Muntii Apuseni,1849. Ce fapte de arme se pot savarsi cu un par contra unui tun? O victorie romaneasca asupra armatei celor „13 generali maghiari”

Atrocitățile antiromânești, punerea greoaie în practică a legii privitoare la desființarea iobăgiei în Transilvania, refuzul guvernului revoluționar ungar de a acorda libertăți naționale românilor și votarea unirii Transilvaniei cu Ungaria la Dieta din Cluj, au dus la dezbinarea forțelor revoluționare române și ungare și la ridicarea țărănimii la luptă pentru rezolvarea problemei sociale și a celei naționale. Avram Iancu, la numai 25 de ani, a devenit astfel conducătorul oștii țărănești antirevoluționare. În fruntea acestei oști și în colaborare cu autoritățile militare imperiale austriece a organizat apărarea în Munții Apuseni și a respins numeroasele atacuri ale trupelor revoluționare maghiare, superioare ca număr și ca armament, câștigându-și renumele de “Crai al munților”.

Jurnal

…In 5 Iulie 1849 eram in Campeni impreuna cu parintii si cu fratii mei, din cauza ca in Abrud toata averea parintilor mei se rapise cu ocaziunea invaziunei lui Hatvany.

Odata vine Iancu la noi si ne face cunsocut, ca ziua de maine are sa decida asupra sortii muntilor, deoarece ungurii au inaintat din toate partile in numar foarte mare, asa incat numarul ostasilor lor intrece numarul locuitorilor romani. A rugat pe parintii mei, sa se duca din Campeni, pentru ca daca norocul n-ar suride de asta data bratelor romane, furia maghiarilor s-ar revarsa asupra Campenilor.

Parintii mei bolnavi precum au fost, s-au ridicat din pat si Iancu i-a trimis intr-un munte adanc la Bistra, acolo unde a depus el acei 100 funti de aur (centenariu), care ii scapase cu venirea lui Hatvany la Abrud, dela oficiul cameral reg., si pe care dupa revolutiune a predat-o in Alba Iulia.

Nimeni nu stia de acel loc, care era pazit de vreo 20 de vanatori romani. Dupa ce ne-am despartit de parinti cu inima sangerata, vazand ca acei oameni cari in toata viata lor numai bine au facut, acum la batranete lipsiti si de cele mai trebuincioase, au sa rataceasca ca fiarele salbatice prin munti, am iesit cu Iancu in piata unde erau adunati 80 de gardisti ai Iancului, care erau inarmati cu pusti ostasesti cu baionete; afara de acestia numai o parte a taberei romanesti avea arme de vanatoare, toti ceilalti aveau lanci, ba unii nici lanci nu aveau. Aici era si preotul Begnescu, unde Iancu ne-a descoperit ca e foarte critica pozitiunea. “Se poate prea lesne intampla ca maine sa falfaie in Campeni steaguri maghiare, in loc de cele imparatesti.

Daca voi cadea in lupta, a zis el, vor cadea si muntii in mana maghiarilor; daca nu voi cadea si ma vor invinge, eu voi incerca sa strabat prin munti pana in Romania; dar viu nu ma predau. Cel ce va incerca asemenea, scump o s-o plateasca.” Cu aceste cuvinte a incalecat si a pornit cu gardistii lui, cari toti erau cu cetina de bradu la palarie; tobosarul (tamburul) lor era feciorul caltunarului Petru din Campeni, un baiat frumos, istet, numai de 12 ani.

Despre acest baiat care a luat parte in toate bataliile din Muntii Apuseni, se zice ca toate bataliile le-a decis el, pentru ca cu o insufletire extraordinara indemna pe luptatori. Si daca vedea ca lupta tine lung si nu se decide, fara sa fi asteptat comanda mai-marilor, batea toba de asalt (Sturm), care latindu-se peste tot lagarul, prin aceasta s-a decis de comun lupta in favoarea lor. Intre acesti gardisti erau si vreo doi studenti si cantau cu insufletire “ca mie nu-mi pasa nici de turc, nici tatar, nici de ungur, nici de dracu,

Nici de tata lui cel mare,
Dati voinici mai tare.
Toata lumea sa se mire
Si Dumnezeu sfantul.”

Begnescu uitandu-se lung dupa ei a zis: “Saraci feciori voinic, cum va va taia maine pe toti in bucati inamicul.” Si dupa cuvintele acestea s-a departat. Am ramas eu singur in piata; mai toti locuitorii au disparut cu 2 zile mai inainte. Peste vreo cateva minute se reintoarce Iancu in fruntea calului si venind spre mine, mi-a zis:

Frate Sulutiu! N-am odihna pana nu vad pe parintii tai in securitate; eu totdeauna am cinstit familia voastra; dar cu deosebire tatal tau imi zace la inima; caci daca nu era el, eu si multi altii am fi ramas iobagi prosti; el a indemnat si silit pe tatal meu ca sa ma dea la scoala, si ca la student inca multe sfaturi bune mi-a dat. Este aici un oberleutnant ungur dela artilerie, la care i-am scapat eu viata in bataia dela Abrud, si de atunci pe toata ziua i-am dat cinci florini din punga mea; acestuia voi incredinta pe parintii tai, fiindca el mi-a declarat, ca nu as putea pretinde nimic dela el ce nu mi-ar putea indeplini.

L-a chemat inainte, i-a descoperit tot lucrul, si l-a provocat sa se exprime, daca este el in stare sa mantuiasca pe parintii mei de furia maghiarilor in caz cand aceia ar intra in Campeni. La auzul acestor cuvinte, ofiterul ungur, care nici idee n-avea despre apropierea trupelor maghiare, i-a sarit sangele in cap, parca ar fi galvanizat, reculegandu-se insa a raspuns Iancului cu toata seriozitatea: “Domnule, iti jur pe tot ce am eu sfant inaintea mea, jur pe mormantul parintilor mei, ca nu li se va face nimic, pentru ca nici nu e cazul. Daca s-ar intampla sa soseasca ungurii aici, atunci sa ma conduca cineva la locul unde se afla acea familie, si eu garantez cu viata mea, ca nici o insulta nu li se va face.” Iancu uitandu-se zambind, cand la mine, cand la el, paru ca ma intreaba: afli garantia in vorbele lui? Si parca ii zicea ofiterului: oare este acest juramant serios?
Ofiterul observand, i-a rapsuns cu solemnitate rara:
“Domnule! Cugeti d-ta ca eu, caruia ai redat viata si cui am eu a multumi ca mai sunt pe lume, si pe care d-ta l-ai tratat ca pre un prieten, ti-as putea refuza cererea, sa fie cat de grava, iar nu un lucru asa bagatel; dar eu ma tem de alta. Daca vor invinge ungurii, mai inainte vor trece romanii retirand prin Campeni si atuncia e vai de viata mea; atunci mai bine as fi cazut si eu la Abrud impreuna cu ceilalti; acuma nu m-ar astepta D-zeu stie ce torturi; nu am nici macar un pistol cu care sa imi iau viata, sa ma scap de chinuri.” “Fii odihnit din partea romanilor; fratele Sulutiu in interesul parintilor lui ramine aici; de romani te va apara el, apara-i d-ta de unguri.” Atunci dand mana ofiterului, a strans calul in pinteni si s-a dus ca fulgerul. Neavand ofiterul timp sa-si innoiasca juramantul, ne-am uitat ambii dupa Iancu, pana am vazut ca a ajuns pe gardisti. Atunci ne-am intors din piata fara un cuvant.

Ofiterul s-a cufundat in cugetari despre viitor, despre momentul eliberarii, iar eu eram ingrijat peste masura pentru parintii mei; vedeam toate in culori negre. Din melancholia noastra ne-a desteptat o larma ciudata, ne-am uitat intr-acolo, adica peste poduri, o padure romantica de brazi asupra Ariesului, care curge pe langa sat, vedem vreo 100 femei, mare parte calare, tinandu-si in brate copiii mici, cu desagii pe cai; din desagi vedeai capete de copii, de miei, capre si alte animale de casa. Plansete si zbierete cumplite iti strabateau pana al maduva. Ne-am repezit intr-acolo si am intrebat ca ce este? Ce sa fie domnule, au venit ungurii peste noi ca lacustele; barbatii si femeile mai tinere au mers la lupta, iar noi batranele neputincioase fugim cu copilasii cei micuti ca fiarele salbatice prin codri, unde? incotro? nu stim nici noi; suntem rupti de foame, mai ales copii cei mici; mamele lor sunt in bataie, pazesc stramtorile muntilor pe la “Fantanele”; nu avem ce le da de mancare. Vai de noi, de ieri dimineata se aud tunurile ungurilor si puscaturile; acuma se apropie funia de pociumb (un proverb popular, cand lega vitelul de pociumb, pana mulge vaca, vitelul fuge imprejur pana ajunge cu grumazii la pociumb).

Rele zile am ajuns; muntii nostri cei linistiti, unde numai fluierul si tulnicul pastorilor se auzea, acuma parca se apropie sfarsitul lumii, asa lucru grozav e; de strigari, puscaturi si bubuitul tunurilor rasuna vaile si stancile, colcaie si sforaie un muget infricosat; fiarele salbatice speriate din culcus fug prin codri; multime de vulturi in cercuri mari zboara in aer, de buna seama simtesc mortaciune; azi maine se va hotara soarta; va fi multa moarte de om, ca ungurii si-au pus in cap sa cuprinda muntii, iar ai nostri odata cu capul nu vor lasa asta. “Dara ce socotiti d-voastra putea-vor romanii impiedica sa nu razbeasca ungurii?” am intrebat eu. Da ce gandesti domnule, mi-a raspuns o baba batrana, barbatii si feciorii nostri sunt oameni, nu tufe. “Ei, ie,” a reflectat alta, “dar in sfarsit omul e om, si nu zmeu; barbatii nostri n-au arme; au ungurii arme.” Isi vor castiga ai nostri si arme.

Dar n-avem ce manca, a racnit cealalta; de mai multe zile mancam scoarta de lemn; mai bine era daca ramaneam in sat si ne omora ungurii pe toti, am fi scapat de tot necazul, si n-am rataci ca lupii prin munti, si in sfarsit tot se poate sa ne invinga ungurii. “Bate-ti gura femeie slaba,” i-a zis o muiere garbovita de batranete, “nu te teme. N-ai auzit preotul ce a zis catre barbatii nostri ieri cand au pornit la bataie si i-a binecuvantat? “Oameni buni; sa nu va uitati ca ungurii sunt mai multi, mai bine imbracati, armati si hraniti, ca noi ne batem pentru casa si brazda noastra, pentru acele locuri sfinte, unde sunt inmormantati parintii nostri, ca D-zeu e cu noi, si daca n-au putut strabate in acesti munti turcii si tatarii, cum vor putea ungurii?” – Dupa aceste putine cuvinte s-a pus caravana in miscare, iar noi ne-am intors indreptandu-mi ofiterul sute de intrebari, ce au zis femeile pe care el nu le intelegea.

Ajungand in sat, ne-am dus la plebanul r. catolic Capotanu, armean de nastere. Acest suflet de om singur a ramas in sat la romani. Era popular, de unguri ea ipso nu avea sa se teama. Am ramas noaptea la el. In 6 Iulie dimineata dupa ce ne-am sculat, am iesit afara, n-am vazut fel de om, ne-am intors la prot’a indarat, unde am fost toata ziua. In 7 Iulie inainte de amiaza auzim deodata pe dealuri puscaturi si strigari cumplite; racneau incat ti se parea ca infernul au deslegat toti dracii sai din lanturi.

Ce sa fie asta pentru D-zeu, zise prot’a, nu-i lucru bun. Se bat ungurii cu romanii asupra satului. Eu cu ofiterul am pornit sa mergem afara in sat. iesind din casa popii, vad ca stau pe doi fragari mari ascunsi doi slovaci cu drotu ca doi corcodani, cu cartile de rugaciuni deschise. La aspectul acesta pe langa tot nacazul, am inceput a rade. Sarmanii, de frica n-au stiut a raspunde, ca de unde, cand si cum au venit acolo. Iesind in sat am vazut, ca de pe dealuri se scobora o multime de oameni puscand si strigand mereu. Acestia sunt unguri, am zis eu, caci romanii n-au soldati regulati si haine intunecate. Dar ce insemneaza puscaturile, pentru ca eu nu vad romani cu care s-ar bate. “Dara da, mi-a raspuns ofiterul tragandu-ma dupa sine, vino inaintea lor; acestia sunt ungurii; pusca de desfranati, de bucuria triumfului. Sa nu spui ca esti roman, pana nu vom da de comandantele trupei, nu cumva niste rabiati in prima furie sa te strapunga. Fii odihnit si pentru parintii d-tale; imi reiinoiesc juramntul, ca voi plini ceea ce am promis.” Va puteti imagina, ce am simtit pe langa toate promisiunile lui, desi l-am cunoscut de altmintere de om de parola.

Intr-aceste s-au apropiat, incat am vazut bine uniforma maghiara, si un tun unguresc cu 4 cai; ofiterul pe care il gonea simtamintele dinlauntru, a luat-o in pasi de fuga spre trupa lor; eu ca sa nu ramin singur, l-am urmat. Deodata am stat pe loc, si i-am zis ofiterului: “Domnule, mie mi se pare tot lucrul o enigma; ungurii trimfand vin in frunte, dupa ei vad o gramada de romani, in urma vei vedea si o gramada de unguri, imi raspunse ofiterul; acei romani sunt prizonieri; m-as fi mirat foarte mult, zise el, se poata romanii rezista puterei maghiare fara arme, numai cu lancile. “Stai in loc, domnule, vad eu bine ori ba, acela in fruntea ungurilor e Iancu. Te inseli, domnule; pe Iancu nu-l vei mai vedea in fruntea oastei, zise ofiterul. Cu acestea a ridicat ocheanul la ochi, s-a uitat lung, lung, l-a sters si iar s-a uitat. Nu-mi pot explica tot lucrul, zise si el; in adevar, in frunte e Iancu, ungurii dupa el, si intr-o departare de vreo o suta de pasi romanii; se pare insa ca si aceia au arme. Intr-aceea trupa ajunse in ses, si nu i-am mai vazut pana ce au sosit in apropierea satului.

Cand s-au ivit, am cunoscut pe Iancu, dar si el pe noi, si-a strans calul in pinteni si a venit la noi. “Gluckauf!” (cu acest cuvant se saluta Abrudenii unii pe altii), ne-a strigat el. Noi am stat incremeniti; dupa aceea a continuat ungureste: “Fierbinte zi am avut ieri!” Intorcandu-se catre mine a continuat romaneste: frate Sulutiu, romanul e dracu, nu-i om. Ieri am luptat unul contra zece. Si tu deci esti acuma prizonier? l-am intrerupt eu. Ce vorbesti, am invins ca totdeauna, raspunse el; dar trupa aceea ungureasca ce insemneaza? il intrebai eu. Aceia sunt romanii care s-au imbracat in vestmintele ungurilor cazuti. Numai acuma ne inteleseram unii pe altii. Intr-aceea sosira cu totii intre strigate de vivat, sa traiasca Imparatul! Multi romani avea cate 2-3 pusti unguresti pe umar; ne-am intors catre sat, unde mi-a narat Iancu toata decurgerea; mi-a spus ca ungurii au avut un comandant foarte brav; cand au dat lancierii romani navala s-a aparat ca un leu; in urma l-a taiat un lancier peste cap, precum spun lancierii, i-a despicat capul si a cazut mort. Lancierii indata s-au apucat si i-au ingropat pe toti. La comandantele au aflat un inel, pe care e scris gravat: 15 Martie 1848, si l-au dat tribunului Corches. Intalnindu-ma cu Corches, mi-a aratat inelul, care era al lui Vasvary, si asa dupa acel inel s-a descoperit prin mine, ca comandantele a fost acel Vasvary, care vizitase pe Iancu in 1848, caruia i s-a implinit viziunea, caci e ingropat la “Fantanele”.

Pe acest Vasvary Pal il declara principele de Vindischgratz in proclamatiunea sa din 29 Dec. 1848 impreuna cu Kossuth s.a. de “vogelfrei” (proscris). Intelegand Iancu de acesta s-a suparat si a zis: As fi dat 10 ani din viata mea, sa-l fi putut scapa viu; paguba e de el, ce om talentat a fost; apoi mie imi facea o bucurie nespusa sa-l fi vazut si sa-l conving, ca eu am avut drept cand i-am zis, ca romanul nici mort nu primeste uniunea neconditionata, si cum ca acela care va incerca sa ma supuna pe mine, va musca in iarba.
Inainte de lupta dela Fantanele cu 2 zile ma preumblam pe malul stang al Ariesului sub padurea de brazi, unde intalnind pe Iancu am mers catre un izvor renumit, ca sa bem apa. Apropiindu-ne de izvor am observat, ca un om tine una bucata (corhan, codru) de malai uscat sub cireu, desigur sa-l inmoaie, ca sa-l poata manca. Iancu numaidecat s-a reintors zicandu-mi ca are un lucru grabnic, dar eu l-am inteles ca s-a jenat de mine, ca eu sa nu vad mizeria poporului, care se lupta flamand si descult; eu insa nu i-am dat pace pana cand nu a venit la izvor, unde ajungand, s-a rastit catre acel om: “Auzi! n-ai capatat porunca sa-ti iei merinde pe 4 zile? Ba da, insa fiindu-mi muierea bolnava, nu mi-a putut face; un malai ce-l aveam l-am lasat la copii. – D-apoi lance nu ai, cu un par vrei sa mergi in bataie? Sunt om sarac, coasa n-am, bani tocmai nu am. Da ticalosule, nu ti-ai putut castiga pana acuma vreo arma? Am, domnule, acasa doua pusti de honvezi din bataia dela Abrud, dar nu am ce sa bag in ele, na-m fisaguri. Nu te supara domnule, pusca am, voi castiga eu de la dusman, numai daca nu mi-ar muri biata nevasta si copiii de foame!
L-am compatimit pe bietul om, i-am dat 1 fl., care-l aveam la mine.

Iancu era suparat, pentru ca eu il mustram de multe ori, zicandu-i, sa dea pace gloatelor si poporului, ca e lucru pacatos a lua pe om dela plug si a-l duce inaintea tunurilor; prin rascularea gloatelor se vor face multe excese, care nu se vor putea impiedeca, se va primejdui insusi poporul, si se va compromite bravura romanului, zicandu-i-se ca romanul nu sta la lupta cum se cade, ceea ce insa dela un om nearmat nici ca poti pretinde. La aceste Iancu imi raspundea, ca el inca a fost din capul locului in contra purtarii razboiului in modul acesta, a cerut sa i se dea 10.000 pusti si bani, sa-si formeze el 10 batalioane si poporul sa ramina in pace acasa, dar nu s-au invoit. Nu zau, caci neamtul nu vrea ca dupa debelarea maghiarilor, sa se teama ca tu nu vei cersi, ci vei pretinde implinirea promisiunilor date poporului roman, ii raspundeam eu. – La auzul acestor cuvinte a stat pe loc, si uitandu-se ingrijorat la mine, mi-a zis: Mai! Putina incredere ai tu in neamt. “Ba nici un pic,” i-am raspuns eu.

Ce se atinge de bravura militara a romanului, zicea Iancu, numai atit am de a-ti rapsunde, ca istoria nu se poate desminti; incat e pentru arme, te indrumez la ziarele maghiare din Pesta, unde vei putea citi, ca garda nationala din Pesta pornind asupra sirbilor, ajungand in apropierea dusmanului, s-a ivit un sirb cu sapca rosie si a descarcat o puscatura ca semnal; de aceasta gardisti inarmati din crestet pina in calcaie, s-au speriat si s-au intors in fuga mare, aruncand dela sine armele si imbracamintele, ajungand la carele cu bagaje si munitiune, au aruncat toate la pamant, s-au pus pe care si in cariera s-au intors de unde au plecat. Foile maghiare revoltate au zis ca pe viitor, un om ticalos nu va fi insultat de Pecsovits, ci Nemzetor. In urma sa nu iei pe popor dela plug, asta inca nu sta, caci ungurii de unde au luat pe gardistii nationali dela Biharea cari inca sunt romani, daca nu dela plug; si tocmai acestia sunt cei mai buni soldati la unguri. – Tot un asemenea roman a fost cel dintai, care a implantat steagul maghiar pe zidurile cetatei Buda, cand au cuprins-o ungurii cu asalt; acelui soldat i-a daruit Kossuth 1000 fl. Apoi daca imi aduc bine aminte, continua Iancu, tocmai dela tine frate Sulutiu, am auzit, ca in capela ridicata pe campul Racos in memoria luptei dela Mohaci, se afla un tablou reprezentand catastrofa teribila; in acel tablou se vad tarani romani, ca niste semizei impartind in dreapta si in stanga moarte, si inaintand printre turci pana la comandantii lor, pe care apucandu-i de piept, i-au tras jos de pe cai. Cugeti tu ca eu, ori poporul suntem mai putin barbati decat aceia?

Dupa batalia dela Fantanele intorcandu-se romanii cu Iancu la Campeni, am vazut foarte multi romani, carora le scotea gloantele din trup fiscul montanistic din Abrud, Basiliu Boeru de Scorei, care era refugiat la Campeni. – Preumblandu-ma in piata am vazut langa apa care curge prin sat, sezand un legionar vienez cu capul de moarte pe palarie si un tunar unguresc. Neamtul lua mereu apa cu o lingura de lemn si o dadea tunarului; acesta o baga in gura, dar pe grumazi sub flaca curgea jos sangeroasa. M-am apropiat de ei, si am intrebat in limba germana ca ce fac? Bucuria neamtului, ca a dat de un om cu care poate vorbi; mi-a spus ca omul de langa el i-a mantuit viata, desi el n-a cerut pardon, si acuma il lecuieste fiindca e ranit intr-un picior, iar un glont i s-a bagat pe gura si i-a iesit pe grumaz. Eu nu intelegeam, pentru aceea i-am zis: Cum sa ceri pardon dela el, daca el inca este prizonier ca si tu? Ba nu, zise el, acesta e un roman, si tocmai de aceea imi pare rau ca nu pot vorbi cu el. – Tunarul s-a uitat la mine, si intr-o voce pe care abia o am inteles, pentru ca i-a fost gura umflata, mi-a zis: Da nu ma cunosti domnule? Eu sunt omul acela caruia i-ai daruit 1 fl. M-am imbracat in haine unguresti. Acum si mai tare l-am compatimit; l-au dus pe bietul om la chirurgul Kalkher care i-a scos glontul din picior, si i-a cusut pielea la grumaz.
Legionarul vienez, un baiat de 18 ani, plin de foc si curaj, a intrebat de mine: ca oare cand l-or trimite pe el la Campeni? Noi ne aflam in Campeni, ii zisei eu. Ce? Satul acesta mizerabil e Campenii? De aceea am dus noi atata frica si groaza? Si injura cumplit zicand: Eu cugetam ca Campenii e o cetate cel putin ca Debretinul. – Mi-a istorisit batalia, si ca el singur e prizonier; alti ostasi unguri prizonieri nu se afla, zise el, si ca sotii lui s-au luptat ca eroii, si ca atari au cazut, pentru ca navalirii romanilor cari se lupta ca fiarele salbatice (Raubthiere) nu au putut rezista.

Extras din  „O LACRIMA FERBINTE” – Capitolul III /  taramotilor.ro