ROMÂNIA BREAKING NEWS

Home Posts Tagged "comunism"

comunism

,

Ce spunea fostul ministru de Externe al lui Ceaușescu, Ștefan Andrei, despre fosta sa șefă, Ghizela Vass, și despre liberalul de mai târziu, Bogdan Olteanu?

Bunica Vass – „Era legătura Moscovei, vorbea la telefon cu Moscova”
Nepotul Olteanu – „Un oportunist”

Cu 13 ani înainte de a fi numit ministru de Externe al României,Ștefan Andrei a devenit, în 1965, adjunctul Ghizelei Vass, la Secția Internațională a PCR.

Ghizela Vass (bunica) în anii ilegalității

Ghizela Vass a fost unul dintre activiștii cu cariera cea mai bogată în Partidul Comunist, căruia i s-a alăturat în anii ’30, când partidul se afla sub o puternică influență și coordonare sovietică. A fost o apropiată a Anei Pauker și a lui Gheorghe Gheorghiu-Dej.

Dincolo de filele de istorie, legătura Ghizelei Vass cu România de azi se face și prin descendenții săi. Nepotul, Bogdan Olteanu, a făcut politică liberală, ca membru PNL, este un apropiat al fostului premier Călin Popescu Tăriceanu, în cabinetul căruia a și activat, ca ministru pentru Relația cu Parlamentul. În prezent, este viceguvernator la Banca Națională.

Azi, comuniștii lovesc din nou în România. După ce fiul lui Valter Roman, Petre a fost uns prim-ministru, acum numele nepotului Ghizelei Vass, Bogdan Olteanu, este vehiculat pentru funcția de premier.  Bogdan Olteanu a fost președintele Camerei Deputaților în guvernarea Tăriceanu și când nu i-a mai plăcut a plecat la BNR pe un salariu confidențial de aproximativ 10.000 de EURO lunar.

Viceguvernatorul BNR Bogdan Olteanu, noul nume vehiculat pentru funcția de premier pentru cazul încare partidele eșuează în a alcătui o nouă majoritate în Parlament. Varianta Bogdan Olteanu ca prim-ministru a fost lansată recent de președintele UDMR, Kelemen Hunor, însă, conform surselor României Curate, ar avea și susținerea PNL. Astfel, Dacian Cioloș ar fi numele vehiculat pentru a se accepta ideea de guvern tehnocrat, dar din căciula ”negocierilor” ar urma să iasă Bogdan Olteanu.

Este însă Bogdan Olteanu un tehnocrat în adevăratul sens al cuvântului? Haideți să parcurgem împreună câteva file din CV-ul lui mai puțin sau mai mult… politizat.

Copilăria în Zambaccian. Cu toate răsfățurile unui fiu de nomenclaturiști

Bogdan Olteanu a crescut într-o familie de răsfățați ai regimului comunist, tatăl său, Dănuț Florin Olteanu, fiind inginer și secretar de partid, iar bunica din partea mamei, Ghizela Vass, a fost activistă PCR în perioada interbelică, apoi membru al Comitetului Central al PCR și adjunct al Secției de relații externe a partidului

Bunica lui Olteanu a fost ilegalista PCR-istă Ghizela VASS, fostă croitoreasă, născută în Basarabia în 1912. Vladimir Tismăneanu o descrie ca pe o „ilegalista din categoria dura, una dintre confidentele Elenei Ceausescu inca din anii 50” care „a participat la numeroase anchete politice si a controlat ani de zile toate relatiile internationale ale PCR. De profesie croitoreasa, provenind din mediile paupere ale micilor targuri de provincie, lipsita de alta cultura decat aceea a vulgatei staliniste, tanara Ghizela (nascuta Gitta) a activat la Chisinau, a fost arestata si a fost inchisa la Mislea si la Dumbraveni.”

„A facut parte din comitetul de partid, functie pe care a avut-o si in timpul razboiului, cand a fost deportata in lagarul de detinuti politici evrei de la Vapniarka. Facea parte din elita sectei comuniste din lagar, alaturi de Petre Lupu, Simion Bughici, Lazar Grunberg, Bernath Andrei, Barbu Zaharescu, Stefan Voicu, Emanuel Vinea. Ca si la Targu-Jiu si Caransebes, la Vapniarka domnea o ierarhie rigida si stricta in randul detinutilor, conducerea de partid, in primul rand Lazar Grunberg si Bernath Andrei, se bucura de privilegii de nimeni contestate (in memoriile sale, Elli Pappas, vaduva lui Nikos Beloyannis, executat in 1952, a confirmat ca acelasi model functiona si in lagarele de detinuti politici din Grecia din anii 50). Am cunoscut personal fosti detinuti de la Vapniarka, mi-au povestit cum trebuiau sa cedeze mancarea din pachetele primite de-acasa “tovarasilor din conducere”, timp in care ei erau hraniti cu mazare furajera. Cu alte cuvinte, nomenklatura nu s-a nascut in momentul luarii puterii, ci exista de-acum, inca din ilegalitate. Era, in conditii de opresiune si teroare, o “democratie populara” in statu nascendi.” integral la contributors.ro.

„Ghizela era casatorita cu ilegalistul transilvanean Ladislau Vass. Sora acestuia, Olga, era una din amicele Elenei Ceausescu inca din anii clandestinitatii. Sotul ei, Jack Podoleanu (Mendelovici) a fost director al Editurii PCR si a detinut numeroase alte functii de partid si de stat. Ladislau Vass a fost ministru adjunct de finante si membru al Comisiei de Revizie a CC. Ghizela si Ladislau au locuit vreme de decenii intr-o vila pe strada Muzeul Zambaccian, cu fata spre Bulevardul Aviatorilor (intre 1950 si 1962, Bulevardul “Generalissim I. V. Stalin”). Au avut trei copii: Ecaterina (Kati), a terminat Liceul “Petru Groza”, a facut Politehnica, sectia de automatica, mama lui Bogdan Olteanu, unul dintre liderii PNL in perioada Tariceanu si presedinte al Camerei Deputatilor (din surse credibile aflu ca este o persoana onesta, la ora actuala este pensionara, se ocupa de copiii fiului ei); Gheorghe (a urmat acelasi liceu, a murit tanar); si Zoia, nascuta in 1953, eleva la “Petru Groza”, a studiat dreptul (colega de an cu Valeriu Stoica), dupa care a emigrat in Statele Unite in anii 80, impreuna cu sotul ei din acea perioada, doctorul Eugen Zeligson. Din cate am auzit, in Statele Unite, Zoia si-a schimbat prenumele in Lea si a refuzat contactele cu mama sa. Poate ca aceasta decizie era legata de felul in care Ghizela isi negase de-a lungul originea etnica, de modul in care actionase, asemeni atator altor stalinisti de origine evreiasca, pentru combaterea sionismului si eradicarea a ceea cei considerau a fi “nationalismul burghez evreiesc”.

Un detaliu anecdotic amuzant: era prin 1968, Ghizela a plecat ca membra delegatiei PCR la congresul comunistilor francezi. Fiul ei, Ghita, nascut in 1950 si numit astfel probabil in onoarea “tovarasului Gheorghiu”, i-a cerut sa-i aduca un disc cu Georges Brassens. Cum marea activista nu vorbea franceza, a intrat intr-un magazin, a vazut multe discuri ale celebrului poet-cantaret, a ales unul cu un titlu mai lung, “Chansons pas pour toutes les oreilles” (exista si “Chansons pour toutes les oreilles”). Discul a circulat printre prieteni si colegi care fredonau, gratie tovarasei Ghizela, “Je suis le pornographe du phonographe”, “Chez l’epicier, pas d’argent pas d’epice”, “Ah, ah, ah, putain de toi/Ah, ah, ah pauvre de moi/Ah, c’est pas poli/Ah, une fesse qui dit/Merde a l’autre”…”, mai scrie Tismăneanu.

„Inzestrata cu o colosala memorie, dar si cu o diabolica perfidie, Ghizela Vass ii secunda in acele interogatorii nocturne, desfasurate in sediul Comisiei Controlului de Partid de pe Aleea Alexandru, pe inchizitorii sefi Iosif Ranghet si Gheorghe Pintilie, zis Pantiusa.”

Această nenorocită care nu a răspuns pentru faptele sale din perioada comunistă ni l-a lăsat plocon pe nepo-su, care acum vrea prim-ministru. După ce a fost amantul Alinei Gorghiu care a încercat să-l despartă de nevastă-sa Cristina cu care avea doi copii și nu a reușit, acum se pare că PNL ar vrea să-l propună la funcția de prim-ministru. Oare o șantajează pe Alina sau ce s-o fi declanșat în căpșorul co-președintei PNL? Menționăm că Alina n-a reușit să-l divorțeze pe Olteanu dar a reușit cu Lucian Isar, rămânând gravidă în același timp cu soția acestuia.

Ei, acum Olteanu s-a plictisit la BNR unde a fost și în incompatibilitate după cum am arătat în 2013 dar nimeni nu s-a sesizat, Horia Georgescu fiind ocupat să-și numere șpăgile.

Crescut de o bunică bolșevică în Primăverii, Olteanu este ca și Petre Roman un favorizat al puterii fără a se remarca intelectual vreodată, ba chiar a fost dat afară de la doctoratul la care se înscrisese la Babeș Bolyai. Dacă nu s-a dus la generalul Oprea…

Băieții ăștia de la PNL-UDMR care-l vor pe Bogdan Olteanu premier (de exemplu Kelemen Hunor) poate nu înțeleg românește. Poate au înțeles că oamenii care au ieșit în stradă nu îi vor pe ei la putere dar îi vor pe urmașii comuniștilor bolșevici? Băieți, vă jucați cu focul.

Publicat de romaniabreakingnews.ro

Foto (Bogdan Olteanu) sursa: mediafax

,

Monstruosul comandant al închisorii de la Galați și mai apoi al celei de la Gherla, a fost decorat cu „Steaua Republicii” – „pentru merite deosebite”  în… uciderea cu bestialitate a „dușmanilor poporului” majoritatea preoți și intelectuali

Printre închisorile comuniste din România în care, începând din 1945, au fost exterminați opozanții „ciumei roșii”, se numără și cea de la Galați. În perioada în care aceasta l-a avut ca director-comandant pe capitanul Petrache Goiciu, pușcăria gălățeană a dobândit sinstra faimă de „abatorul deținuților politici”. Numele lui Goiciu le dă și astăzi fiori urmașilor celor cărora, până să le curme viețile, acest torționar cu o faimă sinistră le-a transformat în coșmare greu de povestit.

Gălățeanul Petrache Goiciu, născut în 1905, era fiul unui muncitor și al unei femei casnice. După ce a absolvit cele patru clase ale școlii gimnaziale, s-a angajat la Atelierele CFR din Galați unde a fost coleg cu Gheorghe Gheorghiu Dej. Acolo a lucrat până în 1945, când  a fost promovat, exclusiv pentru originea sa socială “sănătoasă”, iar conducerea Partidului Muncitoresc Român l-a făcut “responsabil de cadre” la Sectorul de Partid al CFR. Doi ani mai târziu, din dispoziția prim secretarulului Regionalei de Partid, a fost transferat la Penitenciarul Galați.

3646x404

Din acel moment, arivismul și ticăloșia lui Goiciu încep să facă victime. Prima dintre acestea a fost chiar șeful său, directorul instituției, pe care l-a înlăturat „demascându-l” la Regională și apoi i-a luat locul, în martie 1948.

Un psihopat lăsat să ucidă cât poftea

Apoi, noul director-comandant al Penitenciarului Galați a început să-și exerseze în voie sadismul, profund patologic, pe “dușmanii poporului”.

“Era una dintre figurile cele mai temute și mai detestate în lumea închisorilor, căruia i s-a reținut – lucru rar – și înfățișarea: mătăhălos, cu buze mari, roșu la față, un monstru complet lipsit de inteligență, incapabil să-și închipuie că altul poate gândi diferit de el“, așa îl descrie pe Goiciu, în “Lexiconul torționarilor”, Doina Jelea, autoarea acestei lucrări unice.

646x404„Covorul, rotisorul și ringul”

Gălățeanul Mihai Dionisie a trecut prin pușcăria condusă de Petrache Goiciu și este unul dintre deținuții politici care a avut norocul să supraviețuiască și să poată povesti ororile trăite din cauza faimosului torționar. Avea doar 17 ani când a fost arestat. După nouă luni de chin și tortură în beciurile Securității, a fost condamnat la opt ani de închisoare. Ulterior, peseapsa „pentru uneltire contra regimului” a fost suplimentată cu încă doi ani de pușcărie politică pentru că a refuzat să devină “turnător”.

„Eram izolați, fiecare în câte o celulă, și nu puteam comunica între noi decât prin alfabetul Morse. Ciocăneam în pereți. Când ne-au depistat sistemul de comunicare, a început «îmblânzirea» prin bătăi până la sânge. Nu prea mai erai om după astfel de schingiuiri”, povestește Mihai Dionisie.

Conform fostului deținut politic, una dintre metodele cele mai dure de totură era bătaia «la papuci». Deținuții erau descălțați și loviți peste tălpi cu bastoane de lemn sau de metal. În penitenciarul lui Petrache Goiciu, se practicau însă și alte metode de tortură: “covorul”, “rotisorul” și ”ringul”.

2646x404„La prima metodă, te înfășurau într-un covor și te loveau cu picioarele peste tot. Cealaltă metodă, rotisorul, presupunea să te lege de mâini și de picioare, ghemuit pe-o bară de metal, și, în timp ce erai învârtit, gardienii  loveau. La «ring»», te puneau în mijlocul lor și, în timp ce întrebau pe rând «De ce ai făcut asta banditule?, N-o să mai ieși  viu de-aici!» loveau cu bestialitate”, își amintește Mihai Dionisie, care a precizat că adesea Goiciu era unul dintre cei care loveau.

Prefera să ucidă preoți

“Petrache Goiciu se lăuda că e prieten cu Gheorghiu-Dej, cu care a lucrat la atelierele C.F.R., or dacă era adevărat, desigur că Dej îi oferise postul acestui monstru, născut să fie ucigas. Cei care îl cunoscuseră la Galați erau îngroziți când auzeau de el. Avea o deosebită plăcere de a ucide și de a chinui preoți sau fii de preoți și putini dintre cei care au trecut prin închisoarea de la Galati, au scăpat cu viață din mâna lui. Sunt martori oculari, care au stat în celulă cu un fiu de preot, când acesta a fost surprins de Goiciu, prin vizeta usii, în momentul când îsi făcea rugăciunea. Atunci, spun ei, Goiciu a intrat în celulă, l-a lungit și l-a zdrobit cu picioarele, până l-a lăsat mort”, afirmă Dumitru Bordeianu în cartea autobiografică “Mărturisiri din mlaștina disperării”.

646x404Tot Goiciu este cel care  l-a chinuit îngrozitor pe Iuliu Maniu, președintele Partidului Național -Țărănist, atunci când a fost transferat la Penitenciarul din Galați.

Și Gavril Burzo rememorează ororile comise de temutul torționar comunist Petrache Goiciu, în volumul „Zile trăite după gratii”.

„Am nimerit într-o cameră cu 23 de deținuți. Printre noi era un preot armean ortodox. Se ruga mult la Dumnezeu. Era o cameră la parter, fără toaletă. Tineta, butoiașul în care îți făceai necesitățile, era lângă ușă, paturile erau suprapuse, mirosea urât, iar la fereastră, pe lângă gratii, erau și jaluzele ca să nu pătrundă soarele la noi. În tavan, era un mic bec care ardea zi și noapte.  Deținuții, cu condamnări de la cinci la 25 de ani erau de toate felurile: intelectuali, muncitori, țărani, studenți. Mâncarea era cât să nu mori. Peste două zile, intră comandantul închisorii, căpitanul Goiciu și strigă la noi: «Dezbrăcarea pentru percheziție! Ați înțeles?». Ne percheziționează peste tot, întorcându-ne pe toate părțile, așa goi cum eram. După aceea, comandantul Goiciu se adresează preotului zicându-i: «Ia aceeastă sfoară și îi cădește». De sfoară, era agățat un cui.(…) Comandantul a venit cu un polonic vechi și i l-a dat dat preotului ca să scoată din tinetă fecale poruncindu-i să ne cuminece. «Cuminecă-i popă!» a răcnit la el. Atunci, preotul a strigat foarte tare: «Domnule comandant, de mine vă puteți bate joc, dar de Hristos nu!». În acel moment, căpitanul Goiciu și cu locțiitorul politic Istrate au tăbărât asupra lui lovindu-l cu sete pe tot corpul. La urmă, au luat coada măturii și i-au introdus-o în gură, până ce a ieșit prin ceafă. Pur și simplu l-au omorât în fața noastră (…) L-au scos afară târându-l ca pe o vită. Oameni fără suflet, fără credință, fără nici un pic de omenie (…)”, povestește Gavril Burzo.

Zidit de viu, cu mâinile lăsate afară

Pentru „meritele sale deosebite” Petrache Goiciu a fost avansat la gradul de colonel și numit comandant al Penitenciarului Gherla unde a continuat să schingiuiască și să ucidă.

Vasile Gurău, un alt fost deținut politic, relatează că, în iulie 1958, confruntat cu o revoltă a unui grup de deținuți, Goiciu n-a ezitat s-o reprime intrând în celule și tragând cu pistolul mitralieră în deținuți

“Obișnuia să bată până la leșin toate loturile noi de deținuți care soseau. O dată a omorât în bătaie un deținut și apoi i-a tăiat picioarele ca să încapă în coșciug. Pe un altul l-a târât pe scări ținându-l de lanțul de la picioare pentru că nu mai putea merge. Cât a fost director la Gherla, deținuții erau bătuți  în camera de baie, care păstra pe pereți urmele de sânge, iar închisoarea răsuna de urlete. Din ordinul lui, un deținut a fost zidit de viu și ținut așa două luni. I-au lăsat libere doar mâinile și un orificiu la înălțimea gurii. Goiciu îl vizita, înjurându-l zilnic. Când a fost scos, deținutul abia mai respira”, a relatat Vasile Gurău

Tot la Gherla, Petrache Goiciu a cerut să fie confecționate “carcerele morții”, de forma unui cub cu latura de 40 de centimetri,  în care deținuții stăteau ghemuiți zile în șir.

Decorat cu Steaua Republicii, Goiciu a murit de bătrânețe

Pentru zelul depus în „munca de reeducare” a „dușmanilor poporului”,  monstrul Petrache Goiciu a fost decorat cu ordinul „Steaua Republicii” clasa a IV-a.

„Tovarășul Petrache Goiciu a fost foarte exigent în ceea ce privește respectarea ordinelor și regulamentelor militare, lucru ce a făcut ca să imprime o înaltă disciplină și să-i convingă prin exemplul său personal și pe restul tovarășilor de mun­că, pentru respectarea conștientă a îndatoririlor de serviciu, cât și a respectării disciplinei de partid”, se afirmă în referatul de propunere pentru acordarea înaltei distincții comuniste.

Monstruosul comandant al închisorii de la Galați și mai apoi al celei de la Gherla, a fost decorat cu „Steaua Republicii” – „pentru merite deosebite”  în… uciderea cu bestialitate a „dușmanilor poporului” majoritatea preoți și intelectuali.

Autorul atâtor crime oribile, care ar fi trebuit să sfârșească ca toți asasinii în serie, într-o închisoare – deși ar fi meritat cu prisosință să fie condamnat la moarte –  s-a putut bucura în voie de o pensie ca pentru privilegiații comunismului și de toate avantajele financiare și fiscale conferite de decorație. A murit de bâtrânețe nederanjat de fantomele nenumăratelor sale victime.

Se mai cuvine remarcat faptul că, deși Petrache Goiciu a fost una dintre figurile marcante (în cel mai sinistru sens) al închisorilor comuniste, în arhive n-am găsit nici măcar o singură fotografie de-a sa, fie chiar și reprodusă după un document (buletin de identitate sau livret militar).

Post Scriptum:

Noile generații știu prea puține despre ororile comunismului și asta pentru că  supraviețuitorii închisorilor și lagărelor politice ne părăsesc pe rând. Fenomenul este unul periculos deoarece, așa cum afirma filozoful american George Santayana: “Cine uită istoria e condamnat s-o retrăiască”. Ca să scăpăm de această „condamnare”, presa din România are datoria să readucă în memoria colectivă crimele comunismului și, cu acest scop, vom continua seria articolelor pe această temă.

Material republicat din 11 Mar 2013 (RBN Press)

Publicat de romanibreakingnews.ro /sursa: adevarul.ro

,

Despre deputatul comunist Grigore Petrenco știm că este oarecum supărat pe România și pe Uniunea Europeană. Ce se știe mai puțin este că soția domniei sale, Lilia Petrenco nu este deloc supărată pe România și nici pe Uniunea Europeană.

Deputatul Grigore Petrenco s-a făcut remarcat la Chișinău prin tot felul de vitejii: a sărit în apărarea moldovenilor oprimați de olteni în România (în vestitul și necruțătorul război al chiftelelor împotriva pârjoalelor), a cerut declararea ambasadorului UE la Chișinău Dirk Schuebel drept persona non-grata în Republica Moldova, a mai împărțit niște pumni prin Parlament. Cu alte ocazii a declarat raportul APCE referitor la Transnistria drept rusofob sau s-a răstit bărbătește la președintele georgian Saakașvili. Una peste alta, o activitate de deputat comunist așa cum trebuie să fie ea.

Între timp, Lilia Petrenco s-a ocupat de activitatea ei de reprezentantă a Make-up Atelier Paris. A deschis o filială a acestei firme la Iași în 2011, cu surle și trâmbițe, eveniment la care au participat personalități din lumea modei românești precum Cătălin Botezatu sau Nanette. Firma de la Iași a prosperat, a apărut o filială și la București – comerțul cu produse cosmetice în România merge bine. Este ușor neclar de ce deputatul Grigore Petrenco militează pentru apropierea de Moscova, în vreme ce soția sa face afaceri în România (și implicit în UE).

În orice caz, Grigore Petrenco mi-a devenit simpatic atunci când a spus cu subiect și predicat că limba română e totuna cu limba moldovenească, iar de curând a spus că își dorește regim liberalizat de vize cu UE.

Make -Up

În imagine un exemplu de „decadenta capitalistă” – Românească și Europeană, de care trebuie ținut cât mai  departe poporul dintre Prut și Nistru „în drumul spre Eurasia”

Autor: George Damian / Timpul.md via R.B.N. Press

,

Este binecunoscut faptul că foamea din 1947 a fost un rezultat al deciziilor și acțiunilor regimului sovietic.

Oricât s-a străduit istoriografia comunistă să dea vina pe o consecință a fascismului și a „secetei din 1945-1946”, n-a izbutit să justifice politica antinațională și antiumană a regimului stalinist în așa-numita Republică Sovietică Socialistă Moldovenească.

„Toți au murit”!

În 1947, când de acum mureau de foame zeci de mii de basarabeni, industria alimentară din RSSM a depășit planul anului 1946 la fabricarea untului cu 33,2 la sută, a uleiului – cu 39,5, a cărnii – cu 32,5, a conservelor – cu 101,9 procente. Acest lucru îl aflăm din sursa oficială – ziarul „Moldova Socialistă” din 28 ianuarie 1947. Este evident, că aceste produse alimentare proveneau din producția sechestrată de la țărani și se exportă în URSS în timp ce producătorii din Moldova mureau de foame.

Cu regret, ceea ce vreau să vă prezint depășește cu ușurință orice film de groază. Anul 1947. Canibalism în socialism. La dispoziția cititorului punem câteva documente extrase dintr-un dosar al Procuraturii RSSM din acel an. Toate documentele acestui dosar poartă mențiunea: SECRET și STRICT SECRET (sursa: Arhiva Națională a RM, Fond.3085, inv. 1, dosar 129).

Canibalismul în RSSM era un secret de stat. Era categoric interzis de a vorbi sau scrie despre cruzimea NKVD-iștilor și a activiștilor sovietici care luau toate rezervele de hrană ale băștinașilor, măturându-le podurile… Nu veți găsi nicio gazetă sau revistă sovietică din acei ani, în care să se menționeze, cel puțin statistic, cazurile multiple de canibalism. Secretul de stat era păstrat cu strictețe. Nu voi face un comentariu pentru documentele pe care le pun la dispoziția dvs., stimați cititori, subiectul fiind prea pe înțelesul fiecăruia și să ne ferească Bunul Dumnezeu de cele ce veți citi mai jos.

Este destul de dificil de vorbit despre canibalism. Cu atât mai mult despre canibalism în Basarabia, în estul Europei. Nu în Africa și nici în Amazonia, ci la Chișinău, Orhei, Bălți, Cahul etc. E foarte greu de imaginat că în această provincie românească (lăsată rușilor în 1940 fără niciun foc de armă, reîntoarsă de mareșalul Ion Antonescu pentru o scurtă perioadă din 1941 până în 1944 și reocupată de sovietici în același an), existau case „sigilate”, pe ele fiind afișată inscripția „Toți au murit”. E foarte greu de imaginat că în această parte a Moldovei, copiii erau vânați pe străzi, aduși în case, omorâți și mâncați…

 

STRICT SECRET

13.II.47
Procurorului General al URSS, tov. Gorsenin C.P.
Raport special „Despre situația grea a populației din RSS Moldovenească”

Prin prezentul, consider de datoria mea să vă informez despre următoarele:

Din cauza secetei și a neroadei, în republică s-au creat condiții extrem de dificile privind situația alimentară, care au adus complicații populației, îndeosebi de la sate, în consecință – îmbolnăviri de distrofie în masă, creșterea mortalității și a cazurilor de canibalism.

Din informația netotalizată, până la 5 februarie 1947 în republică s-au înregistrat 213 mii bolnavi de distrofie, dintre care copii de până la 4 ani – 39 mii, de la 4 la 14 ani – 33 mii oameni. Au fost instalate 14 mii de paturi în barăci temporare. În total au decedat 9 mii de oameni.
Numărul bolnavilor și al decedaților crește din zi în zi. De exemplu, de la 1 februarie până la 5 februarie, numărul bolnavilor de distrofie a crescut cu 24 mii de oameni, în aceste cinci zile au decedat două mii de oameni.

Au fost depistate 34 cazuri de canibalism. Republica a primit un ajutor considerabil din partea guvernului URSS.

Au fost date dispoziții procurorilor județeni, orășenești și raionali de a controla cum a fost împărțit acest ajutor destinatarilor. Ținând cont de situația creată în Republică, din zi în zi crește criminalitatea: banditismul, furturile, omorurile s.a.
Toți procurorii au primit dispoziții pentru a activiza lucrul cu crimele nedescoperite. Drept consecință a situației, s-au supraîncărcat închisorile și celulele de arest preventiv ale miliției.

La 6 februarie 1947 a fost adoptată o hotărâre a Biroului CC al PC (b)M, în care se menționează creșterea criminalității în legătură cu problema alimentară și au fost preconizate măsuri de acordare a ajutorului organelor MAI din partea organelor de partid și sovietice și chiar a populației pentru apărare și pentru intensificarea luptei cu criminalitatea.
Aceste lucruri am avut de relatat. Anexa pe 6 file.

Procurorul RSS Moldovenești
consilier judiciar de Stat
Colesnic.

Certificat despre cazuri de canibalism în Republică către 10 februarie 1947

Județul Chișinău
La 23 decembrie, anul 1946, locuitorii satului Mileștii Mici, raionul Chișinău, Stici Eudochia Constantinovna, născută în 1910, moldoveancă, și Popov Vera Ivanovna, născută în 1914, moldoveancă, în complicitate au tăiat și întrebuințat ca hrană pe fiica lui Stici, Maria Petrovna, în vârstă de 10 ani. Au avut intenția de a o tăia pentru acest scop și pe fiica lui Popov, iar apoi pe a doua fiică a lui Stici, dar ultima a fugit din casă. Stici și Popov sunt bolnave de distrofie.
(…)
Județul Cahul
La 20 ianuarie, în satul Besalma, raionul Congaz, la cimitir au fost reținuți găgăuzii băștinași Antonova Maria Vasilievna, Boico Anastasia Haralampievna și Topal Parascovia, care dezgropau cadavre și le tăiau în bucăți în scopul de a fi întrebuințate ca hrană. Reținuții s-au dovedit a fi distrofici.
(…)
Județul Bender
La 25 ianuarie anul curent, în satul Dezgije, raionul Comrat, a murit de slăbiciune Topal Evdochia, în vârstă de 40 de ani, de etnie găgăuză, și cei trei copii ai săi, cu vârsta cuprinsă între 2-10 ani. Cadavrele au stat în casă cinci zile. Vecina decedatei, Deli Ana, în vârstă de 42 de ani, a furat cadavrul fetiței de 2 ani, l-a tăiat în bucăți și l-a întrebuințat ca hrană.
(…)
Asemenea cazuri au fost înregistrate în toate județele republicii în afară de Soroca și unul din raioanele din stânga Nistrului. Din informația acestui certificat rezultă că până la 10 februarie 1947, au avut loc 34 cazuri de canibalism.

Ancheta privind aceste dosare e realizată de organele MAI, iar în unele cazuri, de anchetatorii Procuraturii.

Conform dispoziției Ministerului Afacerilor Interne al RSS Moldovenești, toți cei învinuiți de canibalism vor fi escortați în orașul Chișinău, în închisoarea nr. 2. Pe multe dosare, ancheta s-a încheiat, dar, din cauza că mulți învinuiți sunt bolnavi de distrofie în forma acută, nu avem posibilitatea de a-i escorta în închisoare, fapt care reține trimiterea lor în judecată în ședințe închise ale Judecătoriei Supreme a RSSM. La 11.02.1947 primele trei dosare au fost trimise spre examinare Judecătoriei Supreme.

Procurorul adjunct al RSSM pentru dosare speciale, Consilier judiciar de stat, clasa III (semnat)
Drugobițki
12 februarie 1947

Foametea care s-a abătut asupra Basarabiei odată cu venirea armatei roșii și a puterii sovietice a fost una dintre cele mai îngrozitoare pagini din istoria basarabenilor.
Numărul morților și al distroficilor creștea necontenit. Conform datelor colectate de organele de ocrotire a sănătății, dacă la 25 decembrie 1946 erau înregistrați în RSSM 53 mii de bolnavi de distrofie, apoi la 1 februarie 1947 numărul lor crescuse până la 190 mii.

În timpul foametei din anii 1945-1947 în RSSM au decedat, doar din motive de subalimentație, peste 200 mii de oameni…

Alexandru Moraru
Textul integral îl găsiți pe site-ul historia.ro

,

Titlul original: „De Ziua Americii Larry Watts a spulberat propaganda hungro-bolsevica dusa de brigazile rosii ale lui Vladimir Tismaneanu: “Europa si SUA ar trebui sa-i fie recunoscatoare Romaniei”

Falsificatori, contestatari si sarlatani

de Larry Watts

Professor Francis BowenIntre 1849 si 1850 profesorul de la Harvard, Francis Bowen, a contestat paradigma deja acceptata ca revolutia maghiara condusa de Lajos Kossuth a fost inainte de toate o lupta pentru libertate si pentru o republica democrata.

Din contra, a subliniat Bowen, Ungaria a luptat in special impotriva propriilor nationalitati non-ungare – slavii, germanii si romanii (valahii). Si acea lupta a fost determinata de decretul pe drepturi egale dat de Imperiul Habsburgic in ceasul al unsprazecelea, care ameninta privilegiile absolute ale artistocratiei ungare, ce pana atunci se bucura de imunitate legala completa, nu platea niciun fel de taxe si, in ceea ce-i priveste pe romani, le nega orice reprezentare in Transilvania. Profesorul Bowen a descris mai departe, din surse de prima mana, campania de atrocitati a generalului Bem, dusa pentru Budapesta, impotriva romanilor, ca fiind una care ,,aproape depasea imaginatia”; precum si extremismul generalului Damianich impotriva propriului popor, care le-a declarat co-etnicilor sai ca: ,,Vin sa va extermin de la radacina; apoi o sa-mi trag un glont in cap pentru ca ultimul sarb sa dispara de pe fata pamantului“. (F. Bowen, “The War of the Races in Hungary,” (Razboiul raselor in Ungaria) North American Review (1850): 132; F. Bowen, “The Rebellion of the Slavonic, Wallachian and German Hungarians against the Magyars,” (Revolta slavilor, valahilor si germanilor unguri impotriva maghiarilor) North American Review (1851): 226).

In timp ce interpretarea lui Bowen era impartasita de o mare parte din europeni, se confrunta direct cu opinia populara a concetatenilor sai. Influentata de viziunea unei noi republici democrate in politica internationala, de justificarea aparenta a modelului american inca neobisnuit, si, nu in cele din urma, de o propaganda ungara a carei arma principala era elocventa extraordinara a lui Kossuth, chiar si administratia prezidentiala a SUA – si senatul statului Massachusetts care facea parte din conducerea universitatii Harvard – au facut public sprijinul acordat lui Kossuth si ca revolutia lui reprezenta un aspect de interes pentru politica americana.

Bowen a fost ulterior acuzat ca fiind un ,,falsificator” si un ,,manipulator” al adevarului istoric. A fost criticat pentru ca s-a bazat doar pe surse care i-au sustinut argumentatia sa. S-au depus eforturi considerabile pentru a-l discredita drept un plagiator atat al cuvintelor, cat si al ideilor. S-a insinuat ca ar fi fost un paravan sau chiar un agent al Austriei. Si a fost acuzat in mod public ca ar fi sustinut absolutismul – fiind astfel un dusman al democratiei americane – si ca ar fi fost un “admirator al lui Haynau si al lui Metternich” – la acea vreme ,,bestiile negre” ale opiniei publice internationale. ,,Nu cred”, a declarat un detractor, ,,ca pot fi gasite altundeva in limba engleza, in acelasi cadru, atat de multe greseli, atat de multe falsitati, atat de multa dezonoare literara”. Bowen a fost privit ca fiind un oponent nu doar ,,al opiniei generale din tara sa, dar si a lumii civilizate”. (R. Carter, The Hungarian Controversy: An Exposure of the Falsifications and Perversions of the Slanderers of Hungary (1852); (Controversa ungara: o expunere a falsificarii si denaturarii calomniatorilor Ungariei) M. Putnam, The North American Review On Hungary (1851)).

Criticii lui Bowen si-au concentrat o mare parte din atacul lor asupra surselor profesorului, si au descris-o pe una dintre cele mai importante, ,,care i-a oferit nu mai putin de o duzina din citatele sale“, ca pe ,,o productie fara valoare si care nu merita sa fie mentionata”. (Putnam (1851): 343). Lucrarea in discutie – Ungaria: Constituirea si Catastrofa sa (1850) – a fost ridiculizata ca fiind ,,prea josnica pentru a fi luata in serios“, iar autorul sau era presupus a fi un ,,agent austriac” sau ,,un englez in serviciul austriac (sunt sute in armata austriaca)” sau un ,,avocat platit al lui Metternich sau Haynau”. (Carter (1852): 25) De fapt, sursa a fost expertul constitutional englez Sir Travers Twiss, membru al Societatii Regale, consilier al reginei, profesor de drept civil si economie politica la Universitatea Oxford si profesor de drept international la Kings College London. Twiss era deseori chemat sa ajute ambasadele britanice in cele mai spinoase probleme legale de diplomatie internationala.

Fara a fi omul doborat de o provocare, Bowen a adunat zeci de surse germane, franceze, britanice si ungare pe acest subiect doar ca sa fie din nou acuzat de tot felul de infractiuni si contraventii (inclusiv de o ,,aversiune puternica” fata de limba maghiara si de o ,,ura profunda pentru unguri”). In timpul acestor atacuri, traiul sau, si chiar viata, i-au fost amenintate. In ultima astfel de incursiune deschisa impotriva libertatii de exprimare academice la Harvard, in februarie 1951, senatul statului Massacussetts a profitat de pozitia pe care o detinea in conducerea universitatii Harvard si l-a indepartat pe Bowen de la conducerea Catedrei de Studii istorice ,,McLean” a Universitatii Harvard.

Universitatea Harvard, condusa de un presedinte care ocupase acelasi scaun de la Catedra de Istorie chiar inainte de Bowen, a considerat acuzatiile ca fiind nejustificate si complet false. Senatul statului Massachusetts a fost scos din Consiliul de conducere de la Harvard – si nu s-a intors niciodata – iar in 1853 Bowen a fost reangajat si numit in unanimitate la conducerea Catedrei de ,,Religie naturala, Filosofie Morala si Politica civila”, o pozitie in care avea sa ramana pentru urmatorii 36 de ani. Universitatea Harvard continua sa acorde si astazi un premiu anual Francis Bowen in Filosofie morala.

Am o oarecare afinitate pentru Profesorul Bowen. In timp ce nu am pretentia de a ma afla la nivelul eruditiei sale (Bowen, la urma urmei, a absolvit primul de la Harvard in generatia 1833), am publicat recent doua volume – Fereste-ma, Doamne, de prieteni. Razboiul clandestin al blocului sovietic impotriva Romaniei si Cei din urma vor fi cei dintai. Romania si sfarsitul Razboiului Rece – cu privire la comportamentul Romaniei ca un actor de stat in alianta sovietica, in cadrul mai larg al comunitatii socialiste, si pe plan international. In aceste carti, am contestat paradigma acceptata anterior cu dovezi noi care demonstreaza ca Romania nu a fost ,,calul troian” al Uniunii Sovietice in vest (sau oriunde altundeva), ca politicile si actiunile romane au constrans in mod semnificativ comportamentul sovietic pe plan international, in timpul Razboiului Rece, si ca cei de la Kremlin ,,i-au permis” Romaniei independenta doar in acelasi mod in care Moscova ,,a permis” comportamentul independent al SUA – pentru ca a fost obligata sa faca astfel din cauza lipsei oricarei alternative viabile nu pentru ca n-a dorit in mod disperat sa schimbe comportmentul Romaniei si nu pentru ca n-a cautat in mod activ o alta solutie.

Abordand aceasta perceptie conventionala am fost pe deplin constient de necesitatea de a oferi o gama larga de cazuri specifici cu mii (aproximativ 5,000) de note de subsol pentru a demonstra ca o schimbare de paradigma in interpretare a fost justificata. In aceasta privinta sunt de acord cu Bowen ca ,,intrebarile factuale, oricand prejudecatile comunitatii au fost incitate, pot fi rezolvate doar prin abundenta de marturii; si prin urmare noi am chemat in instanta o multime de martori…ale caror marturie unita si armonioasa nu poate lasa nicio urma de indoiala intr-o minte cu o capacitate normala, oricat de nedorit ar putea fi acel adevar, sau oricat de incapatanate au fost prejudecatile care au prevenit receptarea sa mai devreme“. (Bowen (1851): 236-237)

Intr-adevar, modul in care prejudecatile cognitive opereaza si cum au functionat in ceea ce priveste relatiile americano-romane si ruso-romane in mod special, este o tema principala a lucrarii mele.

In diferite atacuri pe care profesorul Bowen le-ar fi gasit familiare, am fost acuzat de falsificarea si distorsionarea istoriei. Munca mea, spun unii, este unilaterala. (A. Pavlovescu, 3/4/11, wordpress.com) Numele meu, spun altii, a fost folosit ca sa camufleze opiniile si lucrarile altora. (C. Vasile, 17/12/11, contributors.ro). Iar altii chiar sustin ca sunt un paravan sau un agent al serviciului de informatii roman, un sustinator al stalinismului national, si un admirator si un apologet al lui Nicolae Ceausescu – ,,bestia neagra” a opiniei publice internationale pentru o mare parte din ultimul sfert de secol. (V. I. Tismaneanu, 11/05/13, 20/12/11, 30/5/11, contributors.ro). Cei cu si mai multa imaginatie ma acuza ca as poza in rolul unui spion american (dupa ani de zile in care am contestat public acuzatiile presei ca as fi fost ,,antena CIA”) si ca as fi solicitat si as fi obtinut azil politic in Romania de la o democratie americana represiva in timpul regimului lui Ceausescu – desi probabil nu din motive economice. (A. Badin, 18 & 19/10/12, badin.ro)

Desigur, orice provocare la o paradigma cunoscuta si conventionala este obligata sa starneasca emotii, controverse si critici. Astfel de revelatii contrare nu trebuie numai sa fie dovedite, dar si sa fie demonstrate din nou si din nou, in destule cazuri specifice ca noile contururi sa apara in mod clar, inainte ca paradigmele si interpretarile sa fie schimbate. Nu exista niciun mister si nicio conspiratie aici. Schimbarea de paradigma este acceptata doar cu mare reticienta de cei care s-au obisnuit cu paradigma veche, si in special, de cei care si-au bazat propriile interpretari si chiar carierele pe paradigma acum demodata. Ce va ramane din munca lor daca fundatia lor de orientare se dovedeste sa fie putin mai mult decat picioare de lut?

Acestea fiind spuse, multe dintre afirmatiile mentionate mai sus sunt in mod evident destinate sa distraga atentia de la carti. Rolul lor nu este de a discuta argumentele continute in paginile cartilor, dar de a reorienta atentia de la ele, si de la orice ar putea fi intr-un fel interpretat ca fiind vinovat in atitudinea sau in comportamentul autorului, fie descoperite sau inventate. Unii calomniatori au apelat indirect la institutiile si autoritatile americane sa se alature in campania lor, pretinzand o amenintare la adresa intereselor americane in Romania, si chiar la insasi democratia Romaniei, cauzate de practicile mele subversive. Abordarea mea, spun ei, este o incercarea de a submina politica americana si de a discredita CIA.

In perioada 1850-1852 profesorul Bowen a fost supus la o ofensiva similara care implica denaturarea surselor sale, atacuri false asupra metodologiei sale, si acuzatii de motivare perfida si agentie clandestina. Un calomniator a recunoscut in mod oficial intr-o diatriba de 66 de pagini ca primele 50 de pagini au fost dedicate atacului asupra surselor lui Bowen si modului in care le-a folosit (si, chiar daca nu a recunoscut in mod deschis, motivatiile sale ,,dubioase” de a scrie pe acest subiect). (Carter (1852)). Ultima parte a acelei diatribe cuprindea simple refuzuri si repetitii ale afirmatiei initiale – de la aceleasi sau surse similare – care au determinat articolele lui Bowen in primul rand.

Astfel, au declarat criticii, nu au existat niciodata ,,inca din cele mai vechi timpuri, niciun fel de distinctii politice in Ungaria, fondate pe diferenta de nationalitati” si Ungaria ,,nu a incercat niciodata sa interzica limbile locuitorilor non-maghiari din Ungaria sau sa le impuna, prin violenta, limba maghiara”. (Putnam (1851), p. 293; Carter (1852), p. 54). Dovezile oferite erau afirmatiile oficialilor unguri sau aristocratilor maghiari din Europa si America care reflectau in mod constant doar ceea ce era mai liberal si mai generos in gandirea politica maghiara de la acea vreme. Romanii / valahii, insista criticii, se bucurau de drepturi egale si ,,orice intelegere gresita cu privire la acest subiect, care ar fi putut exista intre valahi, nu poate fi pusa decat pe seama ignorantei lor extreme”. (Putnam (1851), p. 332)

Esecul evident de a intelege marea diferenta dintre politica declarata si cea implementata, dintre intentia exprimata si comportamentul real, a fost incredibil de naiv. Criticii americani ai lui Bowen nu par sa fi stiut, de exemplu, ca Budapesta a anulat aplicarea drepturilor egale in Transilvania de indata ce a avut loc Decretul la Viena in 1848 (ceea ce a mobilizat marea adunare de la Blaj). Limitandu-se la declaratiile oficiale ale ungurilor, acei critici erau nevoiti sa se bazeze pe falsuri, simple negari, si (auto-) deceptii in campania impotriva profesorului Bowen, a scrierilor sale, si a varietatii de surse si de martori.

Recunosc ca am trait un sentiment de deja-vu ingaduitor in studierea cazului profesorului Fancis Bowen cand domnul Tismaneanu, in loc sa-mi adreseze probele si argumentele mele in legatura cu realitatea sfidarii romanesti si impactul concret al ,,cursului special” reflectat in documentele pentru uz intern din URSS, Republica Democrata Germana, Republica Populara Ungara, Republica Populara Bulgara, Republica Socialist Cehoslovaca si Republica Populara Polona, sustine tot mai puternic ca liderii si conducerea comunista romaneasca ,,nu au incercat niciodata sa mearga dincolo de limitele permise de Kremlin” (Tismaneanu, 12/5/2013, contributors.ro).

Si cand, in pofida faptului ca documentele din Comitetul Central al Partidului Comunist Sovietic descriu in mod repetat ,,cursul special” al Romaniei ca ,,daunand serios” politicii Kremlinului in interiorul Pactului de la Varsovia, al comunitatii socialiste, si pe plan global, niste analisti insista chiar mai categoric ca, in timp ce Moscova ar fi considerat Romania drept ,,un tantar uneori enervant”, acea politica de independenta nu a fost vreodata vazuta de Kremlin ca ,,un risc geopolitic major sau un model alternativ de socialism” (Tismaneanu, 12/5/2013, contributors.ro).

Imi voi permite sa abordez aceste aspecte intr-o ordine inversa.

Moscova si-a exprimat, de fapt, in repetate randuri ingrijorarea ca Romania, impreuna cu China, vor stabili un model socialist alternativ care va concura cu URSS, cel putin incepand cu anul 1965 si de-a lungul anilor ’70, si documentele sovietice traduse care abordeaza aceasta obsesie pot fi gasite pe site-ul programului de istorie internationala a Razboiului Rece (CWIHP) al centrului Woodrow Wilson, in documentul de lucru cu numarul 65 (CWIHP WP #65, 12/2012, wilsoncenter.orgA Romanian INTERKIT? Soviet Active Measures and the Warsaw Pact “Maverick” 1965-1989). In mai 1968 ministrul sovietic al Apararii Marshal Grechko a declarat fara echivoc ca alianta sovietica nu ar putea supravietui dupa plecarea Romaniei. (Matthew J. Ouimet, The Rise and Fall of the Brezhnev Doctrine in Soviet Foreign Policy (2003)).

De altfel, sursa mea pentru aceste afirmatii este analistul senior la ora actuala pentru Rusia si Eurasia din Biroul de Informatii si Cercetare al Departamentului american de Stat.

URSS a suferit o pierdere geopolitica majora din cauza ca Romania a mediat relatiile americano-chineze – care, la randul ei, aceasta mediere a schimbat echilibrul fortelor la nivel mondial. Dupa cum presedintele Nixon a declarat pentru Consiliul national de securitate in august 1969, “Am presupus intotdeauna ca chinezii sunt mai duri si mai agresivi, in timp ce sovieticii sunt mai rezonabili. (Dar) Ceausescu spune ca sovieticii sunt mai duri si mai agresivi decat chinezii. Trebuie sa ne uitam la China pe termen lung.” (Departamentul American de Stat, 14/8/69, history.state.gov – Minutes of Meeting of the National Security Council1)

Medierea Romaniei dintre Egipt si Israel a jucat de asemenea un rol esential in pierderea Egiptului de catre sovietici, despre care atat CIA, cat si KGB au concluzionat ca reprezenta, la acea ora, din punct de vedere strategic, cel mai important stat din Orientul Mijlociu. (un raport KGB citat in CIA, 12/1/86, foia.cia.gov). Moscova nu a fost in masura sa se refaca dupa niciuna dintre aceste pierderi pentru restul Razboiului Rece. Cam atat despre “tantarul” romanesc si inconsecventa sa pentru politica europeana si globala.

In lumina celor de mai sus, s-ar parea sa existe putine baze probatorii pentru declaratia domnului Tismaneanu care spune ca Romania comunista “nu a incercat niciodata sa mearga dincolo de limitele permise de Kremlin”.

Cu toate acestea, haideti sa suspendam neincrederea si sa mentinem inca putin aceasta posibilitate. Cel mai plauzibil argument pentru o astfel de afirmatie este faptul ca Romania nu a parasit alianta Pactului de la Varsovia inainte de caderea comunismului. Dar acesta s-a intamplat pentru ca sovieticii nu i-au permis Romaniei nu i s-a oferit niciodata o alternativa de alianta militara. Si cea din care facea parte, oricat de inacceptabila a fost pentru conducerea si politica Romaniei, ii constrangea, de asemenea, si pe partenerii sai, si ii acorda intr-un fel sau altul acces la o parte din consiliile interioare.

O izolare de securitate completa, inconjurata de o alianta care era in mod clar ostila Romaniei, ar fi servit intereselor romanesti mai bine? Nu cred asta. Si nu a crezut-o niciunul dintre liderii responsabili romani. Dar totusi, oamenii rationali ar putea avea pareri diferite. In orice caz, asa cum incerc sa demonstrez in cartea Cei din urma vor fi cei dintai: Romania si sfarsitul Razboiului Rece si in special in ultimele cinci capitole, ramanand in Pactul de la Varsovia si exercitandu-si influenta asupra politicii militare sovietice, Romania a reusit sa realizeze multe lucruri pentru care Europa si SUA ar trebui sa-i fie recunoscatoare.

Dupa 1963, ideea ca cei de la Kremlin ar putea controla comportamentul si deciziile Romaniei a fost discreditata atat in cercurile de securitate, cat si in cele academice din SUA si Europa. Ideea aceasta a reaparut sporadic, dar cu niciun efect decisiv asupra politicii americane in timpul anilor ’70. A devenit o propunere serioasa doar in momentul in care s-a petrecut izolarea internationala a Romaniei, in timpul anilor ’80. Cu alte cuvinte, afirmatia ca Kremlin-ul controla Romania a devenit credibila doar fiindca nimeni nu s-a mai deranjat sa o cerceteze in mod serios, asa cum o privire mai atenta asupra aceleiasi ipoteze astazi dezvaluie cu usurinta lipsa de substanta a vesmintelor pe acel vechi imparat.

Mi se pare stupefianta aroganta celor care insista ca SUA s-a lasat naiv manipulata de liderii comunisti de la Bucuresti in a percepe o independenta inexistenta a statului roman. Nu ma intelegeti gresit. Am propria mea lista despre ceea ce eu consider a fi alegeri politice serioase, gresite pe care SUA le face sau le-a facut in trecutul recent sau mai indepartat. Dar acesta nu este subiectul dezbatut aici. Si, sincer, ma simt mai confortabil in a critica optiunile politice facute de alte state decat de al meu (asa ca aduceti-ma in fata Marii Adunari Nationale ).

Pot accepta cu usurinta ipoteza ca o anumita administratie prezidentiala din SUA a fost ,,pacalita” de catre un sau un alt lider sau stat strain pe o anumita politica. Pot chiar accepta posibilitatea redusa ca doua administratii de aceeasi culoare politica ar fi putut cadea in aceeasi capcana pe o anumita politica. Chiar daca americanii se mandresc pe buna dreptate cu gradul si valoarea excelentei cu care directorii executivi s-au inconjurat in mod traditional, suntem, la urma urmei, tot oameni.

Dar a mentine ideea ca administratiile prezidentiale de la Kennedy la Reagan (inclusiv presedintele Reagan in timpul primului sau mandat) – ceea ce include trei administratii democratice si trei administratii republicane – au fost toate “pacalite” de Romania comunista ar esua cerintelor minime de credibilitate a romanelor citite acum de fiica mea in varsta de noua ani. Probabil Abraham Lincoln a formulat cel mai bine limita credibilitatii atunci cand a spus:

“Ii poti pacali pe unii oameni tot timpul, si ii poti pacali pe toti oamenii doar uneori, dar nu-i poti pacali pe toti oamenii tot timpul”. (valabil pentru Tismaneanu – nota.red.)

Pur si simplu nu se poate. Si nu poti mai ales atunci cand entitatea care se presupune a fi pacalita poseda un cumul de capacitati analitice si de culegere de informatii apartinand Statelor Unite.

Luati in considerare urmatoarele evaluari mult mai serioase. In martie 1968 Agentia de Informatii Americana (CIA) a concluzionat ca “Acum este clar ca – dincolo de cerintele unei prudente simple – romanii nu si-au stabilit niciodata anumite limite, pentru ceea ce planuiesc sa faca, sovieticii sunt cei care trebuie sa stabileasca aceste limite sau macar sa incerce sa o faca”. Regimul de la Bucuresti, “considera ca URSS a fost de fapt, in numeroase moduri, obstacolul principal in atingerea obiectivelor nationale ale Romaniei si se comporta in consecinta”, actionand “uneori in moduri care au subminat politicile sovietice in zone care erau doar foarte putin legate, indirect, de problema suveranitatii”. (Pare a fi cazul, de exemplu, in Orientul Mijlociu)”. (CIA, 21/3/68, foia.cia.gov)

Acest lucru nu a reprezentat opinia unor analisti juniori neexperimentati pe care am reusit sa-i scot dintr-un munte de documente care demonstrau contrariul. A fost o evaluare care poarta semnatura lui Abbot Smith, presedintele Consiliului de estimari nationale al CIA si, care poate fi argumentat ca fiind cel mai experimentat si influent analist din comunitatea de informatii a SUA in perioada aceea. Predecesorul sau, Sherman Kent, care este considerat pe buna dreptate nasul analizei moderne de catre profesionistii in informatii ai SUA, considera Romania un partener de facto dupa ce a creat o spartura in cortina electronica, cea care anterior bloca transmisiunile din Occident spre URSS. Aceasta a fost o alta lovitura strategica livrata de Bucuresti care si-a castigat locul ca fiind unul dintre “principalele centre subversive” alaturi de Statele Unite ale Americii, Republica Federala Germana si Israel, un loc pe care si l-a pastrat in documentele KGB cel putin pana in noiembrie 1989. (CWIHP WP #65, 12/2012, wilsoncenter.org).

Privind inapoi, dupa o viata in care a analizat Blocul Sovietic, un alt analist senior din CIA a notat ca in anii 80 “riscul deosebit” al independentei Romaniei “a redefinit cu succes rolul unui membru al Blocului, mentinand legaturile care sunt in mare parte formale si limitand influenta sovietica aproape in intregime la ceva negativ”, in timp ce, “toate miscarile si pozitiile sale au fost inghitite de liderii sovietici dupa Stalin, ceea ce uneori [liderii sovietici] par mai putin toleranti decat pur si simplu dejucati. Potrivit analistului de cariera, “toate statele est europene au beneficiat de insistenta Romaniei (si de recunoasterea sa din partea URSS-ului) pentru dreptul membrilor de a avea pozitii si opinii independente in consiliul Blocului Sovietic”. (CIA, 21/3/68, foia.cia.gov)

Indiferent de “mirosul” politic de care se bucura (sau sufera) CIA si analistii sai la ora actuala, prefer sa am incredere in evaluarile lor testate in timp mai degraba decat in cele ale domnului Tismaneanu, chiar daca nu as fi citit documentele interne ale Pactului de la Varsovia.

Afirmatille conform carora opozitia Romaniei si sfidarea de care a dat dovada in perioada Razboiul Rece au fost lipsite de orice semnificatie si n-au avut niciun impact asupra confruntarii geopolitice intre Est si Vest sunt pur si simplu gresite. Ele au fost dovedite false prin analize de informatii profesionale si falsitatea lor s-a confirmat pe deplin in documentele celorlalti membrii din Pactul de la Varsovia, care a iesit la iveala dupa prabusirea comunismului. Nicio contestare sau negare, indiferent de numarul lor, si nicio prestidigitatie nu va schimba aceasta realitatea fundamentala. Aceasta este o realitate reconfirmata aproape zilnic cu fiecare declasificare oficiala si informala (de tipul “Wikileaks”).

La mijlocul secolului al XIX-lea, profesorul Bowen a fost impiedicat sa le raspunda direct atacatorilor sai din consideratii de prestigiu, atat profesionale, cat si sociale (niciunul dintre atacatorii sai nu era expert academic sau specialist in domeniu sau profesor de universitate). Din fericire, eu nu sunt grevat de astfel de limitari. Daca dl.Tismaneanu alege sa iasa din spatele insinuarilor sale atente si sa ma confrunte direct pe baza argumentelor pe care le-am prezentat, va gasi in mine un partener deschis la discutii publice.
Dar nu va temeti, dragi cititori, nu-mi voi tine respiratia.

Sursa Larry Watts via Ziaristi Online

,

Istoria ascunsă…

Cine a creat comunismul?
Cine a instaurat comunismul în Rusia?
Cine a hotărât cedarea țărilor din răsăritul european în 1944-45 Rusiei Sovietice?

Cine a decis dărâmarea comunismului în 1989?

Răspunsul la aceste Întrebări ne va spune și:
Cine comandă NATO?
Cine controlează restul structurilor Europei Unite?

Cuprinsul

·  1. Introducere……………………………………………………………..

·  2. Cine a creat comunismul………………………………………………..

·  3. Cine au fost capii regimului comunist în Rusia……………………

·  4. În instituții…………………………………………………………………..

·  5. Cine a hotarât cedarea țărilor din răsăritul Europei Rușilor…….

·  6. Roosevelt , instrument al conspirației…………………………………….

·  7. Indiscrețiile cu tâlc ale lui Roosevelt ……………………………………

·  8. Istoricul Keith Eubank despre Teheran…………………………………

·  9. Precizarea lui Churchill……………………………………………………..

·  10. Roosevelt și sfetnicul său Hopkins ………………………………………

·  11. La Teheran Roosevelt se instalează în Ambasada Sovietică……..

·  12. Spania află de existența conspirației………………………………….

·  13. Rezoluția Conferinței rabinilor din America – 1956………………..

·  14. Cine este Benjamin Freedman?

·  15. Sună glasul păcii………………………………………………………….

·  16. Armata rusă aproape de prăbușire……………………………………….

·  17. Clinton vede o întovărășire între NATO și Rusia…………………..

Ceeace ne determină să revenim asupra articolului care comentează scrisoarea secretă a lui Roosevelt către Zabrousky din Februarie 1943, publicat inițial în „Cuvântul Românesc” (Hamilton, Canada) din Aprilie 1986, este pentru a ne reaminti cine au fost realii autori ai hotărârii de a împărți Europa după cel de al doilea război mondial. El ne ajută să vedem și cine dispune astăzi de soarta Europei.

După 1989 România și-a recâștigat libertatea (?) de a-și croi soarta, de a alege căile de urmat, mai ales în politica externă. De când conducătorii de eri și azi (ante și post Noembrie 1996) sunt parcă apucați de febra intrării cu orice preț în NATO și-n celelalte structuri ale Europei unite, fără să se întrebe ce mai reprezintă NATO după prăbușirea comunismului și cine mai amenință România, și mai ales valoarea sacrificiilor ce se cer pentru a obține această acceptare (problematică).

La 23 August 1944 România s-a predat singură, și mai ales fără nicio garanție Rușilor, care abia după trei 3 săptămâni au pus condițiile ce le-au convenit, anume acelea de a stoarce România de ultimele ei resurse materiale, și cu prețul a 150.000 prizonieri luați pe loc de armata rusă, cu 350.000 de pierderi pe frontul de Vest și cu introducerea în România a unui regim care ne-a costat decapitarea de întreaga noastră elită culturală și politică (cel mai prețios avut ce-l poate avea o națiune). Apoi trecerea poporului român timp de două generații prin cea mai mare suferință pe care a cunoscut-o neamul nostru în lunga sa viață.

Ceva asemănător se urzește acum, anume de a ne arunca fără nici un folos imediat și evident și fără nicio garanție că obținem ceva, plătind un preț – renunțarea la România întregită, icoana ce-o poartă în suflet orice român – câstigată cu sângele a 800.000 de morți în primul război moindial, și 500.000 de morți și dispăruți în cel de al doilea război, hotărâre care urmează să fie luată de niște oameni ale căror sentimente naționale și orizont cultural este produsul educației primite într-un regim antinațional și anticreștin și în plus, cărora le lipsește total atât educația, cât și tradiția politică.

Întrebările elementare la care trebue să răspundem, ca să ajungem la anumite concluzii corecte, sunt: cine a stăpânit Europa ieri și azi, cum a ajuns comunismul stăpân în Rusia, cum a fost implantat mai apoi în România, și de ce s-a prăbușit acest regim care, mai ales la noi, era susținut de un partid cu 3.500.000 de membri, încoronat de o Securitate bine organizată? Au fost alte forțe supranaționale care au determinat aceste schimbări și răsturnări dramatice? Dacă da, care au fost aceste forțe? Citatele și textele care urmează în această broșură sunt menite să ne ajute să răspundem măcar în parte la aceste întrebări.

CINE A CREAT COMUNISMUL?

Ca să răspundem la această întrebare ne servim de citate din cartea: „Complotul împotriva Bisericii”, (The Plot Against the Church), a cărei documentație este bazată pe arhivele Bisericii Catolice și la care au lucrat 7 cardinali. A apărut sub un nume convenit Maurice Pinay, până acum în limbile italiană, germană, spaniolă și engleză. Cităm din a 3-a ediție engleză, publicată în „Christian Book Club of America”, P.O.Box 566, Palmdale, CA, 93550, pag. 39-65:

„Nu există nici o îndoială că evreii sunt cei care au inventat comumnismul, că ei au fost instigatorii dogmei pe care s-a construit acel sistem monstruos care stăpânește cu o autoritate absolută cea mai mare parte a Europei și Asiei, care agită țările din America, și cu o progresie sigură inundă peste popoarele creștine ca un cancer mortal, ca o tumoare care devorează constant sâmburele națiunilor.”

„Dar evreii sunt de asemenea inventatorii și directorii metodelor comuniste, ai tacticii de luptă efectivă, a insensibilei și total inumanei politici guvernamentale și a agresivei strategii internaționale. Este cu totul dovedit că teoreticienii comunismului au fost toți evrei… cât și revoluționarii experiemntați, care și-au ascuns de ochii lumii originea lor și adresele unde trăiau.”

În continuare Maurice Pinay dă biografiile lui Marx, Engels și a celorlalți doctrinari marxiști.

CINE AU FOST CAPII REGIMULUI COMUNIST ÎN RUSIA?

„Cum nu există nicio îndoială că evreii au creat comunismul, tot așa nu există nicio îndoială că ei au fost aceia care l-au și pus în practică.

Chiar înainte ca bolșevismul să se fi instaurat în Rusia, conducătorii și organizatorii mișcărilor comuniste în totalitatea lor au fost aproape exclusiv evrei…. Dar în Rusia, unde comunismul a fost introdus pentru prima dată, … paternitatea evreiască a organizării sistemnului, cât și a practicii aplicate nu lasă nicio îndoială…. În concordanță cu date irefutabile, care au fost în întregime dovedite și recunoscute de către toți cei care s-au ocupat de această problemă, opera comunistă a evreilor în patria Țarilor este atât de puternică, încât este total de prisos să se încerce a se nega că acest triumf dezastruos ar fi monopolul lor.”

Este suficient să înșirăm numele celor care au format guvernul și principalele organe ale Uniunii Sovietice pentru a ne da seama cât de dreaptă și de categorică este această afirmație.”

Urmează lista:

 

1. Vladimir Ilici Ulianov Lenin, evreu după mamă, președintele Sovietului Suprem.

2. Leo Trotsky (Lew Davonovich Bronstein), evreu, comisarul Armatei și Marinei.

3. Josepf Visarionovich Stalin (Josiph David Vissarionovich Djugashvili-Kochba), evreu din Georgia, Comisar pentru Naționalități.

4. Chicherin, rus, Comisar pentru Afacerile Externe.

5. Grigore Zinoviev (Apfelbaum), evreu, Comisar pentru Interne.

6. Kohen (Volodarsky), evreu, Comisar pentru Presă și Propagandă.

7. Samuel Kaufmann, evreu, Comisar pentru Proprietăți Rurale.

8. Steinberg, evreu, Comisar pentru Justiție.

9. Schmidt, evreu, Comisar pentru Lucrări Publice.

10. Ethel Knigkisen, evreică, Comisar pentru Aprovizionare.

11. Pfenigstein, evreu, Comisar pentru Refugiați.

12. Schlichten, evreu, Comisar pentru Confiscări de Imobile.

13. Lurie, evreu, Președinte Consiliul Suprem Economic.

14. Kukor (Kukorsky), evreu, Comisar pentru Comerț.

15. Spitzberg, evreu, Comisar pentru Cultură.

16. Urisky (Radomilsky), evreu, Comisar pentru Alegeri.

17. Lunacharsky, rus, Comisar pentru Școlile Publice.

18. Simasko, evreu, Comisar pentru Sănătate,.

19. Protzian, armean, Comisar pentru Agricultură.

Instituții
(Conducere, înalți funcționari)

1. Comisariatul pentru Interne: Din zece, toți evrei.

2. Comisariatul pentru Afacerile Externe. Din 17, unul german, 16 evrei.

3. Comisariatul pentru Economie: Din 14, unul rus, 13 evrei.

4. Comisariatul pentru Justiție: 8 înalți funcționari, toți evrei

5. Comisariatul pentru Educația Publică: Din 7, toți evrei.

6. Comisariatul Armatei: Din 14, toți evrei.

7. Comisariatul Sănătății: Din 5, toți evrei

8. Sovietul Suprem al Comerțului: Din 14, toți evrei.

9. Primul Consiliu al Soldaților și Muncitorilor: Un președinte și doi vice-președinți: toți trei evrei.

În 502 posturi ale organizațiilor de prim rang în conducerea statului în primii ani după revoluție, 459 posturi erau ocupate de evrei, și numai 43 au fost ocupate de creștini de diferite naționalități. În lumina acestor date, cine a executat revoluția rusă, dacă nu evreii?

CINE A HOTĂRÂT CEDAREA ȚĂRILOR DIN RĂSĂRITUL EUROPEI SOVIETELOR?

A fost cedare, trădare sau conspirație?

După cum reiese din scrisoarea-delegație a lui Roosevelt către Zabrousky, evreu, membru al Consiliului tânărului Stat Izrael, (juridic încă inexistent), hotărârea de împărțire a lumii a fost luată cu cel puțin zece luni înainte de întâlnirea celor trei mari. În această lumină întâlnirile de la Teheran și Yalta rămân simple farse, menite să dea impresia că ar fi avut loc totuși tratative.

Roosevelt, instrument al conspirației

În Februarie 1943 Roosevelt a adresat o scrisoare lui Zabrousky, prin care-l deleagă să-i expună lui Stalin gândurile și planurile sale cu privire la viitoarea împărțire a lumii. Pentru a înțelege substratul acestei scrisori atât de importante pentru soarta omenirii, redăm și partea ei introductivă cu atât mai mult cu cât ea ne desvălue sursa și scopul ei (scrisoarea este preluată din „Top Secret” -Secrets d’états anglo-americains, de Léon de Poncins, apărută în Diffusion de la Pensée Française):

 

„Scumpe domnule Zabrousky,

„Cum am avut plăcerea de a vă mărturisi atât Dvs, cât și dlui Weiss, sunt profund mișcat de faptul că Consiliul Național al tânărului stat Izrael a avut marea bunătate de a mă alege ca mediator pe lângă prietenul nostru comun Stalin în aceste momente critice, când orice pericol de fricțiuni în sânul Națiunilor Unite, – create cu prețul atâtor sacrificii – ar putea avea consecințe funeste pentru noi toți și în special pentru Uniunea Sovietică. Este deci în interesul Dvs. și al nostru de a netezi asperitățile.”

 

După câteva aliniate care privesc relațiile din trecut dintre Statele Unite și URSS, Roosevelt trece la subiectul care ne interesează:

Statele Unite ale Americii și Marea Britanie sunt dispuse, fără nicio rezervă, să acorde paritate absolută și drept de vot URSS-ului în reorganizarea viitoare a lumii. Și Dvs. puteți, iubite dle Zabrousky, să-i spuneți lui Stalin că în egalitate cu marea Britanie și Statele Unite, Rusia va fi membră a înaltului Tribunal care va fi creat pentru a rezolva diferendele între națiuni și ea va interveni paralel și identic în selecționarea, prepararea, înarmarea precum și în comandamentul forțelor internaționale care, sub ordinul Consiliului continental, vor supraveghea în interiorul fiecărui stat la menținerea păcii în spiritul demnei Societăți a Națiunilor. Această poziție atât de înaltă în tetrarhia universală (USA, Anglia, China și URSS) ar trebui să-l satisfacă suficient pe Stalin pentru a nu mai reînnoi pretenții în stare să ne creeze probleme insurmontabile.”

 

„În Europa, Franța va gravita în orbita Marii Britanii. Spania, Portugalia, Italia și Grecia se vor dezvolta și ele sub protecția Angliei. Noi acordăm URSS-ului acces la Mediterana, acceptăm dorințele ei în ce privește Polonia și Țările Baltice, vom cere Poloniei să adopte o atitudine de înțelegere și compromis. Stalin va păstra un mare câmp de expansiune în micile țări inconștiente din răsăritul Europei și va recupera toate teritoriile care au fost temporar smulse Marei Rusii.”

Pentru o corectă interpretare a textului de mai sus redăm și versiunea franceză din cartea lui Léon de Poncins: „Nous accorderons à l’URSS un accès a la Méditerranée, nous accederons à ses désirs concernant la Finland et la Baltique, et nous exigerons de la Pologne une judicieuse attitude de compréhension et de compromis; Stalin conservera un vast champ d’expansion dans les inconscients pétit pays de l’Est européens – tout en tenant compte des droits qui sont dus à la fidelité de la Yugoslavie et de la Tchecho-slovaqui – et îl récupérera totalement les territories qui ont été arrachés a la Grande Russie.” (pp 131-132).

Menționăm că această scrisoare a fost redactată la 20 Februarie 1943. Zabrousky, după ce va fi prezentat mesajul lui Stalin, trebuia să-l „convingă” să accepte participarea la o întâlnire cu Roosvelet și cu Churchill, întâlnire care a avut loc la Teheran în zilele de 29, 30 Noiembrie și 1 Decembrie ale aceluiaș an.

Roosevelt mulțumește în introducere, după cum am văzut, pentru faptul că a fost ales de Consiliul Național al tânărului stat Izrael, care încă nu era născut, Consiliu din care Zabrousky făcea parte, ca mediator pe lângă prietenul comun Stalin pentru netezirea unor asperități nefaste pentru toți și în special pentru URSS. La rândul său Roosevelt îl deleagă pe Zabrousky din partea Statelor Unite și al Marei Britanii să expună aceluiaș Stalin gândurile lor. Aceasta filiațiune de delegații și mai ales originea lor explică caracterul secret și subversiv al acestei acțiuni. Nimeni, nici măcar propriul său secretar de Stat Cordell Hull, nu a știut nimic despre rolul ce-l aveau de jucat Statele Unite în timpul războiului și în conjunctura postbelică, de convențiile ce va trebui să le încheie pentru a asigura realizarea proiectului conspirativ de împărțire, organizare și conducere a lumii după terminarea ostilităților. Și probabil că nici Churchill nu știa în ce conspirație va fi implicat. Singurul care știa totul a fost Harry Hopkins și mai târziu a fost inițiat și Alger Hiss, autorul statutelor organizației Națiunile Unite, cel care mai târziu a fost condamnat în SUA pentru spionaj în favoarea Uniunii Sovietice. Alger Hiss, de altfel, a fost personajul ideal pentru a fi în miezul acestei conspirații. Evreu de origine, născut în America și agent al Uniunii Sovietice, el reprezenta în același timp interesele celor trei factori în această conspirație, ascultând desigur mai mult de glasul sângelui decât de celelalte obligații de conjunctură.

În schema acestei autorități supreme a creierului conspirativ, Izraelul, Roosevelt și Stalin erau cele două brațe executoare. Roosevelt era sigur, pe când Stalin își avea probabil și ambițiile sale, și-și juca rolul străduindu-se să le armonizeze, dacă eventualele pretenții ale sale nu au fost făcute doar de ochii lumii, ca să dea impresia că au avut loc totuși „tratative”.

Indiscrețiile cu tâlc ale lui Roosevelt

Acest plan de împărțire a lumii Roosevelt l-a mărturisit mai târziu, la 2 Septembrie 1943, și Cardinalului de New York, Spellman, prezentându-l ca pornind de la el. „Împărțirea lumii este o chestiune simplă,” spune Roosevelt. „Orientul îndepărtat revine Chinei, Pacificul Statelor Unite, Europa și Anglia vor fi împărțite între Anglia și Rusia. Sper că intervenția rusă în Europa să nu fie prea brutală. Cu Stalin cred că mă voi împăca mai bine decât cu Winston, pentru că el este un realist ca și mine. O singură grijă mă neliniștește, că Stalin ar putea să depășească o anumită limită.” Cardinalul Spellman a făcut atunci remarca că Rusia ar avea deja prevăzute pentru Germania, Austria și celelalte țări din Europa guverne cu majoritate comunistă și că va instala regimuri care-i vor fi supuse. La asta Rossevelt răspunde: „Cu siguranță că se va ajunge la expansiunea comunismului, însa ce se poate face?” („Die Teilung der Welt”, Yalta 1945, Arthur Conde, Karl-Rauch-Verlag, 1964, pp 100-101).

Istoricul Keith Eubank despre Teheran

Istoricul Keith Eubank în „Summit at Teheran” Morrow, 1985, p. 423 îi reproșează lui Roosevelt și Churchil faptul că nu s-au ocupat mai îndeaproape de viitorul țărilor din Europa de Răsărit, ceeace a fost în avantajul Rușilor. „Aici a fost momentul când aceste probleme puteau fi discutate. În afară însă de fixarea frontierei de răsărit a Poloniei, restul Europei de răsărit a rămas un câmp deschis, unde Stalin și-a putut reține mâna liberă. Speculația că Charta Atlanticului ar fi trebuit să fie aplicată și în această regiune nu a însemnat nimic pentru Stalin. Dacă Roosevelt și Churchil ar fi acordat atenția cuvenită acestor probleme, ar fi putut crea obstacole în calea ambițiilor lui Stalin”. Evident că Eubank nu știa nimic de existența delegației primite de Roosevelt de la „tânărul Stat Izrael” și a delegației dată de el lui Zabrousky, prin care Europa de Răsărit era deja promisă lui Stalin și toate celelalte jaloane ale viitoarei împărțiri a lumii erau deja trasate. Ceeace a urmat apoi la Yalta un an și două luni mai târziu, a fost doar stabilirea amănuntelor invaziei în Normandia (la cererea lui Stalin) și formularea așa ziselor „convenții” la care s-a ajuns, convenții pe care Amiralul William Leahy, care a făcut parte din delegația americană, le-a caracterizat ca fiind „atât de elastice, încât Stalin le poate întinde de la Yalta până la Washington, fără să le rupă.” (în „Architects of Conspiracy”, p. 208).

Și istoricul american Gaddis, în „Security versus Self-Determination”, p. 164, afirmă: „Faptul că Roosevelt nu a vrut să ceară aplicarea declarației pentru Europa eliberată numai la două săptămâni după Yalta, când Rușii au instalat propriul lor guvern în România, (Groza, la 6 Martie 1945), a fost o indicație precisă dată Moscovei că el nu a așteptat să se aplice această declarație.”

Precizarea lui Churchill

Precisă și menită să spulbere orice îndoială asupra abandonării sau cedării țărilor din Răsăritul european Rușilor în aceste convenții secrete rămâne declarația lui Churchill în „Triumph and Tragedy”, pag. 240, citată de Nicolae Baciu în „Sell-out to Stalin”, pp 203-204: „Noi am fost jenați să protestăm (împotriva instalării guvernului Groza la București) pentru că eu și cu Eden, când am fost la Moscova, în Octombrie 1944, am recunoscut că Rusia trebue să aibă un drept predominant, ultimul cuvânt, în România și Bulgaria, în timp ce noi trebue să avem același drept în Grecia. Stalin a respectat riguros această înțelegere.”

Roosevelt și sfetnicul sau Hopkins

Să vedem mai întâi cine este omul pe care Consiliul Național al embrionarului stat Izrael l-a desemnat ca sfetnic al lui Roosevelt și ca atare executor al planurilor sale conspirative:

Cât despre Roosevelt „nu se poate afirma că ar fi fost un geniu”,scrie Arthur Conde în „Teilung der Welt”, pag. 211. „Ca student și avocat nu s-a profilat peste medie. A fost un om de societate, care mai degrabă se întreținea cu lumea decât să citească o carte. O viață întreagă i-a plăcut să joace pocker… În politică a găsit un admirabil teren de activitate.” Tot pe aceeași pagină, Conde îl citează pe Robert E. Sherwood, unul din biografii lui Roosevelt: „Caracterul lui a fost multilateral, dar el conținea și contradicții într-o măsură uimitoare. În același timp el era suficient de liberal și de progresist pentru a fi fost etichetat de trădător al clasei sale, și de „Roșul în Casa Albă”.

 

„Churchill” citându-l în continuare pe Conde, pag. 218, a respins visul unui paradis idilic universal după dispariția lui Hitler. Roosevelt, din contră, după cum observa și Walter Lipman, comite eterna greșeală a Americanilor, de a nu vedea că lupta dintre state este o caracteristică intrinsecă a naturii umane.”

Înainte de Conferința de la Teheran, Roosevelt a refuzat o întâlnire de lucru cu Churchill pe motiv ca „nu vreau să-i las impresia lui Stalin că între noi doi totul a fost dinainte aranjat”, („Summit at Teheran”,pag. 58). El a refuzat și să se stabilească în prealabil o ordine de zi pentru această Conferință, fapt care l-a neliniștit profund pe Churchill. Tot Roosevelt a fost acela care a propus ca la Conferință să ia parte o delegație restrânsă și să nu participe nicio presă. Însoțitorul său principal a fost Harry Hopkins, consilier personal, care se bucura de o autoritate și încredere atât de mare, încât semna documente în numele lui Roosevelt. „Roosevelt nu a citit nicio carte de documentare asupra Uniunii Sovietice și nu a consultat niciun raport al State Departament”,remarcă Keith Eubank în cartea sa. „Singura sa sursa de informație o constituiau revistele, ziarele și relatările lui Hopkins”, pe care autorul cărții le rezumă: „El (Hopkins), știa că după război Rusia Sovietică va deveni una din cele mai mari puteri din lume. Pentru acest motiv Statele Unite și Rusia trebuie să fie prietene, pentru a putea să realizeze împreună planurile viitoare de pace. Prietenia lor trebue să fie atât de puternică încât să determine pe Ruși să lupte până la înfrângerea definitivă a Germaniei și Japoniei. Fiecare minister (departament) al Statelor Unite trebue să considere Uniunea Sovietică ca pe cea mai mare putere din lume și ca pe o prietenă sinceră. Fiecare funcționar care vine în contact cu Rușii trebue să creadă profund în această concepție. În sfârșit, Hopkins mai cerea ca totul trebuie făcut pentru a se realiza o pace care să corespundă aspirațiilor legitime ale Uniunii Sovietice. Ideile lui Hopkins sunt importante pentru că ele au înlocuit rapoartele Departamentului de Stat („Hopkins urged that every-thing should be done to establish a peace that would meet the legitimate aspirations of the Soviet Union. Hopkin’s ideas are important because they replaced any briefings from State Department” („Summit at Teheran”, p. 239).

Influența comuniștilor asupra lui Roosevelt o redă în câteva cuvinte Frank Murphy, membru al Curții Supreme, în mărturisirea ce-o face Congresmanului Martin Deas, care a fost președintele Comitetului activităților antiamericane (House Committee on Un-American Activities, citat în Buletinul Congresului din 22 Sept. 1950. pag. A6833): „Suntem condamnați. Statele Unite sunt condamnate. Comuniștii controlează totul. Ei îl controlează pe Roosevelt și pe soția sa. Este imposibil ca cineva să-l vadă, dacă audiența nu-i aranjată prin David Niles și banda sa” – (and his gang). Cine a fost David Niles? El a fost unul dintre evreii care-l înconjurau pe Roosevelt și care efectiv guverna țara. Numele lui adevărat este Neyhus și a fost cumnatul lui Harry Hopkins care s-a bucurat de cea mai mare încredere din partea lui Roosevelt. După The Saturday Evening Post, din 24 Dec. 1949, pag. 24, Harry Hopkins a fost doar omul de fațadă, condus de David Niles, cel care mai târziu a pus la cale declararea independenței Israelului și programul de drepturi civile al lui Truman. James Combs în „Who is Who în the World Zionist Conspiracy” la pag. 88-89 spune că „Murphy desigur că a greșit când a făcut afirmația că „comuniștii domină Statele Unite”, întrucât comunismul este doar un instrument, realul stăpân fiind evreimea care acuma, după 25 de ani, și-a consolidat controlul asupra întregului guvern al Statelor Unite.

La Teheran Roosevelt se instalează în Ambasada Sovietică

Ajuns la Teheran la 27 Noembrie, Roosevelt s-a stabilit la ambasada americană. Rușii, pretextând că ar fi descoperit un complot al GESTAPO-ului, care ar fi aflat de sosirea lor la Teheran, l-au invitat să-și stabilească cartierul în ambasada sovietică, propunere pe care Roosevelt a acceptat-o. De observat este faptul că nici atunci și nici după aceea nici un serviciu secret din lume nu a semnalat vreun complot din partea Nemților.

La 28 Noembrie Roosevelt se instalează la Ruși și după masă are o lungă întrevedere cu Stalin în patru ochi, prezenți fiind doar cei doi translatori, deci fără Churchill, căruia mai înainte îi refuzase o astfel de întâlnire. În această discuție tête-à-tête s-a stabilit formal împărțirea lumii și au fost trasate în mare liniile directoare ale subiectelor de discutat în plenarele care urmau să aibă loc și care au fost cele menționate în scrisoarea lui Roosevelt către Zabrousky.

Spania află de existența conspirației

La 16 Aprilie 1943 (la n umai două luni de la redactarea scrisorii în cauză), Ministrul de Externe al Spaniei, Contele de Jordana, a ținut un discurs minuțios preparat și de mare răsunet la Barcelona, în Palatul Regilor de Aragona, într-un cadru foarte festiv, cu ocazia aniversării a 450 de ani de la întoarcerea din prima călătorie a lui Columb. În discursul sau Contele de Jordana, printre altele, a spus: „Mai teribil decât războiul, mai destructivă decât el și mai încărcată de ură și de porniri josnice este revoluția comunistă, care reprezintă un pericol cu atât mai mare, cu cât enormele cheltuieli de război vor compromite stabilitatea socială a națiunilor.”

„Acest discurs este cu atât mai impoprtant” afirmă Léon de Poncins în cartea sa „Top Secrets” – „cu cât guvernul spaniol a luat la cunoștință de existența unui document important, care desvaluie o conspirație menită să pericliteze mai multe state din EuropaEste vorba de o scrisoare secretă a Președintelui Roosevelt către evreul Zabrousky, care atunci servea ca agent de legătură între Roosevelt și Stalin…”

Și Franco în discursul sau din 1 Octombrie 1943 (cu două luni înainte de întâlnirea de la Teheran), atrage atenția asupra pericolului ce paște Europa.  „Spania consideră că independent de care va fi soarta armelor și chiar de dinainte de război, există în lume o problemă spirituală de cea mai mare importanță, pe care o constituie ambianța revoluționară a maselor îndepărtate de Dumnezeu și care aspiră la o îmbunătățire a situației lor materiale prin violență lipsită de orice scrupule în alegerea mijloacelor. Acest spirit revoluționar de diferite nuanțe este cuprins în termenul generic de „bolșevism”. Războiul este un fenomen pasager, în timp ce spiritul revoluționar al maselor constituie o problemă fundamentală a epocii noastre.”

După acest discurs Americanii au reproșat Spaniei ca s-a apropiat prea mult de Germania și riscă să piardă ajutorul economic din partea Aliaților. Ambasadorul american, într-o scrisoare adresată Ministerului de Externe spaniol, face afirmația că „comunismul este o problemă internă a Rusiei, care nu va afecta în niciun fel țările cu un nivel de viață mai ridicat”. La asta Contele de Jordana răspunde: „Îmi vine greu să cred că cineva ar putea fi de acord că acest pericol enorm, care amenință civilizația noastră, s-ar putea reduce la o mică problemă de ajustare de salarii. Nu, domnule Ambasador, nu este o simplă problemă economică și nici una socială, chiar dacă i-am acorda cel mai larg înțeles. Este vorba de o problemă spirituală, de un rău de cea mai mare gravitate, care afectează până în adânc sufletul omenesc, pentru că atunci când se învață masele că morala este o prejudecată burgheză și că nu există o justiție superioară față de care suntem răspunzători pentru faptele noastre, ele sunt private de orice frână și sunt lansate la atac împotriva tuturor obstacolelor care s-ar opune la satisfacerea celor mai brutale instincte ale lor.” (Top Secrets, pp 80-81).

Afirmația Secretarului de Stat American este perfidă, de rea credință, menită să inducă în eroare și să ascundă conspirația ce se țesea împotriva întregii Europe. Ce urmărea Internaționala comunistă, cu sloganul: „Proletari din toate țările, uniți-vă!”, dacă nu revoluția mondială? Comunismul nu a intrat nicăieri prin voința poporului, ci prin siluirea ei de către armata sovietică de ocupație, (nelimitat sprijinită USA militar, politic, economic și prin diplomație), sau prin ajutor extern direct (din partea Statelor Unite), cum a fost în Cuba.

* * *

În continuare extragem din broșura „Who Brought the Slaves to America” scoasă de „Sons of Liberty”, P.O.Box 449, Arabi, LA, 70032, rezoluția  „Conferinței Centrale a Rabinilor din America, 1956,” – cu subtitlul:  „Instrucțiuni confidențiale către toți evreii ortodocși, reformiști, nereligioși și „încreștinați”- din care aflăm cât de stăpâni se simțeau evreii pe lume în 1956:

 

„Noi suntem aproape să ne atingem scopul. Al doilea război mondial a avansat măreț planurile noastre. Ne-a reușit să aducem creștinii să se omoare unii pe alții și să aducem alte multe milioane de creștini în situația să nu ne poată face niciun rău. Ne-a mai rămas puțin de făcut ca să câștigăm controlul total asupra stupizilor de goimi (creștini).

Evrei din America:

acestea sunt ultimele instrucțiuni pentru voi:

1. Continuați să lărgiți controlul asupra radio-difuziunii, televiziunii, ziarelor, cinematografelor și revistelor.

2. Educați copiii voștri și alungați-i pe creștini din avocatură, medicină, farmacie și din întreg comerțul de detaliu.

3. Transformați școlile și universitățile lor în centre de instrucție pentru revoluția noastră roșie.

4. Ridiculizați credința creștină, dezbinați poporul ei și slăbiți-le bisericile.

5. Demoralizați-le femeile și copiii.

6. Corupeți-le tribunalele și faceți-le de rușine.

7. Întoarceți o clasă socială împotriva alteia, Negrii împotriva Albilor.

8. Cumpărați politicienii și continuați să corupeți administrațiile locale, provinciale și naționale.

9. Anihilați fasciștii antisemiți în orice fel.

10. Folosiți-vă de instrumente binevoitoare ca un Truman, un Eisenhower, un Stevenson și Warren; ei vor face treaba pentru voi.

11. Plănuiți emigrarea nelimitată și fără restricții a persecutaților noștri (din alte state) în această țară.

12. Continuați să le controlați banii prin sistemul federal de rezerve.

13. Continuați să plasați evrei în posturile guvernamentale, în Armată și în Marină.

14. Noi trebue să distrugem Republica asta și s-o înlocuim cu o democrație,  care înseamnă socialism de stat guvernat de evrei, (Jewish Governed State Socialism).

15. Continuați controlul asupra Departamentului Muncii, faceți agitații, provocați prin orice mijloace neliniști, greve violente în toate modurile și în toate împrejurările.

 

Cu o astfel de strategie și cu aceste metode trebue să reușim să prăbușim această țară în sărăcie, în demoralizare, în faliment, și-ntr-un război civil prin care să micșorăm numărul inamicilor noștri.

 

Revoluția bolșevică ne-a făcut stăpânii Rusiei.

 

Ultimul război ne-a făcut conducătorii întregii Europe, mai puțin Spania.

 

Fie că viitorul război să ne facă stăpânii Americii.

 

Pentru prezervarea rasei noastre sunteți avizați că dacă sunteți întrebați de Goimi despre oricare din punctele de mai sus, trebue să refuzați să răspundeți, să abjurați, să repudiați și să negați și asta chiar și sub jurământ, dacă e cazul, așa cum ne învață Talmudul.

 

Credem că este de prisos să vă atragem atenția asupra consecințelor teribile dacă aceste instrucțiuni ar cădea în mânile Goimilor.

 

Conferința Centrală a Rabinilor din America – 1956.

Prin cine controlează și domină evreii viața politică și economică a națiunilor? Câteva citate date mai jos ne vor lămuri:

„Francmasoneria este o organizație evreiască, a cărei istorie, grade, simboluri și parole convenționale sunt evreești de la început până la sfârșit.”

 

„Izraelite of America”3 August 1866

„Francmasoneria este născută în Izrael”.

„Jewish Tribune”29 Oct. 1925

 

„Anglia se luptă pentru noi, pentru cauza evreiască și în această luptă ea este sprijinită de francmasonii din întreaga lume.”

„Jewish Chronicle”Octombrie 1940

„Din 670.000 de francmasoni în Europa, 475.000 sunt în Anglia. Din 4,5 milioane de francmasoni în întreaga lume, 3,5 milioane sunt în America.”

Statistiques maçoniques

* * *

În 1954 Benjamin Freedman a publicat o carte „Facts are Facts – The Truth About the Kazars”, despre care autorul spune: „Evenimentele istorice revelate pentru prima dată prin această carte aduc dovezi de necontestat că continua lor suprimare (înăbușire) se dovedește a fi dăunătoare securității naționale (USA), păcii în lume, buneistări a omenirii, cât și progresului civilizației.” Cartea a fost tradusă și publicată de editura noastră (în 1996) sub titlul: „Întâmplările sunt întâmplări și faptele sunt fapte, – Adevărul despre Kazari”.

Reproducem mai jos prefața ei: „Cine este Benjamin Freedman?”, în care este prezentată lupta sa, a evreului încreștinat, de a demasca conspirația Kazarilor deveniți evrei sioniști, împotriva civilizației creștine:

CINE ESTE BENJAMIN FREEDMAN?

Născut în 1890, Benjamin Freedman a fost un afacerist prosper din New York, care într-un timp deținea majoritatea acțiunilor manufacturii de detergenți Woodbery. Dar în 1946 s-a disociat de plutocrația internațională în cercurile căreia se născuse și crescuse, desgustat de planurile acesteia pentru civilizația și națiunile creștine. Și-a dedicat restul vieții și cea mai mare parte din averea personală (peste $2,5 milioane) demascării acestor planuri pe care le cunoștea bine, căci își petrecuse viața în cele mai înalte cercuri ale organizațiilor evreiești și plutocratice; fusese strâns asociat cu Bernard Baruch, cu Samuel Untermayer, cu președintii-marionete mânuiți de aceștia, ca Woodrow Wilson, Franklin D. Roosevelt, John F. Kennedy, cu tatăl acestuia din urmă, ambasadorul Joseph Kennedy. Convertit cu adevărat la catolicism, nu de formă ca prelații care populează Vaticanul astăzi, Benjamin Freedman s-a disociat de talmudism și de sionism și a devenit astfel inamicul lor public numărul unu, atacat cu furie și descris ca un „evreu antisemit”. Dar Benjamin Freedman nu-și ura rudele și prietenii; el obiecta doar la distrugerea civilizației creștine și a popoarelor care le-au asigurat prosperitatea.

Pentru a schița personalitatea lui Benjamin Freedman, redăm aici punctele principale ale unei prelegeri pe care a ținut-o în anii 1960.

„În Statele Unite”, zice el, „sioniștii au pus mâna pe absolut toate ramurile guvernului. Sioniștii și coreligionarii lor domnesc în Statele Unite ca monarhi absoluți”, spune el, și-și sprijină afirmația cu dovezi din istoria acestui secol. Primul război mondial fusese câștigat de către armata german” în primii doi ani, arată el, în care armata franceză fusese complet incapacitată, iar Marea Britanie stătea izolată și neputincioasă înconjurată de ape patrulate de submarine germane. Chiar în aceste situații, Germania a oferit Marei Britanii condiții de pace extrem de avantajoase: încheierea păcii cu revenirea la situația dinainte de război. Guvernul britanic se gândea serios să le accepte, când în Octombrie 1916 sioniștii din Londra, reprezentanți ai evreimii est-europene, au împiedecat încheierea păcii, promițând Marii Britanii o victorie pe care le-o vor procura Statele Unite, care nu intraseră în primul război mondial și nu erau în conflict cu nimeni – cu condiția ca Marea Britanie să le dăruiască sioniștilor patria palestinienilor, Palestina, la care nici Marea Britanie, nici evreii din Europa răsăriteană nu aveau niciun drept. În Statele Unite, zice Benjamin Freedman, evreii dețineau pe atunci, (ca și acum) presa de mare circulație; ei urau Rusia țaristă și-i doreau înfrângerea, motiv pentru care bancherii de pe Wall Street ca Kuhn și Loeb, refuzau să finanțeze aliații Rusiei, Anglia și Franța. Dar imediat ce sioniștii au obținut promisiunea că li se va „dărui” patria palestinienilor, pe care-i vor putea masacra și izgoni pentru a-și întinde statul lor mesianic, toată presa americană, care fusese pro-germană, dintr-o dată a descoperit că nemții sunt „huni”, că taie mâinile copilașilor de țâță cu baionetele și alte astfel de fantezii. Nu se mai putea citi nimic altceva în presa americană decât despre cauza sfânta a războiului împotriva Germaniei. Marioneta talmudiștilor, președintele Statelor Unite Woodrow Wilson, a declarat război Germaniei și la Londra a fost scrisă „Declarația Balfour”, prin care s-a dat sentința de moarte poporului a cărui patrie fusese Palestina de mii și mii de ani.

La Conferința de Pace de la Paris din 1919, a participat o delegație a evreilor condusă de Bernard Baruch și compusă din 117 evrei; „am fost unul dintre ei și știu cum s-au petrecut lucrurile” spune Freedman. Delegația a scos la iveală declarația Balfour prin care i se promisese Palestina și Nemții și-au dat seama că tot măcelul pe care-l suferiseră, și toată suferința la care erau supuși, cu țara ciopârțită și populația epuizată de birurile crunte impuse nemților ca „reparații de război” își au rădăcina în târgul în virtutea căruia evreii din răsăritul Europei puteau folosi forța financiară și militară a marilor puteri pentru ca să practice genocidul împotriva palestinienilor. Și această împilare cruntă și sângeroasă le era aplicată lor, nemților, care-i primiseră pe evrei cu brațele deschise și-i lăsaseră să se îmbogățească și să prospere în Germania ca nicăieri în lume. Ca și în Statele Unite, în Germania evreii dețineau toată industria și întregile finanțe; industriașul evreu Rathenau era poate de o sută de ori mai bogat în Germania decât coreligionarul său Bernard Baruch în Statele Unite; tot un industriaș evreu era și cel mai mare armator, proprietarul liniilor North-German Lloyd și Holland-American Line; bancherii casei domnitoare Hohenzollern erau tot evrei, și cei mai bogați bancheri comerciali din lume erau evrei din familia Warburg din Hamburg. Și în timp ce Nemții trudeau ca să-și îmbogățească evreii, aceștia aranjau înfrângerea și distrugerea Germaniei, pe care o vânduseră ca să obțină de la adversarii ei pământul palestinienilor, care avea valoare propagandistică crucială pentru sioniști. În însăși ziarele sioniste din anii 1919-1923 se scria că sentimentul anti-evreiesc care se înfiripa în Germania se datora faptului că nemții începuseră să-și dea seama cum au fost înjunghiați pe la spate de către evreii pe care-i găzduiseră și-i îmbogățiseră în patria lor, arată Freedman care subliniază că ura pe care și-o atrăseseră nemții pentru succesul și prosperitatea lor industrială și comercială din partea Marei Britanii și Franței, care-și vedeau hegemonia financiară amenințată, a fost folosită de sioniști pentru a distruge cele mai primitoare și generoase gazde pe care le avuseseră vreodată, țara în care nu sufereau discriminări sau persecuții, și țara ai care locuitori muncitori și cinstiți le permiseră să se îmbogățească imens. Până și publicațiile sioniste ale timpului recunoșteau că antisemitismul german nu era nici religios, nici rasial, ci doar reacția la felul în care își răsplătiseră evreii gazdele. Documentele autentice (cu grijă ascunse și falsificate de istoriografia „pe linie” din Occident), arată că nimeni nu clintise nici măcar un fir de păr din capul vreunui evreu, nici măcar după trădarea lor. Hugo Schönfeld, un evreu pe care Departamentul de Stat american l-a trimis să cerceteze situația deținuților din lagăre în 1933, a raportat că în lagărele de concentrare germane erau internați comuniștii și alți adversari politici ai regimului, care erau sănătoși și în bună condiție fizică. Desigur, erau mulți evrei în aceste lagăre de concentrare căci evreii constituiau 98% din cadrele partidelor comuniste, spune Benjamin Freedman, și mai erau masonii și membrii unor organizații similare.

În Iulie 1933 a avut loc o întâlnire a reprezentanților evreimii mondiale, care a pus în fata nemților un ultimatum: „Hitler să fie eliminat și toți evreii să fie repuși în pozițiile pe care le doreau, indiferent dacă sunt comuniști sau nu.” Nemții, care aveau vie în memorie puciul comunist al Rosei Luxemburg și al grupului ei din 1919, n-au acceptat ultimatumul, și atunci Samuel Untermeyer, reîntors de la Congresul evreimii mondiale, a anunțat public la o emisiune radiofonică declarația de „război sfânt al evreimii mondiale împotriva Germaniei”.  Acest „război sfânt” a luat forma unui boicot comercial care urmărea să ducă la genocidul prin înfometare a două treimi din populația Germaniei, căci solul Germaniei nu putea hrăni populația și două treimi din alimentele poporului german erau importate în schimbul produselor industriale germane. Aceste produse erau acum boicotate și refuzate pe piețele de desfacere ale lumii dominate de plutocrația evreiască. Această declarație de „război sfânt” a fost publicată în „The New York Times” la 7 August 1933.

În timp ce poporul german suferea de pe urma acestui boicot, în timp ce mulțimile americane erau ațâțate de calomniile pline de ură din ziare și de linia politică a lui Roosevelt la isteria colectivă antigermană, nici un fir de păr nu fusese atins în capul vreunui evreu din Germania în 1933, zice Benjamin Freedman. Nemții nu puteau să nu observe calomniile și ura nestăvilită revărsată împotriva lor la instigația evreilor pe care-i îmbogățiseră prin truda lor; și nu puteau să nu observe că sunt șomeri și muritori de foame pentru că așa a hotărât Samuel Untermeyer. Dar resentimentul lor se mărginea la vorbe, la insigne și inscripții pe pereți; de abia în 1938, când un tânăr evreu polonez a asasinat un diplomat german fără nici un motiv (căci motivul invocat de el s-a dovedit a fi mincinos), a început să se manifeste antisemitismul în Germania, arată Benjamin Freedman.

 

Ion Coja

www.ioncoja.ro

,

Am vrut de mai multe ori, după 1990, să intervin în discuțiile purtate în jurul și mai ales împotriva Bisericii, discuții care de cele mai multe ori vădeau reaua credință și neștiința ori chiar nerozia participanților. Atacurile din ultima vreme pe tema „dosarelor de securitate” ale unor prelați  îmi înfrâng lehamitea și reținerile (nu sunt teolog!), împins de convingerea (sau măcar speranța) că mă pot face util unor cititori de bună credință, să nu se lase „smințiți” de zelul denigrator al unor critici năimiți, mercenari ai scrisului sau numai rătăciți în mass-media ori chiar în guvern. Cazul așa zisului ministru al Culturii și Cultelor, care prin declarațiile sale nefericite a dovedit un singur lucru: că nu are habar de felul cum se desfășoară actul(taina) spovedaniei. Le ofer tuturor acestora următoarele păreri:

1. O bună parte a acestor atacuri și critici ațintite asupra Bisericii Ortodoxe Române sunt (par a fi) expresia unei strategii ad-hoc concepute, conștientă de însemnătatea Bisericii în societatea românească, de rolul ei ca instituție de ultim și cel mai puternic reazem spiritual. Sondajele au pus mereu în evidență încrederea constantă a publicului românesc nu în partidele politice, nu în ideologii, nu în guvern, parlament sau preșidenție, ci în Biserică, Școală și Armată. Dacă există adversitate instituționalizată față de noi, românii, și față de România – și există această adversitate!, ea nu putea să ocolească Biserica, ba chiar a vizat-o cu predilecție: țintă principală. Așadar, o bună parte din aceste atacuri la adresa Bisericii se explică prin angrenajul la care sunt articulate: propaganda antiromânească, anti-românismul ca politică instituționalizată.

 Paul Mirce Iordache

2. Prestația Bisericii Ortodoxe Române sub regimul comunist nu poate fi judecată în sine – cum încearcă unii, ci numai prin raportare la celelalte biserici ortodoxe trecute și ele prin aceleași „probe”, aceleași provocări. Adică trebuie făcută o senină și obiectivă comparație cu ortodoxia bulgară, albaneză, rusă, ucraineană ș.a.m.d. În țările comuniste aceste biserici ortodoxe, spre deosebire de suratele lor catolică, protestantă etc., sau de alte culte (mahomedan sau mozaic), au fost în situația de a supraviețui numai și numai prin puterile proprii, fără niciun ajutor din afară. Numai și numai prin osârdia clerului și puterea de credință a poporenilor din fiecare țară socialistă! Cu acest preț s-a plătit autocefalia de care se bucură ortodocșii din toată lumea. Așadar, pentru a face o apreciere corectă, comparația cu Bisericile ne-ortodoxe nu este deloc relevantă pentru perioada comunistă. În mod deosebit comparația cu Biserica Catolică este greșită ca tehnică maieutică. (Sic!)

Or, din această perspectivă privind lucrurile – și nu văd de ce ar fi mai corect alt punct de vedere!, ortodocșii români și preoțimea ortodoxă română au reușit mai bine ca oriunde în altă parte a „lagărului socialist” să păstreze credința, să practice ritualul și tradiția ortodoxă, creștină, să sporească numărul și frumusețea semnelor după care pământul românesc se arată a fi, fizic vorbind, o țară creștină, ortodoxă. Și când spun semne, am în vedere bisericile și mânăstirile din Țară. Oricât se vor mira unii și oricât ne doare amintirea bisericilor „demolate”, să fim cinstiți și să recunoaștem că în decembrie 1989 numărul bisericilor ortodoxe din România era mai mare decât în 1944 sau 1950! Informația mi-a furnizat-o Ioan Alexandru în 1988, când mi-a spus și numărul exact al bisericilor ridicate din temelie sau renovate după 1965. Mărturisesc, nu mi-a venit să cred, dar nu puteam nici să nu-l cred pe fratele Ioan… Aștept să fiu corectat în această chestiune de persoane mai avizate asupra subiectului. În principal interesează numărul acestora, mă feresc să-l citez pe regretatul poet! Ne trebuie o informație exactă, de la un for oficial, competent în materie.

Mai important este însă să constatăm că puterea credinței a fost așa de mare la români încât au cedat înfrânte și rușinate toate stratagemele oficiale care au încercat să-i lipsească pe români de taina botezului sau a cununiei, de mângâierea troparilor de înmormîntare sau de binefacerile spovedaniei. Și asta spre deosebire de toate celelalte spații ortodoxe trecute prin calvarul ateismului de stat! Cunosc direct, de la preoții Bisericii Adormirea Maicii Domnului din Constanța, care au slujit toți patru la cununia mea, că deseori veneau la ei, în mare taină, așa ziși turiști bulgari sau sovietici, cerându-le să-i cunune ori să-i boteze. Sau chiar amândouă slujbele, pe rând, în același pătrar de oră. Și asta pentru că în Bulgaria, vechi teritoriu ortodox, viața creștinească a scăpătat sever în anii comunismului atotbiruitor. În Rusia – URSS, situația era și mai dramatică!

Se impune să efectuăm o comparație riguroasă în acest sens, inclusiv la nivelul învățământului teologic ortodox din țările fost-comuniste, și sunt convins că se va ajunge astfel la concluzia că în România comunistă s-a produs un veritabil miracol. În multe privințe, se poate înregistra chiar un spor, o creștere(!) a ortodoxiei, a cercetării teologale, de exemplu. Firește, nu în toate privințele, și trebuie făcute distincții clare, repet, de către cei în măsură să cuantifice lucrurile cât de cât și să ne prezinte cifre…

 Personal aș zice că diferența față de celelalte ortodoxii trecute prin comunism a fost determinată de „structura de adâncime” a credinței omului de rând, a poporenilor, care, la români, s-a dovedit a fi mai puternică. Iar această putere a venit din autenticitatea credinței la români, din organicitatea acesteia, credință care nu putea ceda sau slăbi decât „odată cu viața”. Suntem prea vechi creștini ca să cedăm cu una, cu două! Ar trebui …nouăzeci și nouă! Iar creștinarea noastră nu s-a făcut de azi pe mâine, printr-un ucaz împărătesc… Ci printr-o lucrarea îndelungată, printre ante-mergătorii Mesiei numărându-se și un strămoș de-al nostru dac…

Nu sunt vorbe goale aceste aprecieri. Cred în ele și, deocamdată, nu am altă explicație pentru faptul că românii și-au păstrat credința mai bine decât frații lor ortodocși bulgari sau ruși, albanezi (și greci din Albania) sau ucrainieni etc. Când spun însă români, îi am în vedere și pe preoți, clerul ortodox, precum și cinul monahal, mânăstiresc. Pe scurt, Biserica Ortodoxă Română.

3. În privința relațiilor cu Securitatea, poate că nu ar strica să pornim de la detaliul că foarte mulți securiști și-au botezat copiii. Majoritatea. Unii, pe ascuns. Dar nu se ascundeau de Partid sau de … Securitate, ci de publicul larg, să nu le dea un „prost exemplu”. Se pare că astea erau directivele reale, cele propriu-zis practicate. La fel se petreceau, în mare secret, și cununiile la activiștii de partid și la securiști. Era însă un secret al lui Polichinelle… Cât privește înmormîntarea fără preoți, nici Gheorghiu Dej nu și-a putut-o imagina!… Măcar pentru relația sa atât de strânsă cu Patriarhul.

Alt detaliu: ziariștii și comentatorii de ocazie de după 1990 care și-au imaginat că preoții ortodocși turnau la Securitate tot ce aflau de la credincioși în timpul spovedaniei nu fac decât să se dea astfel de gol că habar nu au ce înseamnă actul spovedaniei. N-au prea dat pe la biserică acești acuzatori închipuiți. Ca și ministrul Iorgulescu. Vorbesc neisprăviții din ce au văzut în filme…

În principiu, între Biserică și Securitate era exclus să nu existe anumite relații. Chiar și o colaborare. Dar trebuie văzut sensul acestei colaborări și scopul urmărit. Bunăoară, dacă eu, subsemnatul, sunt pus în fața clasicei „indiscreții”: ați colaborat cu Securitatea?, eu voi răspunde nu. Un nu hotărît!

Aș răspunde însă afirmativ la întrebarea Securitatea a colaborat cu dumneavoastră? Da, Securitatea a colaborat cu mine! S-a întâmplat după ce am publicat cartea lui Dumitru Mărtinaș despre Originea românească a ceangăilor din Moldova. Plecând la Cluj-Napoca împreună cu Mircea Mâciu, directorul editurii, în avion l-am cunoscut pe „nea Ionică”, un ofițer de securitate (colonel?), însărcinat să asiste la lansarea cărții. De la Mircea Mâciu am aflat că acel „nea Ionică” era specialist în iridența maghiară. Mi-a spus „nea Ionică” cine va participa din partea „adversă” și cam ce întrebări îmi vor pune. Adică el, securistul, m-a informat pe mine! Nu eu pe el!…

Mi-e ușor să-mi imaginez situații și probleme cu care Biserica se confruntă de sute de ani, cum ar fi problema sectelor, de interes și pentru vremelnica securitate comunistă. În mod evident în asemenea chestiuni Securitatea s-a subordonat Bisericii și amândouă s-au manifestat în slujba interesului național, al oamenilor, al cetățenilor. Nu-mi închipui că securitatea nu avea habar de sovieticii și bulgarii care veneau să se creștineze în bisericile românești. Dar are vreo importanță cum a aflat Securitatea de ei? Nici-de-cumul cumului! Ci definitoriu este că, spre deosebire de ceea ce se întâmpla în celelalte țări socialiste, Biserica Ortodoxă Română a asigurat dreptcredincioșilor ei accesul integral la binefacerile ortodoxiei. Cine are interes și pune atâta patimă ca acest adevăr să nu fie bine conștientizat de societatea românească?

În fine, dacă se va produce o deblocare totală a arhivelor Securității, trebuie luat în calcul și alt efect, cel mai neașteptat: vom descoperi că Securitatea nu a făcut numai poliție politică („nu-i dracul chiar așa de negru!”), că a făcut și lucruri bune, iar atunci când vom da peste reversul pozitiv al maleficei instituții, probabil că vom consemna momente de colaborare a securității cu Biserica. Colaborare care, sunt convins, continuă și azi. O colaborare a SRI și SIE la opera Bisericii Creștine? O contribuție specifică? Sper!…

Ce lucruri bune a putut face Securitatea?! Trebuie să fii tare nerod ca să nu afli singur răspuns la această întrebare, așa că trec mai departe. Dacă este nevoie, revin oricând!…

4. Recunoașterea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române, petrecută în 1885 și ridicarea la patriarhat a întâistătătorului ei (1925), au fost în urmă cu un an sărbătorite de societatea românească cu sentimentul că prin cele două consfințiri se împlinea „desăvârșirea instituțiilor necesare existenței naționale absolut independente”. „Sentiment anacronic”!, clama în 2005 un ziarist fără noroc, raportând aceste aniversări la perspectiva iminentă și irevocabilă a aderării noastre la Uniunea Europeană, o Europă – ne explica nefericitul – „fără națiuni, formată numai din culturi și limbi diferite”. Și asta deoarece, urmând exemplul celorlalte guverne europene, „statul român se pregătește să renunțe (sic!) la o parte însemnată din formele suveranității națiunii române și este foarte probabil (s.n.) să renunțe cu desăvârșire la ideea de suveranitate națională dacă (s.n.) proiectul de federalizare europeană se va impune în noua structură politică a Uniunii Europene”. După cum se vede, Petre Guran (cine o fi ne-isprăvitul?!) descoperă posibilitatea de a fi anacronic în raport cu o stare de lucruri inexistentă, dar previzibilă, posibilă. Anacronic față de viitor! Un viitor în care sunt tot mai mulți românii care nu mai cred…

Greșeala cea mai mare însă, și mai descalificantă, este conținută în aprecierea că „dacă în urmă cu 127 de ani poporul român se arăta dispus să plătească cu sânge pe câmpul de luptă suveranitatea politică a statului care îl reprezenta, astăzi același popor, în marea sa majoritate, se arată a fi pregătit să pună capăt acestei suveranități”. Apreciere bazată pe o premiză falsă: Constituția din 2003. Ignora domnul ziarist răspunsul adevărat pe care l-au dat românii în 2003 la referendum. Cinstit vorbind, în octombrie 2003 românii au respins Constituția și noile prevederi, inclusiv cele referitoare la integrarea noastră în acea Europă fantomatică, fără națiuni. În fața lui Dumnezeu, poporul român a răspuns negativ la referendum. De ce dl ziarist și toți colegii săi, toată presa, toată mass media, nu consemnază adevăratul rezultat al Referendumului trucat la ordinul lui Adrian Năstase?!

Cu prima ocazie, când la București vor guverna persoane alese într-adevăr prin vot democratic, liber exprimat și corect înregistrat, vom avea posibilitatea și motivele necesare ca să declarăm nul referendumul din 2003. Și presa românească, inclusiv domnul Petre Guran, căci pe dînsul îl cităm, dintr-un articol publicat în „Ziua”, va afla astfel că nu există în România aceea nici urmă din „mare majoritatea” de români dispuși „să pună capăt suveranității naționale”. Nu există nici ca minoritate cât de cât semnificativă!

Teza domnului Petre Guran este că Biserica Ortodoxă Română, ca biserică legată de ideea națională, intră astfel în contradicție și în dezacord, în disensiune cu această „mare majoritate” de bezmetici inexistenți, inventați de Petre Găvan, indivizi care știu ei, speră sau cred că „în mai puțin de doi ani națiunea politică română va fi istorie”. Eu, asemenea români nu am întâlnit însă decât ca muncitori cu gura prin mass media românească!

Pledoaria acestor ziariști sună ca un ecou brusc resuscitat al cominternismului, care s-a clădit ca ideologie și strategie pe speranța bezmetică în dispariția de pe o zi pe alta a națiunilor, pe credința că internaționalismul proletar va vindeca toate rănile și neajunsurile societății umane, ale omului, în general. Că acest proiect bolșevic de anihilare și extirpare a simțământului național era absurd și contra naturii, a firii umane, s-a văzut din aceea că exact sub presiunea sentimentelor naționaliste (ale românilor din Basarabia, ale balticilor, ale caucazienilor etc.) s-a prăbușit șandramaua sovietică internaționalistă, cominternistă.

Trebuie să fii orb să nu vezi că proiectul cominternist nu a fost abandonat odată cu dispariția statului sovietic, ci este reluat din direcția opusă, venindu-ne acum din Occident promisiunea unei lumi „eliberate” de povara conștiinței naționale. Propagandiștii acestei noi ordini mondiale sunt deseori descendenți biologici ai cominterniștilor de odinioară. Nu știu în ce situație se află dl Guran al nostru și nu încerc să pricep din detalii biografice de unde-i vine aversiunea față de atașamentul Bisericii Ortodoxe Române la valorile naționale („cuvîntul național acționează pe fața Bisericii ca un vitriol care desfigurează”!…), dar poziția sa, mărturisită în „Ziua”, este șubredă prin faptul că mizează pe perenitatea proiectului unei Europe comunitare „în care națiunea nu mai are vocația de a întemeia o putere politică”. Dimpotrivă, chiar dacă acesta ar fi proiectul, o Europă comunitară nu va rezista decât ca organizație a națiunilor europene unite, ca State(le) Unite ale Europei, așa cum a fost preconizată încă de la început: o Europă a Patriilor, a națiunilor!

Dacă românii, intrând în U.E., vor constata că aceasta încearcă să transforme Europa „într-un continent fără națiuni, ci format din culturi și limbi diferite”, românii se vor simți păcăliți, mințiți, și putem fi siguri că vor fi primii care se vor grăbi să iasă din monstruoasa combinație. Au mai făcut-o ei o dată, când au fost cu de-a sila vârîți în CAER. Din exact aceleași motive: atentatul la suveranitatea și identitatea națională, pentru români inacceptabil și intolerabil. Le-a plăcut CAER-ul la toți ceilalți, dar nu și românilor!… Mare popor!

…Altminteri, textele acestui Guran și ale altor breslași trebuie citite ca dovezi ale neputinței unora de a accepta realitatea și binefacerile naționalismului, ale românismului. Din seria de articole care au dezbătut prestația „activistului” Paul Goma, activist al românismului și al intransigenței morale, ne facem datoria să-i recomandăm lui Petre Guran textul semnat de Dan Culcer, rezident în Occident de zeci de ani. Citez deci, spre uzul și în folosul lui Petre Guran. Dixit deci Dan Culcer către Guran & co., eiusdem farinae: „să înceteze să atace românismul, patriotismul și naționalismul ca pe niște plăgi. Să nu uite că naționalismul, sau, dacă vreți, „românismul” este constructor de identitate statală. Că naționalismul (…) este o reacție naturală contra dominației străine sau hegemoniei unui grup etnic în sânul aceluiași stat (…) Dizolvarea sau simpla slăbire a statului-națiune nu pot fi acceptate atâta vreme cât cetățenii României se află în fața celei mai dizolvante acțiuni anti-identitare la care au fost supuși vreodată. Statul este apărătorul și garantul păstrării identității naționale”.

Din păcate, pentru acest soi ciudat de ziariști, aceeași funcție, de apărător și garant al identității naționale, și-a asumat-o și Biserica Ortodoxă. Și nu de ieri, de alaltăieri, ci dintotdeauna, încă de pe vremea când nu exista un stat român, dar exista un popor român și o biserică românească. O numim biserică națională căci a avut rolul cel mai important în constituirea și afirmarea românilor ca națiune cu o identitate proprie inconfundabilă.

11 noiembrie 2007

ION COJA

Post scriptum 2013:

Domnule profesor, ce vă face să reveniți asupra acestui text?

Cred că m-au stârnit o serie de comentarii iresponsabile găsite pe Internet, inclusiv la cei care scriu pe blogul meu tot ce le trece prin tărtăcuța lor cea plină doldora de un pospai de idei, puține, dar fixe! Par plătiți ca să se preteze la asemenea mizerii! Mi-ar părea rău să aflu că o fac din imbold personal, din convingere intimă, și că nu sunt plătiți! Activiști voluntari ai anti-românismului!… Ar fi, în acest caz, o dovadă că iar își vâră coada cineva…

Fac o paranteză, să nu uit „descoperirea” pe care am făcut-o chiar în acest moment: în limba română și în mentalul românesc, spui că recunoști fie „mâna Domnului”, fie „coada Necuratului”!… Nu zicem „mâna Necuratului”… Mâna are o anumită sfințenia, este omenească! Nu și coada care, dimpotrivă, este un atribut al animalității! …Vezi câtă teologie poartă cu ele cuvintele și mai ales expresiile limbii române?

Interesant!

Revin la oile noastre, care au avut buni păstori în acei ani, așa cum au și acum!

Poate că ar trebui să răspundeți punct cu punct acuzațiilor care i se aduc Bisericii de azi!

La ce folos?!… Iată, deunăzi am publicat cu mare bucurie textul unui domn, Attila Nagy, care face un elogiu subtil și sincer ortodoxiei românești! Nu m-am mirat. Știam, bunăoară, că femeile din secuime care nu sunt ortodoxe merg totuși la slujbele Înalt Prea Sfinței Sale Ioan și ale altor popi ortodocși din zonă, merg cu toată deschiderea sufletească, simțind că slujba ortodoxă pătrunde mai adânc în sufletul omului!… Pe blog au apărut o sumedenie de comentarii sensibile la dovada de bună credință a autorului numit Nagy Attila… Am găsit însă pe blog și voci, răzlețe, dar zgomotoase, sonore, care au făcut din elogiul compatriotului nostru secui un prilej de a bate mai departe toba acuzațiilor tembele, imature, la adresa Bisericii. Cred că de la acești „staționari” mental mi-a venit ideea să republic, în folosul lor, textul din urmă cu aproape șapte ani!

Cine este acel Guran de care pomeniți în textul dumneavoastră?

La întrebarea aceasta poate ne ajută cititorii site-ului să aflăm „fișa” caraghiosului! Mai mult prost decât ticălos!… Îl invit, dacă chiar există, să răspundă, să-și apere punctul de vedere! Îi ofer cât spațiu vrea pe blogul meu. Și eu nu mai zic nimic, îi las pe vizitatorii blogului să intre în discuție cu individul care, în urmă cu câțiva ani, răspundea la numele de PETRE GURAN. O fi nume real?!

Nu m-aș mira să aflu însă că s-a vindecat, ceea ce le doresc din tot sufletul și altora! Fixația făcută împotriva Bisericii, a ierarhilor, a instituțiilor bisericești, este mai degrabă semn de boală a sufletului, iar nu o construcție ideatică!

Ați trimis de curând un text pe adresa Prea Fericitului Părinte Patriarh. Ce răspuns ați primit?

Scrisoarea mea a avut un caracter public, deschis. Răspunsul nu mai are acest caracter.

Totuși, s-a produs vreo modificare în ceea ce-l privește pe părintele Picu?

Eu chiar asta am vrut să previn: modificarea statutului! Părintele Picu este preot paroh la Biserică Sf Mina, pe care a ctitorit-o împreună cu enoriașii săi și alți oameni de bine. Dacă n-am mai primit nicio veste, acesta este un semn bun. Înseamnă că părintele Picu este preot mai departe, în mijlocul credincioșilor care țin atât de mult la Sfinția Sa.

O ultimă întrebare: de ce spuneți că în 2003 referendumul a fost trucat?

Ia imaginează-ți dumneata că ast-vară, la referendum, Ponta și Antonescu ar fi decis ca votul să continue și a doua zi, până votează tot românul! Ce imens scandal ar fi izbucnit! Ce de neconstituționalitate ar fi fost invocată!… De ce însă, în 2003, nimeni nu a protestat că Adrian Năstase a mai prelungit cu o zi votul, încălcând astfel toate legile și regulile legate de procesul electoral?! Un abuz pe care clasa politică și formatorii de opinie, presa și clasa politică l-au acceptat, dovedind astfel, în cel mai clar mod cu putință, că sunt vânduți! Literalmente cumpărați! Mercenari! …Așa că măcar pentru asta și Adrian Năstase ar avea motive să mai stea unde se află acum până vin eu să-i dau drumul afară!…

© Copyright 2012 - ROMÂNIA BREAKING NEWS - RBN Press