ROMÂNIA BREAKING NEWS

Home Posts Tagged "Istoria Romanilor"

Istoria Romanilor

,

Andrian Candu, preşedintele parlamentului Republicii Moldova, a denunţat luni 20 martie a.c., iniţiativa şefului statului, Igor Dodon, de a înlocui „Istoria Românilor” cu „Istoria Moldovei”, calificând-o drept una „politică”.

Înlocuirea unei discipline cu alta în programul de studiu nu ţine de competenţa şefului statului sau a politicienilor, a afirmat Candu, reiterând ca Igor Dodon ar face bine să se abţină de la astfel de iniţiative.

Adrian Candu

„Astfel de iniţiative nu ar trebui să existe din partea politicului. Acesta este domeniul oamenilor de ştiinţă, ei ar trebui să ia astfel de decizii. Pe parcursul celor 25 de ani de independenţă a Republicii Moldova, politicul a încercat să vină cu iniţiative care să modifice disciplina respectivă cu scopul de a crea dezbinare. Noi, Parlamentul şi Preşedinţia, ar trebui să ne abţinem de la astfel de propuneri. Consider că denumirea disciplinei ‘Istoria Romanilor’ ar trebui să rămână aşa cum este”, a declarat Andrian Candu.

Dodon a promis încă din campania electorală că vă scoate din programă şcolară „Istoria Românilor” şi va interzice promovarea unionismului în Republica Moldova. O tentativă asemănătoare a fost încercată de guvernarea comunistă a lui Voronim, la începutul anilor 2000. În urma protestelor de stradă de la Chişinău din acea vreme, tentativa în cele din urmă, a eşuat.

Reamintim că preşedintele Igor Dodon, a cerut săptămâna trecută guvernului Republicii Moldova să introducă în programul de studiu disciplina „Istoria Moldovei” în următorul an de învăţământ. În scrisoarea trimisă executivului, Dodon susţine că „Istoria Românilor” pe care o studiază elevii în prezent ar crea impedimente, inclusiv în ceea ce priveşte consolidarea statalităţii Republicii Moldova.

La sfârşitul lunii ianuarie, Igor Dodon a creat o comisie de „expertiză istorică”, cu ocazia unei reuniuni – „Semnificaţia marilor evenimente istorice întru consolidarea statalităţii Republicii Moldova”, la care au participat istorici consideraţi promotori ai teoriei „moldovenismului”.

Tatiana Rotari / Chișinău / romaniabreakingnews.ro

,

ISTORIA ROMANILOR VOL I+II+III

Astazi promovam ISTORIA ROMANILOR VOL I+II+III aflata la editia a V-a sub semnatura lui Constantin C. Giurescu.

Prezentare carte

Lucrarea reproduce editia sa (a III-a) publicata de reputatul istoric incepand din anul 1938, in colectia Biblioteca enciclopedica a Fundatiei pentru literatura si arta Regele Carol II, si, pe parcursul a trei volume, cuprinde istoria poporului roman, din cele mai vechi timpuri pana la sfarsitul epocii fanariote.
Fidel infatisarii dezvoltarii istorice a intregului popor roman, de pretutindeni, autorul acorda fiecarui factor, de ordin economic si de ordin spiritual importanta si locul ocupat in istoria neamului, subsumandu-le insa adevarului primordial avut in vedere de-a lungul intregii scrieri: respectarea obligatorie a adevarului istoric, cu cea mai riguroasa nepartinire.
Cartea o puteti cumpara de aici ISTORIA ROMANILOR VOL I+II+III

Cartea poate fi achizitionata si de la eMag in perioadele de promotie, cu reducere. Verificati aici: Istoria romanilor

Lectura placuta!

,

Izvoarele_Istoriei_Romanilor_in_Arhivele_RuseMiercuri 13 aprilie 2016, orele 10:30 în holul central al sediului Arhivelor Naționale s-a desfășurat masa rotundă cu tema „Izvoarele istoriei românilor în Arhivele ruse”. Au luat cuvântul: Armand Gosu, Vadim Guzun, Cosmin Popa, Octavian Dascăl.

în curs de actualizare ! vă rugăm reveniți.

romaniabreakingnews.ro

,

Elevii sunt invitați să-și anunțe părinții că, printr-o hotărâre plină de „patriotism“ și curaj, disciplina Istorie s-ar putea ca pe viitor să se numească Educație cetățenească.

Și, uite așa, ne-am întors victorioși la epoca fericită când Roller coordona manualul „Istoria R.P.R.“ – manual pentru învățământul mediu. „Fericita“ epocă în care tinerii erau îndreptați și îndrumați printr-un manual unic, la reinventarea istoriei potrivit cu noile interpretări de sorginte marxistă.

Mai este vreo diferență între atunci și acum? Da, este, atunci era Istoria Republicii Populare Române, astăzi se numește Istorie – clasa a XII-a.
Cu îndreptățire ne întrebăm a cui istorie?

În fapt, Istoria românilor a dispărut ca disciplină formativ în învățământul liceal. Tinerilor li se oferă o istorie care poate fi a oricui. Și este așa deoarece curricula este una singură pentru toate categoriile de școli.

Regresul este și mai mare pentru că se renunță definitiv la studiul Istoriei ca disciplină fundamentală, pe cale de consecință și la români și a lor istorie ca materie de studiu. Este o hotărâre fenomenală acum când ne apropiem de centenarul Marii Uniri!!!

Dacă la revoluție Istoria avea 3 ore pe săptămână, azi este o materie secundară, cu o singură oră pe săptămână și nu mai este materie obligatorie pentru bacalaureat.

Veniți elevi de azi, de mâine și dintotdeauna, veniți părinți, veniți profesori, veniți toți cei pentru care înseamnă ceva Istoria poporului nostru și minunați-vă de insulta adusă Istoriei naționale și eroilor care s-au jertfit de-a lungul veacurilor pentru ca românii să trăiască, să răzbească indiferent de vitregiile trecute sau prezente.

În zilele noastre a-ți iubi țara este aproape un delict! Cu cât uiți mai repede și mai ireversibil trecutul care-ți aparține, cu atât mai ușor îți pierzi identitatea.

Cine vrea să devenim ca popor o masă uniformă, cenușie, fără trecut, deci fără viitor? Stupida trufie de-a șterge din memoria oamenilor trecutul va duce mai devreme sau mai târziu la dispariția noastră ca neam.
Asta vrem?

Publicat de romaniabreakingnews.ro – autor/sursă: DINU C. GIURESCU

,

Despre falsificarea istoriei în manualele românești – un articol de Corneliu Riegler

În Istoria României (1947), Graur subliniază de cel puțin cinci ori, pe parcursul a trei pagini, originea latină a limbii române: „structura limbii române este o continuare a structurii limbii latine”, „Limba română nu este decât o desvoltare a limbii latine”, „Într-adevăr, elementele morfologice sunt în cea mai mare parte latinești”, „În diferite perioade, limba română a suferit și influențe latine și neolatine”, „iar influența franceză, inițiată de fanarioți, revarsă cuvinte (neo)romanice cu duiumul”, etc. Singura afirmație „reprobabilă” ar putea fi aceea că vocabularul limbii române „este mai mult nelatin”.

Cu toate acestea, conform statisticii lingvistului român, Dimitrie Macrea (Dicționarul limbii romîne moderne, publicat în 1958) din cca. 50.000 de cuvinte, elementele latine sunt 20,02%, deci mai puțin de jumătate și chiar de sfert. Statistica este citată de Lucian Boia în De ce este România altfel, Editura Humanitas, București, 2012, p.12. Boia susține chiar că limba română „este, evident, o limbă romanică: totuși cea mai puțin latină dintre limbile latine”; de asemenea, în ceea ce-i privește pe vorbitori, profesorul bucureștean afirmă că: „E greu de spus cât sânge roman au românii, dar că au mai mult sânge slav decât roman este de domeniul evidenței”.

Lucian Boia, amintește că Traian (98-117), „împăratul cuceritor, era spaniol”, în fapt, este primul împărat roman care nu s-a născut în Italia, ci în orașul Italica, provincia Baetica, din sudul Hispaniei, într-o colonie romană dintr-un tată roman și o mamã iberică, „vorbind prost latinește” (vezi Dumitru Tudor, Figuri de împărați romani, vol. II, Editura Enciclopedică Română, București, 1974, p. 6.) Limba română a suferit o relatinizare mai ales prin intermediul neologismelor provenite din limba franceză. Această relatinizare este cenzurată în manualele de istorie sau în cele de limba română de liceu, pentru a nu mai vorbi despre cele de gimnaziu.

Romanitatea/ latinitatea stau în origine și relatinizare prin intermediul francezei, mai cu seamă în secolul XIX. Ca latini ortodocși, valahii și muntenii foloseau în Evul Mediu limba slavă ca limbă de cancelarie și de oficiere a slujbei în biserici, deci limba slavă și paleografia slavă sau româno-chirilică, în vreme ce vecinii unguri, fino-ugrici catolici, utilizau limba și scrierea latină. Se va scrie cu alfabet latin abia în secolul XIX, după reforma ortografică a domnitorului Alexandru Ioan Cuza (1860). Majoritatea românilor încă mai cred că documentele lui Ștefan cel Mare (1457-1504), spre exemplu, sunt scrise cu alfabet latin și în limba română.

Manualul de istorie din 1947 introduce primele judecăți despre „lupta de clasă”. Pentru prima oară răscoalei din 1907 i se acordă un loc și un rol în istorie și în manualul de istoria României (vezi, Istoria României, 1947, redactor responsabil: Mihai Roller, Editura de Stat, București, pp. 578-591).

Dincolo de orice calcule și însumări, trebuie spus că în anul 1907 s-a deschis foc în masele de țărani răsculate, s-a tras cu tunul, iar „mii de țărani” au fost omorâți, torturați, arestați. În programa și în manualele de istorie din prezent, Răscoala din 1907 a dispărut! La fel s-a întâmplat și cu statuile ridicate în amintirea țăranilor uciși în urmă cu un veac. Jocul cifrelor este și el sugestiv: de la „11.000 de victime” se ajunge la „câteva mii”, apoi la „câteva sute”, apoi evenimentul dispare (cu tot cu victime). Este mai mult decât o falsificare a istoriei, este o amputare. Paradoxal, în Dicționarul Oxford de istorie contemporană (Oxford University Press, 2008) se amintește faptul că în România răscoala țărănească din 1907 a fost „brutal reprimată” (p. 581).

Un test dat elevilor admiși  în 2013 într-un liceu bucureștean cu oarecare prestigiu arată că nici măcar un singur elev nu a auzit de răscoala țărănească din 1907. Noile generații nu cunosc existența celei mai mari răscoale țărănești din Europa secolului XX, Răscoala de la 1907 din România. Dacă regimului comunist i-au corespuns marxismul și augmentarea luptei de clasă, de la transformarea răscoalei lui Gheorghe Doja în război țărănesc (comparația lui Friedrich Engels în lucrarea Războiul țărănesc german) până la revoluție (ultimul manual de istorie din perioada comunistă, 1989), actualului regim îi corespunde antimarxismul, și nu diminuarea, ci negarea luptei de clasă. Și Răscoala din 1514 a fost eliminată ca lecție din programa de liceu, după principiul consacrat: „Cine controlează prezentul controlează trecutul” (George Orwell, 1984).

Dacă momentele 1514 sau 1907 nu își mai găsesc loc în programele de istorie, domnii români nu sunt departe de a fi excluși și ei din propria istorie. După momentul-cheie din timpul regimului Constantinescu (1996-2000), când domnii români, de la Mircea cel Bătrân (1386-1418) la Mihai Viteazul (1593-1601), au pierdut bătălia cu istoriografia, fiind excluși din manuale și înlocuiți cu Andreea Esca și Cristian Tudor Popescu, evident fără voia lor, marii domni revin „de formă” în manualele actuale sub forma unor mențiuni de doar câteva rânduri. Tacticile de luptă ale voievozilor români studiate la academiile militare din străinătate au dispărut din manualele de istorie, cu tot cu luptă.

Succesiunea faptelor istorice din manualele actuale „tematice” evită relația cauză-efect dintre evenimentele, fenomenele și procesele istorice majore. „Istoria în școală este redusă astăzi la simple introspecții în trecut, din care elevii nu învață mai nimic pentru viață. Istoria nu mai este o devenire în timp și spațiu a societății. Elevii nu mai află ce s-a întâmplat și de ce s-a întâmplat, ci au de-a face cu un fel de Manual-Telejurnal dirijat și controlat de stat prin programe, obligatorii pentru profesori. Elevii pur și simplu sunt împiedicați să descopere legăturile istorice între evenimente, fenomene și procese pe termen lung”. „Națiunea” devine la gimnaziu (clasa a VI-a) o „creație artificială”, o „invenție” a iluminismului, spre deosebire de trib sau popor, care ar fi totuși creații istorice. România era  „provincie otomană” (!?) până în 1877, într-unul dintre manualele de liceu. (Într-o discuție particulară, autoarea mi-a relatat că editura i-a modificat textul fără acordul acesteia, procedeu semnalat și de către istoricul Dinu C. Giurescu pentru lucrarea  România și comunismul. O istorie ilustrată, apărută de asemenea la Editura Corint, în anul 2010).

Aceste determinări sunt în concordanță cu modul în care este privită în ansamblu istoria românilor în lucrările de concepție britanică sau americană. Spre exemplu, atlasele istorice de concepție britanică și americană prezintă Valahia ca parte integrantă a Imperiului Otoman. Paradoxal, în același timp, atlasele istorice turcești prezintă Valahia ca având un statut intermediar, de stat vasal, „dar-al-ahd”, nu „dar-al-Islam”, „supus prin sabie” de către turci, chiar și în vremea de apogeu a statului otoman (1300-1600). În plus, atlasele istorice britanice prezintă Valahia ca parte integrantă a Regatului maghiar în secolul XIV. Cele maghiare prezintă Valahia, în aceeași perioadă, ca stat distinct de Regatul ungar. Lucrările rusești apărute în Federația Rusă urmează pentru această perioadă concepția românească, plasând obârșia poporului român la nord de Dunăre și existența distinctă a Valahiei de Regatul maghiar și Imperiul Otoman.

La clasa a XII-a, după conținutul despre „Romanitatea românilor” prevăzut de programa de istorie, elevii români învață despre „pieile roșii” din America (evident, nu li se spune nimic nici despre genocidul făcut de europeni în Lumea Nouă). Programa și implicit manualele de istorie au devenit anistorice (vezi Ministerul Educației, Cercetării și Inovării, Programă școlară istorie, București, 2009). Elevii învață în această ordine: modernizare în secolele XIX-XX, apoi apariția statelor medievale românești în secolul XIV, urmând să învețe despre „stalinism”, iar mai apoi despre diplomație și conflict în Evul Mediu românesc. Totul într-o oră sau două pe săptămână. Nu este de mirare că, în aceste condiții, tot mai mulți elevi se îndepărtează de școală și de promovarea examenelor naționale și de istorie.

Publicat de romaniabreakingnews.ro / Autor, sursă: Corneliu Riegler – Fundația Culturală Română
,

Un articol publicat in data de 14 aprilie a.c. de Revista 22, editata de Grupul pentru Dialog Social, face propaganda in favoarea revizionismului maghiar. Articolul intitulat ”Adevar istoric contra mitologie nationala”, semnat de un anume Dini G. Jónas, vorbeste despre mitul Marii Uniri si despre injustul Tratat de la Trianon prin care Ungariei i-au fost rapite” sirul de trei orase din apropiere de frontiera”. Delirul revizionist maghiar, gazduit de paginile Revistei 22 si deci sustinut de intelectualii Grupului pentru Dialog Social, nu se opreste aici. Autorul textului concluzioneaza chiar faptul ca romanii din Transilvania au fost fortati sa se uneasca cu Romania. Potrivit acestuia, romanii din Transilvania ar fi fost mai interesati sa ramana in Ungaria, ”cu o larga autonomie”.

Lecturand articolul din Revista 22 am impresia ca-l citesc pe Laszlo Tokes sau ca-l ascult pe Csibi Barna. Imi este foarte greu, daca nu imposibil, sa vad care sunt diferentele dintre acest articol asumat de Revista 22 si actiunile si discursurile liderilor UDMR, PCM, PPMT sau ale altor organizatii maghiare care militeaza pentru separatism pe criterii etnice si anularea Tratatului de la Trianon. (de Dan Tănasa)
 *

Cum arată imfamia? (vedeți mai jos)

Adevăr istoric contra mitologie națională

de Dini G. Jónas 1502 afisari | 12 comentarii

Unul dintre miturile cele mai înrădăcinate ale românilor, ridicat până și la nivel de sărbătoare națională, este cel al Unirii de la 1 decembrie 1918. Aceasta ar fi fost un act entuziast al întregului popor ardelean.

Care este însă adevărul istoric? Ni-l spune chiar reputatul istoric român, domnul profesor Lucian Boia, în cartea sa Primul război mondial, apărută anul trecut la Editura Humanitas.

Cu obiectivitate și moderație, eminentul istoric arată cum un grup de intelectuali români, întruniți la Alba Iulia, au decis unirea, fără să țină seama de celelalte naționalități ardelene. Care ar fi fost însă dorința lor reală? Probabil, influențați de cultura maghiară, care înregistrase în ultimii ani progrese repezi printre ei, ar fi preferat să rămână în granițele Ungariei, cu o largă autonomie, la egalitate cu celelalte naționalități conlocuitoare (sârbi, croați, slovaci etc.). De altfel, acești intelectuali nu reprezentau, conform obiectivului recensământ maghiar din 1910, decât aproximativ o treime din populația orașelor. Ceilalți români, care trăiau la țară, nici nu se gândeau la unire.

Autorul stabilește apoi o serie de adevăruri istorice. El arată cum imperialistul Brătianu a cerut, pentru a intra în război, teritoriul până la Tisa. Apoi, cum catastrofala armată română a intrat repede (probabil în câteva zile) în derută, în contrast cu puternica armată austro-ungară, în care multiplele nationalități au arătat atâta entuziasm. În sfârșit, cum injustul Tratat de la Trianon a răpit Ungariei șirul de trei orașe din apropiere de frontieră, ca, de exemplu, cel denumit de localnici Sătmar, în maghiară Szatmar (nu denumirea oficială românească actuală de Satu Mare). Ce importanță avea că zona înconjurătoare era pur românească, dacă orașul principal era majoritar maghiar.

Lucrarea domnului Boia ar trebui cât mai repede tradusă în limbile de circulație internațională, ca și în maghiară.

Dini G. Jónas
8 aprilie 2015

Reacții la  TICĂLOȘIA din pagina Revistei 22  …Cu drumul spre gunoi

Ion Scorobete publicat pe  ioncoja.ro
Sunt stupefiat nu de faptul că un individ isi descrie cosmarurile, este dreptul sau, ci ca o revista din Romania i le face publice. Ca omul delireaza e limpede. Iata: „un grup de intelectuali romani, intruniti la Alba Iulia, au decis unirea[…] Ceilalti romani, care traiau la tara, nici nu se gandeau la unire.
La 1 Decembrie 1918, pe Platoul Romanilor din Alba Iulia au fost prezenti peste 100.000 de delegati ai tuturor localitatilor din Transilvania. Aici nu a fost o adunare spontana, un „miting”, asa cum fusese cea de pe Campia Libertatii de la Blaj in 3/15 Mai 1848, ci un For, o Mare Adunare Nationala constituita din reprezentantii alesi ai tuturor romanilor din Transilvania, delegati abilitati sa ia hotarari in numele acestora. Era in realitate un Parlament ad hoc. Fiecare delegat avea asupra sa un „credentional”, o lista cu numele si prenumele locuitorilor din localitatea pe care el o reprezenta, in numele carora era autorizat sa decida.
Iar acum nu ma refer la omul de rand care nu este foarte la curent cu ce s-a intamplat acolo, ci ii am in vedere pe istoricii profesionisti. Toti pomenesc cu un prilej sau cu altul de 1 Decembrie, dar nu stiu cati dintre ei au avut in mana un „credentional” in original.
Ei bine, eu am avut nu unul, sute. Am studiat nume cu nume insirate acolo. Rubrica ultima din dreapta se intitula „Semnatura”. Aceasta era cea care ma emotiona pana la lacrima (pentru cinicii carora asemenea formulari le provoaca o grimasa incarcata de tot dispretul fac precizarea ca unii oameni, printre care ma prenumar, au si lacrimi ale sufletului). Rar aparea si cate o semnatura, a preotului, a dascalului, a vreunui taran mai rasarit. De regula, se insirau de sus pana jos cruci apasate cu degetul, amprenta dupa amprenta.
Dovada elocventa a nivelului cultural ce le era harazit romanilor din luminatul Imperiu. Degetele acelor romani „care traiau la tara” si care după Revista 22, „nici nu se gandeau la unire” erau manjite cu pamant si cu gunoi de grajd, erau tocite de manerul toporului, de coada sapei si de darjala coasei, dar ei tineau din toata fiinta sa-si pecetluiasca pe coala de harte care-i intimida vointa vietii lor. Pe acele cruci s-a rastignit intreg Ardealul pentru ca sa poata invia La Alba Iulia.
Poetul patimirii noastre a spus:
Avem un vis neimplinit,
Copil al suferintii,
De jalea lui ne-au raposat
Si mosii, si parintii…

Cei a caror febra s-a cronicizat nu au decat sa-si debiteze aiurelile in cadru privat sau in casele de sanatate. Nu le vom ingadui sa-si bata joc de mosii si parintii nostri care nu numai au raposat de jalea unui vis, ci au facut si ca acel vis, providentialul vis al Unirii, sa fie infaptuit.

*

Alte reacții la articol pe pagina Revistei 22

25.04.2015 | Dinu G. Ionescu a scris:
Pseudoistoricul Boia nu merită nici măcar osteneala de a-l combate. Este o rușine a facultății de istorie
25.04.2015 | Simina Lazar a scris:
V-am ascultat la conferinta de la Casa Română, ba chiar v-am si cumparat o carte. Regret profund. Nu pot sa Înteleg cum puteti face asemenea informatii absolut false. Bunicul meu, taran de la Sarmas a fost la Adunarea de la Alba Iulia. Faceti jocul extremistilor unguri. Regret profund ca v-am cumparat cartea.
26.04.2015 | Dr Serban Mihaileanu a scris:
Citesc asa zisul editorial, semnat de Domnul Dini G. JĂłnas, impresar improvizat al marelui istoric român contemporan Lucian Boia – gazduit, cu delicioasa dezinvoltura, de redactia Revistei 22. Sa fim pozitivi : marele nostru istoric, i-a deschis ochii tumultosului sau impresar, fiind azi asigurat de cel putin un admirator. Simtindu-se inca intemnitat de tratatul de la Trianon si de  imperialismul lui Bratianu . Daca redactia i-ar fi alocat mai mult spatiu, tanarul nostru european, ne-ar fi vorbit poate si de Horty. Vesteda nostalgie a imperiului apus, il face pe liricul interpret al istoriei sa afirme ca  ceilalti romani, care traiau la tara, nici nu se gandeau la unire. Este adevarat, imperiul a facut totul ca taranii sa nu se gandeasca la unire dar sa se gandeasca zi si noapte la ce li se va intampla daca nu vor fi supusi, saraci si cuminti. Il invit pe tanarul gazduit de Revista 22 sa re-citeasca anumite capitole din istorie, nu cele scrise de marele nostru istoric Lucian Boia, dar cele scrise cu sangele romanilor de Imparateasa Maria Tereza prin bratul armat al generalului von Bukow sau mai recent de asasinatele salbatece comise de ungurii hortisti dupa dictatul de la Viena. Mult stimata redactie, cunoasteti vechiul adagiu : cine nu cunoaste istoria este condamnat sa o retraisca, asta doriti ? In patria nostra, multae silvae sunt, quae bestiis abundantâs et multae codae secures
27.04.2015 | Dan Culcer a scris:
Rugam redactia revistei sa produca o nota privitoare la activitatea stiintifica, deci privitoare la competenta minimala a semnatarului acestei opinii, Dini G.JĂłnas. Ca sa putem aprecia argumentele lui JĂłnas, trebuie ss stim putina istorie ca sa le incadram acolo unde isi au locul, in ideologia revansarda a iredentismului maghiar care are un repertoriu bine structurat din 1919. Argumentul orasului locuit de maghiri si inconjurat de sate romanesti este insa contra-productiv, de vreme ce demonstreaza contrariul, prezenta majoritatii demografice romanesti in numele careia s-a facut Unirea. Redactia ar trebui sa caute un redactor competent pentru a evita publicarea unor astfel de opinii orientate sau pentru a le putea comenta echilibrat. Lucian Boia va fi tradus in maghiara si sustinut de presa maghiara tocmai fiindca canta in struna acestui iredentism. Ca Lucian Boia scrie ce scrie, cu argumente istorice alese ca sa demonstreze tezele preconcepute ale revizionismului istoric practicat de el, asta se poate discuta in cadrul presei de specialitate mai bine decat prin astfel de note de pripas. Dan Culcer
29.04.2015 | Marian Clenciu a scris:
Adevăƒr istoric contra mitologie națională ?.€ Cred cムeste o mică problemă cu titlul. Nimerit ar fi fost €Mitologia revanșardムcontra Adevăƒr Istoric.€ Că sunteți destul bine intenț›ionați€ nu-i o noutate, doar e democraț›ie.  Deplorabil…

Despre ce fel de viata au avut romanii din Transilvania sub dominatia grofilor maghiari a vorbit, cu documente, istoricul dr. Vasile Lechințan

Replica istoricului Vasile Lechințan la afirmațiile REVOLTĂTOARE ale viceprimarului UDMR din Arad. LISTA martirilor români din Hodac uciși de unguri în 1848 DOCUMENTE (Dan Tănasa Blog)

Președintele UDMR Arad, Bognar Levente, viceprimar al municipiului Arad, a opinat în cadrul unei conferințe de presă faptul că afirmația că în 1848-1849 armatele maghiare ar fi ucis 40.000 de români este o minciună a „extremiștilor”, care „otrăvesc” buna conviețuire, istoricii stabilind că „cifra nu este cea reală” (detalii aici). 

 –
Despre ”eminentul” istoric Lucian Boia a vorbit foarte clar prof. univ. dr. Ioan Scurtu aici. Fata de articolul stupefiant gazduit de paginile Revistei 22 a reactionat, pe blogul sau, scriitorul Dan Culcer:

Se desfășoară o amplă campanie mediatică, prin care se acreditează ideea că românii nu au capacitatea de a se conduce prin ei înșiși, nu au realizat nimic viabil de-a lungul timpului, istoria lor este o succesiune de mituri, de care trebuie să se debaraseze. Câțiva intelectuali, autoproclamați exponenți ai societății civile, au acaparat mass-media (presă scrisă, TV, edituri, radio), desfășurând o campanie intensă și sistematică de denigrare a poporului român. Unul dintre aceștia, H.-R. Patapievici, scria: “În toată istoria, mereu peste noi a urinat cine a vrut”. Cu alte cuvinte, românii au fost pe post de closet public. Ca urmare, să-i scoatem din conștiința națională pe Decebal, Ștefan cel Mare și Mihai Viteazul, pe Dimitrie Cantemir și Alexandru Ioan Cuza. Cine îndrăznește să-i evoce este un naționalist, demn de disprețul Europei și al “societății civile”. România însăși este prezentată ca o țară demnă de scârbă și dispreț. Să nu se mai spună că avem o țară frumoasă, cu imense bogății, care merită să fie cunoscută și prețuită (așa cum făcuse Papa Ioan Paul al II-lea, care a numit-o “Grădina Maicii Domnului”). Foarte activ și mediatizat este Lucian Boia, care și-a modificat radical discursul de dinainte de 1989, apreciind că istoria românilor nu este decât o succesiune de mituri. În opinia sa, românii nu au fost decât niște anexe ale marilor imperii, incapabili să-și construiască o istorie reală. Nici vorbă de vechime, continuitate, unitate, luptă pentru independență și de alte asemenea “mituri”. Cei care susțin contrariul – A.D. Xenopol, Dimitrie Onciul, N. Iorga, Constantin C. Giurescu etc. etc. – sunt niște naționaliști, demni de tot disprețul europenilor. Obiectivul lui Boia și al susținătorilor săi este clar: “Marile decizii pe care trebuie să le ia astăzi societatea românească reprezintă o ruptură față de trecut, față de orice trecut”. Cu alte cuvinte, românii să nu se inspire din faptele de demnitate națională ale unui Ion I.C. Brătianu sau Nicolae Titulescu, ci să accepte tot ce li se cere. Poporul român are un trecut incert, a venit de nicăieri și se îndreaptă spre niciunde. Doar duși de mână, ca orbeții, românii ar putea ieși la liman și, ca urmare, ei trebuie să acepte cu recunoștință tot ce li se cere din afară. Guvernanții au acționat în acest spirit. Au înstrăinat principalele bogății naturale, au încheiat contracte dezastruoase, au pus în operă privatizări scandaloase în favoarea străinilor. Românii au fost practic eliminați de guvernanții de după 1989 din reconstrucția economiei naționale.

Una dintre direcțiile de ștergere a memoriei românești este abandonarea monumentelor istorice. Au românii vocația distrugerii a tot ce-i leagă de trecut?

Asistăm la punerea în operă a unui program vizând ștergerea identității naționale a poporului român. În 2013, am participat la lansarea cărții „Palate din București”, de Ion Narcis Dorin, prilej cu care am aflat că, în cei 25 ani de după 1989, s-au demolat mai multe monumente istorice și de artă decât în 45 de ani de comunism. Guvernanții, prin așa-zisa “restitutio in integrum”, au deschis calea unor uriașe abuzuri, la care s-a asociat din plin și justiția. Au fost restituite clădiri istorice – care făceau parte din patrimoniul național – pe care proprietarii (mulți dintre ei obținând decizii judecătorești pe baza unor acte false) le-au demolat, pentru a face loc unor clădiri “moderne”, din beton și sticlă. Evident că asemenea acte au avut loc cu implicarea Ministerului Culturii – care, culmea, se mai numește și al Patrimoniului -, care are obligația de a păstra monumentele istorice și de artă, precum și cu ajutorul primăriilor, care au dat avize de demolare. După 1989, s-a mai înregistrat un fenomen curios, girat de guvernanții de la București: renovarea pe banii statului a unor clădiri monumente istorice și apoi restituirea lor către proprietari, reali sau fictivi. Tratatul de la Trianon, din 4 iunie 1920, prevedea că bunurile care până la acea dată au aparțiunut statului maghiar treceau de drept în proprietatea statului român. Nesocotind acest Tratat, guvernele și justiția română au restituit multe clădiri unor etnici maghiari, după ce, prin grija miniștrilor Culturii (lideri ai UDMR), acestea au fost refăcute și renovate cu bani grei de la bugetul statului român. Toate acestea, în timp ce numeroase castele, cazinouri, palate, cule românești au fost lăsate în paragină. Nici măcar în “Anul Brâncoveanu” (2014) nu s-au acordat fondurile necesare pentru refacerea unor biserici și palate construite de marele domnitor.

„Realizarea unui grup statuar, care să fie dezvelit la Alba Iulia, cu prilejul centenarului Marii Uniri, ar trebui să constituie un obiectiv esențial al guvernanților”

Majoritatea orașelor din Transilvania nu au statui, busturi și alte monumente construite în ultimii 25 de ani. Dacă n-ar fi cele ridicate în perioada interbelică și chiar în anii comunismului, piețele ar fi dominate doar de eroii altora. Nu au găsit autoritățile postdecembriste figuri eroice în istoria românilor?

Pe întreg teritoriul Transilvaniei s-au instalat zeci de busturi și alte monumente prin care sunt omagiați diverși lideri maghiari. Între aceștia, și un criminal de război, ucigaș de români, Albert Wass, omagiat la Odorheiul Secuiesc. De altfel, liderii UDMR nu s-au disociat niciodată de politica horthystă, nici de liderii lor comuniști. Cu complicitatea guvernanților români, în județele Harghita și Covasna s-a constituit “de facto” un “ținut secuiesc”, în care aplicarea legilor României este facultativă. În ultimii ani se acționează intens pentru legalizarea acestuia și constituirea unei enclave teritoriale pe criterii etnice. Confruntându-se cu această realitate, prefectul de Harghita a contestat în instanță mai multe hotărâri ale consiliilor locale din județ, privind autonomia “ținutului secuiesc”, deoarece încălcau Constituția, care prevede că România este stat național unitar. Guvernul Ponta nu numai că nu a acționat pentru impunerea legalității, ci l-a destituit, în august 2014, pe prefectul român, înlocuindu-l cu un prefect maghiar, susținut de UDMR. Am fost recent în cele două județe și am avut senzația că mă aflu în Ungaria. Presa, televiziunea, radioul, carțile din librării, toate făceau propagangă revizionistă ungurească. Nu numai în magazine, dar și la chioșcurile de pe trotuar, se vând hărți, vase, tricouri cu Ungaria Mare, în care Transilvania este parte a acesteia. Românii de aici sunt tratați ca străini și presați să plece cât mai repede și cât mai departe. În acest timp, oficialitățile de la București dau asigurări românilor că totul este în regulă, să nu se îngrijoreze, deoarece totul nu este decât o propagandă a “extremiștilor români”.   Integral pe ioanscurtu.ro

Publicat de România Breaking News – R.B.N. Press / romaniabreakingnews.ro

Surse: glasul.info,  ioanscurtu.ro, dantanasa.roioncoja.ro prin romaniabreakingnews.ro

,

În contextul procesului de destrămare a URSS-ului, ca urmare a politicii de glasnost și perestroika inițiate de catre Mihail S. Gorbaciov, drumul spre suveranitate și mai apoi spre independență a locuitorilor trăitori în spatiul dintre Prut și Nistru, a fost condus de o parte a elitei culturale autohtone, basarabene, reunită, mai apoi, sub stindardul Frontului Popular din Moldova (FPM) în contextul apariției și afirmării Fronturilor Populare în tot spațiul URSS.

[quote_right] Valentin Mândâcanu (Iulie 27, 1930, Mihăileni – Octombrie 29, 2012) filolog, lingvist, traducător și publicist din Republica Moldova.  a fost unul din cei 278 de semnatari ai Declarației de Independență a Republicii Moldova. [/quote_right]

Eseul intitulat „Veșmântul ființei noastre”, scris de Valentin Mândăcanu în 1988 și publicat în revista Nistru (publicație a Uniunii Scriitorilor din RSS Moldovenească, avea să impulsioneze și totodata să revoluționeze dezbaterea publică despre destinul limbii române la est de Prut.

Autorul eseului aducea în atenție faptul ca limba româna fusese supusă unui puternic proces de rusificare și combătea existența unei limbi moldovenești. Lupta începută de Valentin Mândăcanu va fi continuată de doctorii în filologie Constantin Tănase și Vasile Bahnaru care vor pleda pentru repunerea în uz a etnonimului român cu referire la adevarata identitate a moldovenilor basarabeni, precum și pentru utilizarea limbii moldovenesti în grafie latină în toate sferele vieții social-economice, alături de limba rusă, în spațiul RSSM.

Pe 27 mai 1988, Adunarea Generală a Scriitorilor din RSS Moldovenească a decis crearea Mișcării Democratice din Moldova în susținerea Restructurării (MDR), iar pe 3 iunie 1988 a avut loc ședința de constituire a Mișcării și s-au ales liderii.

MDR-ul a militat pentru susținerea proceselor de Perestroika și Glasnost în RSS Moldovenească, pentru recunoașterea unității limbii moldovenești si române și pentru reabilitarea tuturor clasicilor literaturii, picturii si muzicii moldo-române.

În anii 1988 – 1989, MDR-ul se va implica în efortul de a-i coaliza pe românii basarabeni și elita lor politico-culturală și economică în lupta pentru afirmarea și impunerea limbii moldovenești cu grafie latină ca limbă de stat, precum și în afirmarea identității românești.

Pe 20 mai 1989 se va desfășura, în Sala Mare a Uniunii Scriitorilor din RSS Molodovenească, ședința de constituire a Frontului Popular din Moldova (FPM), convocată de Grupul de inițiativă al MDR.

Frontul Popular din Moldova va deveni port-drapelul Mișcării de Renaștere Națională care va desfașura o suită de acțiuni publice de mare amploare, pe tot parcursul anului 1989, menite a impune conducerii politice de la Chișinau existența românilor ca majoritate a republicii, precum și a limbii române.

În contextul vremurilor, FPM a solicitat ca cetățenii din RSS Moldovenească și Republica Socialistă România, având în vedere faptul ca „poporul român și cel moldovenesc au o istorie seculară comună”, sa aiba „dreptul de a vizita reciproc locurile istorice, de a sarbatori împreuna evenimentele ce țin de trecutul comun”.

Folosirea noțiunilor de popor moldovenesc și limba moldovenească de catre reprezentantii FPM, în documentele oficiale, provenea din grija de a nu supara, mai mult decat era normal, autoritatile sovietice care vegheau cu strictete, totusi, în pofida vremurilor, la respectarea „binomului ideologic natiunea moldoveneasca/limba moldoveneasca-natiunea romana/limba romana”.

Problema limbii și a identității românești avea sa devină, încă din acel moment, nodul gordian al disputelor politice de la Chișinău în perioada de până la 27 august 1991, precum și dupa, fiind, totodată și mărul discordiei dintre Chișinău și București.

Problema „limbii” avea sa devină și un factor agravant al crizei dintre Tiraspol si Chișinău în perioada de până la proclamarea independenței. În contextul noilor raporturi româno-sovietice, de dupa 22 decembrie 1989, ministrul de Externe sovietic Eduard Sevardnadze a ținut să sublinieze, pe 6 ianuarie 1990, că în ceea ce priveste raporturile dintre RSSM și România, „noi ne-am inteles ca vor fi create condițiile care să faciliteze vizitele și contactele reciproce” dintre locuitorii de pe ambele maluri ale Prutului.

Opțiunea unei reunificări în fortă sau de alta natura, în acele clipe, nu s-a aflat pe agenda nici publică si nici secretă a noilor autorități române. Relațiile moldo-române aveau să capete o turnură nouă dupa ce în ianuarie 1990, la București, dupa 46 de ani de izolare forțată, s-a semnat Protocolul tratativelor dintre reprezentanții unor ministere și departamente din RSSM și România.

Incepea, astfel, o relatie bilaterala ce avea sa se dovedeasca a fi extrem de dificila pe parcursul celor doua decenii scurse si in care dosarul identitar avea sa joace un rol major. In contextul extrem de delicat, din punct de vedere politic, de la Chisinau, din primavara anului 1990, premierul Mircea Druc avea sa declare, in pofida convingerii ca „suntem o singura natiune, dar formam doua state”, ca, totusi, trebuie mai intai „sa facem cateva sute de intreprinderi mixte si sa punem la cale cateva zeci de mii de casatorii comune si apoi sa mai vorbim”.

Referindu-se la nevoia unei uniri grabnice între cele doua state, Mihai Rosseti de la Radio Vocea Americii se dovedea a fi extrem de realist și previzionar când declara, în iunie 1990, ca drumul spre unire „trebuie curățat și el poate fi curățat, întâi și întâi, cu ajutorul României” însă este nevoie de sprijinul unei mari puteri. Existenta Uniunii Sovietice scotea din discutie orice posibilitate de a se aborda problema unirii celor doua state românești.

La 27 aprilie 1990, Sovietul Suprem al RSSM a reintrodus steagul României ca drapel oficial al Republicii Moldova. La 23 iunie 1990, Sovietul Suprem de la Chișinău a luat în discutie proiectul Declarației cu privire la suveranitatea RSSM.

Declarația a fost adoptată în urma apelului nominal cu 240 de voturi pentru (64,69%), 16 împotriva (4,31%) și 27 abțineri (7,28%) dintr-un total de 380 de deputați aleși. Au lipsit 83 de deputați, dintre care 2 erau motivați, iar 5 deputați, prezenți la apel, nu au votat.

RSSM a fost declarata stat unitar și indivizibil, ale cărui frontiere „pot fi schimbate numai pe baza de acorduri reciproce între RSSM și alte state suverane, în conformitate cu voința poporului, adevarul istoric și ținându-se seama de normele dreptului internațional unanim recunoscute”.

Totodată, deputatul Alexandru Moșanu a dat citire textului Avizului Comisiei pentru aprecierea politico-juridica a Tratatului sovieto-german de neagresiune și a Protocolului adițional secret din 23 august 1939, precum și a consecințelor lui pentru Basarabia și Nordul Bucovinei, care întregea mesajul Declarației de suveranitate a RSSM.

Congresul al II-lea al Frontului Popular din Republica Moldova (FPM), desfășurat între 30 iunie – 1 iulie 1990, a readus în atenția opiniei publice interne și internaționale, ca urmare a rezoluției cu privire la repunerea în drepturi a etnonimului popor român și a glotonimului limba română, faptul că „vehicularea etnonimului ‘popor moldovenesc’ și a glotonimului ‘limba moldovenească’, atât în perioada dominației țariste, cât și în anii de teroare sovietică, a fost operată în scopul deznaționalizării românilor basarabeni și creării unei pseudoconștiinte, pentru a justifica anexarea pamânturilor românesti la Rusia și respectiv la URSS”.

FPM cerea ca „la preschimbarea buletinelor de identitate ale cetăațenilor Republicii Române Moldova, etnonimul ‘ROMÂN’ să fie pus în drepturile sale”.

Ideea de „Republica Româna Moldova” a fost o propunere a FPM nascută în vâltoarea evenimentelor din spatiul ex-sovietic și avea drept obiectiv edificarea unui stat la est de Prut în care populația trebuia să fie conștientă de identitatea sa etnică.

În contextul evenimentelor din spațiul RSSM, Institutul de Cercetări Social-Politice al CC al PCM a dat publicitații un sondaj de opinie, la 17 iulie 1990, în care se investiga atitudinea populației față de perspectiva unei uniri cu România.

La întrebarea „Ce atitudine aveți față de afirmatiile cu privire la unirea RSSM cu România?”, 82,5% au declarat că nu susțin așa ceva, 7,5% susțin unirea și 9% au refuzat să raspundă.

În continuarea chestionarului, 52% doreau o republică suverană in cadrul federatiei înnoite a URSS, 42% vroiau o republica moldovenească independentă si 5% o republica moldoveneasca în componența Romaniei.

Pe 16 decembrie 1990, peste 800.000 de romani s-au adunat la cea de-a doua Mare Adunare Nationala de la Chisinau si au cerut sa se declare independenta nationala a romanilor din teritoriile ocupate în condițiile în care articolul 8 al Actului Final de la Helsinki prevedea ca „toate popoarele au întotdeauna dreptul în deplina libertate, de a defini, atunci cand doresc și daca doresc, statutul lor politic intern și extern fără amestec din afara și de a urma așa cum doresc dezvoltarea lor politică, economică, socială și culturală”.

Trebuie menționat faptul că Senatul SUA, după cum scria cotidianul Moldova Suverană din 20 iunie 1991, a recomandat guvernului american:

„1. Să sprijine dreptul la autodeterminare al poporului din Moldova și nordul Bucovinei, ocupate de sovietici și să elaboreze o hotărâre în acest sens;

2. Să sprijine eforturile viitoare ale guvernului Moldovei de a negocia pașnic daca dorește o reunificare a Moldovei și nordului Bucovinei cu România așa cum s-a stabilit în Tratatul de pace de la Paris din 1920, conform normelor în vigoare ale dreptului international și Principiul 1 al Actului de la Helsinki”.

Președintele Republicii Moldova, Mircea Snegur, a efectuat prima sa vizită oficială în România în perioada 11 – 17 februarie 1991. La 12 februarie 1991, președintele Senatului României, Alexandru Bârlădeanu, a ținut să menționeze în prezenta lui Mircea Snegur, în plenul camerelor reunite ale Parlamentului, faptul ca prezența președintelui moldovean în Parlamentul României „deține, mai presus de aspectele protocolare, o valoare simbolică și o puternică încarcătură emțională” deoarece „nu pot fi eludate sau înabușite legaturile sufletești, care leaga românii de pe ambele maluri ale Prutului”.

În pofida faptului ca s-a vorbit în epocă, ca vizita președintelui Mircea Snegur ar fi avut loc și „la sugestia unor cercuri de la Kremlin” interesate ca FPM să nu „monopolizeze românismul”, în perspectiva alegerilor prezidențiale din RM, convorbirile au fost calificate „drept ‘un sfat’ între doi conducatori care doresc să amplifice cât mai mult legaturile între țările lor”.

Ana Blandiana, președinta Aliantei Civice, în numele opoziției politice din România, avea să declare, ulterior, cu referire la cele spuse de Mircea Snegur în finalul discursului său, că, totuși, „nu credem că suntem neamuri, noi credem că suntem aceeași ființă”.

Unirea dintre Republica Moldova și România avea să devină, pe masura curgerii evenimentelor în spațiul dintre Prut și Nistru, un ideal de neatins, o iluzie pentru unii dintre contemporani.

Mircea Snegur avea să declare într-un interviu, că elita politică de la Chișinău nu dorea sa realizeze unirea cu România. „Noi n-aveam de gând să ne unim cu România. Lucrul acesta trebuie să-l știe toți. Prea multe presupuneri se fac în jurul acestei chestiuni”, mărturisea Mircea Snegur.

În complicata și tumultoasa relație dintre cele două state, Congresul „Casa Noastra – Republica Moldova” organizat de către Alianța Civică din Republica Moldova, la 5 februarie 1994, a reprezentat începutul în forță al unei politici interne și externe a Republicii Moldova în care se va ține „seama de  noțiunile de ‘român’ și ‘moldovean'”.

Mircea Snegur a anuntat reorientarea politicii interne și externe a Republicii Moldova, iar în cuvântarea sa el s-a bazat pe date pseudo-istorice referitoare la „națiunea moldovenească”, „poporul moldovenesc” și a cerut înlocuirea Istoriei Românilor cu Istoria Moldovei.

În perspectivă, politica față de România va urmari ca ideea statalitatii Moldovei să fie întărită în timp ce „problema unirii va fi scoasă de pe ordinea de zi”.

Diferența de interpretare a Istoriei Românilor avea sa fie ridicată la rang de politica de stat în perioada 1994 – 2003, deoarece „poporul moldovean nu mai vrea sa fie moneda de schimb și nici jertfa cuiva, nu vrea sa mai auda cum țara lui e dorita ca teritoriu, de parca nu ar avea stăpani adevarați„.

Menționăm faptul ca adversarii Istoriei Românilor din spatiul moldav și-au adjudecat întregul arsenal de „argumente” născocite de Komintern în perioada interbelica și pe care, ulterior, și le-au însusit și reprezentanții istoriografiei sovietice.

Ideologia moldovenismului sau a „fundamentalismului moldovenesc”, precum și „proiectul lingvistic” al Kremlinului aveau să fie un eșec iar „31 august 1989” rămâne mai mult decat o data de referință în istoria spațiului moldav, ramâne ziua reafirmarii plenare a identității naționale, a conștiinței de neam și limbă.

Pe 7 iunie 1994, la inițiativa fracțiunii parlamentare a PDAM a fost abrogat Imnul de Stat al Republicii Moldova care era „Deșteapta-te, Române!”.

In contextul schimbării atitudinii politice a guvernanților de la Chișinău, prima tentativă de a introduce cursul de Istoria Moldovei în locul Istoriei Românilor s-a petrecut în primavara anului 1995 în guvernarea lui Andrei Sangheli când Istoria Românilor a fost înlocuită cu Istoria Moldovei, inclusiv din sistemul de cercetare științifică.

Tinerii au ieșit în stradă și a fost declanșată greva generală. Președintele Mircea Snegur a intervenit în dispută și a reusit să instituie un Moratoriu asupra dezbaterii subiectului.

În planul relațiilor bilaterale oficiale, dupa venirea la putere a PCRM și a președintelui Voronin, s-a înregistrat o „răceală” din ce în ce mai accentuată, ce a culminat cu un adevarat blocaj declanșat prin desființarea Comitetului Interministerial pentru relațiile Republicii Moldova cu România și aprobarea Comisiei interguvernamentale mixte moldo-române de colaborare economică, comercială și tehnico-științifică (aprilie 2003).

Partea moldoveană a încercat sa explice această asimetrie prin dorința de a impulsiona relațiile comercial-economice bilaterale, însă era evident faptul că este vorba de o decizie politică, prin care se dorea limitarea acțiunilor Romaniei în domeniile cultural, educațional etc.

În același timp, au fost înregistrate o serie de atacuri la adresa României lansate de autoritățile de la Chișinău la diverse forumuri europene în care se încerca descalificarea statului român ca țară modernă, cu aspirații occidentale, care nu se poate ridica la nivelul standardelor UE.

Totodata, procesul de „rusificare” înregistrat dupa 1993 în societatea moldovenească și cuprinzand toate domeniile vieții economice, culturale etc. avea să se accentueze dupa revenirea la putere a lui Vladimir Voronin, astfel încât în economia oficială s-a inregistrat o puternica ostilitate față de cooperarea cu omologi din România, dându-se prioritate firmelor și intereselor ruse și ucrainene.

În sectorul cultural și educațional procesul de rusificare s-a manifestat similar cu perioada de dinainte de 1989. Eforturile de integrare ale Republicii Moldova în UE, amplificate de către noua elită politică de la Chișinău, de dupa aprilie 2009, au readus într-o normalitate relațile dintre Bucurețti și Chișinău.

Relația dintre România și Republica Moldova s-a dovedit a fi in ultimii 25 de ani, prin prisma dosarului identitar și nu numai, extrem de dificilă și de cele mai multe ori, impredictibilă.

Ramâne, totuși, pentru eternitate și pentru adevarul istoric faptul că „proclamarea unui stat românesc independent pe teritoriile anexate cu forța în urma intelegerilor secrete stabilite prin Pactul Molotov – Ribbentrop reprezintă un pas decisiv spre înlaturarea pe cale pașnică a consecințelor nefaste ale acestuia, îndreptate impotriva drepturilor și intereselor poporului roman”, dupa cum se mentioneaza în Declarația de recunoaștere a Independentei Republicii Moldova (27 august 1991) de catre Guvernul României.

Pentru R.B.N. Press

Constantin Corneanu

Dr. Constantin Corneanu este Presedintele Asociatiei Europene de Studii Geopolitice si Strategice „Gheorghe I. Bratianu”

Articolul a fost publicat și pe Ziare.com

,

Poveștile cu autostrăzi din România fac deliciul jurnaliștilor: întotdeauna găsesc ceva senzațional de scris despre ele. Contractele de miliarde de euro ascund cârdășii dintre cele mai neașteptate. Materialele folosite se dovedesc a nu se ridica la înălțimea standardelor. Traseele încurcă socotelile agricultorilor, tăind fără milă suprafețele arabile…

Dar cel mai dureros este că tăvălesc sub buldozere și îngroapă sub tone de asfalt vestigii istorice pe care timpul le păstrase intacte de mii de ani. Vestigii care dovedesc că strămoșii noștri nu erau nici pe departe niște barbari, ci se numărau printre cele mai civilizate popoare din Europa.

Autostrada Sibiu-Nădlac ascunde multe secrete. Între Orăștie și Sibiu a fost descoperit un depozit de piese de bronz și fier, ce datează din secolele IX-VII î.e.n. Dr. Corina Borș, responsabilul științific al șantierului arheologic și muzeograf la Muzeul Național de Istorie al României declară că:

„Este pentru prima dată când o astfel de descoperire, de asemenea dimensiuni și de o asemenea complexitate, a fost făcută pe un șantier arheologic din România”.

La Șibot, în județul Alba, arheologii au descoperit o întinsă așezare romană din secolul II, unde nivelul de trai al locuitorilor era foarte ridicat. Casele lor aveau un sistem de podele suspendate pe sub care circula aerul cald, iar accesul în încăperi se făcea pe trepte. Orașul avea edificii somptuoase și un sistem de fortificații, și este considerat cel mai vechi din Transilvania. Arheologii înclină să creadă că locuitorii acestei așezări erau meșteșugari. Mărturie stau numărul mare de cuptoare în care se ardeau lutul și artefactele descoperite în zonă.

La nici 20 de kilometri depărtare de Șibot, la Turdaș, în Hunedoara, cercetătorii au descoperit un alt oraș fortificat, construit în anul 4.200 înainte de Hristos – adică mai vechi decât piramidele din Egipt! Iar o așezare neolitică unică în Europa a fost scoasă la lumină pe tronsonul 4 al Autostrăzii Sibiu-Orăștie.

Sit_arheologic

Sabin Luca, directorul Muzeului Brukental din Sibiu spune că:

„Așezarea de la Turdaș a fost un centru regional de producție și distribuție a ceramicii, iar «statuetele pe tron», care simbolizează regalitatea, au mai fost găsite doar în două – trei situri din Europa“.

Luca a mai afirmat că locuințele așezărilor neolitice descoperite aici erau suspendate la șase-opt metri înălțime din cauza inundațiilor și erau apărate de un sistem de fortificații care a rezistat cu succes calamităților, localnicii dovedind cunoștințe inginerești deosebite. De asemenea, s-a putut dovedi existența în acea perioadă (4.200 înainte de Hristos!!!) a metalurgiei cuprului.

O altă descoperire uimitoare a fost adusă la lumină pe traseul viitoarei autostrăzi Transilvania, la Biharia, unde săpăturile au fost făcute folosind cea mai modernă metodă de prospecțiune – magnetometria, un fel de „radiografie“ a subsolului.

Așa s-au găsit urmele celei mai vechi civilizații dacice din Țara Crișanei, de acum 2.600 de ani. Istoricii spun că descoperirea e extrem de valoroasă, dovedind că dacii, strămoșii neamului românesc, au trăit în spațiul transilvan încă din preistorie.

Dar cel mai valoros vestigiu găsit e o tabletă din lut ars scrijelit, reprezentând cel mai probabil prima formă de scriere, de acum 7.500 de ani – mai veche decât scrierea sumeriană, cea despre care se crede că e cea mai veche din lume, datând din anul 3.200 î.e.n.

Și lista minunilor de același gen rămâne deschisă. Ce hotărâre au luat oficialitățile în legătură cu autostrada și cu protejarea acestor vestigii prețioase?

La Șibot, așezarea romană este tăiată în două de DN7, dar autostrada vine să o îngroape pe toată lungimea. Culmea e că aceasta merge paralel cu DN7 până exact în locul unde este situl arheologic, acolo traversează drumul național, își râde de istorie, trece peste râul Cugir, pentru ca peste numai 400m să se întoarcă spre sud, îndepărtându-se de DN7.

Sit_arheologic2

De ce se construiesc două pasaje inutile, astfel că autostrada A1 se încalecă în mod inutil de două ori cu DN7, pe o distanță de numai 400m, doar pentru ca să treacă și peste situl arheologic? Și din păcate, aceasta nu e o situație singulară.

În unele cazuri, o deviere de 10-20 de metri ar fi fost de ajuns pentru a se evita distrugerea unor importante situri, dar Ministerul Culturii și administratorii muzeelor care coordonează șantierele arheologice se pare că răspund, ca și în alte cazuri (cum ar fi Roșia Montană), doar la comenzi politice și șpăgi consistente.

După 20 de ani de bătut pasul pe loc, se construiește cu o grabă suspectă o autostradă care trece exact peste locurile în care a apărut și s-a dezvoltat cea mai veche civilizație din partea aceasta de lume.

Pe data de 18 septembrie 2012, reprezentanții grupului informal de gândire și de acțiune „România Vie“ au înaintat Ministerului Culturii un document prin care protestau împotriva distrugerii importantelor situri arheologice neolitice și romane de pe traseul autostrăzii A1, pe secțiunea dintre Sibiu și Orăștie. Încă nu a primit nici un răspuns.

Locurile unde a apărut prima dată scrisul în lume se vor «conserva» definitiv în fundația noii autostrăzi. La fel și așezările milenare care dovedesc originile poporului român. E drept că înțelepții spun că cel mai bine este să trăim în prezent. Dar dacă istoria pe care o învățăm în prezent nu este cea adevărată? Dacă ceea ce am afla despre trecut ar schimba radical prezentul?

Sit_arheologic3

Sit_arheologic4

Sit_arheologic5

Avem mijloace avansate pentru a ne dezvolta cunoașterea, dar nu le folosim la adevărata lor valoare. Ziarele au vuit la fiecare informație primită din partea arheologilor, dar nu au scos o vorbuliță despre trecutul care este îngropat sub autostrăzi. Rămâne de văzut ce e mai important: adevărul istoric ce sapă în adâncurile timpului sau zidirea unui drum ce duce spre în afară?

Video:

 Sursa:misatv.ro

Foto: Misa Tv, R.B.N.Press

,

RUSIFICAREA

Rusificarea este adoptarea voluntară sau silită a limbii ruse sau a altor atribute rusești de către comunitățile neruse.
Acest articol se referă la rusificarea românilor în urma anexării Basarabiei de către trupele țariste în 1812 și a reanexării sale în 1944 de către trupele bolșevice. Partidul Comunist al Uniunii Sovietice a impus abuziv modelul propriei sale civilizații: formarea și educarea unui om nou – homo sovieticus prin lipsirea românilor din stânga Prutului de limbă, alfabet, cultură, istorie și tradiții .

Cel mai eficient mijloc de rusificare a fost școala pentru tineri și instituțiile cultural-educative pentru populația adultă. Instituțiile cultural-educative din sistemul suprastructurii totalitariste sovietice au avut ca scop propagarea comunismului, conținutul spiritual fiind înlocuit de cel politic, bazat pe atitudinea de clasă în aprecierea fenomenelor și evenimentelor, prioritatea politicii partidului comunist, concepția moralei comuniste.

FUNDAL ISTORIC

Domnitorul Lațcu (aproximativ 1365-1373), fiul primului domnitor al Moldovei, era recunoscut de către Sfântul Scaun ca „Duce al Moldovei” printr-o scrisoare în care se adăuga că Moldova este parte a națiunii vlahe (române): dux Moldavie partium seu nationis Wlachie.

Cronicarul polonez Jan Długosz afirma în 1476 că moldovenii și valahii „au aceleași limbă și obiceiuri”. Trimiteri la o așa-numită „limbă moldovenească” pot fi găsite în lucrări timpurii precum cea a lui Grigore Ureche Letopisețul Țării Moldovei, unde autorul notează că de fapt această limbă este vorbită de moldoveni, valahi și vlahii transilvăneni.

Miron Costin, în lucrarea sa De neamul moldovenilor, afirmă că națiunea română trăiește în Moldova, Muntenia și ținuturile ungurești și mai notează că, deși oamenii din Moldova se autodenumesc „moldoveni”, ei își numesc limba „românească”, nu „moldovenească”.

Marele cărturar Dimitrie Cantemir afirmă în Descriptio Moldaviae (Berlin 1714) că moldovenii vorbesc aceeași limbă cu valahii și transilvănenii. Cantemir este primul care introduce ideea că anumite cuvinte românești au rădăcini dacice.

Karl Marx și Friedrich Engels spuneau la mijlocul secolului al XIX-lea că „valahii și daco-românii constituiau masa principală a populației teritoriului între Dunărea de Jos și Nistru” și că „țării vechi și noi ai Rusiei” se tem să recunoască acest lucru și obligă prin forță moldovenii să se rusifice.

RUSIFICAREA GUBERNIEI BASARABIA

În primii ani ai ocupației țariste de după 1812, peste 95% din populația regiunii era românească, iar limba română a fost acceptată ca limbă oficială în instituțiile basarabene, alături de limba rusă.
Treptat, limbii ruse a început să i se acorde o tot mai mare importanță.

Conform autorităților imperiale, din 1828 actele oficiale au început să fie publicate numai în limba rusă, iar pe la 1835, s-a acordat un termen de 7 ani în care instituțiile statului mai puteau accepta acte redactate în limba română.

Limba română a mai fost acceptată ca limbă de predare în învățământul public până în 1842, din acest moment statutul ei devenind unul de obiect secundar. Astfel, la seminarul din Chișinău limba română s-a regăsit printre materiile obligatorii de studiu (10 ore pe săptămână) până în 1863, când catedra respectivă a fost desființată. 

La Liceul nr. 1 din Chișinău, elevii aveau posibilitatea să aleagă studiul uneia dintre următoarele limbi: română, germană și greacă până pe 9 februarie 1866, când autoritățile imperiale au interzis studierea limbii române, oferind următoarea explicație: „elevii cunosc această limbă în modul practic, iar învățarea ei urmărește alte scopuri”.

Prin 1871, țarul a emis un ucaz „Asupra suspendării studierii limbii române în școlile din Basarabia” deoarece „în Imperiul Rus nu se studiază limbile locale”.Autoritățile țariste, spre deosebire de cele sovietice, preferau ca marea masă a poporului, țărănimea, necunoscătoare multe decenii (din 1812) de limbă rusă, să rămână în ignoranță, decât să i se deschidă școli primare în propria-i limbă. Autoritățile țariste au ridicat o cortină de fier la granița de pe Prut cu România.

Anexarea unei părți a Principatului Moldovei la 16 mai 1812 -aflat sub suveranitate otomană- a dus și la o dezrădăcinare cultural-lingvistică, împiedicând evoluția firească alături de poporul care în 1859 s-a unit cu Valahia prin dubla alegere a domnitorului român Alexandru Ioan Cuza.

Moldovenismul, care în condițiile separatismului statal medieval era o versiune geografică a românismului întins și în alte provincii, dobândea în Gubernia Basarabia valențe deosebitoare. Datorită acestei concepții special menită să provoace dezorientare, populația românească dintre Prut și Nistru este obligată să-și caute rădăcinile exclusiv în moștenirea strict provincială de până la 1812 și să uite de frații români din fostul Principat al Moldovei.

 În aceste condiții, fondul cultural-lingvistic al acestei populații se limitează la cel mult scrierile cronicarilor din Moldova, mai ales la limba și creația populară, care nu au trecut prin fazele de dezvoltare a literaturii române moderne. Prin urmare, întreaga cultură și literatură română, chiar și cea dezvoltată în afara frontierelor politice, de exemplu contribuțiile Școlii Ardelene, este repudiată ca un corp străin.

Imperiul Rus împiedică dezvoltarea intelectualității locale autentice și impune conceptul de limbă moldovenească, având la baza graiul popular și cronicăresc rudimentar, nemodelat de cultura modernă.

Acest grai popular va fi transformat în perioada sovietică în limbă oficială, mai întâi în Republica Autonomă Moldovenească din Ucraina, apoi în R.S.S. Moldovenească, urmând ca Republica Moldova să păstreze această moștenire a subjugării sovietice prin adoptarea limbii moldovenești ca limbă de stat.

Prin urmare denumirea limbii ca moldovenească reprezintă un produs al rusificării ținutului.

APARE O LIMBĂ MOLDOVENEASCĂ HIBRID

Deoarece această limbă rudimentară nu putea sluji, în Gubernie, în domenii ale economiei, administrației, politicii, culturii, literaturii, etc., este împănată masiv cu rusisme. Apare astfel o limbă moldovenească hibrid (folosită și azi) care dobândea deseori forme ridicole și era considerată principalul element definitoriu al națiunii moldovenești. 

Această limbă era (este) diferită de limba folosită în Principatul Moldovei cu alfabet chirilic și apoi latin.

RUSIFICAREA IN  R.S.S MOLDOVENEASCĂ

A avut loc revizuirea fondului de cărți: literatură română considerată străină a fost confiscată și înlocuită cu literatură de propagandă ruso-sovietică, fapt ce a dus la imposibilitatea perpetuării conștiinței naționale și la apariția românofobiei în rândul românilor.

 Istoricul Ion Constantin afirmă : “Combaterea românofobiei este o cerință inexorabilă a procesului istoric de apropiere și reintegrare a românilor de dincoace și dincolo de Prut “.ANII 1945-1950
Anii 1945-1950 sunt considerați de istoriografia națională ca o etapă aparte a istoriei contemporane: reinstaurarea regimului totalitar-comunist.

 În această perioadă au avut loc evenimente care au zguduit românismul din Basarabia: seceta, foametea organizată de ruși, colectivizarea gospodăriilor individuale țărănești din dreapta Nistrului, lichidarea chiaburimii (țărani înstăriți) ca clasă, deportarea a mii de oameni.

 Genocidul fizic a fost completat de cel cultural și spiritual: acești ani reprezintă momentul de ruptură al evoluției firești a românilor basarabeni (est-moldoveni) și includerea lor forțată în sistemul statului sovietic (URSS).

După 1944 a început lichidarea sistemului educațional existent în Basarabia în 1918-1940 și 1941-1944. În interpretarea bolșevică acest sistem a avut rolul de a întuneca și româniza populația băștinașă moldovenească. Se iau măsuri extraordinare: interzicerea activităților instituțiilor naționale, se naționalizează întregul fond de cărți, se curăță bibliotecile de literatură anti-sovietică și sunt distruse cărțile românești.

CADRE DE CULTURALIZARE

Se începe asigurarea cu cadre noi a instituțiilor cultural-educative sovietice, pe baza originii sociale și a loialității față de regim, mai puțin conta pregătirea intelectuală.Datorită refugierii în România] sau a eliminării cadrelor naționale, a decimării și ostracizării intelectualității, în Republică s-a format un vid intelectual ducând la degradarea intelectuală a întregii societăți.

S-a trecut la recrutarea de cadre comuniste, ajungând ca aceștia să reprezinte 62% în anii ‘50. În anul 1945 este creat Comitetul pentru afacerile instituțiilor cultural-educative pe lângă Consiliul Comisarilor Poporului al RSSM și se organizează comisii corespunzătoare în cadrul comitetelor executive ale sovietelor județene, raionale, orășenești și sătești.

În ceea ce privește componența națională a cadrelor de culturalizare se observă o decreștere considerabilă a ponderii românilor, astfel în 1947 din 1841 de lucrători 1045 erau români; în 1949 (după doar 2 ani) din 2245 de lucrători doar 1024 erau români (sub 50%)].

La conducerea sistemului situația era și mai gravă: în 1949 din 67 de șefi ai direcțiilor raionale și orășenești de cultură doar 16 erau români. Restul erau funcționari ideologici ne-băștinași, educați în spiritul șovinismului velicorus, specialiști în deznaționalizarea și rusificarea populației locale. În cadrul Comitetului pentru afacerile instituțiilor cultural educative, din cadrul Consiliului de Miniștri al RSSM, situația era asemănătoare.

ROMÂNII DEVIN MINORITATE

Copii basarabeni, deportați în Siberia pe 6 iulie 1949, la vreo lună după deportare. Fotografie de la Muzeul Național de Istorie, Chișinău.

Scopul suprem al noilor autorități era soluționarea definitivă a „problemei basarabene” prin crearea unui tip nou de „intelectual” care să trateze cultura drept un domeniu obișnuit al vieții sociale, coordonată și dirijată conform necesităților partidului.

Se începe procesul de transformare a populației locale românești într-o minoritate prin mai multe metode:

 emigrarea forțată peste Prut

 exterminarea basarabenilor folosiți drept „carne de tun” în operațiunile militare ale Armatei Roșii.

 foametea organizată.

 deportări. În primii ani postbelici majoritatea celor deportați au fost învinuiți de „naționalism”, adeziune la diferite „partide burghezo-naționaliste”.

 colonizări permanente cu diferiți „specialiști”.

 alte colonizări.

 propagandă culturală de genul: „ocuparea temporară” a Republicii inițial de către „regimul ocupanților burghezo-moșierești ai României regale” și apoi de către „ocupanții germano-români”.

Ion Constantin notează că „rezistența deosebită la asimilare a țăranilor basarabeni a făcut ca românii din RSS Moldovenească – locuind în cea mai mare parte la țară – să fie printre etniile din imperiul sovietic care au provocat cele mai multe dificultăți regimului de la Moscova.

ROMÂNOFOBIE”

Românofobia a devenit doctrina ideologiei de stat și o idee obsedantă a întregului sistem de educație și instruire, având drept chintesență sloganul „naționaliștii moldo-români sunt dușmanii de moarte și călăii poporului moldovenesc, trădătorii intereselor sale naționale”.

Activitățile propagandistice vizau ștergerea din memoria basarabenilor a urmelor criminale lăsate de regimul sovietic în perioada ocupației din 1940-1941 (crimele și atrocitățile comise împotriva celor care nu erau loiali puterii sovietice, dezgroparea de către autoritățile române a mormintelor jertfelor terorii staliniste în Chișinău sau în alte zone, deportările de la 13 iunie 1941, distrugerea obiectivelor economice și culturale de către trupele sovietice aflate în retragere de pe teritoriul Basarabiei în iulie 1941).

În cadrul plenarei a V-a a CC al PC(b)M din 23 mai 1945 s-a hotărât desfășurarea unei vaste campanii antiromânești: „Plenara obligă biroul CC al PC(b)M, comitetele județene, orășenești și raionale de partid să intensifice activitatea în vederea demascării în presă și pe cale orală a crimelor comise de ocupanții româno-germani și acoliții lor – naționaliștii moldo-români. 

Pe baza faptelor și a exemplelor concerte se va explica populației esența tâlhărească și de jaf a cuceritorilor germano-români, se va explica sistematic oamenilor muncii că numai în statul sovietic le sunt asigurate libertatea politică, bunăstarea și dezvoltarea culturii. Li se va explica tuturor oamenilor muncii că naționaliștii moldo-români sun dușmanii de moarte și călăii poporului moldovenesc, trădătorii intereselor sale naționale”.

Pentru implementarea românofobiei s-au folosit mai multe metode, mult mai brutale decât cele din timpul imperiului țarist:

 închiderea granițelor.

 izolarea culturală totală de România.

 propagandă culturală: popularizarea unei noi istorii revizuită prin prisma discursului sovietic și prin perspectiva noii „prietenii multiseculare” dintre „poporul rus și poporul moldovenesc”.

O armată de noi cadre utilizau frecvent expresii ca „teroare”, „sclavie”, „colonie a României”, „cotropitori români” cu referire la jandarmi, funcționari corupți, care i-ar fi umilit pe basarabeni prin bătăi și alte acte abuzive.

 Aceste bătăi, care au avut loc sporadic în toată România Mare, a căpătat în Moldova dintre Prut și Nistru, sub influența propagandei sovietice, caracterul unei drame naționale.

Concomitent se falsifica rolul istoric al Rusiei în raport cu Moldova: Rusia devine un prieten al Moldovei din cele mai vechi timpuri, fiind prezentată ca cea care a jucat un rol progresiv și decisiv în istoria Moldovei, devenind „fratele mai mare”, justificându-se astfel anexarea țaristă din 1812 și apoi reanexarea sovietică a Basarabiei.

APARIȚIA “NAȚIUNII SOCIALISTE MOLDOVENEȘTI”

Datorită victoriei ruse (împreună cu aliații săi) asupra Germaniei naziste, Stalin a încurajat și exploatat intens patriotismul rus pus în slujba rezistenței anti-germane.

În discursul său din 24 mai 1945 Stalin proclama poporul rus drept națiunea cea mai eminentă din Uniunea Sovietică, discurs care a dus la startul unei intense companii de exaltare a virtuțiilor acestui popor, ajungându-se la ideea că rușii sunt un popor mesianic care au asigurat o societate nouă și un viitor luminos nu numai popoarelor înrobite din URSS dar și întregii lumi.

Prin urmare, este necesar ca dragostea pentru poporul rus să fie mai mare decât dragostea pentru propria națiune. Se propagă masiv idei artificiale despre reunirea poporului moldovenesc, statalitatea sovietică moldovenească, formarea națiunii socialiste moldovenești.

 Potrivit istoricului Ion Constantin, poporul moldovenesc, după ce i s-a dăruit statalitatea sovietică, reunit și promovat la rang de națiune socialistă, este sortit contopirii cu masele rusești, fenomen ce a dus la apariția românofobiei la români și la pierderea identității naționale.

RUSIFICAREA REPUBLICII MOLDOVA

Deși în perioada 1991-2001 s-au făcut progrese simțitoare în însușirea de către masa poporului din Moldova a valorilor comune ale limbii și culturii române, clasa politică este cea care frânează acest proces.

Rusificată și ea, clasa politică utilizează mijloace democratice pentru apărarea conceptului și acțiunii politice a moldovenismului adus de ruși, întreținând artificial o situație confuză în rândul populației.
Cantonarea în moldovenism ca hotar despărțitor de românism este o manevră politică pentru a asigura pârghiile puterii noilor conducători ai Moldovei, unii fiind dispuși chiar să vasalizeze Moldova de Rusia.
Moldovenismul ca viziune politică a fost un concept etno-cultural menit a netezi calea rusificării populației române dintre Prut și Nistru pe principiul „Divide et impera” („divide și cucerește”, „dezbină și stăpânește”)].

Bibliografie

 Valentin Burlacu – Instituțiile cultural-educative din R.S.S. Moldovenească – Instrument de rusificare (1944-1950), în Destin românesc, nr. 2/2002, pagina73
 Gheorghe Negru – Politica etnolingvistică a R.S.S. Moldovenească, 2000
 Apostol Stan – Procesul de rusificare a Basarabiei, în Destin românesc, nr. 3/2001, pagina 149.

 Sursa primara: cersipamantromanesc.wordpress.com

 Surse: Basarabia literara md. si  Wikipedia, enciclopedia liberă

Video:

foto: istoria.md

,

A  MAI  CIRCULAT  SI  TREBUIE  SA  CIRCULE  IN  CONTINUARE , PANA  VA  AJUNGE  LA  URECHILE  SI  CONSTIINTA  FIECARUI ROMAN !

PREAMBUL:

M-am întrebat de multe ori care este motorul schimbărilor pozitive într-o societate și trebuie să recunosc că de cele mai multe ori sunt tinerii, care refuză să accepte un adevăr relativ, mincinos, contestabil. Ei sunt cei ce nu sunt legați de interese politice ori religioase de moment, ei sunt cei ce caută un adevăr absolut. Deci pe ei îi îndemn să-și întrebe profesorii de istorie și de limba română:

– Cât la sută din Dacia a fost cucerită de romani? Și dacă profesorul știe răspunsul: 14 % din teritoriul Daciei (care se întindea de la vest la est, de la lacul Constanța-Elveția de azi și până dincolo de Nipru).

Urmează altă întrebare:
– Câți ani au ocupat romanii acei 14% din teritoriul Daciei? Și dacă profesorul va răspunde: numai 164 ani, atunci puteți merge la următoarea întrebare:

– Soldații „romani” chiar veneau de la Roma și chiar erau fluenți în limba latină ?
Aici le va fi și mai greu să vă răspundă, căci acei soldați „romani” vorbeau orice limbă numai latina nu!

Cohortele aflate pe pământul Daciei cuprindeau soldați din diferite părți ale imperiului roman, uneori foarte îndepărtate. Găsim Britani din Anglia de azi, Asturi și Lusitanieni din peninsula Iberică, Bosporeni din nordul Mării Negre, Antiocheni din regiunile Antiochiei, Ubi de la Rin , din părțile Coloniei, Batavi de la gurile acestui fluviu, Gali din Galia, Reți din părțile Austriei și Germaniei sudice de azi, Comageni din Siria, până și Numizi și Mauri din nordul Africii (C.C..Giurescu, Istoria Romanilor, I, 1942,p.130).

Și ultima întrebare: – Cum a fost posibil ca într-un așa de scurt interval istoric TOATĂ populația Daciei să-și uite limba și să învețe o limbă nouă, limba latină , de la niște soldați „romani” care nici ei nu o vorbeau?

Când toate popoarele civilizate din lume inițiază, desfășoară și promovează valorile istorice care le îndreptățesc să fie mândre de înaintașii lor, găsim opinia unor astfel de „adevărați români”, care, nici mai mult, nici mai puțin, spun despre formarea poporului daco-român: „soldații romani au adus femeile și fetele dace în paturile lor și așa s-au născut generații de copii, care învățau numai limba latină de la tatăl lor, soldatul „roman”…

Cum or fi venit ele din Moldova de azi, din Basarabia, de pe Nistru, Bug și de pe Nipru, acele soții și fete de traco-geți și carpi, de la sute și sute de kilometri depărtare ca să fie „fecundate” de soldații „romani”?

După părerea stimabililor, femeile daco-gete erau și „curve”, ba chiar și mute, nefiind în stare să-și transmită limba strămoșească copiilor lor! Cât despre noi, urmașii lor, cum ne-am putea numi altfel decât „copii din flori” apăruți dintr-o aventură amoroasă a întregii populații feminine daco-gete, la care masculii autohtoni priveau cu „mândrie”, așteptând apariția „sâmburilor” noului popor și grăbindu-se, între timp, să învețe cât mai repede și mai bine noua limbă, limba latină , când de la soții, când de la fiicele lor (iubite ale soldaților romani cuceritori) ba chiar și direct, de la soldații romani năvălitori ce le-au înjosit căminele.

La Centrul Cultural Român [din New York], pe data de 26 octombrie 1999, am aflat de la o altă somitate, de origine română, prof.dr. în arheologie Ioan Pisso, că dacii au învățat latina , de la romani, prin băile de la Sarmisegetuza lui Traian! De ce prin băile romane și de la niște soldați cam fără haine pe ei? Nu prea știu ce a vrut să spună stimabilul profesor din Cluj despre bărbații daci, dar cred că nici un român, nici măcar în joacă, nu are voie să facă o astfel de afirmație decât dacă….

De fapt tot dânșii ne spun că ne tragem din „doi bărbați cu… brațe tari”! Astfel de declarații „istorice” te fac să-ți dorești să fii orice, numai român nu!

Domnilor , Dacia a fost cotropită de romani în proporție de numai 14% și pentru o perioadă istorică foarte scurtă, de 164 de ani. 86% din teritoriul Daciei nu a fost călcat de picior de legionar roman. Este greu de crezut că într-o așa de scurtă perioadă istorică, dacii să fi învățat latina , fără ca pe 86% din teritoriul lor să-i fi întâlnit pe soldații romani. Dar dacă nu de la romani au învățat dacii latina , atunci de la cine? – se întreabă aceiași demni urmași ai lui Traian?

Herodot ne spune că cel mai numeros neam din lume după indieni erau tracii. Dio Casius ne spune și el: „să nu uităm că Traian a fost un trac veritabil. Luptele dintre Traian și Decebal au fost războaie fratricide, iar Tracii au fost Daci”. Faptul că dacii vorbeau ” latina vulgară”, este „un secret” pe care nu-l știu numai cei ce refuză să-l știe. „Când sub Traian romanii au cucerit pe daci la Sarmisegetuza n-au trebuit tălmaci, afirmă Densușianu și asta schimbă totul. Deci dacii și romanii vorbeau aceeași limbă!” Dacă astăzi se consideră că 95% din cunoștințele acumulate de omenire sunt obținute în ultimii 50 de ani, să vedem cum și noțiunile noastre despre istoria poporului daco-român pot evolua. Când nu de mult s-a publicat teoria evoluției speciei umane în funcție de vechimea cromozomală, s-a ajuns la concluzia că „prima femeie” a apărut în sud-estul Africii.

Următorul pas uriaș a fost în nordul Egiptului, iar de aici, în Peninsula Balcanică. Când profesoara de arheologie lingvistică Marija Gimbutas, de la Universitatea din Los Angeles , California , a început să vorbească despre spațiul Carpato-dunărean ca despre vatra vechii Europe, locul de unde Europa a început să existe, am fost plăcut surprins și m-am așteptat ca și istoricii noștri să reacționeze la fel. Dar, din partea lor am auzit numai tăcere. Când profesorii Leon E. Stover și Bruce Kraig în partea „The Indo-European heritage”, apărută la Nelson-Hall Inc., Publishers , 325 West Jack son Boulevard, Chicago , Illinois 60606 , vorbesc la pagina 25 despre Vechea Europă a mileniului 5 î.d.H., care-și avea locul în centrul României de azi, să nu fim mândri? Când studiile de arheologie moleculară ne îndreptățesc să ne situăm pe primul plan în Europa ca vechime, nu-mi este ușor să le răspund unor persoane care nu citesc nici ceea ce spun inteligent alții despre noi și nici măcar ce scriu eu. Studii impecabile cromozomale, la nivel de mitocondrie, folosind PCR (polimerase chain reaction), pot determina originea maternă a unor mumii vechi de sute și mii de ani.

Teoria genoamelor situează spațiul carpato-dunărean ca fiind, nici mai mult nici mai puțin decât, locul de unde a început Europa să existe, locul unde acum 44.000 de ani sosiseră primele 3 Eve și primul Adam. Când am scris „Epopeea Poporului Carpato-dunărean” și volumele „Noi nu suntem urmașii Romei”, „În căutarea istoriei pierdute” și „Călătorie în Dacia – țara Zeilor”, m-am bazat pe astfel de cercetări, dar și pe cartea unei somități în domeniul preistoriei Europei, D-l V. Gordon Childe, profesor la Universitatea din Oxford , Anglia , căruia i se publica, în anul 1993, la Barnes&Noble Books, New York , „The History of Civilization” , „The Aryans”. El explorează într-un mod fascinant originea și difuzarea limbilor în Europa preistorică. Între paginile 176-177 publică și o hartă arătând leagănul aryenilor în timpul primei lor apariții; și minune mare, spațial Carpatodunărean este cel vizat! Când roata, plugul, jugul, căruța cu două, trei și patru roți apar pentru prima dată în lume pe teritoriul nostru, dacic, când primul mesaj scris din istoria omenirii se găsește tot pe teritoriul nostru, la Tartaria, când primii fermieri din Europa sunt descriși pe același spațiu, într-o perioadă când Anglia abia se separa de continent și din peninsulă devenea insulă – 6,500 î.d.H., (vezi John North, „A new interpretation of prehistoric man and the cosmos”, 1996, Harper Collins Publishers, 1230 Avenue of Americas , New York , 10020, Chronology), nu-ți vine a crede că tocmai cei pentru care aduni aceste informații formidabile despre poporul și spațiul pe care îl ocupa țara noastră, te decepționează!

Nu de mult, la Primul Congres Internațional de Dacologie, București, hotel Intercontinental, domnul profesor doctor în istorie Augustin Deac ne vorbea despre „Codex Rohonczy”, o cronică daco-românească, însumând 448 pagini, scrisă în limba română arhaică, ” latina vulgara”, cu alfabet geto-dac.. Pe fiecare pagină se aflau scrise circa 9-14 rânduri. În text sunt intercalate 86 de miniaturi executate cu pana, care prezintă diferite scene laice și religioase. Direcția scrierii este de la dreapta la stânga și textul se citește de jos în sus. Descoperim că în bisericile vechi, daco-românești, cultul ortodox se exercita în limba ” latina vulgară”, chiar până în secolele XII-XIII, când s-a trecut la oficierea cultului în limbile greacă și slavonă. Codexul cuprinde mai multe texte, ca „Jurământul tinerilor vlahi”, diferite discursuri rostite în fata ostașilor vlahi înaintea luptelor cu migratorii pecenegi, cumani, unguri, o cronică privind viața voievodului Vlad, care a condus Vlahia între anii 1046-1091, imnul victoriei vlahilor, conduși de Vlad asupra pecenegilor, însoțit de note muzicale etc. Atunci se miră și se întreabă, pe bună dreptate, domnul profesor doctor în istorie Augustin Deac: „de ce institutele de specialitate ale Academiei Române au rămas pasive la descoperirea și descifrarea acestui document istoric, scris în limba dacoromână, latina dunăreană, într-un alfabet geto-dacic existent de milenii, cu mult înaintea celui latin al romanilor?” Dar, după orientarea ideologică ce o au, cei sus amintiți ar fi preferat ca acest diamant să nu se fi descoperit. Academia Română ar fi trebuit să organizeze o mare sesiune științifică cu caracter nu numai național, cât mai ales internațional. Dar și ei, la fel ca și „românii adevărați”, vajnici urmași ai lui Traian, vor să arate omenirii ce înseamnă să fii umil și să-ți disprețuiești strămoșii, trecutul și neamul…

Faptul că NOI, Românii, suntem strămoșii tuturor popoarelor latine și nicidecum o rudă marginală a latinității, ar trebui să ne facă să ne mândrim și nicidecum să căutam contra argumente, precum cei lipsiți de înțelepciune care își taie cu sârg craca de sub picioare…

Cu deosebită stimă,

Pentru RBN Press – Dr. Napoleon Săvescu, Fondator & Președinte al „Dacia Revival International Society” of New York

© Copyright 2012 - ROMÂNIA BREAKING NEWS - RBN Press