OPINII: Securitatea a colaborat cu Biserica, și nu invers!

Am vrut de mai multe ori, după 1990, să intervin în discuțiile purtate în jurul și mai ales împotriva Bisericii, discuții care de cele mai multe ori vădeau reaua credință și neștiința ori chiar nerozia participanților. Atacurile din ultima vreme pe tema „dosarelor de securitate” ale unor prelați  îmi înfrâng lehamitea și reținerile (nu sunt teolog!), împins de convingerea (sau măcar speranța) că mă pot face util unor cititori de bună credință, să nu se lase „smințiți” de zelul denigrator al unor critici năimiți, mercenari ai scrisului sau numai rătăciți în mass-media ori chiar în guvern. Cazul așa zisului ministru al Culturii și Cultelor, care prin declarațiile sale nefericite a dovedit un singur lucru: că nu are habar de felul cum se desfășoară actul(taina) spovedaniei. Le ofer tuturor acestora următoarele păreri:

1. O bună parte a acestor atacuri și critici ațintite asupra Bisericii Ortodoxe Române sunt (par a fi) expresia unei strategii ad-hoc concepute, conștientă de însemnătatea Bisericii în societatea românească, de rolul ei ca instituție de ultim și cel mai puternic reazem spiritual. Sondajele au pus mereu în evidență încrederea constantă a publicului românesc nu în partidele politice, nu în ideologii, nu în guvern, parlament sau preșidenție, ci în Biserică, Școală și Armată. Dacă există adversitate instituționalizată față de noi, românii, și față de România – și există această adversitate!, ea nu putea să ocolească Biserica, ba chiar a vizat-o cu predilecție: țintă principală. Așadar, o bună parte din aceste atacuri la adresa Bisericii se explică prin angrenajul la care sunt articulate: propaganda antiromânească, anti-românismul ca politică instituționalizată.

 Paul Mirce Iordache

2. Prestația Bisericii Ortodoxe Române sub regimul comunist nu poate fi judecată în sine – cum încearcă unii, ci numai prin raportare la celelalte biserici ortodoxe trecute și ele prin aceleași „probe”, aceleași provocări. Adică trebuie făcută o senină și obiectivă comparație cu ortodoxia bulgară, albaneză, rusă, ucraineană ș.a.m.d. În țările comuniste aceste biserici ortodoxe, spre deosebire de suratele lor catolică, protestantă etc., sau de alte culte (mahomedan sau mozaic), au fost în situația de a supraviețui numai și numai prin puterile proprii, fără niciun ajutor din afară. Numai și numai prin osârdia clerului și puterea de credință a poporenilor din fiecare țară socialistă! Cu acest preț s-a plătit autocefalia de care se bucură ortodocșii din toată lumea. Așadar, pentru a face o apreciere corectă, comparația cu Bisericile ne-ortodoxe nu este deloc relevantă pentru perioada comunistă. În mod deosebit comparația cu Biserica Catolică este greșită ca tehnică maieutică. (Sic!)

Or, din această perspectivă privind lucrurile – și nu văd de ce ar fi mai corect alt punct de vedere!, ortodocșii români și preoțimea ortodoxă română au reușit mai bine ca oriunde în altă parte a „lagărului socialist” să păstreze credința, să practice ritualul și tradiția ortodoxă, creștină, să sporească numărul și frumusețea semnelor după care pământul românesc se arată a fi, fizic vorbind, o țară creștină, ortodoxă. Și când spun semne, am în vedere bisericile și mânăstirile din Țară. Oricât se vor mira unii și oricât ne doare amintirea bisericilor „demolate”, să fim cinstiți și să recunoaștem că în decembrie 1989 numărul bisericilor ortodoxe din România era mai mare decât în 1944 sau 1950! Informația mi-a furnizat-o Ioan Alexandru în 1988, când mi-a spus și numărul exact al bisericilor ridicate din temelie sau renovate după 1965. Mărturisesc, nu mi-a venit să cred, dar nu puteam nici să nu-l cred pe fratele Ioan… Aștept să fiu corectat în această chestiune de persoane mai avizate asupra subiectului. În principal interesează numărul acestora, mă feresc să-l citez pe regretatul poet! Ne trebuie o informație exactă, de la un for oficial, competent în materie.

Mai important este însă să constatăm că puterea credinței a fost așa de mare la români încât au cedat înfrânte și rușinate toate stratagemele oficiale care au încercat să-i lipsească pe români de taina botezului sau a cununiei, de mângâierea troparilor de înmormîntare sau de binefacerile spovedaniei. Și asta spre deosebire de toate celelalte spații ortodoxe trecute prin calvarul ateismului de stat! Cunosc direct, de la preoții Bisericii Adormirea Maicii Domnului din Constanța, care au slujit toți patru la cununia mea, că deseori veneau la ei, în mare taină, așa ziși turiști bulgari sau sovietici, cerându-le să-i cunune ori să-i boteze. Sau chiar amândouă slujbele, pe rând, în același pătrar de oră. Și asta pentru că în Bulgaria, vechi teritoriu ortodox, viața creștinească a scăpătat sever în anii comunismului atotbiruitor. În Rusia – URSS, situația era și mai dramatică!

Se impune să efectuăm o comparație riguroasă în acest sens, inclusiv la nivelul învățământului teologic ortodox din țările fost-comuniste, și sunt convins că se va ajunge astfel la concluzia că în România comunistă s-a produs un veritabil miracol. În multe privințe, se poate înregistra chiar un spor, o creștere(!) a ortodoxiei, a cercetării teologale, de exemplu. Firește, nu în toate privințele, și trebuie făcute distincții clare, repet, de către cei în măsură să cuantifice lucrurile cât de cât și să ne prezinte cifre…

 Personal aș zice că diferența față de celelalte ortodoxii trecute prin comunism a fost determinată de „structura de adâncime” a credinței omului de rând, a poporenilor, care, la români, s-a dovedit a fi mai puternică. Iar această putere a venit din autenticitatea credinței la români, din organicitatea acesteia, credință care nu putea ceda sau slăbi decât „odată cu viața”. Suntem prea vechi creștini ca să cedăm cu una, cu două! Ar trebui …nouăzeci și nouă! Iar creștinarea noastră nu s-a făcut de azi pe mâine, printr-un ucaz împărătesc… Ci printr-o lucrarea îndelungată, printre ante-mergătorii Mesiei numărându-se și un strămoș de-al nostru dac…

Nu sunt vorbe goale aceste aprecieri. Cred în ele și, deocamdată, nu am altă explicație pentru faptul că românii și-au păstrat credința mai bine decât frații lor ortodocși bulgari sau ruși, albanezi (și greci din Albania) sau ucrainieni etc. Când spun însă români, îi am în vedere și pe preoți, clerul ortodox, precum și cinul monahal, mânăstiresc. Pe scurt, Biserica Ortodoxă Română.

3. În privința relațiilor cu Securitatea, poate că nu ar strica să pornim de la detaliul că foarte mulți securiști și-au botezat copiii. Majoritatea. Unii, pe ascuns. Dar nu se ascundeau de Partid sau de … Securitate, ci de publicul larg, să nu le dea un „prost exemplu”. Se pare că astea erau directivele reale, cele propriu-zis practicate. La fel se petreceau, în mare secret, și cununiile la activiștii de partid și la securiști. Era însă un secret al lui Polichinelle… Cât privește înmormîntarea fără preoți, nici Gheorghiu Dej nu și-a putut-o imagina!… Măcar pentru relația sa atât de strânsă cu Patriarhul.

Alt detaliu: ziariștii și comentatorii de ocazie de după 1990 care și-au imaginat că preoții ortodocși turnau la Securitate tot ce aflau de la credincioși în timpul spovedaniei nu fac decât să se dea astfel de gol că habar nu au ce înseamnă actul spovedaniei. N-au prea dat pe la biserică acești acuzatori închipuiți. Ca și ministrul Iorgulescu. Vorbesc neisprăviții din ce au văzut în filme…

În principiu, între Biserică și Securitate era exclus să nu existe anumite relații. Chiar și o colaborare. Dar trebuie văzut sensul acestei colaborări și scopul urmărit. Bunăoară, dacă eu, subsemnatul, sunt pus în fața clasicei „indiscreții”: ați colaborat cu Securitatea?, eu voi răspunde nu. Un nu hotărît!

Aș răspunde însă afirmativ la întrebarea Securitatea a colaborat cu dumneavoastră? Da, Securitatea a colaborat cu mine! S-a întâmplat după ce am publicat cartea lui Dumitru Mărtinaș despre Originea românească a ceangăilor din Moldova. Plecând la Cluj-Napoca împreună cu Mircea Mâciu, directorul editurii, în avion l-am cunoscut pe „nea Ionică”, un ofițer de securitate (colonel?), însărcinat să asiste la lansarea cărții. De la Mircea Mâciu am aflat că acel „nea Ionică” era specialist în iridența maghiară. Mi-a spus „nea Ionică” cine va participa din partea „adversă” și cam ce întrebări îmi vor pune. Adică el, securistul, m-a informat pe mine! Nu eu pe el!…

Mi-e ușor să-mi imaginez situații și probleme cu care Biserica se confruntă de sute de ani, cum ar fi problema sectelor, de interes și pentru vremelnica securitate comunistă. În mod evident în asemenea chestiuni Securitatea s-a subordonat Bisericii și amândouă s-au manifestat în slujba interesului național, al oamenilor, al cetățenilor. Nu-mi închipui că securitatea nu avea habar de sovieticii și bulgarii care veneau să se creștineze în bisericile românești. Dar are vreo importanță cum a aflat Securitatea de ei? Nici-de-cumul cumului! Ci definitoriu este că, spre deosebire de ceea ce se întâmpla în celelalte țări socialiste, Biserica Ortodoxă Română a asigurat dreptcredincioșilor ei accesul integral la binefacerile ortodoxiei. Cine are interes și pune atâta patimă ca acest adevăr să nu fie bine conștientizat de societatea românească?

În fine, dacă se va produce o deblocare totală a arhivelor Securității, trebuie luat în calcul și alt efect, cel mai neașteptat: vom descoperi că Securitatea nu a făcut numai poliție politică („nu-i dracul chiar așa de negru!”), că a făcut și lucruri bune, iar atunci când vom da peste reversul pozitiv al maleficei instituții, probabil că vom consemna momente de colaborare a securității cu Biserica. Colaborare care, sunt convins, continuă și azi. O colaborare a SRI și SIE la opera Bisericii Creștine? O contribuție specifică? Sper!…

Ce lucruri bune a putut face Securitatea?! Trebuie să fii tare nerod ca să nu afli singur răspuns la această întrebare, așa că trec mai departe. Dacă este nevoie, revin oricând!…

4. Recunoașterea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române, petrecută în 1885 și ridicarea la patriarhat a întâistătătorului ei (1925), au fost în urmă cu un an sărbătorite de societatea românească cu sentimentul că prin cele două consfințiri se împlinea „desăvârșirea instituțiilor necesare existenței naționale absolut independente”. „Sentiment anacronic”!, clama în 2005 un ziarist fără noroc, raportând aceste aniversări la perspectiva iminentă și irevocabilă a aderării noastre la Uniunea Europeană, o Europă – ne explica nefericitul – „fără națiuni, formată numai din culturi și limbi diferite”. Și asta deoarece, urmând exemplul celorlalte guverne europene, „statul român se pregătește să renunțe (sic!) la o parte însemnată din formele suveranității națiunii române și este foarte probabil (s.n.) să renunțe cu desăvârșire la ideea de suveranitate națională dacă (s.n.) proiectul de federalizare europeană se va impune în noua structură politică a Uniunii Europene”. După cum se vede, Petre Guran (cine o fi ne-isprăvitul?!) descoperă posibilitatea de a fi anacronic în raport cu o stare de lucruri inexistentă, dar previzibilă, posibilă. Anacronic față de viitor! Un viitor în care sunt tot mai mulți românii care nu mai cred…

Greșeala cea mai mare însă, și mai descalificantă, este conținută în aprecierea că „dacă în urmă cu 127 de ani poporul român se arăta dispus să plătească cu sânge pe câmpul de luptă suveranitatea politică a statului care îl reprezenta, astăzi același popor, în marea sa majoritate, se arată a fi pregătit să pună capăt acestei suveranități”. Apreciere bazată pe o premiză falsă: Constituția din 2003. Ignora domnul ziarist răspunsul adevărat pe care l-au dat românii în 2003 la referendum. Cinstit vorbind, în octombrie 2003 românii au respins Constituția și noile prevederi, inclusiv cele referitoare la integrarea noastră în acea Europă fantomatică, fără națiuni. În fața lui Dumnezeu, poporul român a răspuns negativ la referendum. De ce dl ziarist și toți colegii săi, toată presa, toată mass media, nu consemnază adevăratul rezultat al Referendumului trucat la ordinul lui Adrian Năstase?!

Cu prima ocazie, când la București vor guverna persoane alese într-adevăr prin vot democratic, liber exprimat și corect înregistrat, vom avea posibilitatea și motivele necesare ca să declarăm nul referendumul din 2003. Și presa românească, inclusiv domnul Petre Guran, căci pe dînsul îl cităm, dintr-un articol publicat în „Ziua”, va afla astfel că nu există în România aceea nici urmă din „mare majoritatea” de români dispuși „să pună capăt suveranității naționale”. Nu există nici ca minoritate cât de cât semnificativă!

Teza domnului Petre Guran este că Biserica Ortodoxă Română, ca biserică legată de ideea națională, intră astfel în contradicție și în dezacord, în disensiune cu această „mare majoritate” de bezmetici inexistenți, inventați de Petre Găvan, indivizi care știu ei, speră sau cred că „în mai puțin de doi ani națiunea politică română va fi istorie”. Eu, asemenea români nu am întâlnit însă decât ca muncitori cu gura prin mass media românească!

Pledoaria acestor ziariști sună ca un ecou brusc resuscitat al cominternismului, care s-a clădit ca ideologie și strategie pe speranța bezmetică în dispariția de pe o zi pe alta a națiunilor, pe credința că internaționalismul proletar va vindeca toate rănile și neajunsurile societății umane, ale omului, în general. Că acest proiect bolșevic de anihilare și extirpare a simțământului național era absurd și contra naturii, a firii umane, s-a văzut din aceea că exact sub presiunea sentimentelor naționaliste (ale românilor din Basarabia, ale balticilor, ale caucazienilor etc.) s-a prăbușit șandramaua sovietică internaționalistă, cominternistă.

Trebuie să fii orb să nu vezi că proiectul cominternist nu a fost abandonat odată cu dispariția statului sovietic, ci este reluat din direcția opusă, venindu-ne acum din Occident promisiunea unei lumi „eliberate” de povara conștiinței naționale. Propagandiștii acestei noi ordini mondiale sunt deseori descendenți biologici ai cominterniștilor de odinioară. Nu știu în ce situație se află dl Guran al nostru și nu încerc să pricep din detalii biografice de unde-i vine aversiunea față de atașamentul Bisericii Ortodoxe Române la valorile naționale („cuvîntul național acționează pe fața Bisericii ca un vitriol care desfigurează”!…), dar poziția sa, mărturisită în „Ziua”, este șubredă prin faptul că mizează pe perenitatea proiectului unei Europe comunitare „în care națiunea nu mai are vocația de a întemeia o putere politică”. Dimpotrivă, chiar dacă acesta ar fi proiectul, o Europă comunitară nu va rezista decât ca organizație a națiunilor europene unite, ca State(le) Unite ale Europei, așa cum a fost preconizată încă de la început: o Europă a Patriilor, a națiunilor!

Dacă românii, intrând în U.E., vor constata că aceasta încearcă să transforme Europa „într-un continent fără națiuni, ci format din culturi și limbi diferite”, românii se vor simți păcăliți, mințiți, și putem fi siguri că vor fi primii care se vor grăbi să iasă din monstruoasa combinație. Au mai făcut-o ei o dată, când au fost cu de-a sila vârîți în CAER. Din exact aceleași motive: atentatul la suveranitatea și identitatea națională, pentru români inacceptabil și intolerabil. Le-a plăcut CAER-ul la toți ceilalți, dar nu și românilor!… Mare popor!

…Altminteri, textele acestui Guran și ale altor breslași trebuie citite ca dovezi ale neputinței unora de a accepta realitatea și binefacerile naționalismului, ale românismului. Din seria de articole care au dezbătut prestația „activistului” Paul Goma, activist al românismului și al intransigenței morale, ne facem datoria să-i recomandăm lui Petre Guran textul semnat de Dan Culcer, rezident în Occident de zeci de ani. Citez deci, spre uzul și în folosul lui Petre Guran. Dixit deci Dan Culcer către Guran & co., eiusdem farinae: „să înceteze să atace românismul, patriotismul și naționalismul ca pe niște plăgi. Să nu uite că naționalismul, sau, dacă vreți, „românismul” este constructor de identitate statală. Că naționalismul (…) este o reacție naturală contra dominației străine sau hegemoniei unui grup etnic în sânul aceluiași stat (…) Dizolvarea sau simpla slăbire a statului-națiune nu pot fi acceptate atâta vreme cât cetățenii României se află în fața celei mai dizolvante acțiuni anti-identitare la care au fost supuși vreodată. Statul este apărătorul și garantul păstrării identității naționale”.

Din păcate, pentru acest soi ciudat de ziariști, aceeași funcție, de apărător și garant al identității naționale, și-a asumat-o și Biserica Ortodoxă. Și nu de ieri, de alaltăieri, ci dintotdeauna, încă de pe vremea când nu exista un stat român, dar exista un popor român și o biserică românească. O numim biserică națională căci a avut rolul cel mai important în constituirea și afirmarea românilor ca națiune cu o identitate proprie inconfundabilă.

11 noiembrie 2007

ION COJA

Post scriptum 2013:

Domnule profesor, ce vă face să reveniți asupra acestui text?

Cred că m-au stârnit o serie de comentarii iresponsabile găsite pe Internet, inclusiv la cei care scriu pe blogul meu tot ce le trece prin tărtăcuța lor cea plină doldora de un pospai de idei, puține, dar fixe! Par plătiți ca să se preteze la asemenea mizerii! Mi-ar părea rău să aflu că o fac din imbold personal, din convingere intimă, și că nu sunt plătiți! Activiști voluntari ai anti-românismului!… Ar fi, în acest caz, o dovadă că iar își vâră coada cineva…

Fac o paranteză, să nu uit „descoperirea” pe care am făcut-o chiar în acest moment: în limba română și în mentalul românesc, spui că recunoști fie „mâna Domnului”, fie „coada Necuratului”!… Nu zicem „mâna Necuratului”… Mâna are o anumită sfințenia, este omenească! Nu și coada care, dimpotrivă, este un atribut al animalității! …Vezi câtă teologie poartă cu ele cuvintele și mai ales expresiile limbii române?

Interesant!

Revin la oile noastre, care au avut buni păstori în acei ani, așa cum au și acum!

Poate că ar trebui să răspundeți punct cu punct acuzațiilor care i se aduc Bisericii de azi!

La ce folos?!… Iată, deunăzi am publicat cu mare bucurie textul unui domn, Attila Nagy, care face un elogiu subtil și sincer ortodoxiei românești! Nu m-am mirat. Știam, bunăoară, că femeile din secuime care nu sunt ortodoxe merg totuși la slujbele Înalt Prea Sfinței Sale Ioan și ale altor popi ortodocși din zonă, merg cu toată deschiderea sufletească, simțind că slujba ortodoxă pătrunde mai adânc în sufletul omului!… Pe blog au apărut o sumedenie de comentarii sensibile la dovada de bună credință a autorului numit Nagy Attila… Am găsit însă pe blog și voci, răzlețe, dar zgomotoase, sonore, care au făcut din elogiul compatriotului nostru secui un prilej de a bate mai departe toba acuzațiilor tembele, imature, la adresa Bisericii. Cred că de la acești „staționari” mental mi-a venit ideea să republic, în folosul lor, textul din urmă cu aproape șapte ani!

Cine este acel Guran de care pomeniți în textul dumneavoastră?

La întrebarea aceasta poate ne ajută cititorii site-ului să aflăm „fișa” caraghiosului! Mai mult prost decât ticălos!… Îl invit, dacă chiar există, să răspundă, să-și apere punctul de vedere! Îi ofer cât spațiu vrea pe blogul meu. Și eu nu mai zic nimic, îi las pe vizitatorii blogului să intre în discuție cu individul care, în urmă cu câțiva ani, răspundea la numele de PETRE GURAN. O fi nume real?!

Nu m-aș mira să aflu însă că s-a vindecat, ceea ce le doresc din tot sufletul și altora! Fixația făcută împotriva Bisericii, a ierarhilor, a instituțiilor bisericești, este mai degrabă semn de boală a sufletului, iar nu o construcție ideatică!

Ați trimis de curând un text pe adresa Prea Fericitului Părinte Patriarh. Ce răspuns ați primit?

Scrisoarea mea a avut un caracter public, deschis. Răspunsul nu mai are acest caracter.

Totuși, s-a produs vreo modificare în ceea ce-l privește pe părintele Picu?

Eu chiar asta am vrut să previn: modificarea statutului! Părintele Picu este preot paroh la Biserică Sf Mina, pe care a ctitorit-o împreună cu enoriașii săi și alți oameni de bine. Dacă n-am mai primit nicio veste, acesta este un semn bun. Înseamnă că părintele Picu este preot mai departe, în mijlocul credincioșilor care țin atât de mult la Sfinția Sa.

O ultimă întrebare: de ce spuneți că în 2003 referendumul a fost trucat?

Ia imaginează-ți dumneata că ast-vară, la referendum, Ponta și Antonescu ar fi decis ca votul să continue și a doua zi, până votează tot românul! Ce imens scandal ar fi izbucnit! Ce de neconstituționalitate ar fi fost invocată!… De ce însă, în 2003, nimeni nu a protestat că Adrian Năstase a mai prelungit cu o zi votul, încălcând astfel toate legile și regulile legate de procesul electoral?! Un abuz pe care clasa politică și formatorii de opinie, presa și clasa politică l-au acceptat, dovedind astfel, în cel mai clar mod cu putință, că sunt vânduți! Literalmente cumpărați! Mercenari! …Așa că măcar pentru asta și Adrian Năstase ar avea motive să mai stea unde se află acum până vin eu să-i dau drumul afară!…