-avea despre apropierea trupelor maghiare, i-a sarit sangele in cap, parca ar fi galvanizat, reculegandu-se insa a raspuns Iancului cu toata seriozitatea: “Domnule, iti jur pe tot ce am eu sfant inaintea mea, jur pe mormantul parintilor mei, ca nu li se va face nimic, pentru ca nici nu e cazul. Daca s-ar intampla sa soseasca ungurii aici, atunci sa ma conduca cineva la locul unde se afla acea familie, si eu garantez cu viata mea, ca nici o insulta nu li se va face.” Iancu uitandu-se zambind, cand la mine, cand la el, paru ca ma intreaba: afli garantia in vorbele lui? Si parca ii zicea ofiterului: oare este acest juramant serios?
Ofiterul observand, i-a rapsuns cu solemnitate rara:
“Domnule! Cugeti d-ta ca eu, caruia ai redat viata si cui am eu a multumi ca mai sunt pe lume, si pe care d-ta l-ai tratat ca pre un prieten, ti-as putea refuza cererea, sa fie cat de grava, iar nu un lucru asa bagatel; dar eu ma tem de alta. Daca vor invinge ungurii, mai inainte vor trece romanii retirand prin Campeni si atuncia e vai de viata mea; atunci mai bine as fi cazut si eu la Abrud impreuna cu ceilalti; acuma nu m-ar astepta D-zeu stie ce torturi; nu am nici macar un pistol cu care sa imi iau viata, sa ma scap de chinuri.” “Fii odihnit din partea romanilor; fratele Sulutiu in interesul parintilor lui ramine aici; de romani te va apara el, apara-i d-ta de unguri.” Atunci dand mana ofiterului, a strans calul in pinteni si s-a dus ca fulgerul. Neavand ofiterul timp sa-si innoiasca juramantul, ne-am uitat ambii dupa Iancu, pana am vazut ca a ajuns pe gardisti. Atunci ne-am intors din piata fara un cuvant.

Ofiterul s-a cufundat in cugetari despre viitor, despre momentul eliberarii, iar eu eram ingrijat peste masura pentru parintii mei; vedeam toate in culori negre. Din melancholia noastra ne-a desteptat o larma ciudata, ne-am uitat intr-acolo, adica peste poduri, o padure romantica de brazi asupra Ariesului, care curge pe langa sat, vedem vreo 100 femei, mare parte calare, tinandu-si in brate copiii mici, cu desagii pe cai; din desagi vedeai capete de copii, de miei, capre si alte animale de casa. Plansete si zbierete cumplite iti strabateau pana al maduva. Ne-am repezit intr-acolo si am intrebat ca ce este? Ce sa fie domnule, au venit ungurii peste noi ca lacustele; barbatii si femeile mai tinere au mers la lupta, iar noi batranele neputincioase fugim cu copilasii cei micuti ca fiarele salbatice prin codri, unde? incotro? nu stim nici noi; suntem rupti de foame, mai ales copii cei mici; mamele lor sunt in bataie, pazesc stramtorile muntilor pe la “Fantanele”; nu avem ce le da de mancare. Vai de noi, de ieri dimineata se aud tunurile ungurilor si puscaturile; acuma se apropie funia de pociumb (un proverb popular, cand lega vitelul de pociumb, pana mulge vaca, vitelul fuge imprejur pana ajunge cu grumazii la pociumb).

Rele zile am ajuns; muntii nostri cei linistiti, unde numai fluierul si tulnicul pastorilor se auzea, acuma parca se apropie sfarsitul lumii, asa lucru grozav e; de strigari, puscaturi si bubuitul tunurilor rasuna vaile si stancile, colcaie si sforaie un muget infricosat; fiarele salbatice speriate din culcus fug prin codri; multime de vulturi in cercuri mari zboara in aer, de buna seama simtesc mortaciune; azi maine se va hotara soarta; va fi multa moarte de om, ca ungurii si-au pus in cap sa cuprinda muntii, iar ai nostri odata cu capul nu vor lasa asta. “Dara ce socotiti d-voastra putea-vor romanii impiedica sa nu razbeasca ungurii?” am intrebat eu. Da ce gandesti domnule, mi-a raspuns o baba batrana, barbatii si feciorii nostri sunt oameni, nu tufe. “Ei, ie,” a reflectat alta, “dar in sfarsit omul e om, si nu zmeu; barbatii nostri n-au arme; au ungurii arme.” Isi vor castiga ai nostri si arme.

Dar n-avem ce manca, a racnit cealalta; de mai multe zile mancam scoarta de lemn; mai bine era daca ramaneam in sat si ne omora ungurii pe toti, am fi scapat de tot necazul, si n-am rataci ca lupii prin munti, si in sfarsit tot se poate sa ne invinga ungurii. “Bate-ti gura femeie slaba,” i-a zis o muiere garbovita de batranete, “nu te teme. N-ai auzit preotul ce a zis catre barbatii nostri ieri cand au pornit la bataie si i-a binecuvantat? “Oameni buni; sa nu va uitati ca ungurii sunt mai multi, mai bine imbracati, armati si hraniti, ca noi ne batem pentru casa si brazda noastra, pentru acele locuri sfinte, unde sunt inmormantati parintii nostri, ca D-zeu e cu noi, si daca n-au putut strabate in acesti munti turcii si tatarii, cum vor putea ungurii?” – Dupa aceste putine cuvinte s-a pus caravana in miscare, iar noi ne-am intors indreptandu-mi ofiterul sute de intrebari, ce au zis femeile pe care el nu le intelegea.

Ajungand in sat, ne-am dus la plebanul r. catolic Capotanu, armean de nastere. Acest suflet de om singur a ramas in sat la romani. Era popular, de unguri ea ipso nu avea sa se teama. Am ramas noaptea la el. In 6 Iulie dimineata dupa ce ne-am sculat, am iesit afara, n-am vazut fel de om, ne-am intors la prot’a indarat, unde am fost toata ziua. In 7 Iulie inainte de amiaza auzim deodata pe dealuri puscaturi si strigari cumplite; racneau incat ti se parea ca infernul au deslegat toti dracii sai din lanturi.

Ce sa fie asta pentru D-zeu, zise prot’a, nu-i lucru bun. Se bat ungurii cu romanii asupra satului. Eu cu ofiterul am pornit sa mergem afara in sat. iesind din casa popii, vad ca stau pe doi fragari mari ascunsi doi slovaci cu drotu ca doi corcodani, cu cartile de rugaciuni deschise. La aspectul acesta pe langa tot nacazul, am inceput a rade. Sarmanii, de frica n-au stiut a raspunde, ca de unde, cand si cum au venit acolo. Iesind in sat am vazut, ca de pe dealuri se scobora o multime de oameni puscand si strigand mereu. Acestia sunt unguri, am zis eu, caci romanii n-au soldati regulati si haine intunecate. Dar ce insemneaza puscaturile, pentru ca eu nu vad romani cu care s-ar bate. “Dara da, mi-a raspuns ofiterul tragandu-ma dupa sine, vino inaintea lor; acestia sunt ungurii; pusca de desfranati, de bucuria triumfului. Sa nu spui ca esti roman, pana nu vom da de comandantele trupei, nu cumva niste rabiati in prima furie sa te strapunga. Fii odihnit si pentru parintii d-tale; imi reiinoiesc juramntul, ca voi plini ceea ce am promis.” Va puteti imagina, ce am simtit pe langa toate promisiunile lui, desi l-am cunoscut de altmintere de om de parola.

Intr-aceste s-au apropiat, incat am vazut bine uniforma maghiara, si un tun unguresc cu 4 cai; ofiterul pe care il gonea simtamintele dinlauntru, a luat-o in pasi de fuga spre trupa lor; eu ca sa nu ramin singur, l-am urmat. Deodata am stat pe loc, si i-am zis ofiterului: “Domnule, mie mi se pare tot lucrul o enigma; ungurii trimfand vin in frunte, dupa ei vad o gramada de romani, in urma vei vedea si o gramada de unguri, imi raspunse ofiterul; acei romani sunt prizonieri; m-as fi mirat foarte mult, zise el, se poata romanii rezista puterei maghiare fara arme, numai cu lancile. “Stai in loc, domnule, vad eu bine ori ba, acela in fruntea ungurilor e Iancu. Te inseli, domnule; pe Iancu nu-l vei mai vedea in fruntea oastei, zise ofiterul. Cu acestea a ridicat ocheanul la ochi, s-a uitat lung, lung, l-a sters si iar s-a uitat. Nu-mi pot explica tot lucrul, zise si el; in adevar, in frunte e Iancu, ungurii dupa el, si intr-o departare de vreo o suta de pasi romanii; se pare insa ca si aceia au arme. Intr-aceea trupa ajunse in ses, si nu i-am mai vazut pana ce au sosit in apropierea satului.

Cand s-au ivit, am cunoscut pe Iancu, dar si el pe noi, si-a strans calul in pinteni si a venit la noi. “Gluckauf!” (cu acest cuvant se saluta Abrudenii unii pe altii), ne-a strigat el. Noi am stat incremeniti; dupa aceea a continuat ungureste: “Fierbinte zi am avut ieri!” Intorcandu-se catre mine a continuat romaneste: frate Sulutiu, romanul e dracu, nu-i om. Ieri am luptat unul contra zece. Si tu deci esti acuma prizonier? l-am intrerupt eu. Ce vorbesti, am invins ca totdeauna, raspunse el; dar trupa aceea ungureasca ce insemneaza? il intrebai eu. Aceia sunt romanii care s-au imbracat in vestmintele ungurilor cazuti. Numai acuma ne inteleseram unii pe altii. Intr-aceea sosira cu totii intre strigate de vivat, sa traiasca Imparatul! Multi romani avea cate 2-3 pusti unguresti pe umar; ne-am intors catre sat, unde mi-a narat Iancu toata decurgerea; mi-a spus ca ungurii au avut un comandant foarte brav; cand au dat lancierii romani navala s-a aparat ca un leu; in urma l-a taiat un lancier peste cap, precum spun lancierii, i-a despicat capul si a cazut mort. Lancierii indata s-au apucat si i-au ingropat pe toti. La comandantele au aflat un inel, pe care e scris gravat: 15 Martie 1848, si l-au dat tribunului Corches. Intalnindu-ma cu Corches, mi-a aratat inelul, care era al lui Vasvary, si asa dupa acel inel s-a descoperit prin mine, ca comandantele a fost acel Vasvary, care vizitase pe Iancu in 1848, caruia i s-a implinit viziunea, caci e ingropat la “Fantanele”.

Pe acest Vasvary Pal il declara principele de Vindischgratz in proclamatiunea sa din 29 Dec. 1848 impreuna cu Kossuth s.a. de “vogelfrei” (proscris). Intelegand Iancu de acesta s-a suparat si a zis: As fi dat 10 ani din viata mea, sa-l fi putut scapa viu; paguba e de el, ce om talentat a fost; apoi mie imi facea o bucurie nespusa sa-l fi vazut si sa-l conving, ca eu am avut drept cand i-am zis, ca romanul nici mort nu primeste uniunea neconditionata, si cum ca acela care va incerca sa ma supuna pe mine, va musca in iarba.
Inainte de lupta dela Fantanele cu 2 zile ma preumblam pe malul stang al Ariesului sub padurea de brazi, unde intalnind pe Iancu am mers catre un izvor renumit, ca sa bem apa. Apropiindu-ne de izvor am observat, ca un om tine una bucata (corhan, codru) de malai uscat sub cireu, desigur sa-l inmoaie, ca sa-l poata manca. Iancu numaidecat s-a reintors zicandu-mi ca are un lucru grabnic, dar eu l-am inteles ca s-a jenat de mine, ca eu sa nu vad mizeria poporului, care se lupta flamand si descult; eu insa nu i-am dat pace pana cand nu a venit la izvor, unde ajungand, s-a rastit catre acel om: “Auzi! n-ai capatat porunca sa-ti iei merinde pe 4 zile? Ba da, insa fiindu-mi muierea bolnava, nu mi-a putut face; un malai ce-l aveam l-am lasat la copii. – D-apoi lance nu ai, cu un par vrei sa mergi in bataie? Sunt om sarac, coasa n-am, bani tocmai nu am. Da ticalosule, nu ti-ai putut castiga pana acuma vreo arma? Am, domnule, acasa doua pusti de honvezi din bataia dela Abrud, dar nu am ce sa bag in ele, na-m fisaguri. Nu te supara domnule, pusca am, voi castiga eu de la dusman, numai daca nu mi-ar muri biata nevasta si copiii de foame!
L-am compatimit pe bietul om, i-am dat 1 fl., care-l aveam la mine.

Iancu era suparat, pentru ca eu il mustram de multe ori, zicandu-i, sa dea pace gloatelor si poporului, ca e lucru pacatos a lua pe om dela plug si a-l duce inaintea tunurilor; prin rascularea gloatelor se vor face multe excese, care nu se vor putea impiedeca, se va primejdui insusi poporul, si se va compromite bravura romanului, zicandu-i-se ca romanul nu sta la lupta cum se cade, ceea ce insa dela un om nearmat nici ca poti pretinde. La aceste Iancu imi raspundea, ca el inca a fost din capul locului in contra purtarii razboiului in modul acesta, a cerut sa i se dea 10.000 pusti si bani, sa-si formeze el 10 batalioane si poporul sa ramina in pace acasa, dar nu s-au invoit. Nu zau, caci neamtul nu vrea ca dupa debelarea maghiarilor, sa se teama ca tu nu vei cersi, ci vei pretinde implinirea promisiunilor date poporului roman, ii raspundeam eu. – La auzul acestor cuvinte a stat pe loc, si uitandu-se ingrijorat la mine, mi-a zis: Mai! Putina incredere ai tu in neamt. “Ba nici un pic,” i-am raspuns eu.

Ce se atinge de bravura militara a romanului, zicea Iancu, numai atit am de a-ti rapsunde, ca istoria nu se poate desminti; incat e pentru arme, te indrumez la ziarele maghiare din Pesta, unde vei putea citi, ca garda nationala din Pesta pornind asupra sirbilor, ajungand in apropierea dusmanului, s-a ivit un sirb cu sapca rosie si a descarcat o puscatura ca semnal; de aceasta gardisti inarmati din crestet pina in calcaie, s-au speriat si s-au intors in fuga mare, aruncand dela sine armele si imbracamintele, ajungand la carele cu bagaje si munitiune, au aruncat toate la pamant, s-au pus pe care si in cariera s-au intors de unde au plecat. Foile maghiare revoltate au zis ca pe viitor, un om ticalos nu va fi insultat de Pecsovits, ci Nemzetor. In urma sa nu iei pe popor dela plug, asta inca nu sta, caci ungurii de unde au luat pe gardistii nationali dela Biharea cari inca sunt romani, daca nu dela plug; si tocmai acestia sunt cei mai buni soldati la unguri. – Tot un asemenea roman a fost cel dintai, care a implantat steagul maghiar pe zidurile cetatei Buda, cand au cuprins-o ungurii cu asalt; acelui soldat i-a daruit Kossuth 1000 fl. Apoi daca imi aduc bine aminte, continua Iancu, tocmai dela tine frate Sulutiu, am auzit, ca in capela ridicata pe campul Racos in memoria luptei dela Mohaci, se afla un tablou reprezentand catastrofa teribila; in acel tablou se vad tarani romani, ca niste semizei impartind in dreapta si in stanga moarte, si inaintand printre turci pana la comandantii lor, pe care apucandu-i de piept, i-au tras jos de pe cai. Cugeti tu ca eu, ori poporul suntem mai putin barbati decat aceia?

Dupa batalia dela Fantanele intorcandu-se romanii cu Iancu la Campeni, am vazut foarte multi romani, carora le scotea gloantele din trup fiscul montanistic din Abrud, Basiliu Boeru de Scorei, care era refugiat la Campeni. – Preumblandu-ma in piata am vazut langa apa care curge prin sat, sezand un legionar vienez cu capul de moarte pe palarie si un tunar unguresc. Neamtul lua mereu apa cu o lingura de lemn si o dadea tunarului; acesta o baga in gura, dar pe grumazi sub flaca curgea jos sangeroasa. M-am apropiat de ei, si am intrebat in limba germana ca ce fac? Bucuria neamtului, ca a dat de un om cu care poate vorbi; mi-a spus ca omul de langa el i-a mantuit viata, desi el n-a cerut pardon, si acuma il lecuieste fiindca e ranit intr-un picior, iar un glont i s-a bagat pe gura si i-a iesit pe grumaz. Eu nu intelegeam, pentru aceea i-am zis: Cum sa ceri pardon dela el, daca el inca este prizonier ca si tu? Ba nu, zise el, acesta e un roman, si tocmai de aceea imi pare rau ca nu pot vorbi cu el. – Tunarul s-a uitat la mine, si intr-o voce pe care abia o am inteles, pentru ca i-a fost gura umflata, mi-a zis: Da nu ma cunosti domnule? Eu sunt omul acela caruia i-ai daruit 1 fl. M-am imbracat in haine unguresti. Acum si mai tare l-am compatimit; l-au dus pe bietul om la chirurgul Kalkher care i-a scos glontul din picior, si i-a cusut pielea la grumaz.
Legionarul vienez, un baiat de 18 ani, plin de foc si curaj, a intrebat de mine: ca oare cand l-or trimite pe el la Campeni? Noi ne aflam in Campeni, ii zisei eu. Ce? Satul acesta mizerabil e Campenii? De aceea am dus noi atata frica si groaza? Si injura cumplit zicand: Eu cugetam ca Campenii e o cetate cel putin ca Debretinul. – Mi-a istorisit batalia, si ca el singur e prizonier; alti ostasi unguri prizonieri nu se afla, zise el, si ca sotii lui s-au luptat ca eroii, si ca atari au cazut, pentru ca navalirii romanilor cari se lupta ca fiarele salbatice (Raubthiere) nu au putut rezista.

Extras din  „O LACRIMA FERBINTE” – Capitolul III /  taramotilor.ro

,

avionÎntr-o seară, la jumătatea lunii agust 1944, un avion de linie aparținând LAR (Liniile Aeriene Române) a plecat de la București de pe Aeroportul Băneasa și trebuia să ajungă la Viena cu escală la Arad.

Aeronava a trecut printr-o furtună puternică și s-a abătut de la direcția normală de zbor.

Telegrafistul nu a mai putut stabili legătura cu niciun aeroport. Era ceață și ploua cu grindină. Pilotul a coborât, avionul a atins în plină viteză vârfurile brazilor, după care s-a prăbușit și s-a rupt în bucăți.

S-a dat alarma, telefoanele au început să zbârnie spre subunitățile de jandarmi și unitățile de vânători de munte aflate în apropiere. Apoi alarma s-a transmis din post în post print celebrele telefoane de campanie (cu manivelă). Cert este că în acea nefastă zi din august 1944, când România Mare era condusă de Mareșalul Ion Antonescu, autoritățile statului prin instituțiile specifice, respectiv salvatori, au reușt să ajungă după fix trei ore de la accident la epava avionului prăbușit pe muntele Găina.

Jandarmii montani, vânătorii de munte, împreună cu sătenii din zonă, au reușit să transporte până la baza muntelui Găina pe toți cei 17 pasageri și piloți aflați la bordul acelui avion. Acolo au fost încărcați în autocamioane și ambulanțele trimise la baza muntelui și transportați mai departe către spital.

Datorită intervenției energice și operative a instituțiilor statului din acea vreme, din cele 17 persoane (pasageri și piloți) au fost salvate 11 vieți. Aceste persoane salvate au mai trăit încă mulți ani după terminarea războiului.

Catastrofa aeriană din Munții Apuseni din ianuarie 2014, pare copia la indigo a catastrofei aeriene din august 1944. Evident în cei 70 de ani care au trecut tehnologia a evoluat enorm. Telefoane mobile cu semnal detectabil, avioane dotate cu transmițătoare de semnal GPS, sateliți, structuri de stat care au la dispoziție proprie tehnică și tehnologii avansate, STS, IGSU, ISU, SRI, ROMATSA și multe alte departamente guvernamentale.

Dar cu toată forța tehnologică modernă, salvatorii de azi nu au reușit să se coordoneze și nici să identifice epava în timp util, în ciuda numeroaselor apeluri  telefonice și semnale transmise de  sistemul de pe avion. Cu chiu cu vai, dupa aproape 6 ore, niște săteni au reușit să găsească epava avionului și pe supraviețuitori. Din cele 7 persoane  aflate în avion, inițial au supraviețuit impactului toate cele 7 . Apoi după 3 ore și jumătate, din cauza rănilor și a frigului, pilotul Adrian Iovan și studenta ofițer Aurelia Ion (locotenent M.Ap.N. postmortem) au intrat în comă și în final au decedat.

Rămâne întrebarea: este cert că tehnologia din 1944 nu se compară nici pe departe cu cea din 2014. Dar ce aveau în plus subordonații Mareșalului Ion Antonescu și institutțiile Statului Român care reușeau atunci să-și îndeplinească misiunile primite în mod operativ și cu success?

 

Dacian Dumitrescu

627x0 (1)

,

De Roșia Montană m-am îndrăgostit de la prima vedere. Se întâmpla în septembrie 2008, în drum spre Chișinău, când reveneam din Gyula, capitala românilor din Ungaria, unde lansasem albumul „Românii din jurul României în imagini“.

Valea Șesii, septembrie 2013. FOTO: Vasile Șoimaru

Intrând în primul oraș din România, Chișineu-Criș, mi-a făcut din ochi indicatorul rutier cu două posibile direcții: la stânga – Oradea, Satu Mare, Baia Mare; la dreapta – Aradul și Timișoara. Dar am ales cea de-a treia direcție, nescrisă pe indicatorul dat, spre Carpații Apuseni, cu localitățile Brad, Abrud, Roșia Montană, Câmpeni… M-au îndemnat să pornesc în direcția dată inspiratele, actuale și azi pentru România, versuri ale lui Octavian Goga: „Munții noștri aur poartă, Noi cerșim din poartă-n poartă“.

…În fugă am vizitat Muzeul aurului din Brad și m-am grăbit să văd Apusenii înainte de apusul soarelui, prin obiectivul fotografic. Viitoarea mea dragoste, pe atunci încă tânără de numai 1.877 de anișori, Roșia Montană, pe care am găsit-o cu mai bine de jumătate din case jerpelite, aproape ruinate, fără un drum asfaltat, cu puțini oameni și aceia mâhniți de-a binelea din cauza sărăciei cumplite ce-i apăsa. Nu m-a mirat cum arăta Roșia: aproximativ așa arăta Basarabia mea și Țara întreagă. Mai ales că Roșia avea toate șansele să se redreseze în scurt timp, cel puțin așa promiteau, în scris, pe toți pereții caselor semiruinate ale Roșiei Montane, noii ei investitori, veniți din „putreda“ (de bogăție) Canadă.

Am fotografiat mai toate casele din localitate care, din punctul meu de vedere, mai prezentau interes pentru istoria locală și cea națională, precum și împrejurimile ei cu munți frumoși și splendide văi și am plecat prin fantastica Vale a Arieșului spre Estul meu sălbatic și sărac.

…De cinci ani „țin la control“ evoluția Roșiei Montane: presiuni financiare și politice, scandaluri de presă, proteste ale ecologiștilor și economiștilor etc. În ultimele luni, acestea se înmulțiseră și căpătaseră o intensitate maximă, provocată de apropiatele decizii guvernamentale privitor la aprobarea proiectul dat.

Conform prognozelor specialiștilor, se apropia ORA „Z“ a Roșiei Montane, ora când ea trebuia ori să înceapă să renască (așa ziceau „canadienii“ și oamenii lor din Guvern și din localitate), ori să dispară de pe fața Pământului (părerea specialiștilor patrioți), fiind cianurizată întreaga zonă auriferă, dacă nu cumva, metaforic vorbind, chiar întreaga Românie.

 

Locuință veche din Roșia Montană Foto: Vasile Șoimaru

Toate informațiile și analizele îmi creaseră impresia că mai probabilă este dispariția Roșiei Montane decât renașterea ei și că, dacă românii pierd și această redută, ultima dintr-un șir întreg de după 1989, acest popor nu mai are discernământ, devenind o masă inertă, amorfă, de indivizi mancurți, fără identitate, și că doar salvând Roșia Montană mai putem salva viitorul acestui neam, asigurându-i supraviețuirea pe teritoriul său național, în vatra sa bimilenară.

Aceste meditații m-au făcut să mă gândesc serios la o nouă călătorie de studiu fotografic la Roșia Montană, să mai fac vreo 5.000 de imagini ale acelor locuri (o sută din ele pot fi văzute pe: romaniidinjurulromaniei.ro), să-mi mai văd o dată dragostea mea cea Roșie, poate ultima dată în viața mea, dar poate și a ei.

Momentul deciziei a survenit în dimineața zilei de 5 septembrie, în clipa când, navigând pe net în căutarea interviului meu din ZIARUL de GARDĂ, m-am „poticnit“ de un cântec pe care-l ascultam pentru prima dată: „Munții noștri aur poartă, Noi trudim prin lumea toată“, la fel de frumos ca și artista care-l interpreta, Lena Miclăuș, ca și Munții Apuseni, în genere. N-am mai rezistat și, în aceeași zi, am pornit la drum! Mi-am vizitat mai întâi prietenii Viorel Cucu din Bacău, Alexandru Lupescu din Predeluț-Bran și Ioan Străjan din Alba Iulia. Împreună cu ultimul am pășit pragul casei de pe malul drept al Mureșului, din Sântimbru, al lui Aurel Sântimbrean, un Român și Om de aur, cel mai versat specialist în aurul Roșiei Montane, care a lucrat, vreme de 20 de ani, ca inginer geolog, șef al exploatării de aur din Roșia Montană, azi pensionar, de la care am primit cele mai competente consultații la tema care mă interesa. Acestuia i s-a propus de către „canadien“ o colaborare fructuoasă, asigurându-i-se condiții de viață la nivel canadian! Dar a refuzat Omul, zicându-le că nu-și vinde neamul și nu-și va otrăvi țara cu cianură pentru nimic în lume, nici pentru tot aurul ce va fi extras cu ajutorul său prin cianurare. Putea fi de acord să colaboreze cu ei chiar cu un salariu românesc doar cu metode tradiționale, după care mai putea crește în Apuseni un firicel de iarbă verde. M-am înarmat cu știința acestui inginer și am urcat sus, în Apuseni, hoinărind pe versanții lor câteva zile însorite de toamnă, găsindu-le peisajele cuceritoare, cutremurător de frumoase. …M-am bucurat să regăsesc Roșia împodobită cu câteva case reparate și cu un drum nou-nouț, de vreo 7 kilometri, asfaltat de la DN 74A până în centrul localității. Doar atât în cinci ani de când n-am mai dat pe aici. Unele case, adevărate perle arhitectonice, dar jerpelite de timpul trecut și vremurile sinistre, fiind încă atunci cumpărate de „canadieni“ ca să le readucă în starea inițială, au dispărut; altele, observate cinci ani în urmă, în chiar centrul istoric, cu pereții înveliți cu o pânză pictată așa cum vor arăta aceste case după renovare, tot așa învelite le-am găsit și după cinci ani.

Panoramă din Roșia Montană

Printre casele reparate speram s-o găsesc și pe cea numită cândva „Casa Faliciu“, în care s-a născut copila Iulia Faliciu și, din care, în iunie 1865, a cerut-o de nevastă unul dintre cei mai geniali români din toate timpurile, basarabeanul Bogdan Petriceicu Hasdeu, ambii devenind la 1869 părinți ai genialei Iulia Hasdeu. Prima lor întâlnire, însă, avusese loc în vara lui 1863, în casa protopopului (se păstrează și azi) de Roșia Montană, Simion Balint, când B.P. Hasdeu venise în Apuseni într-o călătorie de studii, împreună cu un grup de cercetători, și fuseseră primiți călduros de către stăpân. Anume la acea întâlnire, Bogdan, tânărul de numai 25 de ani, a pus ochii pe și mai tânăra, preafrumoasa Iulia Faliciu, nepoata soției lui Balint, cu care s-a și căsătorit peste doi ani. Din păcate, n-am mai recunoscut „Casa Falici“, găsind acolo, după un secol și jumătate de la acea întâlnire, o grămadă de moloz. A dispărut și placa montată cândva pe ea cu inscripția: „În această casă s-a născut și a copilărit Iulia Faliciu (1840-1902), devotată soție a lui Bogdan Petriceicu Hasdeu și mama genialei poete Iulia Hasdeu (1869-1885)“.

Oare din acele 300 de tone de aur pe care visează „canadienii“ să le extragă nu se putea de găsit 300 de grame de aur și de salvat „Casa Faliciu“, care pentru noi, românii, prezenta o adevărată valoare istorică și arhitectonică? Dar poate acești „canadieni“ nu s-au încumetat să salveze această casă de aceea că B.P. Hasdeu a tipărit la 1866 lucrarea sa „TALMUDUL ca profesiune de credință a poporului israelit“ (retipărită abia în acest an la Editura VICOVIA din Bacău, într-un volum ce conține și studiul lui August Rohling (1889), „Evreul după TALMUD“), lucrare care și astăzi mai supără pe unii adepți ai acestui curent religios. …De ce am luat cuvântul „canadian“ în ghilimele? Pentru că am avut și noi, basarabenii, un „canadian“ pe care-l chema Boris Birștein, un fost director de fabrică (un autohton nu s-a găsit să ocupe această funcție!?) în Lituania ocupată de sovietici, apoi a emigrat în Israel, apoi în Elveția, ajungând, în sfârșit, miliardar în Canada. A fost unul din cei mai inițiați „specialiști“ în demolarea imperiului sovietic, în preluarea și gestionarea operației „Banii PCUS“, alături de Berezovski, Hodorkovski, Aven, Fridman, Potanin, Abramovici și câți alții. Venind de peste Atlantic cu geanta-diplomat plină după proclamarea independenței Republicii Moldova, acesta a „cianurizat“, a corupt, practic, toate guvernările basarabene, jefuind moldovenii cu atâta pricepere ca nimeni altul dintre ruși.

Biserică în stil maramureșean la Roșia Montană, inundată. Foto: Vasile Șoimaru

…Dar am luat-o razna, abătându-mă  poetic de la subiectul zilei. Mineritul de la Roșia Montană încă din 1995 a fost concesionat de către firma canadiană Gabriel Resources Ltd, principalul fondator, cu 80% din acțiuni (statul român având doar 18%), al Societății mixte Rosia Montana Gold Corporation SA (RMGC), care intenționa să deschidă cea mai mare și „modernă“ exploatare auriferă la suprafață prin cianurare din Europa pentru simbolica sumă de trei milioane de euro. Proiectul era prevăzut să desfășoare pe parcursul a 17 ani, pe o suprafață de 12 km², cuprinzând patru cariere deschise și o uzină de prelucrare cu cianuri a aurului și argintului, iar în Valea Corna, un iaz de decantare a substanțelor chimice cu o suprafață de 367 de hectare. Rezultatul estimat, cel afișat, desigur: 300 de tone de aur și 1.600 de tone de argint. Dacă aceste tone de aur și argint ar fi extrase de români, asta ar însemna cam 15 grame de aur și 80 de grame de argint pentru fiecare cetățean al României! Dar pentru că încă planează pericolul marelui jaf „canadian“ al secolului, românilor le-ar putea reveni doar 2 grame de aur și 11 grame de argint per capita! Care-i „românul-nebunu“ să renunțe la această „modestă“ avere? Poate doar politicienii care, posibil, deja și-au ridicat „gramele“ de aur ce le-au revenit după semnarea promisiunilor din documentele proiectului dat. Numai că aurul și argintul de la Roșia Montană sunt doar un paravan pentru cea mai „curat murdară“ afacere auriferă a secolului XXI, pentru că valoarea metalelor rare, deloc rare aici, la Roșia, este de patru ori mai mare față de cea a aurului și argintului, și dacă statul român din extragerea aurului și a argintului ar putea avea o redevență umilitoare de numai 6%, din metalele rare și mult mai profitabile ce se găsesc din belșug în această zonă statul român nu va avea nicio iotă! Acestea parcă nici n-ar exista în solul Roșiei Montane. Despre ele niciun cuvânt, tăcerea fiind de aur și argint, nu și de arseniu, vanadiu, titan, galiu, crom, cobalt, nichel, molibden etc. Un întreg Afganistan concentrat într-o micuță Roșie Montană! Și nu trebuie să verși un gram de sânge românesc („și așa o să-i terminăm pe români, cu cianură!“) pentru a pune mâna pe această grandioasă bogăție. Și n-aș vrea să cred că acel secretizat contract de concesiune prevede că orice metal în plus recuperat intră în beneficiul RMGC. Asta, DA!, patrioți și slugi ale poporului român… Unde ești, tu, Țepeș, Doamne?!

Reziduuri într-o mină istorică, la Roșia Montană

 

Oamenii de știință de la Academia Română și, spre marea mea bucurie, și cei de la ASE București, unii dintre ei fiind bunii mei prieteni, au desființat acest „Proiect de cianurizare“, considerându-l neavenit pentru că nu există niciun argument de orice tip în favoarea lui: economic, social, istoric, ecologic, juridic, de patrimoniu, cel cu privire la drepturile omului etc. Bunăoară, este îngrozitoare imaginea acestor locuri după terminarea exploatărilor de minerit, așa cum o descriu specialiștii, și nu cea desenată la calculator de către „canadieni“: vor dispărea cei patru munți de poveste: Orlea, Cetatea, Cârnic și Jig-Văidoaia, în locul lor va apărea o uriașă groapă, cu o adâncime de 300-400 de metri, iar alături, în Valea Cornii, un lac de decantare cu nămol și ape cu cianură, rezultate din procesele tehnologice, de 367 de hectare, cu un dig de 185 de metri înalțime, în amonte de orașul Abrud. În acest lac de cianură vor nimeri sate istorice, biserici din secolele XVIII și XIX.

 

Lacul de decantare de la Geamăna, în Valea Șesii. Foto: Vasile Șoimaru

Ca să înțeleg mai bine cum vor arăta aceste locuri după cianurarea lor, am mers și la mina Roșia Poieni, unde deja există un lac de decantare la Geamăna, în Valea Șesii, un lac asemănător celui din proiectul „canadienilor“; o imagine din filmele de groază, pe care le văd și azi în vis: un sat întreg cu tot cu cimitir, și o biserică istorică, la care doar acoperișul se mai vede, scufundate în „apele“ tulburi, surii, verzi, roșietice ale lacului de decantare. Îți plânge sufletul cu lacrimi roșii numai închipuindu-ți peisajul imaginat al Roșiei Montane după ce „canadienii“ vor șterge putina cu zeci și sute de eșaloane de aur, argint, arseniu, vanadiu, titan, galiu, crom, cobalt, nichel, molibden, din aceste locuri pustiite de ei în 17 ani de batjocură.

Și promisiunea de creare a 25.000 de locuri de muncă s-a dovedit a fi o minciună sfruntată! Cifra aceasta, anunțată inițial, pe parcursul a 15 ani s-a micșorat permanent, fiind azi de numai 500 de locuri de muncă. Sunt atât de puține pentru rezolvarea acestei grave probleme a zonei date încât nici nu merită să vorbim despre ele, mai ales că pentru crearea unui locușor de muncă la Roșia Montană, „canadienii noștri“ trebuie să bage în solul Apusenilor 480 de tone de cianură. Asta-i prea de tot!!! O crimă inimaginabilă în orice altă parte a lumii. Iar pentru extragerea unui kilogram de aur și a unui kilogram de argint va trebui să bagi în solul Apusenilor câte 800 și,  respectiv, 150 de kilograme de cianură, care, în cel mai bun caz, ar putea degrada în mai bine de un secol și jumătate.

Decât să le permiți „canadienilor“ să cianurizeze azi România, mai bine să fie păstrat aurul și alte metale rare pentru generațiile viitoare, în depozitele acestei adevărate bănci naturale de aur a României. Ei, cu siguranță, vor ști și vor dori să extragă aurul fără să-și omoare cu cianură conaționalii. Iar pentru cei care azi mor de foame neavând un loc de muncă la Roșia Montană, noi, cei 30 de milioane de români din întreaga lume – și fiți siguri că vor veni și alte etnii în ajutorul moților care au salvat cândva Europa – îi vom susține, ca să reziste până se vor trezi bieții politicieni români și neromâni și vor declanșa exploatarea mineritului de la Roșia Montană în favoarea cetățenilor români – români, maghiari, tătari, germani, țigani, evrei și slavi… Așa să ne ajute Dumnezeu! Pentru că noi, românii, ÎL iubim.

Vasile ȘOIMARU, dr. în economie, cetățean și alegător român necianurizat

Chișinău, septembrie 2013

P.S. Am scris aceste rânduri ca și basarabenii să cunoască mai bine acest subiect arzător, pentru că, indiferent de rezultatele – pozitive sau negative – ale protestelor față de cianurizarea României, „canadienii“ vor căuta variante de rezervă ca să nu piardă miliardele de la Roșia Montană și nu exclud că pe viitor Țara va avea nevoie și de cei din „Școala basarabeană“ pentru a o salva de cianurizare…

Pentru R.B.N.Press Vasile Șoimaru

Articol publicat și pe adevarul.ro

© Copyright 2012 - ROMÂNIA BREAKING NEWS - RBN Press