ROMÂNIA BREAKING NEWS

Tacticile de luptă ale voievozilor români studiate la academiile militare din străinătate au dispărut din manualele de istorie, cu tot cu luptă!

Tacticile de luptă ale voievozilor români studiate la academiile militare din străinătate au dispărut din manualele de istorie, cu tot cu luptă!

Despre falsificarea istoriei în manualele românești – un articol de Corneliu Riegler

În Istoria României (1947), Graur subliniază de cel puțin cinci ori, pe parcursul a trei pagini, originea latină a limbii române: „structura limbii române este o continuare a structurii limbii latine”, „Limba română nu este decât o desvoltare a limbii latine”, „Într-adevăr, elementele morfologice sunt în cea mai mare parte latinești”, „În diferite perioade, limba română a suferit și influențe latine și neolatine”, „iar influența franceză, inițiată de fanarioți, revarsă cuvinte (neo)romanice cu duiumul”, etc. Singura afirmație „reprobabilă” ar putea fi aceea că vocabularul limbii române „este mai mult nelatin”.

Cu toate acestea, conform statisticii lingvistului român, Dimitrie Macrea (Dicționarul limbii romîne moderne, publicat în 1958) din cca. 50.000 de cuvinte, elementele latine sunt 20,02%, deci mai puțin de jumătate și chiar de sfert. Statistica este citată de Lucian Boia în De ce este România altfel, Editura Humanitas, București, 2012, p.12. Boia susține chiar că limba română „este, evident, o limbă romanică: totuși cea mai puțin latină dintre limbile latine”; de asemenea, în ceea ce-i privește pe vorbitori, profesorul bucureștean afirmă că: „E greu de spus cât sânge roman au românii, dar că au mai mult sânge slav decât roman este de domeniul evidenței”.

Lucian Boia, amintește că Traian (98-117), „împăratul cuceritor, era spaniol”, în fapt, este primul împărat roman care nu s-a născut în Italia, ci în orașul Italica, provincia Baetica, din sudul Hispaniei, într-o colonie romană dintr-un tată roman și o mamã iberică, „vorbind prost latinește” (vezi Dumitru Tudor, Figuri de împărați romani, vol. II, Editura Enciclopedică Română, București, 1974, p. 6.) Limba română a suferit o relatinizare mai ales prin intermediul neologismelor provenite din limba franceză. Această relatinizare este cenzurată în manualele de istorie sau în cele de limba română de liceu, pentru a nu mai vorbi despre cele de gimnaziu.

Romanitatea/ latinitatea stau în origine și relatinizare prin intermediul francezei, mai cu seamă în secolul XIX. Ca latini ortodocși, valahii și muntenii foloseau în Evul Mediu limba slavă ca limbă de cancelarie și de oficiere a slujbei în biserici, deci limba slavă și paleografia slavă sau româno-chirilică, în vreme ce vecinii unguri, fino-ugrici catolici, utilizau limba și scrierea latină. Se va scrie cu alfabet latin abia în secolul XIX, după reforma ortografică a domnitorului Alexandru Ioan Cuza (1860). Majoritatea românilor încă mai cred că documentele lui Ștefan cel Mare (1457-1504), spre exemplu, sunt scrise cu alfabet latin și în limba română.

Manualul de istorie din 1947 introduce primele judecăți despre „lupta de clasă”. Pentru prima oară răscoalei din 1907 i se acordă un loc și un rol în istorie și în manualul de istoria României (vezi, Istoria României, 1947, redactor responsabil: Mihai Roller, Editura de Stat, București, pp. 578-591).

Dincolo de orice calcule și însumări, trebuie spus că în anul 1907 s-a deschis foc în masele de țărani răsculate, s-a tras cu tunul, iar „mii de țărani” au fost omorâți, torturați, arestați. În programa și în manualele de istorie din prezent, Răscoala din 1907 a dispărut! La fel s-a întâmplat și cu statuile ridicate în amintirea țăranilor uciși în urmă cu un veac. Jocul cifrelor este și el sugestiv: de la „11.000 de victime” se ajunge la „câteva mii”, apoi la „câteva sute”, apoi evenimentul dispare (cu tot cu victime). Este mai mult decât o falsificare a istoriei, este o amputare. Paradoxal, în Dicționarul Oxford de istorie contemporană (Oxford University Press, 2008) se amintește faptul că în România răscoala țărănească din 1907 a fost „brutal reprimată” (p. 581).

Un test dat elevilor admiși  în 2013 într-un liceu bucureștean cu oarecare prestigiu arată că nici măcar un singur elev nu a auzit de răscoala țărănească din 1907. Noile generații nu cunosc existența celei mai mari răscoale țărănești din Europa secolului XX, Răscoala de la 1907 din România. Dacă regimului comunist i-au corespuns marxismul și augmentarea luptei de clasă, de la transformarea răscoalei lui Gheorghe Doja în război țărănesc (comparația lui Friedrich Engels în lucrarea Războiul țărănesc german) până la revoluție (ultimul manual de istorie din perioada comunistă, 1989), actualului regim îi corespunde antimarxismul, și nu diminuarea, ci negarea luptei de clasă. Și Răscoala din 1514 a fost eliminată ca lecție din programa de liceu, după principiul consacrat: „Cine controlează prezentul controlează trecutul” (George Orwell, 1984).

Dacă momentele 1514 sau 1907 nu își mai găsesc loc în programele de istorie, domnii români nu sunt departe de a fi excluși și ei din propria istorie. După momentul-cheie din timpul regimului Constantinescu (1996-2000), când domnii români, de la Mircea cel Bătrân (1386-1418) la Mihai Viteazul (1593-1601), au pierdut bătălia cu istoriografia, fiind excluși din manuale și înlocuiți cu Andreea Esca și Cristian Tudor Popescu, evident fără voia lor, marii domni revin „de formă” în manualele actuale sub forma unor mențiuni de doar câteva rânduri. Tacticile de luptă ale voievozilor români studiate la academiile militare din străinătate au dispărut din manualele de istorie, cu tot cu luptă.

Succesiunea faptelor istorice din manualele actuale „tematice” evită relația cauză-efect dintre evenimentele, fenomenele și procesele istorice majore. „Istoria în școală este redusă astăzi la simple introspecții în trecut, din care elevii nu învață mai nimic pentru viață. Istoria nu mai este o devenire în timp și spațiu a societății. Elevii nu mai află ce s-a întâmplat și de ce s-a întâmplat, ci au de-a face cu un fel de Manual-Telejurnal dirijat și controlat de stat prin programe, obligatorii pentru profesori. Elevii pur și simplu sunt împiedicați să descopere legăturile istorice între evenimente, fenomene și procese pe termen lung”. „Națiunea” devine la gimnaziu (clasa a VI-a) o „creație artificială”, o „invenție” a iluminismului, spre deosebire de trib sau popor, care ar fi totuși creații istorice. România era  „provincie otomană” (!?) până în 1877, într-unul dintre manualele de liceu. (Într-o discuție particulară, autoarea mi-a relatat că editura i-a modificat textul fără acordul acesteia, procedeu semnalat și de către istoricul Dinu C. Giurescu pentru lucrarea  România și comunismul. O istorie ilustrată, apărută de asemenea la Editura Corint, în anul 2010).

Aceste determinări sunt în concordanță cu modul în care este privită în ansamblu istoria românilor în lucrările de concepție britanică sau americană. Spre exemplu, atlasele istorice de concepție britanică și americană prezintă Valahia ca parte integrantă a Imperiului Otoman. Paradoxal, în același timp, atlasele istorice turcești prezintă Valahia ca având un statut intermediar, de stat vasal, „dar-al-ahd”, nu „dar-al-Islam”, „supus prin sabie” de către turci, chiar și în vremea de apogeu a statului otoman (1300-1600). În plus, atlasele istorice britanice prezintă Valahia ca parte integrantă a Regatului maghiar în secolul XIV. Cele maghiare prezintă Valahia, în aceeași perioadă, ca stat distinct de Regatul ungar. Lucrările rusești apărute în Federația Rusă urmează pentru această perioadă concepția românească, plasând obârșia poporului român la nord de Dunăre și existența distinctă a Valahiei de Regatul maghiar și Imperiul Otoman.

La clasa a XII-a, după conținutul despre „Romanitatea românilor” prevăzut de programa de istorie, elevii români învață despre „pieile roșii” din America (evident, nu li se spune nimic nici despre genocidul făcut de europeni în Lumea Nouă). Programa și implicit manualele de istorie au devenit anistorice (vezi Ministerul Educației, Cercetării și Inovării, Programă școlară istorie, București, 2009). Elevii învață în această ordine: modernizare în secolele XIX-XX, apoi apariția statelor medievale românești în secolul XIV, urmând să învețe despre „stalinism”, iar mai apoi despre diplomație și conflict în Evul Mediu românesc. Totul într-o oră sau două pe săptămână. Nu este de mirare că, în aceste condiții, tot mai mulți elevi se îndepărtează de școală și de promovarea examenelor naționale și de istorie.

Publicat de romaniabreakingnews.ro / Autor, sursă: Corneliu Riegler – Fundația Culturală Română

Leave A Reply