ROMÂNIA BREAKING NEWS

,,Uneori judecăm lumea și istoria într-un chip abstract, fără atingere directă cu realitățile, fără experiența și spiritul timpului, fără priză asupra prezentului” – Academician Alexandrina Cernov

de Doina CERNICA

,,Am întâmpinat mai multe dificultăți în viață. M-a trecut Domnul prin multe încercări…”

Academician Alexandrina Cernov foto:euromedia-ucraina.blogspot.com

Academician Alexandrina Cernov                         sursa foto:euromedia-ucraina.blogspot.com

D.C.: Stimată Doamnă Acad. Alexandrina Cernov, școala, pregătirea Dv. acoperă harta României Mari: v-ați născut la Hotin, cursurile primare și gimnaziale, liceul la București, facultatea la Cernăuți, doctoratul la Chișinău. Aș spune că ați venit pe lume sub o stea anume, cu o soartă strâns legată de limba română și de vorbitorii ei. Întrebarea mea este însă prozaică: Ce întâmplări ale vieții v-au desenat o astfel de călătorie, inițiatică, dacă o raportăm la preocupările constante ale omului și cercetătorului care sunteți?

A.C.: Această călătorie inițiatică a fost hotărâtă de bunicul meu, Grecu Iacob, dar, în principal, de destinul istoric al țării. Eu aveam doar trei luni, tata era în armată la Cluj. Mama avea doar 18 ani. Era prima ei călătorie în afara Hotinului. Era în februarie 1944. Războiul se apropia de Hotin și bunicul hotărâse să se refugieze, spera pe atunci că în Germania. Dar nu a fost să fie. Realitățile erau mult mai complicate și soarta l-a oprit la Bistrița-Năsăud. Acolo, la grădiniță, am învățat să vorbesc ardelenește, grai a cărui melodie mă urmărește toată viața. Drumul parcurs era nemaipomenit de greu. Iarna, cu un copil de trei luni în căruță, în șirul lung de refugiați, care în căruță, care în mașină și care pe jos – cu toții traversau munții spre Ardeal, cerul oferindu-le doar ninsori și bombe. Pădurea nu era nici ea un adăpost sigur. Bombardau sovieticii dintr-o parte și nemții din cealaltă. Caii, speriați de zgomotele infernale, venite din cer și de pe pământ, se ridicau în două picioare și nechezau îngrozitor, riscând să răstoarne căruța în prăpastie. Bunica, care era curajoasă și responsabilă pentru noi și „averea” din căruță, căci bunicul plecase înainte spre Cluj să-l caute pe tata și să reîntregească familia, ținea hățurile și-i încuraja. Mama fugea cu mine și se ascundea prin tufișuri. Tânără și neexperimentată se temea îngrozitor de toate: de necunoscutul spre care călătoarea, de sănătatea mea, căci pelincile nu se mai uscau, de bombe, de prevestirile ce nu mai aduceau nicio speranță. Fusesem nevoiți să poposim într-un sat, căci nici nu mai plângeam și nu mai dădeam semne de viață. Bunicul îi spusese mamei că după ce mă va înmormânta să se pornească cu trenul spre Cluj și să-i caute. Dumnezeu, însă, mi-a dat zile. Stăpâna casei, o țărancă pricepută, m-a lecuit cu scăldători și ierburi. Astfel, am ajuns teafără și eu la Bistrița, unde bunicul cumpărase o casă, un camion și un autobuz, pe care a lucrat tata, făcând ruta Bistrița-Năsăud – Cluj. În 1949 ne-am mutat la București, în comuna Voluntari. Despre peripețiile acestei „călătorii” îmi povestea bunica, mama nici nu vroia să-și amintească de spaimele prin care a trecut. Devenise din nou veselă și cânta mereu.

Vreau să mai adaug doar că am învățat în clasele primare în Voluntari. Școala avea doar două săli de clasă, așa că învățam în două schimburi. Casa noastră era departe de școală, lângă pădure, iar drumul nu era asfaltat și „înotam” pe timp de ploaie prin niște noroaie de nedescris. În drum spre casă eram mereu atacată de un câine, care-mi părea pe atunci foarte fioros. Bunica mă învățase să mă așez pe vine și să cer ajutor. Câinele, curios și el de comportamentul meu, se așeza și el în fața mea cercetându-mă atent și ridicându-se de fiecare dată când încercam și eu să mă ridic. Așa așteptam până când mă salva bunica sau stăpânul lui. Apoi bunica mă descânta „de frică”. Mai târziu, tata a adus un pui de câine-lup, care mă conducea la școală și înapoi. Mă invidiau toți băieții din clasă care mă amenințau: „Lasă că te prindem noi când nu vei fi însoțită de câine”.

Gimnaziul l-am făcut în cartierul Andronache. Până la școală, care se afla la o depărtare de câțiva kilometri buni, mergeam pe jos împreună cu mai mulți colegi de clasă. Acesta a fost Bucureștiul meu, unde am învățat limba română. Acum ambele cartiere se află lângă piața Europa din București, fac această precizare pentru că piețele (bazarurile) sunt mai bine cunoscute decât universitățile.

Au urmat liceul, facultatea, repatrierea părinților și studiile la Universitatea din Cernăuți.

Uneori judecăm lumea și istoria într-un chip abstract, fără atingere directă cu realitățile, fără experiența și spiritul timpului, fără priză asupra prezentului. Traseul ales de bunicul meu: Hotin, Bistrița-Năsăud, București, Cernăuți, mi-a oferit, din fragedă copilărie, o experiență unică de viață. Geografic vorbind, într-adevăr am traversat toate teritoriile României Mari: Basarabia (județul Hotin), Ardealul, Muntenia, Bucovina. Am avut și o altă șansă fericită de a călători prin țară. Tata, care era mecanic și un șofer neîntrecut, a lucrat mult timp la Ministerul Chimiei se pare, și făcea rodajul mașinilor care erau procurate pentru a fi distribuite diferitor instituții de profil din țară. În vacanțe, mă lua și pe mine în mașină. Aceste călătorii de neuitat mi-au completat cunoștințele de geografie, cunoscând pe viu mai multe orașe: Timișoara, Brașovul, pe atunci orașul Stalin, orașele de pe Valea Prahovei, Constanța, Târgoviște și multe altele. Le-am enumerat, cred, pe acelea care m-au impresionat cel mai mult. Dar pot să spun că am pornit la drum în viață cu un solid bagaj de cunoștințe despre țară și istoria, auzită și ea mai mult de la părinți din discuțiile dintre ei.

D.C.: Cadru didactic la universitatea pe care ați absolvit-o, conf. univ. la Catedra de Filologie Română și Clasică a Universității Naționale din Cernăuți (1971-2002), om al cărții, așadar, al studiului, iată-vă, devenind un militant, un luptător pentru cauza românilor din Ucraina. Ce întâlniri, ce împrejurări au determinat ieșirea Dv. în arenă? În acest sens, condiția de membru fondator al Societății pentru Cultura Românească ,,Mihai Eminescu” din regiunea Cernăuți, de vicepreședintă (1989) și președintă a acesteia (1990-1994), reprezintă o răscruce, momentul unei alegeri esențiale în viața Dv.?

A. C.: Cred că da. Și în acest caz m-a determinat să fac a-cest pas experiența trăită, mai ales în calitate de lector la facultatea de filologie. Poate veți întreba, cum de am fost angajată la facultate, fiind o repatriată din România, adică având o biografie „deochiată” pentru acele vremuri „hrușciovo-brejneviste”? Aici vreau să-l amintesc cu o vorbă bună pe decanul nostru de la Filologie, Feodor Stepanovici Arvat, care m-a ajutat să mă adaptez la noile condiții, aș spune noul mediu de trai, și pe soția dumnealui, Nineli Nicolaevna, care, cu multă răbdare și tact, m-a învățat să vorbesc rusește. Amândoi au venit din Odesa. Ucraineana am învățat-o mai târziu. Îmi aduc aminte anul 1970 când, într-o bună zi, decanul, întâlnindu-mă în oraș, reîntoarsă din Bielorusia, unde după politehnica de la Lvov, fusese repartizat primul meu soț, Boris Cernov, mi-a propus să mă angajez la Catedra de Lingvistică Generală și să țin cursul de limbă moldovenească. La facultate am învățat limba rusă, căci refuzasem să învăț moldoveneasca. Îi spusesem atunci că nu vreau să-mi stric româna mea cu moldoveneasca de care eram îngrozită când, la Ungheni, grănicerul spusese: „Cu așa bumajcă, pozor Sovetscomu Soiuzu”, la care decanul adăugase: „S-o ars propca și s-o făcut zamâcanie” – și a râs. La început am refuzat, explicându-i că nu am învățat niciodată limba moldovenească. Răspunsul lui a fost formidabil: „Tu predă limba română, dar spune că-i moldovenească. Principalul – învață bine alfabetul chirilic”. Așa am și făcut. Perioada de adaptare a durat cam un an.

Am avut noroc să-mi scriu teza de candidat în științe filologice la Moscova, sub conducerea științifică a acad. Budagov Ruben Alexandrovici, un romanist cu mare autoritate științifică, de la care am învățat foarte mult. Tema tezei a fost un studiu lingvostilistic comparat al poeticii limbilor română și rusă. Tot sub conducerea lui și-a scris teza și regretatul Gheorghe Jernovei, realizând o analiză comparativă a verbului în limbile romanice. La catedra de romanistică de la Universitatea din Moscova, pe care o conducea, am nimerit într-o atmosferă francofonă, care-mi aducea aminte de romanele lui Lev Tolstoi, de atmosfera aceea franțuzită a nobilimii ruse din secolul al XIX-lea.

Mai întâi aș dori să vă spun că acad. Budagov nu a recunoscut niciodată, chiar în acea perioadă, că există două limbi. Dar la această catedră a fost elaborat și manualul de lingvistică romanică pentru studenți, autori Tariverdieva și Repina, care în clasificarea limbilor romanice au inventat un termen nou: limbi-dialecte, în care au fost incluse patru limbi: moldovenească, meglenoromână, istroromână și aromână.

În final, Comisia de Atestare de la Moscova, căci acolo se hotărau susținerile pentru întreaga URSS, m-a repartizat să-mi susțin teza la Chișinău. Aici a apărut o problemă nouă. Mi s-a spus că nu am susținut examenul de specialitate la limba moldovenească, ci la limba română și am fost obligată să pregătesc încă două examene: limba moldovenească și istoria limbii moldovenești. Astfel susținerea a fost amânată pe un an, deoarece a trebuit să consult și lucrările lingviștilor moldoveni. Caraghios, dar în certificatul meu de examinare figurează trei limbi: româna, moldoveneasca și franceza. Dar am trecut și prin această experiență, tristă de fapt, prin absurditatea ei. Cred că acestea au fost destule argumente pentru a mă angaja în lupta pentru limba română și pentru funcționarea ei în școlile românești din Ucraina, pentru care consideram, desigur, din experiența trăită, că nu se face suficient. A fost o continuare a preocupărilor mele profesionale și a cunoștințelor acumulate pe parcurs.

D.C.: O astfel de existență în forul public, în văzul lumii, reprezintă și asumarea unor riscuri, inclusiv acela al rănirii intimității, inclusiv acela al denigrării prin minciuni, prin falsuri. Nu cred că v-a fost ușor să le țineți piept…

A.C.: Anume din această cauză m-am oprit mai amănunțit asupra unor amănunte din viața mea și a părinților mei, căci am suportat multe calomnii, s-au scris prea multe minciuni și falsuri la adresa mea și a părinților mei.

Uneori judecăm lumea și istoria într-un chip abstract, fără atingere directă cu realitățile, fără experiența și spiritul timpului, fără priză asupra prezentului.

Am citit multe năzdrăvănii despre mine și părinții mei în presă, inclusiv pe internet, scrise de persoane (spun așa pentru că nu-i consider ziariști și, nicidecum, personalități), care nu au avut curiozitatea să mă întrebe și pe mine cine suntem și de unde venim, de unde până unde numele meu este Cernov, în varianta rusească, unde terminația numelor feminine este „–a”, nume răspândit mai ales în Siberia, orașul Tomsk, de unde provenea soțul, dar n-au citit enciclopedia lui Satco, nici Dicționarul Academiei Române și alte surse în care mi s-a publicat curriculum. Nu au vrut sau, poate, au făcut-o conștient ori la comanda celor ce intenționau denigrarea mea ca persoană publică, pentru a-mi scădea din autoritate, sau din răutate și invidie, mai ales pentru revista „Glasul Bucovinei” poate, cred, ca și pentru succesul la unele conferințe științifice. M-a durut mai ales neadevărul scris despre părinții mei, cărora le-au răscolit mormintele și le-au afectat spiritele, acolo sus, unde se află ei acum. Când ai o problemă de rezolvat/scris și nu o cunoști, nu trebuie să inventezi (sau să cercetezi arhivele KGB, pregătite special pentru anumiți indivizi servili), atunci întrebi în dreapta, în stânga, vorbești cu persoana în cauză direct, dar nu pui întrebări sinistre în presă. Am întâmpinat mai multe dificultăți în viață. M-a trecut Domnul prin multe încercări, dar în căutările mele mi-a dat și rezolvarea lor, sper eu, corectă. Am învățat să iert, să nu-mi amintesc de comportamentele răutăcioase față de mine și să mă feresc de dușmani. Îi ocolesc pur și simplu. Dar, mai ales, nu mi-am permis să fiu invidioasă sau să scriu lucruri inventate despre cineva.

În ceea ce privește riscurile, acestea au fost multe. Aș fi putut să-mi fac o carieră strălucită la Moscova, Kiev, ori Cernăuți. Am dorit totuși să lucrez la Catedră unde aveam posibilitatea să vorbesc românește. Am refuzat, din același motiv, chiar postul de la Catedra de Teorie și Literatură Universală și aspirantura la Institutul de Literatură Universală de la Moscova, cu specializarea la literatura bulgară.

Din păcate, am fost nevoită să mă pensionez de la Catedră înainte de vreme. Împreună cu câțiva colegi de la Societate am fondat o editură de carte românească care, la drept vorbind, o duce foarte greu. Cea mai mare satisfacție este legată de munca la revista „Glasul Bucovinei”.

D.C.: Justificată din plin de mulțimea studiilor, a lucrărilor elaborate de Dv. în domeniul teoriei traducerii, lingvisticii, stilisticii și poeticii comparative (română, rusă, ucraineană) a limbii, cum ați primit, totuși, și cum a fost primită de lumea universitară cernăuțeană cinstea (și responsabilitatea!) statutului de Membru de Onoare al Academiei Române care v-a fost încredințat în anul 1991?

A.C.: S-a hotărât să mi se acorde titlul de membru de onoare al Academiei Române după ce am organizat la Cernăuți prima Conferință: ,,Bucovina – istorie și realitate”, la care au participat mai mulți membrii ai Academiei Române printre care vicepreședintele ei, acad. Radu Grigorovici, și acad. Vladimir Trebici, ambii cernăuțeni de origine. De fapt, a fost o acțiune curajoasă. A doua zi, rectorul mi-a ținut morală, mai ales pentru faptul că am organizat-o în Sala Sinodală, unde a fost proclamată Marea Unire, fără să-l previn de semnificația acestei săli pentru români și fără să cer învoirea de a pune portretul lui Iancu Flondor. Fusese o surpriză pentru toți. După această conferință, în locul portretului lui Iancu Flondor a apărut portretul poetului ucrainean Yuri Fedkovici, al cărui nume îl poartă universitatea cernăuțeană. Sala era plină: savanți veniți din toate colțurile României, profesori, studenți, ziariști, activiști, președinți ai societăților naționale ucrainene, poloneze și evreiești, oameni de bună-credință. A fost impresionant.

Întorși la Academie, academicienii V. Trebici și R. Grigorovici au făcut propunerea de a mi se acorda acest titlu, care a fost susținută de Prezidiul Academiei. Din Cernăuți însă au fost scrise proteste, insinuări, au fost persoane care au plecat la București pentru a stopa această hotărâre. La Facultate se șușotea prin culoare că nu merit acest titlu, că sunt alții mai merituoși. De fapt, la facultate nu mi s-a recunoscut acest titlu.

Personal, rămân până astăzi indignată de faptul că Universitatea din Cernăuți a refuzat să le acorde titlul de Doctor Honoris Causa academicienilor Radu Grigorovici și Vladimir Trebici. Amintesc că ambii au absolvit Liceul ,,Aron Pumnul” și Universitatea din Cernăuți. Radu Grigorovici a lucrat împreună cu profesorul Bădărău, fondatorul Școlii de Fizică de la Cernăuți, și care a fost invitat să-și continue cercetările la București. A plecat atunci cu profesorul său și Radu Grigorovici. Noi am organizat la Cernăuți în anul 2011 un parastas și o conferință consacrată împlinirii a o sută de ani de la nașterea academicianului. Ca și la conferința din 1991, am avut mulți participanți de la Academia Română, colegi, elevi și cercetători în domeniul fizicii și al istoriei Bucovinei, Radu Grigorovici fiind recunoscut ca un strălucit cunoscător în domeniu. Editura Alexandru cel Bun a reeditat cu această ocazie cartea lui Spleny, ,,Bucovina în primele descrieri geografice, istorice și demografice”, ediție bilingvă îngrijită, cu introduceri, postfețe, note și comentarii, traduceri din limba germană de acad. Radu Grigorovici. O lucrare extrem de valoroasă pentru istorie și pentru înțelegerea multor fenomene socio-istorice din această multpătimită provincie.

AFIS_CENZURATAnul trecut a fost comemorată, prin organizarea altei conferințe, împlinirea a 200 de ani de la nașterea istoricului Eudoxiu Hurmuzaki. A fost executată o medalie, s-au montat plăcuțe de marmoră pe mormintele Hurmuzăkeștilor la Cernauca, fosta lor moșie.

Urmează ca în 2016 să comemorăm 100 de ani de la nașterea academicianului Vladimir Trebici. Cred că ar trebui să ne amintim și de alte personalități bucovinene de mare valoare pentru știința și cultura românilor de pretutindeni. Noi ne lăudăm, care de care mai mult, cât de patrioți suntem și cam uităm de cei trecuți în lumea umbrelor, de cei de la care trebuie să învățăm noi și urmașii noștri, cărora trebuie să le transmitem o experiență de luptă pentru limba română în condițiile vitrege ale istoriei.

Apariția revistei „Glasul Bucovinei” în peisajul românesc își are o istorie aparte. La început, în anul 1992, în calitate de președinte al Societății pentru Cultura Românească „Mihai Eminescu” din Cernăuți, am avut inițiativa de a edita Almanahul Societății. Am discutat cu președintele Fundației Culturale Române, acad. Augustin Buzura, care mi-a cerut să-i prezint manuscrisul, pentru a fi editat în 1993, când se împlineau 75 de ani de la Marea Unire. La prezidiul Societății, propunerea a fost primită cu mult scepticism, dar totuși mi s-au transmis mai multe materiale interesante, printre care «Liceul „Aron Pumnul” din Cernăuți» de acad. Vladimir Trebici; „Ziarul «Plai românesc» – reflector și pro-pulsor al Renașterii Naționale Române în Ucraina” de Ștefan Purici; „Ciprian Porumbescu – un vizionar al muzicii românești” de Ilie Luceac, „Alexandru Hurmuzaki și societatea românească din Bucovina în jumătatea secolului trecut” de Marian Olaru; o pagină de poezie cu Grigore Bostan, Ștefan Hostiuc, Vasile Tărâțeanu, Ilie Tudor Zegrea, Vasile Levițchi și Arcadie Suceveanu. Sunt doar câteva titluri. Spațiul nu ne permite să le enumăr pe toate. Dorința mea de a face o revistă de acest gen era mai veche, iar acum avusesem posibilitatea de a încerca, foarte timid la început, să-mi încerc puterile. Am lucrat la redactarea Almanahului împreună cu soțul meu, Ilie Luceac. Decepția mea a fost mare când, la Prezidium, la prezentarea „Almanahului…”, mi s-a spus că eu nu voi putea să conduc o astfel de revistă și au nominalizat o persoană „mai competentă” decât mine. Nici nu ne-au inclus în redacție pe cei ce au redactat „Almanahul…”. Adevărul este că nimeni din cei nominalizați nu s-a trudit să continue această lucrare. Iată atunci, „mi-am șoptit în barbă”: am să fac o nouă revistă, în aceeași concepție, o revistă nouă, o publicație trimestrială de istorie și cultură care-și va propune, în primul rând, recuperarea adevărului istoric: cronologia istorică și politică, activitatea partidelor politice, mărturii istorice, aspecte de viață spirituală, portretele reprezentanților științei și culturii românești din Bucovina, memorialistică, demografie, creație literară, artă, etnografie și folclor. Astfel, la 15 mai 1994, a fost lansată revista „Glasul Bucovinei”, care a devenit revista Fundației Culturale Române, mai târziu a Institutului Cultural Român. Apare la Cernăuți și București, reunind studii și cercetări despre tradiția românească a Bucovinei, semnate de autori români și străini. Este difuzată în Bucovina, România și în străinătate. „Glasul Bucovinei“ nu este o denumire nouă pentru oamenii de cultură din Bucovina istorică. Un ziar cu această denumire a fost fondat în 1918 la Cernăuți de către profesorul Sextil Pușcariu. Principalele rubrici ale revistei „Glasul Bucovinei” sunt următoarele: „Bucovina – procese istorice și sociale”, „Dialoguri cu bucovinenii”, „Personalități bucovinene”, „Pagini de istorie bisericească”, „Teorie, critică și istorie literară”, „Poezie. Proză”, „Arhiva Bucovinei” ș. a.

D.C.: Parcurgându-vă biografia, nu observ nicio pauză în bogata și angajata Dv. activitate extracatedră. De pildă, președinția Societății pentru Cultura Românească ,,Mihai Eminescu” a fost continuată de răspunderea conducerii revistei trimestriale de istorie și cultură „Glasul Bucovinei”, editată de Institutul Cultural Român (București). Unica revistă științifică în limba română din Regiunea Cernăuți! Dar, după câte știu, nu asigurarea conținutului său a fost (și este) cea mai mare problemă a apariției fiecărui număr, cum se întâmplă obișnuit în cazul unei publicații de specialitate, ci alta, altele, legate de ritmicitatea finanțării, de ajungerea la cititorii cernăuțeni. Chiar, pentru anul acesta ați primit banii necesari?

A.C.: Din păcate astăzi toți sunt implicați în activități de rezonanță imediată cum ar fi festivalurile folclorice, cântecele și dansurile populare, de care nu am dus lipsă nici în perioada sovietică, când ni se impunea să fim naționali prin formă și socialiști prin conținut.

Trăim astăzi într-o lume în care toată suflarea e tulburată de politică – se discută, se zbiară, se răcnește. Ambițioși peste măsură, unii oameni se cred cei mai îndreptățiți să-i judece pe alții. Și astfel de manifestări sunt foarte indicate, mai ales pentru propaganda electorală, și la noi, dar și în România.

De când Institutul Cultural Român a trecut în subordinea Senatului, revista noastră nu se mai finanțează. Umblu pe drumuri, cu mâna întinsă, în căutare de sponsorizări. Numerele 3 și 4 din 2012 au apărut cu sprijinul financiar al celor doi membri de onoare ai Academiei Române din Cernăuți, iar acum urmează ca Departamentul pentru Cultură al Consiliului Județean Prahova să plătească cheltuielile tipografice și doar atunci vom intra în posesia revistei. Pentru anul 2013 ni s-a refuzat orice finanțare. Colectivul redacției a hotărât însă să editeze numerele 1-4 într-un singur volum de revistă.

D.C.: Sprijinul României parcă nu mai este, cel puțin sub acest aspect, ca altădată. Astfel, îmi amintesc că în toamna trecută, banii pe care se conta (deoarece fuseseră promiși) nu sosiseră până în ajunul manifestării internaționale dedicate Hurmuzăkeștilor, cum n-au mai venit nici pentru ultimele ediții ale saloanelor internaționale de carte românească. Însă referirea la aceste manifestări (ca participantă, nu o dată, le cunosc bine oportunitatea și valoarea) ne îndreaptă privirile și spre o altă fațetă a activității Dv., care, ca și ,,Glasul Bucovinei”, îmbină preocupările științifice cu cele civice. Este vorba de fondarea în 1995 și conducerea tot de atunci (în calitate de director executiv) a Editurii Alexandru cel Bun. Dar pentru că am vorbit mai mult despre necazuri, or curajul de a merge înainte se leagă și de bucurii, ce satisfacții ați avut privitor și la editură, și la revistă?

A.C.: Aveți dreptate, cu sponsorizările manifestărilor științifice suntem la pământ. Sperăm însă că lucrurile vor merge în viitor spre bine. Saloanele de carte românească de la Cernăuți, care au dispărut, nu fără sprijinul răuvoitorilor noștri, au fost un adevărat eveniment pe care îl regretăm mult. Acum încercăm să organizăm „Întâlniri cernăuțene” cu personalități deosebite: scriitori, cercetători științifici, autori ai unor importante studii etc. Din păcate însă nu avem nicio finanțare de nicăieri. Or satisfacțiile vin atunci când finalizăm un lucru bine făcut.

D.C.: Deși nu mai profesați la catedră, sunteți și azi Profesor (majuscula se impune), cum ne-o arată manualele Dv. de limba și literatura română alcătuite pentru școlile cu predare în limba română (nouă la număr, în ediții mereu îmbogățite, adaptate la schimbările în mers pe care limba și literatura le trăiesc în pas cu vremurile). Dar sunteți Profesor, mai mult, Învățător (în înțelesul luminos al vechimii), și prin lupta neodihnită pentru cauza învățământului în limba română. V-am detectat amarul din suflet dincolo de limbajul sec al statisticilor și comparațiilor la care ați apelat în intervenția Dv. la manifestarea consacrată Zilei Limbii Române la Cernăuți, pe 31 august 2013. Momentele de descurajare sunt inerente oricărei lupte, dar, trăind astfel de momente privitoare la soarta limbii române până și noi, în Țară, mă întreb cât de puternice vor mai fi fiind resursele Dv. de optimism.

A.C.: Până când mă voi simți utilă și voi fi sprijinită de prietenii mei.

D.C.: Deși o să pară o întrebare convențională, cu un răspuns previzibil, nu ezit să v-o pun: Ce înseamnă Mănăstirea Putna în viața omului, omului de știință și luptătorului Alexandrina Cernov?

A.C.: Evitând afirmațiile patriotarde, doresc să vă spun că am găsit la Putna liniștea sufletească și înțelepciunea care-mi lipseau atât de mult. Am fost încurajată să continui studiile și să păstrez optimismul care îmi părea că l-am pierdut în drum.

D. C.: Și pentru că am ajuns și la ipostaza Dv. de istoric al culturii, neratând prilejul de a-mi exprima încă o dată bu-curia pentru albumul ,,Cernăuți (1408-2008)” realizat împreună cu, probabil, cel mai apropiat colaborator, fiindu-vă și cel mai apropiat în viață, soțul Dv., prof. dr. Ilie Luceac, privind spre viitor, ce pagini ați dori să-i adăugați la o nouă ediție? Să zicem (să zicem?), prilejuită de admiterea Ucrainei în Uniunea Europeană.

A.C.: Am discutat împreună despre o nouă ediție a Albumului. Cred că acesta va fi o lucrare nouă, cu mai mul-te informații istorice despre Cernăuți.

D.C.: Pentru că mâine este 24 noiembrie 2013, pentru că sunteți așadar în pragul Natalei (aflată, neîntâmplător în cazul Dv., în chiar luna marii sărbători a Bucovinei) și cu ea a unei frumoase aniversări, spuneți-ne, vă rog, ce vă doriți, ca să știm ce să vă dorim.

A.C.: Putere de muncă și sănătate. Totuși vin hainele grele ale bătrâneții care nu întârzie să apară.

D.C.: Vă mulțumim mult și vi le dorim din inimă, Doamnă Acad. Alexandrina Cernov! La mulți ani! Și să încercăm să preferăm hainelor grele ale melancoliei, mătasea bucuriei! Măcar acum, de Sărbători!

Autor: DOINA CERNICA

Sursa: crainou.ro

N.R. Acest articol a fost publicat la  sugestia  și insistențele  domnului Marian Clenciu, Președinte al Asociației Culturale Pro Basarabia și Bucovina, ca reacție la articolul publicat în urmă cu aproape un an de zile  de către domnul Dacian Dumitrescu, Redactor Șef Adjunct al R.B.N.Press – Povestea deplasarii la Cernauti la Festivalul de folclor ” Sa – mi canti cobzar… “