ROMÂNIA BREAKING NEWS

Home 2013 decembrie

decembrie, 2013

,

de Doina CERNICA

,,Am întâmpinat mai multe dificultăți în viață. M-a trecut Domnul prin multe încercări…”

Academician Alexandrina Cernov foto:euromedia-ucraina.blogspot.com

Academician Alexandrina Cernov                         sursa foto:euromedia-ucraina.blogspot.com

D.C.: Stimată Doamnă Acad. Alexandrina Cernov, școala, pregătirea Dv. acoperă harta României Mari: v-ați născut la Hotin, cursurile primare și gimnaziale, liceul la București, facultatea la Cernăuți, doctoratul la Chișinău. Aș spune că ați venit pe lume sub o stea anume, cu o soartă strâns legată de limba română și de vorbitorii ei. Întrebarea mea este însă prozaică: Ce întâmplări ale vieții v-au desenat o astfel de călătorie, inițiatică, dacă o raportăm la preocupările constante ale omului și cercetătorului care sunteți?

A.C.: Această călătorie inițiatică a fost hotărâtă de bunicul meu, Grecu Iacob, dar, în principal, de destinul istoric al țării. Eu aveam doar trei luni, tata era în armată la Cluj. Mama avea doar 18 ani. Era prima ei călătorie în afara Hotinului. Era în februarie 1944. Războiul se apropia de Hotin și bunicul hotărâse să se refugieze, spera pe atunci că în Germania. Dar nu a fost să fie. Realitățile erau mult mai complicate și soarta l-a oprit la Bistrița-Năsăud. Acolo, la grădiniță, am învățat să vorbesc ardelenește, grai a cărui melodie mă urmărește toată viața. Drumul parcurs era nemaipomenit de greu. Iarna, cu un copil de trei luni în căruță, în șirul lung de refugiați, care în căruță, care în mașină și care pe jos – cu toții traversau munții spre Ardeal, cerul oferindu-le doar ninsori și bombe. Pădurea nu era nici ea un adăpost sigur. Bombardau sovieticii dintr-o parte și nemții din cealaltă. Caii, speriați de zgomotele infernale, venite din cer și de pe pământ, se ridicau în două picioare și nechezau îngrozitor, riscând să răstoarne căruța în prăpastie. Bunica, care era curajoasă și responsabilă pentru noi și „averea” din căruță, căci bunicul plecase înainte spre Cluj să-l caute pe tata și să reîntregească familia, ținea hățurile și-i încuraja. Mama fugea cu mine și se ascundea prin tufișuri. Tânără și neexperimentată se temea îngrozitor de toate: de necunoscutul spre care călătoarea, de sănătatea mea, căci pelincile nu se mai uscau, de bombe, de prevestirile ce nu mai aduceau nicio speranță. Fusesem nevoiți să poposim într-un sat, căci nici nu mai plângeam și nu mai dădeam semne de viață. Bunicul îi spusese mamei că după ce mă va înmormânta să se pornească cu trenul spre Cluj și să-i caute. Dumnezeu, însă, mi-a dat zile. Stăpâna casei, o țărancă pricepută, m-a lecuit cu scăldători și ierburi. Astfel, am ajuns teafără și eu la Bistrița, unde bunicul cumpărase o casă, un camion și un autobuz, pe care a lucrat tata, făcând ruta Bistrița-Năsăud – Cluj. În 1949 ne-am mutat la București, în comuna Voluntari. Despre peripețiile acestei „călătorii” îmi povestea bunica, mama nici nu vroia să-și amintească de spaimele prin care a trecut. Devenise din nou veselă și cânta mereu.

Vreau să mai adaug doar că am învățat în clasele primare în Voluntari. Școala avea doar două săli de clasă, așa că învățam în două schimburi. Casa noastră era departe de școală, lângă pădure, iar drumul nu era asfaltat și „înotam” pe timp de ploaie prin niște noroaie de nedescris. În drum spre casă eram mereu atacată de un câine, care-mi părea pe atunci foarte fioros. Bunica mă învățase să mă așez pe vine și să cer ajutor. Câinele, curios și el de comportamentul meu, se așeza și el în fața mea cercetându-mă atent și ridicându-se de fiecare dată când încercam și eu să mă ridic. Așa așteptam până când mă salva bunica sau stăpânul lui. Apoi bunica mă descânta „de frică”. Mai târziu, tata a adus un pui de câine-lup, care mă conducea la școală și înapoi. Mă invidiau toți băieții din clasă care mă amenințau: „Lasă că te prindem noi când nu vei fi însoțită de câine”.

Gimnaziul l-am făcut în cartierul Andronache. Până la școală, care se afla la o depărtare de câțiva kilometri buni, mergeam pe jos împreună cu mai mulți colegi de clasă. Acesta a fost Bucureștiul meu, unde am învățat limba română. Acum ambele cartiere se află lângă piața Europa din București, fac această precizare pentru că piețele (bazarurile) sunt mai bine cunoscute decât universitățile.

Au urmat liceul, facultatea, repatrierea părinților și studiile la Universitatea din Cernăuți.

Uneori judecăm lumea și istoria într-un chip abstract, fără atingere directă cu realitățile, fără experiența și spiritul timpului, fără priză asupra prezentului. Traseul ales de bunicul meu: Hotin, Bistrița-Năsăud, București, Cernăuți, mi-a oferit, din fragedă copilărie, o experiență unică de viață. Geografic vorbind, într-adevăr am traversat toate teritoriile României Mari: Basarabia (județul Hotin), Ardealul, Muntenia, Bucovina. Am avut și o altă șansă fericită de a călători prin țară. Tata, care era mecanic și un șofer neîntrecut, a lucrat mult timp la Ministerul Chimiei se pare, și făcea rodajul mașinilor care erau procurate pentru a fi distribuite diferitor instituții de profil din țară. În vacanțe, mă lua și pe mine în mașină. Aceste călătorii de neuitat mi-au completat cunoștințele de geografie, cunoscând pe viu mai multe orașe: Timișoara, Brașovul, pe atunci orașul Stalin, orașele de pe Valea Prahovei, Constanța, Târgoviște și multe altele. Le-am enumerat, cred, pe acelea care m-au impresionat cel mai mult. Dar pot să spun că am pornit la drum în viață cu un solid bagaj de cunoștințe despre țară și istoria, auzită și ea mai mult de la părinți din discuțiile dintre ei.

D.C.: Cadru didactic la universitatea pe care ați absolvit-o, conf. univ. la Catedra de Filologie Română și Clasică a Universității Naționale din Cernăuți (1971-2002), om al cărții, așadar, al studiului, iată-vă, devenind un militant, un luptător pentru cauza românilor din Ucraina. Ce întâlniri, ce împrejurări au determinat ieșirea Dv. în arenă? În acest sens, condiția de membru fondator al Societății pentru Cultura Românească ,,Mihai Eminescu” din regiunea Cernăuți, de vicepreședintă (1989) și președintă a acesteia (1990-1994), reprezintă o răscruce, momentul unei alegeri esențiale în viața Dv.?

A. C.: Cred că da. Și în acest caz m-a determinat să fac a-cest pas experiența trăită, mai ales în calitate de lector la facultatea de filologie. Poate veți întreba, cum de am fost angajată la facultate, fiind o repatriată din România, adică având o biografie „deochiată” pentru acele vremuri „hrușciovo-brejneviste”? Aici vreau să-l amintesc cu o vorbă bună pe decanul nostru de la Filologie, Feodor Stepanovici Arvat, care m-a ajutat să mă adaptez la noile condiții, aș spune noul mediu de trai, și pe soția dumnealui, Nineli Nicolaevna, care, cu multă răbdare și tact, m-a învățat să vorbesc rusește. Amândoi au venit din Odesa. Ucraineana am învățat-o mai târziu. Îmi aduc aminte anul 1970 când, într-o bună zi, decanul, întâlnindu-mă în oraș, reîntoarsă din Bielorusia, unde după politehnica de la Lvov, fusese repartizat primul meu soț, Boris Cernov, mi-a propus să mă angajez la Catedra de Lingvistică Generală și să țin cursul de limbă moldovenească. La facultate am învățat limba rusă, căci refuzasem să învăț moldoveneasca. Îi spusesem atunci că nu vreau să-mi stric româna mea cu moldoveneasca de care eram îngrozită când, la Ungheni, grănicerul spusese: „Cu așa bumajcă, pozor Sovetscomu Soiuzu”, la care decanul adăugase: „S-o ars propca și s-o făcut zamâcanie” – și a râs. La început am refuzat, explicându-i că nu am învățat niciodată limba moldovenească. Răspunsul lui a fost formidabil: „Tu predă limba română, dar spune că-i moldovenească. Principalul – învață bine alfabetul chirilic”. Așa am și făcut. Perioada de adaptare a durat cam un an.

Am avut noroc să-mi scriu teza de candidat în științe filologice la Moscova, sub conducerea științifică a acad. Budagov Ruben Alexandrovici, un romanist cu mare autoritate științifică, de la care am învățat foarte mult. Tema tezei a fost un studiu lingvostilistic comparat al poeticii limbilor română și rusă. Tot sub conducerea lui și-a scris teza și regretatul Gheorghe Jernovei, realizând o analiză comparativă a verbului în limbile romanice. La catedra de romanistică de la Universitatea din Moscova, pe care o conducea, am nimerit într-o atmosferă francofonă, care-mi aducea aminte de romanele lui Lev Tolstoi, de atmosfera aceea franțuzită a nobilimii ruse din secolul al XIX-lea.

Mai întâi aș dori să vă spun că acad. Budagov nu a recunoscut niciodată, chiar în acea perioadă, că există două limbi. Dar la această catedră a fost elaborat și manualul de lingvistică romanică pentru studenți, autori Tariverdieva și Repina, care în clasificarea limbilor romanice au inventat un termen nou: limbi-dialecte, în care au fost incluse patru limbi: moldovenească, meglenoromână, istroromână și aromână.

În final, Comisia de Atestare de la Moscova, căci acolo se hotărau susținerile pentru întreaga URSS, m-a repartizat să-mi susțin teza la Chișinău. Aici a apărut o problemă nouă. Mi s-a spus că nu am susținut examenul de specialitate la limba moldovenească, ci la limba română și am fost obligată să pregătesc încă două examene: limba moldovenească și istoria limbii moldovenești. Astfel susținerea a fost amânată pe un an, deoarece a trebuit să consult și lucrările lingviștilor moldoveni. Caraghios, dar în certificatul meu de examinare figurează trei limbi: româna, moldoveneasca și franceza. Dar am trecut și prin această experiență, tristă de fapt, prin absurditatea ei. Cred că acestea au fost destule argumente pentru a mă angaja în lupta pentru limba română și pentru funcționarea ei în școlile românești din Ucraina, pentru care consideram, desigur, din experiența trăită, că nu se face suficient. A fost o continuare a preocupărilor mele profesionale și a cunoștințelor acumulate pe parcurs.

D.C.: O astfel de existență în forul public, în văzul lumii, reprezintă și asumarea unor riscuri, inclusiv acela al rănirii intimității, inclusiv acela al denigrării prin minciuni, prin falsuri. Nu cred că v-a fost ușor să le țineți piept…

A.C.: Anume din această cauză m-am oprit mai amănunțit asupra unor amănunte din viața mea și a părinților mei, căci am suportat multe calomnii, s-au scris prea multe minciuni și falsuri la adresa mea și a părinților mei.

Uneori judecăm lumea și istoria într-un chip abstract, fără atingere directă cu realitățile, fără experiența și spiritul timpului, fără priză asupra prezentului.

Am citit multe năzdrăvănii despre mine și părinții mei în presă, inclusiv pe internet, scrise de persoane (spun așa pentru că nu-i consider ziariști și, nicidecum, personalități), care nu au avut curiozitatea să mă întrebe și pe mine cine suntem și de unde venim, de unde până unde numele meu este Cernov, în varianta rusească, unde terminația numelor feminine este „–a”, nume răspândit mai ales în Siberia, orașul Tomsk, de unde provenea soțul, dar n-au citit enciclopedia lui Satco, nici Dicționarul Academiei Române și alte surse în care mi s-a publicat curriculum. Nu au vrut sau, poate, au făcut-o conștient ori la comanda celor ce intenționau denigrarea mea ca persoană publică, pentru a-mi scădea din autoritate, sau din răutate și invidie, mai ales pentru revista „Glasul Bucovinei” poate, cred, ca și pentru succesul la unele conferințe științifice. M-a durut mai ales neadevărul scris despre părinții mei, cărora le-au răscolit mormintele și le-au afectat spiritele, acolo sus, unde se află ei acum. Când ai o problemă de rezolvat/scris și nu o cunoști, nu trebuie să inventezi (sau să cercetezi arhivele KGB, pregătite special pentru anumiți indivizi servili), atunci întrebi în dreapta, în stânga, vorbești cu persoana în cauză direct, dar nu pui întrebări sinistre în presă. Am întâmpinat mai multe dificultăți în viață. M-a trecut Domnul prin multe încercări, dar în căutările mele mi-a dat și rezolvarea lor, sper eu, corectă. Am învățat să iert, să nu-mi amintesc de comportamentele răutăcioase față de mine și să mă feresc de dușmani. Îi ocolesc pur și simplu. Dar, mai ales, nu mi-am permis să fiu invidioasă sau să scriu lucruri inventate despre cineva.

În ceea ce privește riscurile, acestea au fost multe. Aș fi putut să-mi fac o carieră strălucită la Moscova, Kiev, ori Cernăuți. Am dorit totuși să lucrez la Catedră unde aveam posibilitatea să vorbesc românește. Am refuzat, din același motiv, chiar postul de la Catedra de Teorie și Literatură Universală și aspirantura la Institutul de Literatură Universală de la Moscova, cu specializarea la literatura bulgară.

Din păcate, am fost nevoită să mă pensionez de la Catedră înainte de vreme. Împreună cu câțiva colegi de la Societate am fondat o editură de carte românească care, la drept vorbind, o duce foarte greu. Cea mai mare satisfacție este legată de munca la revista „Glasul Bucovinei”.

D.C.: Justificată din plin de mulțimea studiilor, a lucrărilor elaborate de Dv. în domeniul teoriei traducerii, lingvisticii, stilisticii și poeticii comparative (română, rusă, ucraineană) a limbii, cum ați primit, totuși, și cum a fost primită de lumea universitară cernăuțeană cinstea (și responsabilitatea!) statutului de Membru de Onoare al Academiei Române care v-a fost încredințat în anul 1991?

A.C.: S-a hotărât să mi se acorde titlul de membru de onoare al Academiei Române după ce am organizat la Cernăuți prima Conferință: ,,Bucovina – istorie și realitate”, la care au participat mai mulți membrii ai Academiei Române printre care vicepreședintele ei, acad. Radu Grigorovici, și acad. Vladimir Trebici, ambii cernăuțeni de origine. De fapt, a fost o acțiune curajoasă. A doua zi, rectorul mi-a ținut morală, mai ales pentru faptul că am organizat-o în Sala Sinodală, unde a fost proclamată Marea Unire, fără să-l previn de semnificația acestei săli pentru români și fără să cer învoirea de a pune portretul lui Iancu Flondor. Fusese o surpriză pentru toți. După această conferință, în locul portretului lui Iancu Flondor a apărut portretul poetului ucrainean Yuri Fedkovici, al cărui nume îl poartă universitatea cernăuțeană. Sala era plină: savanți veniți din toate colțurile României, profesori, studenți, ziariști, activiști, președinți ai societăților naționale ucrainene, poloneze și evreiești, oameni de bună-credință. A fost impresionant.

Întorși la Academie, academicienii V. Trebici și R. Grigorovici au făcut propunerea de a mi se acorda acest titlu, care a fost susținută de Prezidiul Academiei. Din Cernăuți însă au fost scrise proteste, insinuări, au fost persoane care au plecat la București pentru a stopa această hotărâre. La Facultate se șușotea prin culoare că nu merit acest titlu, că sunt alții mai merituoși. De fapt, la facultate nu mi s-a recunoscut acest titlu.

Personal, rămân până astăzi indignată de faptul că Universitatea din Cernăuți a refuzat să le acorde titlul de Doctor Honoris Causa academicienilor Radu Grigorovici și Vladimir Trebici. Amintesc că ambii au absolvit Liceul ,,Aron Pumnul” și Universitatea din Cernăuți. Radu Grigorovici a lucrat împreună cu profesorul Bădărău, fondatorul Școlii de Fizică de la Cernăuți, și care a fost invitat să-și continue cercetările la București. A plecat atunci cu profesorul său și Radu Grigorovici. Noi am organizat la Cernăuți în anul 2011 un parastas și o conferință consacrată împlinirii a o sută de ani de la nașterea academicianului. Ca și la conferința din 1991, am avut mulți participanți de la Academia Română, colegi, elevi și cercetători în domeniul fizicii și al istoriei Bucovinei, Radu Grigorovici fiind recunoscut ca un strălucit cunoscător în domeniu. Editura Alexandru cel Bun a reeditat cu această ocazie cartea lui Spleny, ,,Bucovina în primele descrieri geografice, istorice și demografice”, ediție bilingvă îngrijită, cu introduceri, postfețe, note și comentarii, traduceri din limba germană de acad. Radu Grigorovici. O lucrare extrem de valoroasă pentru istorie și pentru înțelegerea multor fenomene socio-istorice din această multpătimită provincie.

AFIS_CENZURATAnul trecut a fost comemorată, prin organizarea altei conferințe, împlinirea a 200 de ani de la nașterea istoricului Eudoxiu Hurmuzaki. A fost executată o medalie, s-au montat plăcuțe de marmoră pe mormintele Hurmuzăkeștilor la Cernauca, fosta lor moșie.

Urmează ca în 2016 să comemorăm 100 de ani de la nașterea academicianului Vladimir Trebici. Cred că ar trebui să ne amintim și de alte personalități bucovinene de mare valoare pentru știința și cultura românilor de pretutindeni. Noi ne lăudăm, care de care mai mult, cât de patrioți suntem și cam uităm de cei trecuți în lumea umbrelor, de cei de la care trebuie să învățăm noi și urmașii noștri, cărora trebuie să le transmitem o experiență de luptă pentru limba română în condițiile vitrege ale istoriei.

Apariția revistei „Glasul Bucovinei” în peisajul românesc își are o istorie aparte. La început, în anul 1992, în calitate de președinte al Societății pentru Cultura Românească „Mihai Eminescu” din Cernăuți, am avut inițiativa de a edita Almanahul Societății. Am discutat cu președintele Fundației Culturale Române, acad. Augustin Buzura, care mi-a cerut să-i prezint manuscrisul, pentru a fi editat în 1993, când se împlineau 75 de ani de la Marea Unire. La prezidiul Societății, propunerea a fost primită cu mult scepticism, dar totuși mi s-au transmis mai multe materiale interesante, printre care «Liceul „Aron Pumnul” din Cernăuți» de acad. Vladimir Trebici; „Ziarul «Plai românesc» – reflector și pro-pulsor al Renașterii Naționale Române în Ucraina” de Ștefan Purici; „Ciprian Porumbescu – un vizionar al muzicii românești” de Ilie Luceac, „Alexandru Hurmuzaki și societatea românească din Bucovina în jumătatea secolului trecut” de Marian Olaru; o pagină de poezie cu Grigore Bostan, Ștefan Hostiuc, Vasile Tărâțeanu, Ilie Tudor Zegrea, Vasile Levițchi și Arcadie Suceveanu. Sunt doar câteva titluri. Spațiul nu ne permite să le enumăr pe toate. Dorința mea de a face o revistă de acest gen era mai veche, iar acum avusesem posibilitatea de a încerca, foarte timid la început, să-mi încerc puterile. Am lucrat la redactarea Almanahului împreună cu soțul meu, Ilie Luceac. Decepția mea a fost mare când, la Prezidium, la prezentarea „Almanahului…”, mi s-a spus că eu nu voi putea să conduc o astfel de revistă și au nominalizat o persoană „mai competentă” decât mine. Nici nu ne-au inclus în redacție pe cei ce au redactat „Almanahul…”. Adevărul este că nimeni din cei nominalizați nu s-a trudit să continue această lucrare. Iată atunci, „mi-am șoptit în barbă”: am să fac o nouă revistă, în aceeași concepție, o revistă nouă, o publicație trimestrială de istorie și cultură care-și va propune, în primul rând, recuperarea adevărului istoric: cronologia istorică și politică, activitatea partidelor politice, mărturii istorice, aspecte de viață spirituală, portretele reprezentanților științei și culturii românești din Bucovina, memorialistică, demografie, creație literară, artă, etnografie și folclor. Astfel, la 15 mai 1994, a fost lansată revista „Glasul Bucovinei”, care a devenit revista Fundației Culturale Române, mai târziu a Institutului Cultural Român. Apare la Cernăuți și București, reunind studii și cercetări despre tradiția românească a Bucovinei, semnate de autori români și străini. Este difuzată în Bucovina, România și în străinătate. „Glasul Bucovinei“ nu este o denumire nouă pentru oamenii de cultură din Bucovina istorică. Un ziar cu această denumire a fost fondat în 1918 la Cernăuți de către profesorul Sextil Pușcariu. Principalele rubrici ale revistei „Glasul Bucovinei” sunt următoarele: „Bucovina – procese istorice și sociale”, „Dialoguri cu bucovinenii”, „Personalități bucovinene”, „Pagini de istorie bisericească”, „Teorie, critică și istorie literară”, „Poezie. Proză”, „Arhiva Bucovinei” ș. a.

D.C.: Parcurgându-vă biografia, nu observ nicio pauză în bogata și angajata Dv. activitate extracatedră. De pildă, președinția Societății pentru Cultura Românească ,,Mihai Eminescu” a fost continuată de răspunderea conducerii revistei trimestriale de istorie și cultură „Glasul Bucovinei”, editată de Institutul Cultural Român (București). Unica revistă științifică în limba română din Regiunea Cernăuți! Dar, după câte știu, nu asigurarea conținutului său a fost (și este) cea mai mare problemă a apariției fiecărui număr, cum se întâmplă obișnuit în cazul unei publicații de specialitate, ci alta, altele, legate de ritmicitatea finanțării, de ajungerea la cititorii cernăuțeni. Chiar, pentru anul acesta ați primit banii necesari?

A.C.: Din păcate astăzi toți sunt implicați în activități de rezonanță imediată cum ar fi festivalurile folclorice, cântecele și dansurile populare, de care nu am dus lipsă nici în perioada sovietică, când ni se impunea să fim naționali prin formă și socialiști prin conținut.

Trăim astăzi într-o lume în care toată suflarea e tulburată de politică – se discută, se zbiară, se răcnește. Ambițioși peste măsură, unii oameni se cred cei mai îndreptățiți să-i judece pe alții. Și astfel de manifestări sunt foarte indicate, mai ales pentru propaganda electorală, și la noi, dar și în România.

De când Institutul Cultural Român a trecut în subordinea Senatului, revista noastră nu se mai finanțează. Umblu pe drumuri, cu mâna întinsă, în căutare de sponsorizări. Numerele 3 și 4 din 2012 au apărut cu sprijinul financiar al celor doi membri de onoare ai Academiei Române din Cernăuți, iar acum urmează ca Departamentul pentru Cultură al Consiliului Județean Prahova să plătească cheltuielile tipografice și doar atunci vom intra în posesia revistei. Pentru anul 2013 ni s-a refuzat orice finanțare. Colectivul redacției a hotărât însă să editeze numerele 1-4 într-un singur volum de revistă.

D.C.: Sprijinul României parcă nu mai este, cel puțin sub acest aspect, ca altădată. Astfel, îmi amintesc că în toamna trecută, banii pe care se conta (deoarece fuseseră promiși) nu sosiseră până în ajunul manifestării internaționale dedicate Hurmuzăkeștilor, cum n-au mai venit nici pentru ultimele ediții ale saloanelor internaționale de carte românească. Însă referirea la aceste manifestări (ca participantă, nu o dată, le cunosc bine oportunitatea și valoarea) ne îndreaptă privirile și spre o altă fațetă a activității Dv., care, ca și ,,Glasul Bucovinei”, îmbină preocupările științifice cu cele civice. Este vorba de fondarea în 1995 și conducerea tot de atunci (în calitate de director executiv) a Editurii Alexandru cel Bun. Dar pentru că am vorbit mai mult despre necazuri, or curajul de a merge înainte se leagă și de bucurii, ce satisfacții ați avut privitor și la editură, și la revistă?

A.C.: Aveți dreptate, cu sponsorizările manifestărilor științifice suntem la pământ. Sperăm însă că lucrurile vor merge în viitor spre bine. Saloanele de carte românească de la Cernăuți, care au dispărut, nu fără sprijinul răuvoitorilor noștri, au fost un adevărat eveniment pe care îl regretăm mult. Acum încercăm să organizăm „Întâlniri cernăuțene” cu personalități deosebite: scriitori, cercetători științifici, autori ai unor importante studii etc. Din păcate însă nu avem nicio finanțare de nicăieri. Or satisfacțiile vin atunci când finalizăm un lucru bine făcut.

D.C.: Deși nu mai profesați la catedră, sunteți și azi Profesor (majuscula se impune), cum ne-o arată manualele Dv. de limba și literatura română alcătuite pentru școlile cu predare în limba română (nouă la număr, în ediții mereu îmbogățite, adaptate la schimbările în mers pe care limba și literatura le trăiesc în pas cu vremurile). Dar sunteți Profesor, mai mult, Învățător (în înțelesul luminos al vechimii), și prin lupta neodihnită pentru cauza învățământului în limba română. V-am detectat amarul din suflet dincolo de limbajul sec al statisticilor și comparațiilor la care ați apelat în intervenția Dv. la manifestarea consacrată Zilei Limbii Române la Cernăuți, pe 31 august 2013. Momentele de descurajare sunt inerente oricărei lupte, dar, trăind astfel de momente privitoare la soarta limbii române până și noi, în Țară, mă întreb cât de puternice vor mai fi fiind resursele Dv. de optimism.

A.C.: Până când mă voi simți utilă și voi fi sprijinită de prietenii mei.

D.C.: Deși o să pară o întrebare convențională, cu un răspuns previzibil, nu ezit să v-o pun: Ce înseamnă Mănăstirea Putna în viața omului, omului de știință și luptătorului Alexandrina Cernov?

A.C.: Evitând afirmațiile patriotarde, doresc să vă spun că am găsit la Putna liniștea sufletească și înțelepciunea care-mi lipseau atât de mult. Am fost încurajată să continui studiile și să păstrez optimismul care îmi părea că l-am pierdut în drum.

D. C.: Și pentru că am ajuns și la ipostaza Dv. de istoric al culturii, neratând prilejul de a-mi exprima încă o dată bu-curia pentru albumul ,,Cernăuți (1408-2008)” realizat împreună cu, probabil, cel mai apropiat colaborator, fiindu-vă și cel mai apropiat în viață, soțul Dv., prof. dr. Ilie Luceac, privind spre viitor, ce pagini ați dori să-i adăugați la o nouă ediție? Să zicem (să zicem?), prilejuită de admiterea Ucrainei în Uniunea Europeană.

A.C.: Am discutat împreună despre o nouă ediție a Albumului. Cred că acesta va fi o lucrare nouă, cu mai mul-te informații istorice despre Cernăuți.

D.C.: Pentru că mâine este 24 noiembrie 2013, pentru că sunteți așadar în pragul Natalei (aflată, neîntâmplător în cazul Dv., în chiar luna marii sărbători a Bucovinei) și cu ea a unei frumoase aniversări, spuneți-ne, vă rog, ce vă doriți, ca să știm ce să vă dorim.

A.C.: Putere de muncă și sănătate. Totuși vin hainele grele ale bătrâneții care nu întârzie să apară.

D.C.: Vă mulțumim mult și vi le dorim din inimă, Doamnă Acad. Alexandrina Cernov! La mulți ani! Și să încercăm să preferăm hainelor grele ale melancoliei, mătasea bucuriei! Măcar acum, de Sărbători!

Autor: DOINA CERNICA

Sursa: crainou.ro

N.R. Acest articol a fost publicat la  sugestia  și insistențele  domnului Marian Clenciu, Președinte al Asociației Culturale Pro Basarabia și Bucovina, ca reacție la articolul publicat în urmă cu aproape un an de zile  de către domnul Dacian Dumitrescu, Redactor Șef Adjunct al R.B.N.Press – Povestea deplasarii la Cernauti la Festivalul de folclor ” Sa – mi canti cobzar… “

,

Un mare savant german, Harald Haarmann (foto sus), specialist în istorie culturală, arheomitologie, istoria scrisului, evoluția limbii și istoria religiilor, autor a 40 de cărți traduse în diverse limbi de circulație internațională, editor și co-editor a 20 de antologii, face o declarație de mare importanță pentru noi, rezultat al cercetărilor sale. El spune că cea mai veche scriere din lume e cea de la Tărtăria – România și că Civilizația Danubiană este prima mare civilizație din istorie, mai veche cu mii de ani decât cea sumeriană (considerată încă leagănul civilizației).

 Rezultatul cercetărilor sale sunt prezentate într-un film documentar numit Civilizația Danubiană (Danube Civilization).

Fără îndoială că această perspectivă dată de un savant german premiat de instituțiile europene pentru contribuțiile sale științifice, membru al Centrului de Cercetare pentru Multiligvism de la Bruxelles, poate să răvășească tot ce se credea ca fiind deja bine stabilit în legătură cu istoria străveche a umanității.

Desigur, el nu este primul care susține că spațiul carpato-danubiano-pontic este locul primelor mari culturi europene. Astfel, savanta americană de origine lituaniană, Marija Gimbutas, a afirmat ceva asemănător acum mult timp: “România este vatra a ceea ce am numit Vechea Europă, o entitate culturală cuprinsă între anii 6.500 – 3.500 î.Hr., axată pe o societate matriarhală, teocratică, pașnică, iubitoare și creatoare de artă, care a precedat societățile indo-europene patriarhale de luptători din epocile bronzului și fierului.”

Sursa: danielroxin.blogspot.ro

,

Afisul lansării de la Bucuresti a primei ediții a „Cotul Donului 1942”
Afisul lansării de la Bucuresti a primei ediții – „Cotul Donului 1942”

Profesorul Vasile Șoimaru a lansat o nouă ediție a cărții „Cotul Donului”

Profesorul Vasile Șoima­ru a lansat ieri, 11 decembrie 2013,  la Chișinău o nouă ediție a cărții „Cotul Donului 1942: eroism, jertfă, trădare”, scrisă în memoria ostașilor români care au că­zut pe Frontul de Est, în cel de-al Doilea Război Mondi­al, relatează MOLDPRES.

Evenimentul a avut loc la Biblioteca municipală „B. P. Hasdeu” din Chișinău și a reunit scriitori, profesori, preoți, bibliotecari, precum și oaspeți din România.

La începutul manifestării un grup de preoți ai Mitro­poliei Basarabiei au oficiat un serviciu divin în memoria ce­lor 150 de mii de ostași români, care și-au pierdut viața la Cotul Donului.

În ultimii cinci ani au­torul cărții a întreprins trei expediții dificile la Cotul Donului, unde în 2012 a înfipt în pământul ce acoperă osemintele ostașilor români o cruce „confecționată” din crengi, prinzând pe ele o imagine a tricolorului.

In septembrie 2013, Vasile Șoimaru a mers acolo din nou, împreu­nă cu un preot al Mitropoliei Basarabiei, unde a pus o cru­ce făcută de meșteri și a fost oficiat un parastas.

Pe marginea volumului s-au pronunțat redactorul și prefațatorul cărții, Vlad Pohilă, dr. Lidia Kulikovski, poetul Nicolae Dabija, actrița Ninela Caranfil ș.a.

Volumul a fost realizat în colaborare cu veteranul de război Iosif Niculescu, parti­cipant la luptele de la Cotul Donului, învățătorul Gheorghe Pîrlea și radiojurnalista Roxana Iorgulescu-Bandrabur, toți din România. Prima ediție a lucrării a apărut în 2012.

Jurnal de Chișinău, 13 decembrie 2013, p. 9

Pentru R.B.N.Press

Vasile Șoimaru

Despre lansarea de la Bucuresti a primei ediții:

 …în memoria celor 150.000 de soldați ai ARMATEI ROMÂNE și a 100.000 de soldați transilvăneni din armata ungară, dispăruți la COTUL DONULUI în 1942

,

BREAKING NEWS

ACTUALIZARE DE ULTIMA ORA:

Presedintele Ucrainei Victor Ianukovici, a semnat deja (azi)mai multe acorduri economice cu Președintele Federației Ruse Vladimir Putin, acorduri care se pot constitui într-un Parteneriat Strategic între Ucraina și Rusia. Conform acestor acorduri economice, Rusia urmează să acorde un ajutor ne rambursabil în valoare de 15 miliarde de dolari. Rusia se angajază să dea comenzi ferme pentru întreprinderile Ucrainene care nu au de lucru. În acest sens s-a dispus livrarea imediată de petrol rusesc către rafinăria ucraineană din Odesa, care era oprită de câteva luni din lipsă de materie primă. Putin s-a  angajat azi prin acordurile semnate, să livreze Ucrainei și gaz rusesc cu 30% mai ieftin decât  prețul la gaze pentru alte țări. Președintele Victor Ianukovici a cerut în mod expres să nu fie făcut public pentru moment conținutul acestor acorduri economice între Rusia și Ucraina. Drept urmare, președintele federației Ruse Vladimir Putin s-a văzut obligat să anuleze în ultimul moment conferința de presă care fusese deja anunțată, iar jurnaliștii și cameramanii adunați au fost nevoiți să plece fără să pună măcar o singură întrebare.

Azi. 17 decembrie 2013, președintele Ucrainei Victor Ianukovici se află la Moscova!Conform surselor noastre acum urmează să fie semnat Parteneriatul Strategic între Ucraina și Federația Rusă.

Acum aproape 8 zile R.B.N.Press anunța în exclusivitate:

„Sursele R.B.N.Press din Ucraina și Federația Rusă au comunicat redacției în regim de urgență, că la Soci pe 6 decembrie a.c. Putin l-a convins pe Ianukovici să semneze un Parteneriat Strategic între Ucraina și Federația Rusă. Semnarea acestui parteneriat strategic va însemna de fapt o repoziționare, o resetare și o reorientare a Ucrainei spre Federația Rusă. Chiar dacă Ucraina de „iure” nu va face parte din Uniunea Vamală, de „facto” Ucraina va fi subordonată total intereselor politice și geostrategice ale Rusiei. Aceleași surse au confirmat pentru R.B.N.Press faptul că acest Parteneriat Strategic între Ucraina și Rusia va fi ținut secret până în ultima clipă și va fi semnat pe data de 17 decembrie 2013.

În acest mod opinia publică ucrainiană și opinia publică din UE și SUA vor fi puse în fața unui fapt împlinit cu doar câteva zile înainte de Sărbătorile de Iarnă. Astfel Putin a ales cu abilitate momentul psihologic pentru semnarea acestui Parteneriat Strategic în pragul Sărbătorilor de Iarnă când nici opinia publică și nici diplomația occidentală nu vor mai avea nici energia și nici dispoziția de a se lua la trântă cu ursul rusesc.”

Extras din: Exploziv ! Exclusiv ! Ucraina va semna pe 17 decembrie a.c. un Parteneriat Strategic cu Federatia Rusă.

Ieri 16 decembrie 2013:

Guvernul de la Kiev, aproape de REMANIERE: Protestatarii demonstrează la Kiev, Ianukovici pleacă la Moscova!

Sute de mii de ucraineni pro-europeni au ieșit din nou în stradă, în semn de protest, pentru a cere demisia președintelui Viktor Ianukovici. Negocierile Kievului cu UE au fost suspendate.

Ucraina pare a fi tot mai aproape de remanierea Guvernului. Deputații din cadrul partidului aflat la putere i-au cerut premierului să procedeze o remaniere majoră, din cauza profundei crize politice care afectează țara

Între timp, președintele ucrainean,  Viktor Ianukovici, se pregătește să meargă într-o vizită la Moscova, iar oamenii se tem că va semna acorduri în vederea aderării la uniunea vamală creată de Rusia.

Aproximativ 300.000 de oameni au participat la o nouă manifestație uriașă în Piața Independenței din Kiev. Alături de ei a fost și senatorul american John McCain, fost candidat în alegerile prezidențiale americane.

Sunt republican, iar senatorul Murphy este democrat. Suntem aici împreună pentru a vorbi în numele poporului american, în semn de solidaritate cu voi„, a afirmat John McCain. Statele Unite, care și-au exprimat solidaritatea față de opoziție, au anunțat săptămâna trecută că reflectează la eventuale sancțiuni împotriva unor oficiali ucraineni, după ce manifestanții au fost bătuți de poliție, potrivit România TV.

Totodată, Uniunea Europeană a anunțat suspendarea negocierilor privind acordul cu Ucraina, din cauza lipsei unui angajament clar din partea președintelui Viktor Ianukovici. Liderul de la Kiev se pregătește pentru o vizită, mâine, la Moscova.

Fosta națiune sovietică se află încă în centrul unei dispute între Est și Vest după refuzul președintelui Ianukovici de a semna Acordul de Asociere cu UE, luna trecută, în favoarea relațiilor strânse pe care le are cu Rusia, Informează Sky News.

Negocieri suspendate

Ucrainenii pro europeni au început seria unor ample manifestații de protest împotriva regimului de la Kiev, în 21 noiembrie, iar de atunci încoace acestea s-au amplificat și au degenerat în ultimul timp în ciocniri extrem de violente, deseori, cu forțele de poliție. După toate acestea, duminică, înainte de începerea unor noi manifestații, comisarul european pentru Extindere, Stefan Fule, a anunțat pe Twitter că discuțiile Uniunii cu Kievul au fost suspendate până când Ianukovici „va face un angajament clar” că Ucraina vrea să urmeze calea europeană.

Premierul ucrainean, Mikola Azarov a pretins un împrumut de 20 de miliarde de euro de la UE pentru a semna acordul de Asociere, afirmând că această sumă este necesară Ucrainei pentru a acoperi pierderile ce vor rezulta din eventualele sancțiuni comerciale pe care Rusia ar putea să le impună Kievul în cazul în care ar încheia Acordul de Asociere cu UE.

Sursa stiri din Ucraina 16 dec.2013: romaniatv.net

,

 Mai acum zece zile  a fost anuntat ciclul de conferinte despre Transilvania organizate de ICR-New York in colaborare cu Consulatul Ungariei din New York ! Despre rolul tradator al acestui ciclu de conferinte initiat de ICR în corespondența următoare:

Azi, 12 decembrie 2013, am avut neplăcerea să-l ascult, la New York, pe Prof. univ. dr. IOAN AUREL POP, Rector al Universității Babeș-Bolyai din Cluj Napoca (sau cum i-a plăcut să-l numească: „Kolozsvár”) vorbind, dintr-o perspectivă “academică”, despre valorile multiculturale din Transilvania, create de români, germani, maghiari, evrei și alte naționalități, de-a lungul veacurilor.

Spre surprinderea mea, nu s-a menționat nici un nume românesc de creator de cultură sau artă din Transilvania.

Tot de la emeritul profesor român (?) am aflat cu surprindere că Transilvania a aparținut Ungariei pâna la anul 1688 când a fost ocupată de imperiul Habsburgic. Oare emeritul profesor român nu a auzit de Pașalâcul de la Buda din anul 1526 sau poate o fi fost și un Pașalâc la Kolozsvár ?!

L-am întrebat de ce nu vorbește și despre daci, când în inima Transilvaniei sunt rămășițele Statului Dac la tot pasul, iar domnul profesor mi-a răspuns că aici se discută numai de Transilvania,  începând cu  perioada de când a primit acest nume de la unguri, în secolul al XI-lea (!)

I-am replicat că Laonic Chalcocondil (1423—1490)[1], unul dintre cei mai de seamă istorici bizantini din secolul al XV-lea (sic!), numește “Transilvania”, Dacia peonilor, dovedind o cunoaștere exactă a realităților etnice (populația predominant „dacă”) dânsul nu părea săși aminteacă numele de Dacia Peonică, dar a ținut, academic, să-mi corecteze pronunțarea numelui lui Laonic Chalcocondil, cu toate că atunci când se referea la Făgăraș pronunța numele acestuia foarte ciudat… „Fogaras” (!?!).

Când,  în pauză,  îi spuneam unui prieten că:

„Cine vrea să mă asculte,

 Sfatul meu îi poate prinde bine,

 Se pot spune prostii multe

 Și-n cuvinte mai puține!”, 

un colaborator al distinsului Prof. univ. dr. IOAN AUREL POP, Rector al Universității Babeș-Bolyai din Cluj Napoca, tocmai trecea prin spatele meu, și nu a putut să se abțină să nu menționeze că…m-a auzit. Sigur că frica m-a cuprins pe loc (!)… așa că, acum doresc să-i dau un răspuns, în scris, domnului Prof. univ. dr. IOAN AUREL POP, Rector al Universității Babeș-Bolyai din Cluj Napoca, cu privire la multiplele erori voite (sic!) din prezentarea domniei sale și o fac din două motive: o dată pentru că îi respect pe maghiari deopotrivă cu românii și apoi pentru că Mișcarea Dacologică iubește adevărul.

Maghiarii au pretenții teritoriale la toți vecinii. Dacă aceste pretenții sunt întemeiate sau nu, dacă ele sunt corecte și argumentate istoric, e treaba istoricilor maghiari, sloveni, slovaci, austrieci, sârbi, croați și ucrainieni.

Pe mine mă privește Transilvania.

În școlile române și maghiare din Transilvania se învață faptul că la venirea maghiarilor – la începutul secolului X – în Transilvania era vid de populație. Asta e principala teorie pentru care maghiarii în ziua de azi revendică Transilvania. Astfel pentru maghiari:

nu are nici o importanță faptul că populația majoritară – de aproape 80%  (și nu de 45 % cum ne explică academic domn’ Profesor) – din Transilvania e de origine română;

– nu are nici o importanță că în inima Transilvaniei sunt rămășițele statului DAC la tot pasul;

– nu are nici o importanță că românii vorbesc și astăzi limba lor străveche ( și NU o „new latin language”, cum academic ne explică domn’ Profesor Pop), deși sunt în mijlocul unor state de origine slavă;

– nu are nici o importanță că într-un interviu acordat postului de televiziune TVR Cluj, Miceal Ledwith, fost consilier al Papei Ioan Paul al II-lea și membru al Comisiei Teologice Internaționale, unul din oamenii care au avut acces la documente secrete din arhiva Vaticanului, a făcut o declarație surprinzătoare: „Chiar dacă se știe că latina e limba oficială a Bisericii Catolice, precum și limba Imperiului Roman, iar limba română este o limbă latină, mai puțină lume cunoaște că limba română, sau precursoarea sa, vine din locul din care se trage limba latină, și nu invers. Cu alte cuvinte, nu limba română este o limbă latină, ci mai degrabă limba latină este o limbă românească. Așadar, vreau să-i salut pe oamenii din Munții Bucegi, din Brașov, din București. Voi sunteți cei care ați oferit un vehicul minunat lumii occidentale (limba latină – n.a.)”;

– nu are nici o importanță că Transilvania însăși poartă un nume latin și nu maghiar, și nu are importanță că Transilvania nu a făcut parte niciodată din Ungaria (iar nu așa cum ne explică academic Pop că inclusiv după Pașalâcul de la Buda, Transilvania a făcut parte tot din Ungaria, până la ocuparea ei de către Imperiul Habsburgic în anul 1688);

– nu are absolut nici o importanță că ungurii însăși se recunosc pe sine ca migratori, venind din Asia și asediind o mare parte din Europa.

Nu! Ei spun că Dacii au dispărut din istorie și că Transilvania era goală când s-au refugiat ei, în urma războiului cu moravii și bulgarii, care i-au împins spre Nord.

Documentul care consfințește aceste convingeri maghiare este celebra: “Gesta Hungarorum” a lui Anonimus. Problema e că până și această scriere vorbește de lupta de 200 de ani a maghiarilor pentru a cuceri Panonia și mai târziu Transilvania și de faptul că s-au luptat cu ducii Menumorut și Glad, iar în anii 904 au de-a face în Transilvania cu un localnic pe nume Gelu care conduce o formațiune statală locală.

G.D. Iscru amintește de o informație din sec. IV transmisă prin cartea “Origines Hungaricae”, scrisă de Franciscus Foris Otrokocius, la 1693, referitoare la limbile vorbite la curtea regelui hunilor: limbile gotice și ausonica, unde prin limba ausonilor se înțelege dacică care este, de fapt latina vulgară, potrivit prelatului maghiar Otrokocius.

Attila Hunul (406-453 d.Hr.) însuși se intitula „rege al hunilor, al medușilor, al goților și al dacilor”, dovadă că dacii existau și erau recunoscuți de Attila.

Să nu uităm și de Memoriul din 1784 al grofilor și al baronilor unguri, care, simțindu-se, pe bună dreptate, venetici în Transilvania, cerând ajutor armat de la administrația habsburgică, pentru înăbușirea revoluției vlahilor de la anul 1784, condusă de Horea, Cloșca și Crișan, recunoșteau că: „Părinții noștri, veniți din Sciția, au cucerit cu lupte victorioase și cu sângele lor această scumpă patrie și după ce au supus și au făcut iobagi pe părinții vlahilor care s-au revoltat astăzi, 1784, asupra noastră, dânșii (n.a. adică ungurii) au domnit liniștit peste ei, ținându-i totdeauna într-o aspră disciplină.“

Domnule Prof. univ. dr. IOAN AUREL POP, Rector al Universității Babeș-Bolyai din Cluj Napoca (sau Kolozsvár, cum vă place să-l numiți), sunteți o cruntă dezamăgire pentru un profesor care își primește salariul lunar de la statul român, din munca milioanelor de români, și pentru cetățenii românii care își trimit copiii la dumneavoastră pentru învățătură!

În final ce trebuie știut este că, de-a lungul zecilor, sutelor și miilor de ani, dacii și urmașii lor legitimi de azi, noi românii, nu am avut nevoie de migratori, ci migratorii au avut nevoie de noi, și ceea ce le cerem noi azi este puțin respect!

 

Dr.N.Săvescu

articol publicat si pe Dacia.org

,

În aceste zile se împlinesc 21 ani de când s-a încheiat războiul ruso-moldovenesc de pe Nistru. Eroii acelui război și-au pierdut viața, sănătatea sau liniștea și sunt răsplătiți de atunci cu niște medalii, câte 17 lei adaos lunar la medalie și vizite ale oficialilor la monumente o dată pe an. Ce cred ei peste atâția ani despre istorie, țară și glorie?

Anatol Croitoru a luat arma în mână înscriindu-se în 1992 în rândul voluntarilor. Cele mai grele lupte s-au dat la Coșnița pe 19 mai. Bărbatul zice că  statul i-a dat uitării, mai ales pe voluntari: „Polițiștii și armata au ministerele lor, iar noi nu avem pe nimeni. Cine v-a trimis acolo? — ne întreabă. Păi ce era să așteptăm, atunci când ne intrau cazacii prin curți să caute polițiștii ca să-i împuște? Trebuia să lăsăm să-i omoare, ca a doua zi să ne ducem cu o floare la înmormântare și să bocim?”

Anatol spune că zona limitrofă Nistrului și acum e în război, numai că nu se împușcă. Apoi, dacă în 2009 cunoștea doar vreo 5 persoane cu cetățenie transnistreană, acum sunt peste 1000: „Lumea se duce acolo (la autoritățile transnistrene) și primește pensie de la 52 de ani. Doar văduvele de război și veteranii luptelor de pe Nistru nu se duc.”

Noi nu am pierdut războiul. Ei nu au scos de la noi niciun metru pătrat, noi am cedat totul. Vă imaginați ce suferă oamenii de acolo, mai ales bărbații care au luptat și acum se simt trădați, totalmente trădați, uitați și că nu trebuiesc nimănui?”. „Noi, voluntarii de război din 1992, datoria față de stat ne-am îndeplinit-o, dar statul față de noi – nici un procent”.

După 20 de ani de la declanșarea războiului ruso-moldovenesc de la Nistru, cei care din proprie voință au mers să-și apere Patria continuă să-și aline rănile încă necicatrizate. Atunci când proaspăta R. Moldova nu avea armată națională și nici efective militare cu care ar fi putut să se apere, cei care au acoperit frontul de luptă au fost, în mare parte, polițiștii și voluntarii. Peste ani, încărunțiți prea devreme, șomeri, bolnavi și tot mai puțini la număr, cei care se identifică drept voluntari de război se declară trădați și ignorați de conducerea țării.

„Noi, voluntarii de război din 1992, datoria față de stat ne-am îndeplinit-o, statul față de noi nu și-a îndeplinit nici un procent. Și-au bătut joc de noi atunci și până acum își bat joc”, spunea  acum câteva luni, în timpul unei acțiuni de protest, Mihail Moroi, vicepreședintele organizației teritoriale Anenii Noi a Uniunii Voluntarilor din R. Moldova.

„Se simt trădați și uitați de propria țară”

În octombrie anul trecut, după un nou șir de scrisori expediate guvernanților, voluntarii au organizar un protest în fața Guvernului. S-au adunat lângă cortul lui Tudor Pânzaru, voluntar și el, care protestează și locuiește în cort, chiar în centrul capitalei, deja a doua iarnă. Acolo au constatat că majorității camarazilor de arme nu le permite sărăcia să cheltuiască bani pe drum pentru a protesta, căci sunt șomeri, bolnavi, iar statul le răscumpără vitejia de luptă cu câțiva lei pe lună.

„Această categorie de cetățeni care s-au antrenat în lupte pentru integritatea țării (unii au suferit, au fost nevoiți să plece de pe malul stâng și au devenit persoane intern strămutate, lăsând în urmă totul, și casă, și masă, alții au fost răniți, alții au probleme de sănătate, deoarece participarea la orice conflict este un stres care nu trece fără urmări) sunt uitați și neglijați de propria țară, care are o atitudine foarte iresponsabilă și superficială față de ei”, susține expertul în problema transnistreană Oazu Nantoi. Deși nu doar voluntarii „se simt trădați și uitați de propria țară”, Nantoi consideră că „această situație putem s-o constatăm, dar deocamdată nu prea ai la cine apela, din moment ce noi n-am avut nicio guvernare care măcar i-ar fi spus conflictului pe nume, între cine a fost conflictul”.

„Dacă era legea, problema era pusă la locul ei”

Nantoi explică lipsa de atitudine a guvernelor de până acum față de voluntari prin înlăturarea de la putere a celor care au luptat. “Încă în 1992 au revenit la putere așa-numiții agrarieni, care au început procesul de înlăturare din structurile de stat a multora dintre acei care au luptat, și mai mulți ani de-a rândul la guvernare în R. Moldova erau acele partide, acele alianțe care în mare parte împărtășeau poziția regimului anticonstituțional din stânga Nistrului”, declară expertul.

În octombrie 1990, guvernul a adoptat hotărârea cu privire la crearea formațiunilor de voluntari, care a fost anulată doar peste o lună. De atunci, aceștia susțin că nu s-au mai regăsit în nicio lege. Deși au trecut două decenii, cerințele voluntarilor au rămas, în fond, aceleași. Vor o lege care ar explica statutul lor în societate, care ar recunoaște existența, rostul și sacrificiul voluntarilor în  Moldova. Puținii care au rămas nu se gândesc doar la recompense financiare, ci mai mult la un semn de respect și recunoștință.

„În primul rând, nu suntem recunoscuți ca voluntari de război, nu avem un statut special, care să ateste că am luptat pentru țara noastră. Vrem să se recunoască că avem văduve, invalizi, că mulți au rămas fără lucru, fără case. Dacă era legea și eram recunoscuți, problema era pusă la locul ei”, este convins Sergiu Caracai, președintele Uniunii Voluntarilor din Moldova.

„Ce nu facem noi pentru ei?”

Oficiali ai Guvernului R.M susțin că o lege aparte, doar pentru voluntari, nu își are rostul atâta timp cât statutul și drepturile acestora se regăsesc în legea veteranilor, adoptată în 2003. În aceasta se spune că voluntarii sunt incluși în categoria de veterani de război și pot beneficia și ei de anumite înlesniri.

„Legea stipulează clar că ei beneficiază, ca și toate celelalte categorii, de aceleași drepturi pe care le prevede legea, și aici mă refer la indemnizația unică, la accesul la studii. Această lege prevede nu doar statutul juridic special, dar și garanțiile sociale. Ce nu facem noi pentru ei? Aș vrea să vină cineva să spună direct. Poate se mai încalcă. În general, nu văd care ar fi problema. Parcă am oferit toate garanțiile, toate, chiar toate, să le dea domnul sănătate să se folosească de ele”, declară vicepremierul responsabil de domeniile sociale, cel care s-a și întâlnit cu voluntarii după ce aceștia au ieșit în stradă la protest.

Distincții — la stânga și la dreapta

În legea din 2003 există totuși anumite nuanțe. Se spune: „voluntarii … incluși în efectivul unităților militare și structurilor speciale aflate pe pozițiile de luptă”, pe când voluntarii susțin că ei nu erau incluși în efectivul unităților militare, că nimeni nu ținea o statistică a lor, tot așa cum nimeni nu ține socoteală câți voluntari și din ce motive au decedat până în prezent. Chiar și așa cum sunt, stipulările acestei legi nu sunt cunoscute majorității voluntarilor. „Necunoașterea nu este problema noastră, este problema lor, a conducerii acestei uniuni. Compensații le dăm, ajutor material le dăm. Iată acum, la 20 de ani de independență, la 2 martie, vor primi distincții de stat”, a conchis vicepremierul Moldovanu.

În replică, voluntarul și scriitorul Vlad Grecu spune că distincții se împart la stânga și la dreapta, dar nu se face vreun pas concret. „Măcar să introducem în școli ceva, să spunem copiilor noștri ce-a fost acolo, nu 2-3 cuvinte în cartea de istorie, dar să le dea niște literatură să citească, să fie un program, măcar facultativ, despre conflictul transnistrean, să se întâlnească cu voluntarii, cu combatanții. Iată programul acesta nu există”, declară decepționat Grecu.

„Se simt trădați, totalmente trădați”

O bună parte a voluntarilor sunt din stânga Nistrului. Deși unii s-au refugiat, mulți continuă să locuiască sub luneta separatiștilor. Vlad Grecu a părăsit Dubăsariul și a venit la Chișinău. A scris câteva cărți și piese de teatru despre viețile distruse în conflictul de la Nistru. Recunoaște că și-a promis să nu mai scrie despre acest subiect. În toți acești ani s-a convins că nu interesează pe nimeni.

„Mă mai deplasez la Cocieri, la Coșnița, la Corjova, mai ales că-s de acolo. Oamenii se uită la toate cu o dezamăgire totală. Nu mai cred în R. Moldova, că e în stare, că e aptă să schimbe ceva, în primul rând, din lipsa dorinței de a face ceva. Noi nu am pierdut războiul. Ei nu au scos de la noi niciun metru pătrat, noi am cedat totul. Copiii celor care au luptat sunt luați acum de separatiști în armata lor, împotriva Moldovei. Vă imaginați ce suferă oamenii de acolo, și familiile lor, și copiii lor, mai ales bărbații care au luptat și acuma se simt trădați, totalmente trădați, uitați și că nu trebuiesc nimănui. E o stare de spirit dezastruoasă”,  susține Grecu.

Date exacte despre numărul voluntarilor participanți la acțiunile de luptă pentru apărarea integrității teritoriale și independenței R. Moldova și despre numărul celora care mai sunt în viață nu există. Voluntarii susțin că ei reprezentau în jur de 80 % din totalul celor care au participat la luptele de la Nistru. Cifrele oficiale, însă, sunt mult mai mici.

Foto – aspecte din razboiul de pe Nistru surse:vox.publika.md, ziuaveche.ro, vrn.ro, zdg.md

,

Serghei Golubițki

Serghei Golubițki

„…noi suntem niște HOȚI! Noi recunoaștem conștient, în deplinătatea facultăților mintale, că suntem urmașii și continuatorii de drept ai unei hoții bolșevice, că suntem pui destoinici din cuibul lui Troțki.”

Serghei Golubițki

ARTICOL REPUBLICAT !

Titlul original al articolului publicat în urmă cu un an de zile pe R.B.N.Press:

EXCEPȚIONAL! UN JURNALIST RUS SCRIE CORECT ȘI ÎN PREMIERĂ DESPRE TEZAURUL ROMÂNIEI LA MOSCOVA! SERGHEI GOLUBIȚKI*: AURUL ROMÂNESC (ÎN LIMBA RUSĂ). РУМЫНСКОЕ ЗОЛОТО

Serghei Golubițki, scriitor, filolog și jurnalist, specialist în internet-trading de la Moscova. S-a născut la 11 iulie 1962. A absolvit magna cum laude (diplomă roșie) facultatea de litere a Universtității de Stat din Moscova în 1984, iar în 1989 și-a susținut teza de doctorat cu tema “Mitologia socială și nomenologia filosofică în lirica romanescă contemporană”, la aceeași universitate. Posedă limbile rusă, engleză, franceză, germană, portugheză și română. În 2004 a publicat o carte în două volume cu titlul “Care este numele dumnezeului vostru? Marile afaceri oneroase ale secolului XX”, în care descrie peste douăzeci de afaceri oneroase din Statele Unite ale Americii, începând cu scandalul panamez și terminând cu cazul Enron. Este autor al cursului multimedia “TeachPro Internet Trading”, care, potrivit revistei de bursă “Technical Analysis Of Stocks And Commodities”, nu are analogie pe piața americană. În clasamentul celor “100 de creatori din spațiul postsovietic”, stabilit de “Global Intellect Monitoring” în anul 2009, a fost plasat pe locul 30, “pentru gândirea creatoare asupra realităților în transformare dinamică”.

FRAGMENTE TRADUSE ÎN ROMÂNĂ DIN ARTICOLUL LUI SERGHEI GOLUBIȚKI:

(….) Așadar, despre ce alegere a  grâului de neghină este vorba? Dragi colegi, cred că v-ați dat seama deja că este vorba despre tema scoasă în titul postării de astăzi. (…)

Cu alte cuvinte, în ceea ce ține de „drepturile omului” avem o alegere. Cu totul aparte stă chestiunea „aurului româmesc”, care nu permite în nici un chip, sub nici o formă, sub nici un fel interpretătări ambigue. Și vreau să subliniez încă o dată că această chestiune are o importanță principială anume pentru Rusia, anume pentru noi, și într-o măsură cu mult mai mare, decât pentru România și, cu atât mai mult, pentru Moldova, ai cărei parlamentari, apropo, au și intervenit pentru includerea chestiunii în rezoluția APCE.

De ce are această chestiune o importanță principială anune pentru noi, dar nu pentru România? Pentru că în cazul României este vorba pur și simplu despre pierderea unor bunuri materiale, în timp ce în cazul Rusiei această chestiune se pune într-un cu totul alt plan, în cel moral. Dacă noi nu recunoaștem această chestiune, noi îi spunem nu atât străinătății, câte ne spunem nouă înșine că, da, noi suntem niște HOȚI! Noi recunoaștem conștient, în deplinătatea facultăților mintale, că suntem urmașii și continuatorii de drept ai unei hoții bolșevice, că suntem pui destoinici din cuibul lui Troțki.

Doar așa și nicidecum altfel. Și nici un fel de inepții de genul comentariilor oficiale ale cinovnicilor ruși despre faptul că, adicătelea, tema „aurului românesc” ține de timpurile demult apuse, este o chestiune istorică, fără nici o tangență cu politica actuală, nu pot acoperi monstruoasa prăpastie morală care ne separă pe noi de Lumea Binenului și a Luminii dacă refuzăm să ne recunoaștem obligațiunile de returnare a ceea ce am furat în mod deschis, cinic și impertinent.

Presupun că atât colegii mei, cât și marea majoritate a cetățenilor ruși, nu au nici cea mai vagă idee despre ceea ce reprezintă chestiunea “aurului românesc”, motiv din care nu există nici cel mai mic temei să tragă vreo concluzie pripită și, cu atât mai mult, să se lanseze în acuzații de imoralitate împotriva cuiva. Întrucât mass-media oficială din Rusia nu s-a obosit să aducă faptele la cunoștința cititorilor săi, voi încerca, pe cât îmi stă în putință, să completez această lacună măcar pentru publicul cititor al Rețelei Naționale a Oamenilor de Afaceri.

În august 1916, România a intrat în Primul Război Mondial de partea Aliaților și a ocupat Transilvania. Las în spatele scenei motivele care au determinat această țară să adopte, timp de doi ani, starea de neutralitate:  politica țărilor mici este  o chestiune complicată și – ceea ce este mai important! – absolut neprincipială din punctul de vedere al demersului nostru. Aici și cum, nu mă interesează România, pe mine mă interesează doar Rusia.

Demersul României a avut consecințe foarte deplorabile: armatele aliate ale Mittelmächte (Germania, Austro-Ungaria, Bulgaria și Imperiul Otoman) au replicat imediat printro contraofensiva, care, în cel mai scurt timp posibil, a înfrânt Armata Română.

Guvernul României a fost evacuat în grabă de la București la Iași, la granița cu provincia Basarabia din Imperiul Rus. Dobrogea, Oltenia și Muntenia fuseseră deja ocupate, astfel încât cotropirea totală a teritoriului național părea, pe bună dreptate, doar o chestiune de timp.

În noiembrie 1916, Consiliul Național al Băncii Centrale a României a decis să transmită, pentru păstrare temporată, întregul său Tezaur aliatului său – Rusia, care, de fapt,  îi oferise cu amabilitate serviciile. O variantă alternativă luată în calcul era transportarea Tezaurului la Londra, dar poziția dominantă pe care o aveau submarinele germane în spațiul maritim a fost determinantă pentru alegerea făcută în favoarea Imperiului Rus.

La 2 decembrie Banca Centrală a decis, iar la 12 decembrie Consiliul de Miniștri al României a aprobat această decizie. Ca precedent internațional s-a apelat la experiența Franței, care transmisese deja Tezaurul său spre păstrare Statelor  Unite ale Americii.

Pentru Rusia procesul verbal cu privire la transmiterea Tezaurului a fost semnat de general-locotenentu Aleksandr Aleksandrovici Mosolov, șeful cancelariei ministeriale a Curții Imperiale, iar din toamna anului 1916 – ministru-delegat în România.Guvernul rus s-a angajat nu doar să pregătească transferarea, dar a și garantat integritatea necondiționată a Tezaurului României atât în timpul transportării, cât și pe întreaga durată a ulterioarei lui păstrări.

Trebuie să spun că în Rusia au fost trimise nu numai rezervele de aur ale Băncii Centrale a României, dar, efectiv, toate economiile băncilor private românești, ale companiilor și ale cetățenilor. Inventarul a cuprins: documente, manuscrise, monede vechi, tablouri, cărți rare, arhivele mănăstirilor din Moldova și Țara Românească, colecțiile muzeistice aparținând instituțiilor publice și celor private, precum și 93,4 tone de aur.

Întrucât toate aceste comori au fost descrise în cel mai amănunțit mod cu putință în procesul verbal de transmitere, nu este dificil să calculăm valoarea lor actuală (desigur, cu excepția  valoarii pur istorice a exponatelor de muzeu) :  2 miliarde 800 milioane de dolari.

“Aurul românesc” a fost transmis în Rusia în două etape: la 12 și 14 decembrie 1916 – în 17 vagoane cuprinzând 1738 lăzi, cu un conținut în valoare de 314 580 456 lei și 84 de bani. Acestor lăzi li s-au adăugat altele două cu bijuteriile ale Reginei Maria, toate în valoare de 7 milioane de lei.

În zilele de 23-27 iulie 1917 (deja după revoluția din februarie), a fost trimis la al doilea eșalon cu părți ale Tezaurului României: 24 de vagoane, bunurile având o valoare de inventar de  7,5 miliarde de lei. Sub paza unei unități de cazaci trenul a ajuns cu bine la Moscova, la 3 august 1917.

Apoi s-a întâmplat ceea ce s-a întâmplat: o bandă bolșevică de teroriști a acaparat puterea sub directa conducre a Statului Major german, iar la 26 ianuarie 1918 Leiba Dovidovici Bronstein, alias Troțk, a declarat public cu cinism: „Activele românești plasate la Moscova, vor fi indisponibile pentru oligarhia română.  Guvernul sovietic își asumă obligația de păstrare a acestor active, ca și pe cea de returnare ulterioară a lor în mâinile poporului român “.

Cuvântul lui Leiba este lege, astfel încât poporul român, care de mult și-a răsturnat regii, așteaptă și în prezent să-i fie restituit propriul Tezaur. Pentru a aprecia întreg cinismul situației trebuie să amintim în mod neapărat despre cele trei restituiri oficiale, făcute în 1935, în 1956 și 2008. Aceste restituiri au fost însoțite de o retorică triumfalistă de genul celei din următorul comunicat publicat la 12 iunie 1956 în presa sovietică: “În toți acești ani poporul sovietic a păstrat cu meticuloasă grijă operele de artă de o mare valoare istorică și artistică. Guvernul URSS și poporul sovietic au tratat întotdeauna aceste valori ca fiind proprietatea inalienabilă a poporului român”.

E frumos, nu-i așa? E nobil. E onest. Cum i se și cuvine oricărei țări cu demnitate, nemaivorbind despre o superputere. Am înapoiat picturi, desene, manuscrise, hrisoave, arhive, monede de aur, medalioane, icoane, odoare bisericești,  am înapoiat până și rămășițele pământești ale eminentului gânditor Dimitrie Cantemi. Am uitat însă un mizilic colea: să restituim 93,4 tone de aur.  Acest mizilic nu a făcut obiectul sentimentelor bolșevicilor de solidaritate de clasă cu poporul român. După cum nu a făcut nici obiectul obligațiunilor de restituire a ceea ce nu-ți aparține.

România nu a încetat niciodată să revendice restituirea de către Rusia a ceaa ce fusese transmis, pe cuvânt de onoare, spre păstrare în anii Primului Război Mondial. Din toate declarațiile publicate în presa sovietică reieseclar și univoc faptul că Uniunea Sovietică a recunoscut întotdeauna dreptul de proprietate al României asupra Tezaurului său.

Și atunci, care-i problema?! De unde apar astăzi aceste cinice și monstruoase fraze ale oficialilor ruși privind chestiuni de interes pur istoric?! AU FURAT CEEA CE NU NE APARȚINE! Și ne-au făcut pe toți ostatici ai acestei meschinării! Pe toți cetățenii Rusiei! De ce eu, de ce anume eu, trebuie să trăiesc cu sentimentul că sunt cetățean al unei țări care săvârșește pe față și cinic cea mai oribilă crimă damnată de codul moralei creștine: înșelarea celor care ți-au dat încredere?

La Dante Alighieri, cei care au înșelat încrederea sunt supuși la cele mai îngrozitoare cazne în cea de-a noua  – ultima – treaptă a Iadului:  pe lacul înghețat Cozit dracii le sfârtca capetele

Pentru orice creștin nu există  o crimă mai oribilă decât înșelarea celor care ți-au dat încredere. Și aici nu mai este vorba despre cântecelele și țopăiturile celor de la  Pussy  Riot în biserică, aici este vorba despre un lucru cu mult mai îngrozitor.

Din păcate însă, nimărui nu-i pasă de “aurul românesc”.  De Riot Pussy – da, aceasta este o crimă strigătoare la cer împotriva puterii.  Pe când tezaurul furat altui neam, propriului nostru aliat, care ne-a încredințat toată averea sa,  e așa, un fleac , „o chestiune istorică”.

sursa: http://ibusiness.ru/ (Rețeaua Națională a Oamenilor de Afaceri din Rusia)

ARTICOLUL ORIGINAL IN LIMBA RUSA:

Российская пресса обсуждает очередную парламентскую ассамблею Совета Европы (ПАСЕ), осыпая насмешками вздорные резолюции, которыми веселят честной народ европейские фантазеры от политики. В обзорном докладе, подготовленном швейцарским человеком Андреасом Гроссом и румыном Георгием Фрундой, содержится беспрецедентное число претензий в адрес России. Количество обидок столь велико, что можно смело говорить о полной безнадежности в обозримом будущем изменить имидж Российской Федерации в глазах европейского сообщества.

Главная ошибка, на мой взгляд, которую допустила ПАСЕ, заключалась в сваливании в общую кучу совершенно неравнозначных и несопоставимых по значимости вещей – дела Сергея Магнитского, Анны Политковской, Натальи Эстемировой, Веры Трифоновой, Михаила Ходоркосвкого, Pussy Riot, конфликт с Грузией и – объект особых издевательств журналистов-соотечественников – “румынского золота”.

ПАСЕ, конечно, тоже можно понять, потому как лавина культурно-цивилизационных странностей, поступающих из полностью герметичной для европейского понимания Скифии, давно защемила способность сохранять адекватные реакции. Вот и приходится все валить в кучу: и экономику, и политику, и права человека, и исторические катастрофы.

Понимая ПАСЕ, все же не могу удержаться от едкой ремарки: если бы парламентскую ассамблею хоть чуточку волновала судьба самой России и самих людей, проживающих в этой огромной стране, они бы, конечно же, не устраивали винегрет из претензий, а разнесли бы их если уж не во времени, то хотя бы по разным резолюциям. Увы, мы никого ни в ПАСЕ, ни в Европе не волнуем, поэтому приходится самостоятельно отделять зерна от плевел.

Зачем это нужно делать? Для нашего собственного выживания. Для выживания как нации, как цивилизации, как исторической общности, объединенной культурой, верой и уникальным духовным зарядом. Зарядом, который, хочется верить, еще не затух окончательно и бесповоротно. Потому что если это заряд погаснет, единственное будущее, какое только возможно – это дезинтеграция на феодально-склочные региональные паханаты с последующем поглощением каждого более пассионарными соседними этносами.

Итак, о каком отделении зерен от плевел идет речь? Коллеги, думаю, уже догадались, что речь идет о теме, вынесенной в заголовок сегодняшнего поста. Дело в том, что трагическая судьба Магнитского, дело Pussy Riot, вооруженный конфликт с Саакашвили, посадка Ходорковского, равно как и весь остальной список претензий ПАСЕ из разряда “нарушений универсальных прав человека”, как минимум, обладает иммунитетом внутренних дел России, а потому никакое ультиматумы и обидки ПАСЕ по данным вопросам не могут носить для российской стороны принципиального характера. Портят ли международную репутацию все перечисленные казусы? Безусловно, портят. Но не более того, потому как внутри самой нашей страны граждане вольны занимать ту или иную сторону в конфликте: одобрять вердикт Химкинского суда или не одобрять, признавать независимость Абхазии или не признавать, осуждать убийство журналиста и правозащитницы или приветствовать его.

Иными словами, в “правозащитных темах” есть выбор. Совершенно особняком стоит “румынское золото”, которое не допускает ни в какой форме, ни в каком виде, ни при каких допущениях двусмысленных толкований. Причем хочется еще раз подчеркнуть, что вопрос этот имеет принципиальное значение именно для России, именно для нас, и в гораздо большей степени, чем для Румынии и уж подавно – для Молдавии, чьи парламентарии, кстати, и ходатайствовали о включении вопроса в резолюцию ПАСЕ.

Почему этот вопрос имеет принципиальное значение именно для нас, а не Румынии? Потому что для Румынии речь идет просто о потере материальных благ, тогда как для России вопрос ставится в совершенно иной плоскости – нравственной. Если мы не признаем его, мы не столько внешнему миру, сколько себе самим говорим, что – да, мы ВОРЫ! Мы в полном уме и сознании признаем себя наследниками и правопреемниками большевистского ворья и мы – достойные птенцы гнезда Троцкого.

Только так и никак иначе. И никакие нелепости, вроде официальных комментариев российских чиновников о том, что, мол, тема “румынского золота” – это дела давно минувших дней, вопрос истории, но никак не современной политики, не могут заслонить чудовищной нравственной пропасти, которая отделяет нас от Мира Добра и Света в том случае, если мы отказываемся признать обязательства по возврату откровенно, нагло и цинично украденного.

Я допускаю, что коллеги, как и подавляющее большинство граждан России, понятия не имеют о том, что представляет собой эта тема – “румынское золото”, поэтому нет ни малейших оснований делать какие бы то ни было скоропалительные выводы и, тем более, кого-то там обвинять в безнравственности. Поскольку официальные российские СМИ вопросом доведения фактов до своих читателей не озаботились, попытаюсь по мере сил компенсировать это хотя бы для аудитории Национальной деловой сети.

В августе 1916 года Румыния вступила в Первую мировую войну на стороне Антанты и оккупировала Трансильванию. Я оставляю за кадром мотивы, которые заставили эту страну два года отсиживаться в нейтралитете: политика малых мира сего – дело сложное, а – главное! – для нашей задачи совершенно непринципиальное. Сейчас меня не интересует Румыния, меня интересует только Россия.

Результат румынского демарша оказался очень печальным: объединенные армии Mittelmächte (Германии, Австро-Венгрии, Болгарии и Оттоманской империи) тут же ответили контрнаступлением, которое в мгновение ока свернуло шею румынской армии.

Правительство Румынии было поспешно эвакуировано из Бухареста в Яссы, на границу с Бессарабской губернией Российской империи. Добруджа, Олтения и Мунтения уже были оккупированы, так что полный захват национальной территории справедливо казался лишь вопросом времени.

В ноябре 1916 года Национальный совет Центробанка Румынии принял решение о временной передаче на хранение всех своих золотых запасов своему союзнику – России, которая, собственно, сама любезно и предложила услуги. В качестве альтернативного варианта рассматривалась транспортировка сокровищ в Лондон, но господство немецких подводных лодок на морях поставило окончательную точку в выборе в пользу Российской империи.

2 декабря было принято решение Центробанком, 12 декабря – поддержано Советом министров Румынии. В качестве международного прецедента использовался опыт Франции, которая уже передавала свои золотые запасы на хранение Соединенным Штатам Америки.

От России протокол о передаче сокровищ был подписан генерал-лейтенантом Александром Александровичем Мосоловым, начальником канцелярии Министерства Императорского Двора, а с осени 1916 года – министром-посланником в Румынии. Правительство России не только обязалось подготовить трансферт, но и гарантировало безоговорочную сохранность румынских сокровищ как во время транспортировки, так и во время всего срока последующего хранения.

General-locotenentul Aleksandr Aleksandrovici Mosolov, cel care a semnat Procesele verbale de preluare a Tezaurului României

 

,

Material realizat de Dorian Theodor

Comunitatea de origine și  limbă a românilor Sud-Dunăreni (aromâni, megleno-români, istro-români, timoceni, vorbitori ai unui grai daco-român),  viața și opera Profesorului Gheorghe Zbuchea, închinată punerii în lumină a trecutului dar și prezentului acestor frați uitați, a cărui activitate se constituie într-o adevărată coloană vertebrală a cunoașterii și cercetării românilor Sud-Dunăreni, a făcut obiectul unei dezbateri luni 16 decembrie a.c. la Clubul „Țăranului Român”, în organizarea Institutului „Frații Golescu” – pentru relații cu românii din străinătate, al cărui președinte, avocatul Mihai Nicolae s-a implicat activ și meritoriu, ca în atâtea activități  cu care ne-a obișnuit în decursul timpului.  

 

Dezbaterea „ADN II, Românii Sud-Dunăreni” s-a constitutit într-o continuare firească a precedentei dezbateri, „ADN I – Cristea Sandu Timoc”,  ce a avut loc în acelaș cadru cu ceva timp în urmă și care va face obiectul unei sinteze ce va fi publicată pe portalul R.B.N.Press

 

Afișul manifestării: ROMÂNITATEA SUD-DUNĂREANA

„ADEVĂRURI DESPRE NOI,  ADN II – ROMÂNII SUD-DUNĂRENI” s-a centrat pe problematica românilor  Sud-Dunăreni și a evocarii operei și personalității regretatului profesor dr.Gheorghe Zbuchea. Participarea unor personalitățile de marcă din lumea științifică, academică, diplomatică  au ridicat la o înaltă ținută comunicarea.

 Cultura și viața aromânilor, meglenoromânilor, precum și momente mai puțin știute, din istorie – Regatul Vlaho Albanez și Principatul Pindului au fost expuse și supuse atenței publicului și mass mediei de către istoricul Robert Stanciugel, Prof.Dr.Gheorghe Sbârnă, Prof.Univ.Dr. Radu Ștefan Vergatti, Conf.Univ.Dr. Stoica Lascu, Dr. Alexandru Ghișa, Dr.Virgil Coman, Dr, Ionel Calafeteanu, Dacian Dumitrescu și etnograful Emil Țârcovnicu. Prezența în sală a domnilor  Dr. Cristian Scarlat, liderul Asociației Stindard, a domnului Marian Clenciu – Președintele Asociației Culturale Pro Basarabia și Bucovina, precum și a regizorului Marian Voicu de la TVR – realizatorul unor tulburătoare și excepționale reportaje despre drama românilor din provinciile istorice românești au dat greutate și o conotație aparte audienței prezente. Au mai fost prezenți jurnaliști de la Inforprut – Iulia Modiga și RBNpress parteneri media ai evenimentului.

 S-a rememorat cu vie emoție  momente deosebite  și inedite din viața zbuciumată și opera extraordinară a marelui român Prof. Dr. Gheorghe Zbuchea.

care în ultimii ani ai vieții, a coordonat teze de doctorat ale etnicilor romani din Bulgaria, Albania, Grecia, Serbia, cu privire la istoria românilor din dreapta Dunării. A fost printre puținii care a luat pozitie publică față de încercările de impunere a unei false teorii care susțineau o identitate separata a românilor de români . Specialist în istoria Bizanțului, după 1989, profesorul Zbuchea a reușit să abordeaze cu succes,  o teză foarte puțin cunoscută în România –  „Românii de la Sud de Dunăre” sau cum le mai spunem azi Românii Sud-Dunăreni.

Problematica acestui  domeniu fascinant al comunităților de români care au reușit să își păstreze identitatea în ciuda celor mai aprige și înverșunate condiții de suprimare, deznaționalizare sau încercări de asimilare, ce continuă și azi sub diferite forme și situații, a fost pusă în lumină de regretatul  profesor cu o mare dăruire, reușind să atragă și să trezeasca studenților săi pasiunea pentru această direcție de studiu, unul dintre ei fiind  însuși isoricul Robert Stănciugel, „inima și mintea” acestei dezbateri, care continuă azi cu aceiași pasiune activitatea pentru îmbogățirea moștenirii lăsate de profesorul Zbuchea. Dar nu mai puțin important, în demersul  Profesorului Zbuchea este și  faptul că  a reușit să pună „punctul pe i”, surprinzând  și atrăgând atenția asupra situației  în care se află acest domeniu vitregit  în ultimii zeci de ani, ca însuși subiectul ei – comunitățile de români,  atrăgând atenția că:

„în domeniul acesta …există foarte mulți cunoscători care știu și extrem de puțini specialiști adevărați !”

Distinsul profesor Ionel Calafeteanu a omagiat prin câteva impresii personale și emoționante personalitatea profesorului, prietenului si  omului Gheorghe Zbuchea, primul român care a studiat arhiva Organizației Națiunilor Unite dupa 1990.

Diplomatul  Alexandru Ghișa a adus în atenția audienței  studii despre chestiuni istorice apreciate de domnia sa, pe care azi le cunoastem  datorită  efortului  neobosit al profesorul Zbuchea și care merită toată atenția.  Astfel, aromanii din Imperiului Otoman, cetățeni loiali supuși Sultanului, s-au constituit într-o verigă importantă a legăturilor dintre România și Imperiul Otoman la timpul respectiv. Atât pe vremea Imperiului Otoman cât și pe toată perioada interbelică, romanii din Balcani aveau drepturi. Puțină lume mai știe că 1919, la sistemul de tratate de la Versailles, s-a semnat  un tratat al minorităților, Grecia find obligată să semneze acest  tratat al minorităților, în care problema o constituiau aromânii din Grecia. La timpul respectiv, Grecia și-a luat obligația de a respecta aceste drepturi ale aromânilor. Care mai sunt urmările azi? Trebuie discutat, a încheiat retoric domnul Ghișa.

IMG_5892O alta parte apreciata de distinsul Diplomat au fost și sunt,  studiile privind relația României cu Imperiul Otoman,  unde profesorul Zbuchea specifica că bunele relații ale României cu Istambulul erau stimulate și de interesul deosebit al Regelui  României  Carol I, pentru Strâmtori și regimul acestora, căci „Bosforul și Dardanelele erau o continuare firească a Gurilor Dunării, acolo unde românii își aveau rolul lor distinct”.  Diplomatul Ghișa a mai adăugat,  mărturisind despre acest interes strategic al Gurilor Dunării  in temele de studiu, că ceea ce a subliniat profesorul Zbuchea mai sus a repetat mereu de câteori a avut ocazia (la toate Conferințele cu  tema Dunării), citatul din Grigore Antipa (foarte bun specialist în problemele Dunării)  care spunea nici mai mult nici mai puțin:

„Gurile Dunării sunt Bosfor și Dardanele” . 

Pornind de la această chestiune și azi România este legată ombilical de Turcia și putem avea o relație foarte bună cu această țară.

Istoricul Robert Stanciugel, în tinerețe student de suflet al profesorului Zbuchia, a captat audiența cu o expunere emoționantă referitoare la aromâni:

„Durerea și dușmanii ne-au făcut mai puternici, ne-au făcut mai români”, asta s-a întâmplat cu românii de la Sud de Dunăre.  Noi trăim în România, noi suntem români, ei sunt români, dar ei nu au trăit alături de noi. Ei sunt fiii rătăcitori ai acestei  țări care merită să fie aduși acasă, nu fizic ci cultural, ei trebuie să traiască acolo unde sunt dar trebuie lăsați să își ducă înainte limba,școala, și biserica.”

 …acestea au fost motivațiile lor în decursul secolelor

Deosebite de scopurile spirituale înălțătoare care i-au animat, sunt momentele neonorante ale prezentului, aduse in discuție de catre istoricul Stânciugel  care a făcut referiri la Perenitatea Vlahilor:

„…nu conta ce faceam acolo cu respectivul care ne invita, ci conta ce faceam noi pentru cei de afară. Ceea ce alții au înțeles greșit, acele comunitâți care au dorit și doresc și azi să fie – aromânii minoritari în sânul propriului popor, motiv pentru care am fost determinat  acum câțiva ani să scot un document și să îl public, document în care Costică Canacheu și înca 43 de aromâni se declarau supuși romani. Scriau singuri cu mâna lor în tabele. De la supus român la trădător,  azi, mie mi se pare prea mult!  Am auzit expresia activiști aromâni. Nu știu ? Ce înseamnă această expresie?  Probabil că vom auzi mai târziu și de practicanți aromâni.”

Prezent la dezbatere, Dacian Dumitrescu, administrator al site-ului cu conținut istoric romaniacarnavalului.com,  fin cunoscător al aspectelor mai putin cunoscute ale istoriei românești a evocat la final  câteva momente inedite din istoria milenară a românilor  Sud-Dunăreni,  formarea Statului Vlaho-Albanez în 1913, condus de Principele Wilhem de Wied, nepotul Reginei Elisabeta – soția Regelui Carol I al României.  Acest regat a fost susținut de un corp de armată format din 1600 de voluntari români și a durat mai puțin de un an de zile.

Un al doi-lea moment inedit evocat tot de domnul  Dacian Dumitrescu a fost Proclamarea Independenței  Principatului Pindului, formațiune statală independentă a care a dăinuit „sub umbrela Italiei”, între 1941 și 1943. Principat al Pindului a fost condus de Principele Alcibiade Diamandi – fost agent al României  până în 1942 și ulterior de către fostul său Premier avocatul Nicola Matushi.

 

Redactor R.B.N.Press

Dorian Theodor

 

 

Despre Steagul Principatului Pindului: era constituit pe orizontala din tricolorul românesc plus culorile galben si negru. De fapt, acest drapel era mai vechi, el fiind folosit pe teatrele de luptă în secolul al XIX-lea, in timpul răzmerițelor ocazionate de evenimentele de la 1848 și un an mai târziu în 1849 printre valahii și aromânii de la sud de Dunăre.

Potrivit martorilor oculari, care i-a inclus și pe principesa Dora d’ Istria, combatanții aveau înscrise pe steaguri cuvintele “S. P. Q. R.” (Senatus Populusque Romanus) evidențiind dimensiunea etnică latină pe care și-o revendicau. Dupa ce a luat nastere Regatul României, steagul s-a imbogatit cu stema regala a României.

Simbolistica acestuia este profunda: culorile rosu si galben reprezintă nordul Dunarii, albastru reprezinta Dunarea, iar galben cu negru reprezinta sudul Dunarii. Acest drapel aromân incorpora ca simboluri heraldice pajura valahă cu crucea în clonț, simbol încă din evul mediu atât al “valahilor” români cât și al celor “vlahi” aromâni, aflat până azi ca element heraldic dominant pe stema națională a României.

Drapelul aromânilor constă deci în cinci benzi suprapuse, trei dintre care sunt colorate în roșu-galben-albastru, culorile tradiționale românești, avand in centru blazonul casei de Hohenzollern-Sigmaringen, cu compartimente alb-negre in centru, făcând trimitere simultan și la culoriile portului popular din munții Pindului.

Sursa descrierii steagului Principatului Pindului: Sus hlambura!

În istoria profesorului Zbuchea, aromânii apar nu doar ca acei pragmatici cetățeni universali cu sentimente deosebit de puternice când e vorba să-și prezerve virtuțile propriei comunități (un loc comun greu de îndepărtat din imaginea generală pe care și-o creează cei care ajung să recepteze pe membrii acestei ramuri a românității), ci și ca niste firi idealiste, visătoare și pătimașe.

Teoretic, această combinație care ar fi trebuit să le asigure, în istoria dar mai ales în geografia continentului, un loc de invidiat: pentru că firile vizionare sunt cele care pun în mișcare istoria, în vreme ce spiritele care mizează totul pe acțiunea în prezent mențin cursul istoriei pe o direcție sănătoasă. Practic, o combinație prea puțin rodnică, pentru ca aromânii au fost mai mereu în contratimp și chiar pe contrasens, visând la Bizanț când se nășteau statele naționale și adunând averi care aveau să fie expropriate de națiunile majoritare. Așezați în “spațiul vital” al tuturor popoarelor balcanice, aromânii (și, o dată cu ei, mai puțin numeroșii megleniți și istro-români) aveau să fie, mai ales de la primul război mondial încoace, ținta unui nesfârșit șir de tentative (multe, reușite) de deznaționalizare, în Bulgaria, în Iugoslavia, în Albania și mai cu seamă în Grecia, patria celor mai mulți dintre ei.

Ultimul secol de istorie a Balcanilor a fost martorul unui proces intens de de-românizare, cu atât mai greu de așezat în lucrarea unui istoric cu cât nu se prezintă ca o înșiruire de evenimente, ci mai degrabă ca o stare de lucruri generală.

Acesta este însă efortul pe care și l-a asumat Gheorghe Zbuchea după ce, cu ani în urmă, a dat, împreună cu Stelian Brezeanu, o impresionantă colecție de documente referitoare la românii de la sud de Dunăre. Ținta demersului său pare a fi cuprinsă într-o sentință a lui Nietzsche (neamț, nu aromân): originea nu se confundă cu esența. Cu alte cuvinte, indiferent de unde se trag românii sud-dunăreni, important e ceea ce sunt ei astăzi și faptul însuși că sunt.

Extras din “A sosit timpul celei de-a treia renașteri naționale a aromânilor”, in Cotidianul din 1 mai 2000 via daimadeadun.wordpress.com

 

Pentru cei cu timp, răbdare și pasiune pentru subiect, R.B.N.Press vă pune la dispoziție inregistrarea video a unor selecțiuni din cadrul dezbaterii:

Video  „ADEVĂRURI DESPRE NOI,  ADN II – ROMÂNII SUD-DUNĂRENI”

 Prof. Gheorghe Zbuchea – Românii de la Sud de Dunăre – Carte pdf

Click here to download this file
Powered by ebookbrowsee.net

DESPRE PROF. GHEORGHE ZBUCHEA

Profesor universitar doctor la Facultatea de Istorie, din cadrul Universității București,

Facultatea de Istorie, din cadrul Universității „Spiru Haret”, București,

Facultatea de Arhivistică, din cadrul Academiei de Poliție „Alexandru Ioan Cuza”, București

A încetat din viață, după o lungă suferință, la 29 decembrie 2008 alăturându-se șirului istoricilor de valoare, care, în ultimii ani, ne-au părăsit mult prea devreme.

Puțini au reușit să citească ce a scris, mai ales în ultima perioadă a vieții, prof.dr. Gheorghe Zbuchea. Avea în plan proiecte ample, dar timpul nu-i permitea să se ocupe nici măcar de cele mai importante dintre acestea. Proiectele lui pot fi comparate cu „rădăcinile unui pom care se dezvoltă în sol după o configurație și geometrie de multe ori asemănătoare cu cea a coroanei”.

A fost omul care a lucrat mult, mult prea mult și aștepta de la colaboratorii săi să același lucru, dar în cele mai multe dintre cazuri, așteptările lui au fost înșelate.

Pe timpul spitalizării a lucrat la prefața unei cărți. Își dorea să citească, să se reîntoarcă la scris, nimic nu-l înspăimânta mai mult decât pierderea acestor două elemente esențiale al propriilor trăiri.

A fost un exemplu de profesionalism, modestie, colegialitate și putere de munca, un istoric de înaltă ținută morală și profesională.

Familia a considerat ca locul pentru veșnica odihnă a prof.dr. Gheorghe Zbuchea să fie un loc istoric, un loc atractiv, vizitat, un loc plin de viață și activitate, dar totuși în care liniștea să se aștearnă în sufletul său și acesta a fost identificat: Mânăstirea Căldărușani.

         Mânăstirea Căldărușani se afla la 40 km nord – est de București, pe o peninsula înconjurată de lacul cu același nume, pe locul unde odinioară se aflau codrii Vlăsiei. Mânăstirea Căldărușani este ctitorie a domnitorului Matei Basarab, ridicată în anii 1638-1639.

PREGĂTIREA ȘCOLARĂ ȘI DE SPECIALITATE

– între anii 1947-1957 a urmat, în orașul natal, cursurile școlii generale nr.1 și a liceului mixt;

– în anul 1957 a devenit, prin concurs, student al Facultății de Istorie, pe care a absolvit-o în anul 1962 ca șef de promoție. În perioada studenției a început pregătirea de specialitate în Istorie Universală Medievală pe lângă profesorii A. Oțetea, M. Berza, E. Condurachi, R. Manolescu și E. Stănescu, cu care a colaborat cu real folos și după terminarea facultății până când cei mai mulți dintre ei au trecut în lumea umbrelor;

– în calitate de preparator la specialitatea Istorie Universală Medievală a fost trimis, în primăvara anului 1964, timp de trei semestre la specializare în cadrul facultății de profil a Universității din Belgrad, unde a urmat o dublă specializare: în istoria Bizanțului și în cea a popoarelor din sud-estul Europei, cu accent special asupra istoriei iugoslavilor din vremurile medievale până în secolul nostru. A avut ocazia să se afle în apropierea unor remarcabili profesori și savanți precum G. Ostrogorsky, V. Ciubrilovici, S. Circovici și alții, de la care a învățat multe. Tot de atunci datează și primele sale preocupări de istorie a romanității balcanice respectiv a istoriei ramurii sudice a românismului;

– între anii 1965-1977 precum și după 1995, până la data trecerii în neființă, a avut ocazia unor stagii de documentare, în general destul de scurte, prilejuite și de participarea la unele reuniuni științifice în Germania, Franța, Bulgaria, Albania, Grecia, Iugoslavia, Italia, SUA, Macedonia, Croația, Ungaria, Moldova și Ucraina;

– în anul 1995, cu întârziere, pe baza valorificării a peste 20 de fonduri arhivistice, a susținut o teză de doctorat pe un subiect în egală măsură de istorie a sud-estului european și a românismului: „România și lumea sud-est europeană în ajunul primului război mondial” pe baza căreia a obținut titlul științific de doctor în științe istorice.

ACTIVITATE PROFESIONALĂ ȘI DIDACTICĂ

– practic, în viața sa, în cele aproape cinci decenii (1962-2008) scurse de la terminarea facultății, activitatea profesională se confundă cu cea de dascăl;

– pe baza repartiției guvernamentale de la terminarea facultății, între anii 1962-1965 a avut calitatea de preparator (practic de asistent) la catedra de Istorie Universală Medie, Modernă și Contemporană a Facultății de Istorie a Universității din București;

– în anul 1965 a devenit asistent titular pentru ca 8 ani mai târziu, în anul 1973, să devină lector cu delegație, titular al Cursului general de Istorie a Bizanțului, predând cursuri și seminarii speciale de Istorie sud-est europeană. La 1 septembrie 1977, în contextul reducerilor masive a cadrelor didactice din învățământul superior, în împrejurări complexe ce nu-și au rostul de a fi evocate aici, a fost transferat din învățământul superior, funcționând până în anul 1990 în învățământul liceal;

– în paralel, începând din 1980 a funcționat în calitate de cadru didactic asociat, de regulă cu normă completă, având cursuri, respectiv seminarii, pe posturi de conferențiar sau lector, în două cazuri chiar profesor, la Politehnica din București, la facultățile cu profil de electronică, metalurgie, mecanică și transporturi, la specialitatea “Probleme fundamentale ale istoriei României”;

– la începutul anului 1990, noua conducere a facultății de istorie a apelat la dumnealui pentru cursuri și seminarii de Istorie sud-est europeană, reluându-și astfel activitatea într-un loc pe care îl considera din toate punctele de vedere ca fiind „la mine acasă”. La început a fost cadru didactic asociat, la plata cu ora apoi a devenit suplinitor prin detașare în 1993 și în sfârșit  titular prin concurs. În următorii ani, tot prin concurs a parcurs succesiv treptele de lector, conferențiar și profesor;

–  o dată cu anul universitar 1991-1992, a început activitatea didactică și în învățământul universitar particular la Universitatea Ecologică și la Universitatea “Dimitrie Cantemir”, cu care pe parcurs a încheiat colaborarea. Tot în acel an a început colaborarea cu Facultatea de Istorie-Geografie (actualmente Facultatea de Istorie) a Universității Spiru Haret, unde până la deces a fost titularul a trei cursuri generale și a două cursuri speciale. Între anii 1998-2000 a fost secretarul științific al Consiliului profesoral al Facultății de Istorie a Universității Spiru Haret, îndeplinind totodată practic și funcția de prodecan (neprevăzută expres în statutul de funcționare);

– începând cu anul universitar 1997-1998 a funcționat și în calitate de cadru didactic asociat la catedra UNESCO de Studii sud-est europene, afiliată  la Universitatea de Arte, București, condusă de acad. R. Theodorescu, unde preda cursuri privind în special secolul XX. A avut ore de curs pe probleme de Istorie europeană și românească la Facultatea de Litere a Universității București și la Fundația E. Hurmuzaki pentru românii de pretutindeni  a Ministerului Educației și Cercetării;

– la Facultatea de Arhivistică din Cadrul Academiei de Poliție “Alexandru Ioan Cuza” a predat un curs general.

În ultimii ani, în învățământul de stat a lucrat studii aprofundate, mai ales cu grupele de masterat.

A îndrumat și a condus teze de licență și de masterat ale studenților, fiind și membru în comisiile respective pentru susținerea lor. A făcut parte din comisii pentru examenele de doctorat, ca și din comisiile oficiale de referenți în vederea susținerii tezelor de doctorat precum și din diverse comisii de concursuri pentru ocuparea unor posturi didactice.

A parcurs, prin concurs, toate treptele carierei universitare, de la preparator la profesor universitar.

TITLURI.  ACTIVITATE POLITICĂ

A fost doctor în istorie, membru fondator al Societății Române de Studii Bizantine, membru al Societății de Științe Istorice din România, membru fondator al Asociației de balcanistică și slavistică, președinte și mai apoi vicepreședinte al Societății de Cultură Macedo-Română și al cenaclului „George Murnu” adiacent acesteia, a făcut parte din conducerea Ligii culturale pentru unitatea românilor de pretutindeni și a Comisiei executive pentru congresele spiritualității românești. A fost membru al Comisiei Internaționale a Uniunii ligilor comunităților aromânești.

A fost membru în colegiile de redacție ale publicațiilor:

– Analele Universității Spiru Haret. Seria Istorie;

– Dimândarea;

– Deșteptarea. Revista aromânilor;

– Bana armânească.

A primit diverse diplome de merit și alte distincții pentru activitate cultural-științifică și profesională. În anul 1999, a primit premiul „George Murnu” „pentru întreaga activitate depusă pentru o mai bună cunoaștere a istoriei românilor”. Totodată, în anul 1999 a primit din partea Academiei Române premiul „Nicolae Iorga”.

Între anii 1964-1989 a fost membru P.C.R.; nu a avut funcții în organizațiile partidului.

După 1990, nu a participat la activitatea vreunei organizații politice.

ACTIVITATEA  ȘTIINȚIFICĂ

Activitatea științifică s-a desfășurat după terminarea facultății, în îmbinare cu obligațiile care au decurs din calitatea de cadru didactic. O premisă, ca de altfel și o condiție pe care a considerat-o absolut obligatorie, a fost studierea și însușirea atât a limbilor clasice cât și a celor moderne de circulație precum și a unor limbi vorbite actualmente în spațiul sud-est European, pentru a avea acces direct la izvoare și literatura de specialitate (în proporții diferite cunoștea 10 limbi străine).

Investigarea trecutului istoric a început-o cu domeniul Bizanțului din care a ales și primul subiect al doctoratului. Cunoscutele dificultăți de informare într-un domeniu cu totul special al Istoriei Universale ca și alte cauze au făcut ca ulterior să se axeze mai ales pe probleme de Istoria românismului nord-danubian, balcanic sau din diasporă și de istorie sud-est europeană mai apropiată zilelor noastre, respectiv vremurile moderne și contemporane.

          A abordat nu numai valorificarea unor surse inedite sau puțin cunoscute, dar și necesara încadrare organică a istoriei naționale în Istoria Europeană și Universală. Astfel de preocupări s-au materializat, între altele, în tematica cursurilor și seminariilor de tot felul ținute în activitatea științifică desfășurată.

            Așa cum se poate lesne constata și din materialul „Profesorul Gheorghe ZBUCHEA (3 octombrie 1940 – 29 decembrie 2008). Biobibliografie” prezentat  de dl. conf.univ.dr. Lascu Stoica, în acest volum, întreaga activitate a prof.dr. Gh. Zbuchea  nu este deloc de neglijat. A alcătuit studii, unele în curs de apariție pe probleme de istorie națională și europeană, inclusiv publicații și chiar ediții de documente. 

Parțial, munca de cercetare științifică a fost valorificată în cadrul cursurilor generale de istorie națională și universală pe care le preda precum și în cadrul unor cursuri și seminarii speciale sau cursuri opționale predate de-a lungul anilor precum:

– Bizanțul și lumea slavă în sec.XIII-XIV;

– Veneția în evul mediu;

– Istoriografia bizantină în sec.IV-XV;

– Lumea sud-est europeană în sec.XIV;

– Românii de la sud de Dunăre în evul mediu, în epoca modernă

   și contemporană;

– Aromânii în sec.XX;

– Problema orientală în anii 1683-1923;

– Expansiunea Rusiei în sud-estul European în epocă modernă

   (cu privire specială asupra cazului românesc);

– Idei naționale și naționalisme în lumea sud-est europeană în

   sec.XIX-XX;

– Relațiile internaționale în anii 1900-1920;

– Formarea statelor naționale în sud-estul Europei;

– Monarhiile din sud-estul Europei în sec.XIX-XX;

– Formarea și destrămarea Iugoslaviei;

– Românii balcanici în sec.XX;

– Extremismele în Sud-estul Europei în sec.XX;

– Ideologii naționale și întregiri statale în Sud-estul

   Europei (secolele XIX-XX);

– Istoria diasporei românești, etc.

Intenționa ca în perioada următoare să valorifice și alte teme pentru care a strâns materiale, în ultima vreme alcătuind singur sau în colaborare o serie de cărți cuprinzând atât analiză istorică cât și documente pe teme precum:

– Cadrilaterul (Dobrogea de Sud);

– România și statul independent Croația (1941-1944);

– România și Slovacia  între anii 1939-1944 (ultimele două în

   colaborare cu dl.prof. D. Preda, directorul „Direcției pentru

   originarii din România”), etc.

Profesorul Gheorghe Zbuchea a fost unul dintre puținii care au luat o poziție publică față de încercările de impunere a unei false teorii care susține o identitate separată a aromânilor față de români. 

         A militat statornic, prin lucrări științifice, publicistică și intervenții în întruniri internaționale, pentru afirmarea identității românești a aromânilor, dar și pentru menținerea particularităților lor specifice.

În cursul activității sale a întocmit și o serie de comunicări și referate științifice. A participat la peste 200 de reuniuni științifice în țară și în străinătate: Iugoslavia, Bulgaria, Grecia, Albania, Italia, Germania și S.U.A.. Amintesc în acest context doar participarea sa la Congresele Aromânilor din Bridgeport (S.U.A.) și Freiburg (Germania), unde a făcut parte și din Comitetul de organizare, fiind și moderator. Pentru o imagine mai clară a personalității prof.dr. Gh. Zbuchea, menționez faptul că în anul 1999 a participat la 8 congrese și simpozioane cu caracter internațional, desfășurate în țară, precum și în străinătate (Germania, Iugoslavia și Italia). În anul 2000 a participat la alte 6 congrese și simpozioane, inclusiv în S.U.A. și Ungaria, iar în anul 2001 la alte 8 inclusiv în Moldova, Ucraina și Macedonia.

Din 1998, a fost expert pe probleme de istorie la Radio România Internațional unde ținea săptămânal prelegeri pe probleme de istorie a românilor acasă și în lume, participa la mese rotunde și alte forme de activitate.

Probabil că valorificarea în plan științific a cunoștințelor sale dobândite în biblioteci și arhive nu a fost întotdeauna susținută, urmărită cu perseverență, situându-se astfel câteodată, pe un plan adiacent activității sale profesional-didactice. Cu experiența și gândirea pe care o avea, spera ca anii viitori să-i aducă roade mult mai mari și în acest domeniu deopotrivă legat de mintea și sufletul său.

Pentru toți cei care i-au fost discipoli sau colegi și prieteni, dispariția profesorului Gheorghe Zbuchea rămâne în continuare o mare pierdere. Am pierdut un dascăl, un mare specialist, dar și un om de o tărie morală, care a trecut peste toate greutățile vieții, chiar și peste boală, cu un umor fin și cu o ironie greu de egalat. Pentru toate aceste motive, Gheorghe Zbuchea va rămâne veșnic viu în amintirea tuturor celor care   l-au cunoscut.

Dorim să mulțumim în mod special celor care au participat la apariția acestui volum, precum și celor care nu au binevoit să participe la apariția lui, numai cu promisiuni și „vorbe în vânt”, cărora ne simțim adânc îndatorați pentru simplu fapt că ne-au îndemnat și încurajat să ducem mai departe munca celui care a fost prof.univ.dr. Gheorghe Zbuchea, mai exact studiul și cercetarea spre domeniul „Istoriei Românismului Balcanic”.

Să-l pomenim, așa cum reușim fiecare: cu o rugăciune, o lumină aprinsă, depănând amintirile despre el, citindu-i sau recitindu-i cărțile, corespondența, sfaturile înțelepte și urmându-i cuvintele ziditoare de Fapte Bune.

Sursa:roncea.ro

,

atrocitati ale separatistilor transnistreniTransnistria – o rană deschisă. „Când ard jucăriile…”

Transnistria – o rană deschisă. „Când ard jucăriile…” / Atrocitățile separatiștilor transnistreni: copii de 9 ani împușcați pentru „vina” de fi vorbit românește…

Vă avertizăm că acest conținut video vă poate afecta emoțional și psihic!

Un documentar Moldova 1

,

 BUCOVINA, LA RĂSCRUCEA IMPERIILOR

Bucovina_dupa_1940

 Video:

Regie: Marian Voicu
Imagine: Cosmin Borcea
Editor imagine: Loredan Baiardi
Asistent imagine: Dãnuț Olariu

Nota Redacției:

Pe bustul scriitorului Gheorghe Asachi, ucrainenii au pus următoarea plăcuță comemorativă: „Gheorghe Asachi a fost un poet care a luptat pentru prietenia între poporul rus, poporul ucrainean și poporul moldovean”

În Cernăuți – capitala Bucovinei Istorice există o singură placă comemorativă în amintirea lui Alexandru Cel Bun – fondatorul orașului Cernăuți, cu următorul text:„Alexandr Dobre (Cel Bun) este fondatorul orașului Cernăuți.” Inscripția este în limba rusă și nu se precizează faptul ca acesta era domnitorul Moldovei, și nici originea etnică a lui Alexandru Cel Bun.

O întreagă generație de copii ucraineni învață astfel o istorie contrafăcută și mistificată.

© Copyright 2012 - ROMÂNIA BREAKING NEWS - RBN Press