ROMÂNIA BREAKING NEWS

Home Posts Tagged "Vavila Popovici"

Vavila Popovici

,

Unirea Principatelor Române- 24 IANUARIE 1859

LA MULȚI ANI DRAGI ROMÂNI DIN BASARABIA, MUNTENIA, MOLDOVA, TRANSILVANIA, OLTENIA, BANAT, DOBROGEA, CADRILATER, SUDUL BASARABIEI (BUCEAG), TIMOC, VOIEVODINA, MARAMUREȘ, MARAMUREȘUL ISTORIC (UCRAINA), BUCOVINA, BUCOVINA ISTORICA- CERNĂUȚI (UCRAINA) !

„Vom fi ce-am fost, și mai mult decât atâta” Petru Rareș

Domn al Moldovei 1527-1538, 1541-1546

 

Stema Principatelor Unite 1859

Stema Principatelor Unite 1859

În fiecare an, în ziua de 24 ianuarie, sărbătorim Unirea. Ideea Unirii Moldovei și a Țării Românești, avansată încă din secolul al XVIII-lea a devenit, după războiul Crimeii (1853 – 1856), o temă de prim plan a dezbaterii politice, atât în cele două Principate, cât și pe plan internațional. Situația externă se arăta favorabilă; înfrângerea Rusiei și hegemonia politică a Franței ofereau un context prielnic punerii în practică a proiectului, cu atât mai mult cu cât împăratul Napoleon al III-lea, dorea un bastion răsăritean favorabil politicii sale, care să contrabalanseze expansiunea rusească. Deciziile adoptate prin Tratatul de pace de la Paris (1856) prevedeau intrarea Principatelor Române sub garanția colectivă a puterilor europene, revizuirea legilor fundamentale, alegerea Adunărilor ad-hoc care să exprime atitudinea românilor în privința unirii, integrarea în granițele Moldovei a trei județe din sudul Basarabiei (Cahul, Bolgrad, Ismail), trimiterea în Principate a unei Comisii Europene cu misiunea de a propune „bazele viitoarei lor organizări”. La 22 septembrie 1857 s-a adunat Divanul Ad-hoc al Moldovei – favorabil unirii, iar la 30

Theodor Aman Proclamarea Unirii

Theodor Aman – Proclamarea Unirii

septembrie cel al Țării Românești; prin documentele redactate au pus bazele fuzionării celor două principate. Adunările ad-hoc aveau caracter consultativ și erau alcătuite din reprezentanți ai bisericii, marii boierimi, burgheziei, țărănimii clăcașe, cu scopul de a face propuneri referitoare la realizarea Unirii Principatelor Române. Între țăranii fruntași care au luat parte, împreună cu boierii, cu episcopii și cu mitropolitul țării la Divanul ad-hoc din Moldova, în 1857, a fost și vrânceanul Ion Roată, om cinstit și cuviincios, cum sunt mai toți țăranii români de pretutindeni. Desființarea hotarului de la Focșani (Vrancea) echivala cu Unirea celor două Principate și crea premisele punerii temeliei statului național unitar român. În ziua de 5 februarie 1859, când Domnitorul Cuza a fost oaspetele orașului Focșani, mii de oameni i-au ieșit în cale, în drumul dinspre Mărășești, pe unde Cuza venea de la Iași. Se consemnează că în cinstea Domnitorului s-au ridicat, pe

„Dacia lui Cuza” - Principatele Unite în vremea lui Alexandru Iona Cuza I

„Dacia lui Cuza” – Principatele Unite în vremea lui Alexandru Iona Cuza I

șosea, pe ulițele pe unde trebuia să treacă, arcuri de triumf împodobite cu verdeață și înfășurate în pânză tricoloră; tarafuri de lăutari, cântau Hora Unirii, valuri de flori se revărsau în calea Domnitorului, care cobora din diligență. Despărțit în două – Focșanii Moldovei și Focșanii Munteniei – de un braț al Milcovului, orașul întruchipa, în acea vreme, situația celor două țări vecine și surori. Ajungând la hotar, unde era al doilea arc de triumf, Domnitorul s-a oprit, a chemat la el pe cei doi soldați care făceau de strajă la hotar: un moldovean și un muntean, spunându-le că sunt frați, și i-a pus să se îmbrățișeze. Apoi a dat poruncă ca fiecare să meargă la cazarma lui și să comunice comandanților că de azi înainte și pe vecii vecilor, Domnitorul Principatelor Unite a ridicat gărzile de la hotarul dintre români, la Focșani. Însoțit de mai marii orașului și de mulțimea de oameni, Cuza a mers până în centru, la Podul de Piatră, unde au dansat cu toții Hora Unirii.

Poetul focșănean Dimitrie Dăscălescu, scria cu acest prilej poezia „O zi frumoasă”, așa cum a rămas în inimile românilor ziua de 5 ianuarie: „Azi, Românul dovedește/ Că-n sfârșit s-a deșteptat,/ Și că-n faptă vrednicește/ Libertatea ce-a visat.” Aici, în Moldova, a fost ales în unanimitate, la 5-17 ianuarie 1859, liderul unionist Alexandru Ioan Cuza, reprezentantul „Partidei Naționale”. Deoarece în textul Convenției nu se stipula că domnii aleși în cele două Principate să fie persoane separate, conducătorii luptei naționale au decis ca alesul Moldovei să fie desemnat și în Țara Românească.

Adunarea electivă a Țării Românești era dominată de conservatori, care dețineau majoritatea mandatelor. În această situație, liberalii radicali au inițiat, prin intermediul tribunilor, o vie agitație în rândul populației Capitalei și a țăranilor din împrejurimi. Zeci de mii de oameni s-au aflat în preajma Adunării. Unul dintre tribuni nota că poporul era gata „să năvălească în Cameră și să o silească să proclame ca ales pe alesul Moldovei”. Așa s-a propus la 24 ianuarie 1859 alegerea lui Alexandru Ioan Cuza, această alegere fiind acceptată în unanimitate. Era un pas important către definitivarea Unirii Principatelor Romane, înfăptuirii statului național român unitar. Impusă sub o puternică presiune populară, alegerea ca domn al Țării Românești a lui Alexandru Ioan Cuza și-a găsit confirmarea deplină la marea manifestare prilejuită de sosirea alesului națiunii în capitala munteană. A urmat recunoașterea internațională a alegerilor. Faptul împlinit la 24 ianuarie 1859 era considerat de Poartă și de Austria drept o încălcare a Convenției de la Paris. Situația creată în cele două Principate a determinat cele două Conferințe internaționale de la Paris, în același an. La cea de a doua Conferință, sub presiunea evenimentelor internaționale – războiul dintre Franța și Sardinia împotriva Austriei fiind pe cale să înceapă – marile puteri europene au fost oarecum nevoite să accepte unirea înfăptuită de români. Cuza a fost recunoscut ca domn al Principatelor, recunoașterea sa fiind limitată numai pe durata vieții acestuia.

Alexandru-Ioan-Cuza     Născut la 20 martie 1820 în Moldova, a fost primul domnitor al Principatelor Unite și al statului național România, la 5 ianuarie 1859 – ales domn al Moldovei, iar la 24 ianuarie 1859 și al Țării Românești. Devenit domnitor, Cuza a dus o susținută activitate politică și diplomatică pentru recunoașterea Unirii de către puterea suzerană și puterile garante și apoi pentru desăvârșirea Unirii Principatelor Romane pe calea înfăptuirii unității constituționale și administrative, care s-a realizat în ianuarie 1862, când Moldova și Țara Românească au format un stat unitar, adoptând oficial, în 1862, numele de România, cu capitala la București, cu o singură adunare și un singur guvern.

După realizarea Unirii, domnitorul Alexandru Ioan Cuza împreună cu colaboratorul său cel mai apropiat, ministru și apoi prim-ministru Mihail Kogălniceanu, au inițiat importante reforme interne, cele mai importante fiind: secularizarea averilor mânăstirești (1863), reforma agrară (1864) și reforma învățământului

Mihail Kogalniceanu

Mihail Kogalniceanu

(1864), care au fixat un cadru modern de dezvoltare al țării. Șirul de reforme inițiate de Cuza și venirea mai apoi pe tronul Principatelor Unite a domnitorului Carol I, au consolidat actul de la 1859.

În anul 1866, a fost obligat să abdice; o coaliție a partidelor vremii, denumită și „Monstruoasa coaliție” a hotărât aceasta din cauza orientărilor politice diferite ale membrilor săi, care au reacționat astfel față de manifestările autoritare ale domnitorului. Complotiștii au reușit să-și realizeze planurile atrăgând de partea lor o fracțiune a armatei, l-au constrâns pe domnitor să abdice într-o noapte a lunii februarie 1866. La aceasta a contribuit însuși Cuza, care nu numai că nu a luat măsuri în privința factorilor reacționari, ci, într-un discurs, s-a arătat dispus să renunțe la tron în favoarea unui principe străin (fapt susținut și de o scrisoare adresată unui diplomat străin).

A fost exilat și a trăit la Viena și Florența. A murit în 1873 la Heidelberg (Germania), dar a fost adus în țară și înmormântat la castelul familiei sale de la Ruginoasa (județul Iași), apoi înhumat la Biserica Sfinții Trei Ierarhi din Iași.

În fiecare an, în luna ianuarie, sărbătorim Unirea, „Mica Unire” cum i se mai spune, dar fără de care nu s-ar fi putut săvârși faptele mari de mai târziu. Unul dintre cei care a pus umărul la realizarea acestei uniri a fost Ion Roată, intrat în istorie ca o legendă, cunoscut și sub numele de „Moș Ion Roată”, un țăran român, deputat în Divanul Ad-hoc, susținător înflăcărat al Unirii Principatelor Moldova și Valahia și al reformei agrare din Principatele. Se spune că semna prin punerea degetului muiat în cerneală, fiind neștiutor de carte, oficial semnând cu parafa primită în Divanul ad-hoc, dar era înzestrat nativ cu o minte ageră și o judecată dreaptă, fiind cunoscut ca un om cinstit, „cu gâdilici la limbă”, fiindcă spunea adevărul fără menajamente, neavând „ascunzători în suflet”, după cum îl caracteriza Ion Creangă. Pentru spiritul său de dreptate, Ion Roată a fost considerat de către țărani ca fiind puternic, dârz și capabil de a le apăra interesele. A avut, se spune, o apariție meteorică pe scena istorică a țării.

   Eminescu la cei douăzeci de ani ai săi, deci în 1870, aflându-se la Viena, împreună cu o delegație de studenți l-au vizitat de Anul Nou pe Cuza care trăia în exil la Viena în acel moment, pentru a-i demonstra astfel „solidaritatea, atașamentul ideologic și admirația”. Poziția adoptată de Mihai Eminescu față de Cuza l-a determinat pe marele eminescolog Dimitrie Vatamaniuc să afirme: „Cultul lui Eminescu pentru Alexandru Ioan Cuza se explică prin importanța ce-o acordă reformelor sale, realizate într-un timp scurt și fără sprijin dinafară” și prin faptul că poetul era necruțător cu participanții la complotul detronării.

Hora Unirii are o semnificație sfântă pentru noi românii. Citind cartea „Ultimul tren spre Romania” a lui Anatolie Paniș, m-a impresionat figura lui Constantin Stere, remarcabil om de cultură (jurist, profesor, gazetar, scriitor, om politic) care a trăit între anii 1865 și 1936. Acest scriitor, în alt moment al istoriei țării, a cerut unirea cu România, spunând: „Frații mei basarabeni, a sosit clipa marii noastre izbăviri! Suntem la un pas de a ne desăvârși libertatea! Acum ori niciodată…” El a citit delegațiilor ruși și ucraineni, hotărârea țăranilor din județul Hotin: „Ținând seama că timp de 14 veacuri Basarabia a fost ținut al României, că a făcut parte din același neam… cerem astăzi în mod solemn în fața lumii întregi, Unirea Basarabiei cu România.”

Autorul povestește cum în 1918 Basarabia s-a alăturat României nu prin război, ci prin conștientă vrere, cum s-a înfiripat cea mai formidabilă horă din toate câte s-au cunoscut, cuprinzând în mijlocul ei o piață și mai apoi străzile de jur împrejur ale Chișinăului, hora care a ținut o noapte, cum două zile mai târziu, mai povestește, deputații basarabeni erau alături în parlamentul și guvernul României, alături de rege și regină, hora cuprinzând de data aceasta întreaga piață de la Iași.

Hora este un dans popular cunoscut în Balcani, în România. Pentru cine nu știe, hora se dansează pe muzică cu un ritm specific, într-un cerc închis, dansatorii ținându-se de mână, făcând trei pași înainte și unul înapoi. Se dansează la aniversări, diferite festivaluri și în spațiile rurale; tradiția la noi, la români era, ca în fiecare sfârșit de săptămână, țăranii din sate să se îmbrace în costume naționale și să danseze acest dans, bucurându-se de comuniune.

   Să amintim că „Hora Unirii”, poezia scrisă de Vasile Alecsandri, a fost publicată pentru prima dată în 1856, în revista Steaua a lui Mihail Kogălniceanu, că muzica a fost compusă de Alexandru Flechtenmacher și că în ziua de 24 ianuarie când s-au unit Moldova cu Țara Românească, sub conducerea lui Alexandru Ioan Cuza, s-a dansat și s-a cântat această Horă a Unirii.

Ion Creangă a descris frumos pledoaria pentru unire, într-un dialog:

„…Și Roată se duce și vrea să ridice bolovanul, dar nu poate. – Ia, du-te și dumneata moș Vasile, și dumneata… În sfârșit, se duc ei vreo trei-patru țărani, urnesc bolovanul din loc, îl ridică pe umeri și-l aduc lângă boier. – Ei, oameni buni, vedeți? S-a dus moș Ion și n-a putut face treaba singur; dar când v-ați mai dus câțiva într-ajutor, treaba s-a făcut cu ușurință, greutatea n-a mai fost aceeași. Povestea cântecului: Unde-i unul nu-i putere,/ La nevoi și la durere;/ Unde-s mulți puterea crește/ Și dușmanul nu sporește. Așa și cu Unirea, oameni buni…”

HORA UNIRII:

Hai să dăm mână cu mână/ Cei cu inima română,/ Să-nvârtim hora frăției/ Pe pământul României!/ Iarba rea din holde piară!/ Piară dușmănia-n țară!/ Între noi să nu mai fie/ Decât flori și omenie!/ Măi muntene, măi vecine,/ Vină să te prinzi cu mine/ Și la viață cu unire,/ Și la moarte cu-nfrățire!/ Unde-i unul, nu-i putere/ La nevoi și la durere;/ Unde-s doi, puterea crește,/ Și dușmanul nu sporește!/ Amândoi suntem de-o mamă,/ De-o făptură și de-o samă,/ Ca doi brazi într-o tulpină,/ Ca doi ochi într-o lumină./ Amândoi avem un nume,/ Amândoi o soartă-n lume,/ Eu ți-s frate, tu mi-ești frate,/ În noi doi un suflet bate!/ Vin’ la Milcov cu grăbire/ Să-l secăm dintr-o sorbire,/ Ca să treacă drumul mare/ Peste-a noastre vechi hotare./ Și să vadă sfântul soare,/ Într-o zi de sărbătoare,/ Hora noastră cea frățească/ Pe câmpia românească!

Video HORA UNIRII

Pentru România Breaking News / R.B.N.Press – Vavila Popovici (articol scris în anul 2014 și republicat azi 23 ianuarie 2017)

N.R.

Istorica afirmație – „vom fi ce am fost, și mai mult decât atâta” aparține Domnitorului Moldovei Petru Rareș  în scrisoarea , trimisa judelui orasului Bistrita: Vom fi ce-am fost, si mai mult decat atata!

“Petru, cu mila lui Dumnezeu voievod și moștean al Moldovei. Închinăciunea noastră cu toată prietenia noastră s-o știți întâiu. Jupane Toma**, mi-ar plăcea să aflăm de la d-ta de sănătatea d-tale. Să știi că noi suntem la Constantinopol***, bine sănătoși, slavă Domnului, și ținuți bine și în cinste de Măria Sa Împăratul**** și de viziri; nu ne lipsește nimic, slavă Domnului. Dacă lucrul zăbovește, trebuie să fim cu răbdare. […] Nădăjduim în Dumnezeu că vom fi ce am fost, și mai mult decât atâta, … A scrie mai mult nu ni-a dat vremea.                                                                                                           În Constantinopol, miercuri spre Sâmpietru, anul 1540.”

* Petru Rareș, domn în anii 1527-1538, 1541-1546.

** Jude al orașului Bistrița era Thomas Boldorfier după cum era numit în latinește; în germană: Toma Waldorfer; scrisoarea era trimisă din Istanbul la 23 iunie 1540.

*** În textul german: Constantinopel; în celălalt loc Constantynopel; N. Iorga a tradus: Țarigrad.

**** Petru Rareș a mers la sultan pentru a obține reînvestirea ca domn.

romaniabreakingnews.ro

,

DEMNITATE ȘI CURAJ

Aristotel„Acolo tine-ți căruța, departe de apa care clocotește și de vârtej”.

Aristotel

 

 

 

 

iorga„Unii oameni au demnitatea ambiției lor, alții a situației lor, cei mai puțini, demnitatea persoanei lor.” 

Nicolae Iorga 

 

Cuvântul Demnitate, ne spune DEX’98 vine din limba latină, dignitas –atis (după demn), însemnând „Calitatea de a fi demn, atitudine demnă; autoritate morală, prestigiu; gravitate, măreție”.

   Demnitatea este una dintre virtuțile cu care se naște omul. Aristotel spunea despre această virtute morală că ea devine „o deprindere care rămâne sub formă de dispoziție activă”. Ea nu trebuie lăsată să doarmă în ființa noastră, ci veșnic să fie trează, să existe acea insomnie a demnității în sufletul omului, în societatea în care trăim și care trebuie să fie condusă de oameni demni și curajoși.

   Demnitatea este necesară oricărui om. Dar nu toți oamenii sunt demni și vorba, tot a lui Aristotel, să ne ținem departe de cei lipsiți de demnitate, spre a nu fi luați în vârtejul lor și a ajunge la fundul unei ape. Învățătura creștină consideră demnitatea umană un dar divin, care indiferent de condițiile în care trăiește individul, are în față chipul lui Dumnezeu ca exemplu. Sau, cum frumos a spus Dan Puric într-o conferință a sa, ea – demnitatea –  poate fi „a doua naștere – demnitate dobândită”.

   Demnitatea arată valoarea, moralitatea, gradul de prețuire pe care-l are o persoană în cadrul societății; o urcă pe o treaptă superioară.  Ea este legată de sentimentul onoarei, a fi demn însemnând să-ți respecți propria persoană și să respecți pe cei din jurul tău; înseamnă să crezi în ceva și să fii consecvent în principii și atitudine. Se naște o reciprocitate: Omul demn respectă oamenii educați și oamenii educați, la rândul lor,  respectă omul demn; ei preferă de multe ori să piardă decât să jignească, să-și schimbe cartea de vizită a demnității.

   Această calitate se îmbracă uneori în haina strălucitoare a mândriei. Demnitate si Curaj LibertateOmul mândru nu se lasă călcat în picioare, fiindcă are și curaj, nu dă niciodată semne de delăsare sau lașitate. El perseverează, iar rațiunea, înțelepciunea îl fac și prudent totodată, îi indică limitele. Când se depășește rațiunea, acea limită a prudenței, se trece în orgoliu și acesta nu mai ține cont de părerile celorlalți, ci doar de ceea ce gândesc ceilalți despre persoana sa; iubindu-și sinele, căută să-și impună o imagine, o idee, chiar dacă ea este falsă, dăunătoare intereselor celor din jur. Și când un conducător se iubește prea mult pe sine, istoria ne-a dovedit că el a devenit un călcător al Legilor.

Cei needucați, sau prost educați, neînzestrați intelectualicește, care beneficiază și de un dram de prostie pe care și-o ascund cu perfidie, sunt pradă ușoară a orgoliului, sunt cei ce gândesc că au meritul principal în realizări, sau că hotărârile lor sunt cele mai bune, considerându-se zei și devenind tirani mai mici sau mai mari, sau sfârșind dând socoteală celor pe care i-au oprimat.

Așa se scrie istoria, are și ea legile ei. Doar rațiunea și bunul simț pot ține în frâu mândria, pentru a nu trece în aria orgoliului. O dată scăpată în această arie, acțiunile omului devin imprevizibile și instabile. Omul se dovedește a fi infatuat, lipsit de înțelepciune, iar prostia ascunsă iese la suprafață.

   Ne confruntăm în prezent cu orgolii personale și orgolii de partid. Guvernarea țării înseamnă o bună administrare și ea trebuie să constituie prima preocuparea celor ce conduc destinul țării. Întrebările lor principale ar trebui să fie: Tot ce facem este în interesul poporului? Va trăi omul mai bine în țara asta? Nu vor profita cei din afară de aceste tensiuni interne? Mai prezentăm încredere în condițiile acestor disensiuni care, din orgoliu merg până la ură viscerală?

   Dorințele și acțiunile oamenilor necumpătați sunt întotdeauna iraționale și nu duc la un scop înălțător.

   Toți avem nevoie să credem în noi, dar e necesar să ținem cont și de cei din jurul nostru, adică să uzăm de bunul simț și de sinceritate, pentru a ajunge la adevăr.

Seneca spunea că important este

„să exprimăm ceea ce simțim, să simțim ceea ce exprimăm, vorba să semene cu fapta”

Și după cum frumos sfătuia cineva, „să nu bem din fântâna tâlharilor, chiar dacă ne ard buzele!” Nevoia de a vorbi fără să spui cu adevărat ceea ce simți, aflându-te doar „în vorbă” pentru a ieși în evidență sau de a face câte ceva complet neadecvat vorbelor tale spuse cândva, este o boală contagioasă  a zilelor noastre, contactată de cei ieșiți din găoacea comunismului. Nu ne mai dedublăm acum, dar mințim cu nerușinare. Răutatea și lipsa de reținere sunt defecte care nu pot sta alături de demnitate.

   Marcus Aurelius considera că demnitatea omului derivă din rațiune, din stăpânirea ei: „A ne abține de la orice pripire în judecățile noastre, a fi binevoitor față de oameni și a asculta poruncile zeilor”.  Descartes era de părere că „dacă facem întotdeauna ceea ce ne dictează rațiunea noastră, nu vom avea niciodată un subiect de remușcare, chiar dacă evenimentele ne-ar arăta după aceea că ne-am înșelat, fiindcă nu a fost din greșeala noastră”. Este tot atât de adevărat că cine se lasă pradă acestei simțiri a orgoliului care-i furnică pielea, este pierdut. Un filtru al rațiunii trebuie să existe întotdeauna, care să atenționeze în special pe conducători, fiindcă ei au în mâini soarta poporului. Kant spunea că „Virtutea poate fi dobândită… căci facultatea morală a omului nu ar fi virtute, dacă nu ar triumfa prin puterea principiului în lupta cu atât de puternicele înclinări contrare”.

   Curajul este înaintarea către ceva sau promovarea a ceva în pofida fricii. Dar nu un curaj prostesc, ci unul rațional. Mulți și-au pierdut curajul în zilele noastre. Mulți tineri sunt blazați. Nu se mai aude „corul” lor minunat, vorba cuiva privind diferența dintre cor și turmă: „ unii cântă iar ceilalți behăie”. Nu vrem să ajungem o turmă, mânată de unul – doi ciobani deveniți păstori peste noapte!

Lucian Blaga spunea: „Soarta este o prăpastie în care cădem numai dacă privim prea mult în ea”. Să ridicăm ochii spre cer, să prindem curaj!

   Conducătorii trebuie să beneficieze și de această valoare umană a curajului. Nu poți fi nici prudent, echilibrat, înțelept în hotărâri, dacă nu ai curaj. Curajul te face să-ți duci „căruța” acolo unde trebuie, în direcție salvatoare. Curajul de a spune adevărul, indiferent de cum este el, a nu minți, indiferent de consecințe.

   În concluzie, dacă dorim să ne numim oameni integri avem nevoie de demnitate și curaj. Sau mergem cu mintea învingând, sau stăm cu vitele la rând, am auzit spunându-se.

   Să ne întoarcem cu gândul în trecut, la rădăcinile pomului românesc și vom găsi mulți conducători demni și plini de curaj, care au scos țara dintr-un anotimp cu „intemperii defavorabile”, aducând-o într-o nouă primăvară, făcând să înflorească și să rodească pomul”.

   Nimic mai lămuritor pentru om decât sfatul Mântuitorului: „Îndrăzniți, eu am biruit lumea”. El ne vrea învingători după exemplul Său, demn și curajos.

 

Vavila Popovici – Carolina de Nord, SUA

R.B.N. Press  / Cultural

 

 

,

ALBA IULIA…

„De unde sunt eu? Sunt din copilăria mea. Sunt din copilăria mea ca dintr-o țară.”

 Antoine de Saint – Exupery

   Căci cea mai de preț avuție pe care o avem în viață ne este copilăria, cea care ne îndeamnă spre cunoaștere și ne dă încredere în viață. Acum, copilăria mi se arată ca o prințesă îmbrăcată în straie  vălurite, translucide… Plecând din preajma mea cu multă vreme în urmă, plutește undeva în văzduh și uneori îmi vorbește de locurile prin care am trecut, îmi amintește…

   Din orășelul Bolgrad al Basarabiei noastre, în care am poposit pentru scurt timp, am plecat la Bălgrad (Cetatea Albă), numele mai demult al orașului Alba Iulia, oraș cu însemnătate istorică, situat pe malul stâng al râului Mureș, în podișul Transilvaniei – zonă centrală a țării noastre – vegheat de Munții Apuseni și de Carpații Meridionali, cu vestitele vârfuri Pătru și Șurianu ai munților Sebeșului. Revenisem de fapt în zona județului Alba, orașul Alba Iulia fiind la distanță rutieră de Câmpeni de numai 80 km.

   Pământul acestei părți de țară este traversat de numeroase cursuri de apă, binecuvântat cu pământ fertil, relief variat și păduri întinse. Cele mai vechi vestigii arheologice din acest teritoriu datează din Paleolitic. Înainte de cucerirea romană, în apropierea actualului oraș, exista localitatea dacică Apoulon. După cucerirea Daciei de către Traian, la începutul secolului al doilea d. H., o parte din Dacia a fost transformată  în provincie a Imperiului Roman. Orașul s-a numit Apulum, fortificația dacică preexistentă fiind extinsă. Ruinele zidului roman și ale porții sunt foarte bine conservate în prezent, existând „Traseul celor trei fortificații” din Cetate. După retragerea armatei și administrației romane la sud de Dunăre, sub împăratul Aurelian, în anul 271 d. H., fosta provincie romană a fost locuită de o puternică populație autohtonă, care a dus mai departe continuitatea poporului român în secolele următoare. În 1199 orașul apare din nou atestat, de această dată sub numele de Alba Iulia, iar mai apoi drept capitală a Principatului Autonom al Transilvaniei (1542-1690) după înfrângerea Ungariei de către turci (1526). Denumirea latină a orașului a fost tradusă în documentele medievale redactate în limba slavonă drept Bălgrad (Cetatea Albă), numele provenind de la culoarea albă a zidurilor cetății medievale, clădite din piatră, din latina „albus” și Iulia, de la cuvântul unguresc „gyula”. La sfârșitul epocii renascentiste, la curtea de la Alba Iulia a existat o adevărată dinastie de principi „apuseni” – Bathoreștii.

   În anul 1595 Mihai Viteazul a obținut două victorii importante împotriva Imperiului Otoman, prima la Călugăreni și a doua la Giurgiu, în urma lor încheindu-se pacea favorabilă Țării Românești și asigurându-se astfel, o anumită stabilitate în zonă, fapt care i-a permis voievodului cucerirea Transilvaniei și Moldovei, înfăptuind unirea tuturor teritoriilor locuite de populație de origine română. Astfel, Mihai Viteazu și-a făcut intrarea triumfătoare la Alba Iulia pe 1 noiembrie 1599, stabilind aici prima capitală vremelnică a tuturor românilor. A fost domnitor al Țării Românești (1593-1601), la care a alipit Transilvania (în 1599) și apoi Moldova (în 1600), devenind primul domnitor al celor trei țări românești unite, în condițiile în care principalele puteri ale vremii erau Imperiul German și cel Otoman.

   Un asemenea succes, o asemenea strategie, a stârnit invidia, nemulțumirea  dușmanilor săi externi și interni. „Dușmanii se repeziră asupra lui ca niște dihănii sălbatice, cu săbiile scoase. Ci unul dete cu sulița și-l lovi drept în inimă, iar altul degrabă îi tăie capul. Și căzu trupul lui cel frumos ca un copaciu, pentru că nu știuse, nici nu prilejise sabia lui cea iute în mâna lui cea vitează. Și rămaseră creștinii, și mai vârtos Țara Românească, săraci de dânsul”, așa este descrisă de către cronicarii români uciderea mișelească a lui Mihai Viteazul, la Câmpia Turzii, în 1601. Domnitorul a rămas în istoria românilor drept făuritorul primei uniri a celor trei țări românești, iar uciderea lui a lungit timpul de așteptare a următoarei Uniri.

   În Istoria românilor prin călători Nicolae Iorga amintește de faima lui Mihai Viteazul, punând retoric întrebarea dacă ar fi fost posibil ca un popor să se bată cu oastea care avea în mijlocul ei steagul dușmanului trimis din Constantinopol,  „fără dovada de energie națională încununată de succes și aureolată de glorie care e însăși domnia lui Mihai Viteazul?”

   Alba Iulia este un oraș cu o mare încărcătură istorică! Îmi amintesc cum învățătoarea clasei a treia, când eram încă niște gâgâlici, ne-a vorbit despre Horia, Cloșca și Crișan și ne-a dus să vizităm locul unde au fost executați Horea și Cloșca. Atunci am aflat, mai târziu am înțeles, momentele decisive ale luptei sociale și naționale ale poporului român din secolele XVIII și XIX care au inclus și județul Alba. Capii acelei răscoale din 1784 au fost încarcerați la Alba-Iulia, cercetați, duși sub strictă pază militară, în celule separate: Horea la Poarta a III-a a cetății, Cloșca la Poarta a IV-a, iar Crișan în corpul principal de gardă, o clădire care se afla în incinta Catedralei Ortodoxe, și apoi executați în mod barbar: Horea și Cloșca au fost torturați cu cruzime, trași pe roată în 1785, după ce Crișan, știind ce-l aștepta, s-a sinucis în temniță, spânzurându-se cu nojițele de la opinci. Răscoala moților a fost considerată drept una dintre cele mai violente mișcări sociale din Europa acelei vremi, dar ea a marcat intrarea poporului nostru în epoca modernă, prin trezirea conștiinței naționale. Sunt unii istorici care au comparat‑o cu Revoluția Franceză de la 1789, cele două mișcări asemănându-se, fiind vorba de aceeași epocă istorică, ambele urmărind lichidarea feudalismului și amândouă caracterizându-se printr-o mare violență.

   Mai târziu, la 1 decembrie 1918, Alba-Iulia a fost locul unde Unirea Transilvaniei, Banatului, Crișanei și a Maramureșului cu România a fost decisă solemn de către Marea Adunare Națională de la Alba-Iulia. Atunci s-a desăvârșit Unirea Statului Național Modern Român. Prin această unire, după cea a Basarabiei și apoi a Bucovinei, s-a împlinit visul neamului românesc, unirea într-un singur stat al tuturor românilor.

    Aici, la Alba Iulia, amintirile pentru mine, sunt multe și destul de clare. Școala mea era la mare distanță de o casă nouă în care locuiam, probabil închiriată de Administrația CAM la care lucra tata, situată dincolo de Cetate și dincolo de un cimitir al eroilor. În drumurile pe care le făceam de la școală spre casă întârziam voit, oprindu-mă și făcând ochii mari la tot ceea ce descopeream. Treceam zilnic printr-una dintre cele patru porți ale cetății – poarta a III-a. Zidurile cetății aveau măreția lor, dar mie, la acea vârstă îmi păreau foarte înalte, reci, umede și mute. Nu-mi vorbeau fiindcă nu știam nimic despre ele. Dincolo de zidurile cetății erau dealuri blânde, șerpuiri și răsuciri de drumuri. Mă mai opream și priveam de aproape pietrele zidului cetății; descopeream porozități, priveam mușchiul verde catifelat, câte o urmă de pasăre sărită dintr-un copac și proiectată pe zidul cetății sau ivită din zborul spre cer al păsărilor…

   Despre atât de impresionanta Cetate bastionară Alba Carolina  am aflat mult mai târziu. Construită ca un sistem de apărare împotriva turcilor, cât și pentru consolidarea puterii habsburgice în teritoriile ocupate, era una dintre cele mai impresionante fortificații de acest gen din sud-estul Europei, ridicată între anii 1714-1739 la ordinul lui Carol al VI-lea de Habsburg. Zidurile ei construite din cărămidă și din piatră luată de la ruinele cetății romane, se întind pe kilometri întregi și au grosimi impresionante. Forma fortificației este de tip stelat – Vauban (după numele arhitectului francez) cu bastioane la colțuri, cu porți baroce, iar intrarea se face prin cele 6 porți monumentale, frumos decorate, unice în arhitectura militară europeană, dintre care patru sunt decorate cu statui și reliefuri. Din punct de vedere al amplasamentului, cetatea a fost ridicată peste alte două fortificații mai vechi, respectiv castrul roman al Legiunii a XIII-a Gemina și cetatea medievală Bălgrad. Se spune că 20.000 de iobagi români au lucrat la construcția cetății, lucrările de zidărie și pietrărie fiind făcute de muncitori și meșteri italieni, iar lucrările speciale de sculptură la porțile cetății și bastioane, realizate de o echipă de la Viena. Bogăția și varietatea decorului plastic oferă un caracter unic cetății, în rândul fortificațiilor de acest profil din Europa. Între zidurile ei s-au desfășurat evenimente de cea mai mare importanță pentru istoria poporului român. După intrarea pe traseu, în partea dreaptă se pot vedea ruinele Porții de Sud a Castrului Roman și o parte din zidurile fortificației romane construită începând cu anul 106 d. H. Istoria este foarte interesantă, castrul s-a construit pentru cantonarea unei Legiuni dislocată din Vindobona (actuala Vienă) și pentru a păzi ținutul aurifer și drumul de transport al aurului către Roma. Migrațiile succesive au determinat retragerea armatei romane, în jurul anului 271-275 d.Ch. Populația autohtonă a trăit împreună cu veteranii legiunilor care au primit pământ stabilindu-se în zonă și au ținut împreună piept populațiilor migratoare.

   Zilnic plecam singură spre școala care era la distanța de aproximativ un kilometru. Distanța îmi părea enormă. Pe atunci, fiecare potecă avea mărimea unei străzi, pe care pașii mărunți și mici o străbăteau în continuă căutare și uimire. Iernile erau blânde în această parte a țării, verile călduroase, toamnele lungi. Și totuși, de câte ori mă întorceam de la școală,  întunericul parcă mă ajungea din urmă. Mă cuprindea o teamă că trebuia să trec prin poarta cetății de piatră, cu liniștea și întunericul ei intens. Eram așa de mică și din lumina încă existentă a zilei, dintr-o dată intram în întunericul și răcoarea porții pe care o traversam; alteori din lumina puternică a soarelui – în umbra zidurilor reci. Rareori eram însoțită de o colegă care locuia în drum spre casa noastră, dar, de cele mai multe ori eram singură. După ce părinții mă învățaseră drumul, mama a spus că trebuie să mă descurc singură. Aproape de casă traversam un cimitir al eroilor, părăsit. Descoperisem acolo unele morminte a căror capace din beton erau date puțin la o parte și puteam zări sicriele din lemn putrezite și oasele din sicrie. Curiozitatea copilului era atât de mare, încât mai zăboveam lângă acele morminte, uitându-mă atent, pe timpul zilei, la ceea ce era înăuntrul lor. A fost primul meu contact cu existența morții și mi se părea ceva de domeniul fantasticului. Nu îmi era teamă, străină fiindu-mi la acea vârstă, imaginea suferinței vreunui om care părăsește viața. Păstram secretul descoperirii mele, mă duceam de câte ori puteam să revăd acele schelete, gândind că într-o zi se vor îmbrăca cu carne și haine și vor ieși de acolo. Mai târziu l-am înțeles pe Emil Cioran care juca fotbal în cimitirul Rășinari-ului, cu groparul, un om vesel cu care se împrietenise, folosind în loc de minge câte un craniu. „De câte ori nu i-am ținut companie groparului! Nici nu-ți închipui cât de adânc mi s-au întipărit în minte toate imaginile astea…” mărturisea Cioran. Avea credința că acest fapt a avut un efect în subconștient, moartea devenind o obsesie pentru el în viață. Se poate! „Întreaga mea viață a stat sub semnul morții”, mai spunea Cioran. Nu m-am gândit niciodată la această posibilitate, dar‚ îmi amintesc că pe caietele mele din clasele de școală erau scrise versurile lui Vlahuță din poezia Din prag: „Nu de moarte mă cutremur, ci de veșnicia ei!” Bunica a citit și mi-a spus, cu glasul ei blând, că nu este bine să se gândească un copil la așa ceva și nici să nu mai pronunțe cuvântul „moarte” vreodată.

   În cimitir, primăvara, văzusem pentru prima oară în viața mea oi și miei zburdând printre  morminte, păscând iarba. Găsind în drum excrementele lor, îmi amintesc că am scos din ghiozdan un caiet, am rupt o foaie și am strâns biluțele mici și negre și i le-am dus bucuroasă mamei, strigându-i: „Mama, am găsit măsline-n cimitir!” Noroc că nu mă tentase să gust din ele! Era în timpul războiului și o auzisem pe mama spunând că nu se mai găsesc măsline…

   Deși iernile erau blânde, întruna din serile de iarnă, trecând prin cimitir spre casă și fiind întuneric, deoarece școala avea programul după amiaza pentru copiii claselor mici, începuse dintr-o dată să ningă viscolit. Fulgii de zăpadă mă prinseseră în vârtejul lor și amețisem. Am scăpat din mână ghiozdanul și cu mânuțele înghețate, nu-l mai puteam prinde din zăpada așternută. Frigul m-a cuprins, am început să strig și am avut norocul că servitoarea ieșise din casă și venind în întâmpinarea mea mi-a auzit strigătul și m-a ajutat să ajung acasă.

   Verile, în schimb, erau fermecătoare, căldurile suportabile. Nu am trăit la țară, să fiu binecuvântată de natură în copilărie și atunci încercam să o descopăr, să merg eu spre ea… Iubeam deschiderea cerului, iubeam florile și alergam spre o poiană, pe un deal de la marginea orașului, plin de mireasma proaspătă a ierburilor; un miros sălbatic și pur îmi năvălea în nări, pe când seara se lăsa liniștită și greierii își începeau cântul. Acolo găseam o floare gingașă care se numea „Sângele voinicului” (Negritella rumba). Căpșorul meu țesuse povestea cu un făt-frumos care se luptase cu zmeii pentru a scăpa omenirea de Rău… Făt-frumos fusese rănit, sângele se scursese pe câmpul de luptă la apusul soarelui, iar a doua zi dimineața, flori roșii cu un parfum deosebit, au răsărit în acel loc și floarea s-a numit „Sângele voinicului”. Nădăjduiam pe atunci, în lungile mele plimbări făcute pe câmpul de la marginea orașului, să găsesc printre flori, un Făt-frumos, așa, precum în basmele pe care mi le citiseră – mama, tata. Mergeam deseori în poiana descoperită, culegeam flori de câmp și alergam să prind fluturi. Floricelele de culoare roșu carmin, de departe păreau niște picături de sânge; găseam maci roșii cu petale mătăsoase, romanițe albe, albăstrele, gălbioare, pălăriuțe și mă întrebam cine le-a dat o formă atât de frumoasă, cine le-a colorat așa de diferit și mă bucuram de lumina risipită în culorile florilor. Mirosul discret al ierbii și al florilor de câmp îmi umpleau plămânii mici de copil… Tata îmi improvizase o  plasă de prins fluturi, fiindcă îi spusesem cât erau de frumoși: imaculați, colorați în splendide culori diafane, valsând în aerul din jurul meu. Mă împiedicam de ierburile mari urmărind câte un fluture, cădeam și râdeam de câte ori eram păcălită. Fluturele zbura, se oprea pe câte o floare sau un fir de iarbă, își strângea aripile, apoi le desfăcea și relua zborul. Orice zbor îmi părea ceva serafic, zborul fluturelui mai mult ca cel al păsării, îmi sugera starea angelică, pe care o presupune orice imagine suitoare spre cer. Le urmăream zborul până la dispariție. Unii se așezau cuminți pe câte o floare și mă duceam spre ei tiptil și parcă mă vedeau și zburau… Alergam din nou după ei. Mă mai loveam la mâini sau la picioare de câte o piatră rătăcită printre ierburi, dar nu-mi păsa. Voiam să prind fluturele! Cel galben zburase, urmăream unul albastru, mai albastru și mai frumos ca cerul. Se întâmpla să-l prind în plasa improvizată. Gingășia, fragilitatea fluturelui prins îmi producea totuși o senzație de vinovăție. Mâinile mele erau atât de mari față de trupul său, încât îl lăsam puțin să se zbată, timp în care-i puteam privi plăpândul trup, frumoasele aripi, apoi îi dădeam drumul. Odată curiozitatea m-a determinat să-i prind aripile între degete. M-am minunat văzând praful fin colorat care-mi rămăsese pe degete, i-am dat drumul și am văzut că nu mai avea putere să zboare; sentimentul de vinovăție, de milă mi-a răvășit sufletul. De unde să fi știut că acel praf care de fapt era constituit din mici, foarte mici solzișori, pleacă atât de ușor de pe acea aripioară care avea transparența aerului? Întrebam cine i-a colorat așa de frumos și auzeam spunându-mi-se: „Doamne, Doamne!”. Și atât! Cine cunoștea pe atunci legile fizice ale luminii care determinau aceste minunate culori?… Nu am mai repetat încercarea. Mai târziu, nu mai țin minte în ce clasă, la științele naturii eram sfătuiți de profesori să prindem fluturi și alte insecte, să le înfigem acul în trup, să facem așa-zisul „Insectar”. În acele momente mi-am amintit de fluturii după care alergasem și tare mă mai miram că oamenii maturi, cei care ne învață cum să fim buni, corecți etc., nu se gândesc la inimile acelea mici pe care le au fluturii…  Dar câte amintiri nu s-au legat de flori și de fluturi și mai târziu! Nu am uitat nici panta lină a acelui deal, îmbrăcat în mătasea verde a ierbii, pe care mă rostogoleam spre vale, la plecare spre casă.

   Întruna din zile când mă întorceam de la școală cu acea colegă care locuia prin apropiere, mă cuprinsese bucuria că aveam cui spune povestea zămislită pentru acele flori „Sângele Voinicului”, descoperite în poiana din apropierea casei și am început să-i povestesc, ajungând bine înțeles și la sfârșitul poveștii, imaginându-mi întâlnirea cu Făt-frumos… Fetița a ascultat și la urmă mi-a spus: „No, dragă, tu ești cam bolândă!” Venisem din alt oraș, din altă parte a țării și nu știam ce înseamnă acest cuvânt, dar mi s-a părut, după tonul fetiței, că suna urât și nu am mai scos nici un cuvânt până ne-am despărțit. Chiar regretasem destăinuirea… Când am ajuns acasă, m-am dus drept în bibliotecă unde era un dicționar a lui Șăineanu și m-am uitat să văd ce înseamnă acel cuvânt: „Nebun, smintit, nerod, prost”. Era mai mult decât o înjurătură! Cât eram de mică, mi-am dat seama imediat că nu toate gândurile pot fi mărturisite și mai trebuie să știi cui i le mărturisești… Începeam să intuiesc necesitatea refugiului din fața unor ființe lipsite de sensibilitate. Ca atare, hotărâsem să mă duc tot singură în poiană și să vin acasă, cu gândurile zăvorâte. Cred că pe atunci începuseră să apară zorii poeziei în sufletul meu de copil.

   Voi mai găsi floarea mea preferată, cu lujerul subțire, înalt, în vârful căruia apar florile roșu-carmin și care-și deschid gurițele, buzele roșii pentru a primi un sărut? Frumusețea culorii, perfecțiunea formei, gingășia siluetei, mirosul discret dăruit cu generozitate văzduhului și… o parte din copilărie rămasă pe acele meleaguri!

                                                                           ***

   În cetate existau și Pavilioanele Bisericii Ortodoxe. Părinții dăruiseră o mică orgă pe care o aveau, unui preot al acelei Biserici și el îmi dăduse o cărticică de rugăciuni pe care am păstrat-o mult timp, până când a trebuit să renunț la multe lucruri, unele nespus de dragi. Îmi scrisese pe ea să ascult de sfaturile mamei și ale tatălui meu, inspirat de una din cele zece porunci: „Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta, ca bine să-ți fie ție și să trăiești mulți ani pe pământ”. Am regretat într-un fel dispariția acelei orgi, fiindcă îmi plăcuse sunetul ei, dar era prea greu pentru mine să încerc să manevrez acel instrument.  Preotul ne-a dus, pe mine și pe părinți, să vizităm Pavilioanele și Catedrala Încoronării, cunoscută acum și sub numele de Catedrala Reîntregirii – simbol al unității noastre naționale, realizată prin actul din 1918, unire după care românii au dus un trai bun, viața era frumoasă și țara întreagă era cuprinsă de un mare avânt patriotic, de o dorință puternică de a face ceva concret pentru Românie Mare. Preotul ne-a vorbit și noi ascultam în tăcere. Eram, îmi amintesc, copil ascultător pe atunci, interesată de frumoasele povești, care se înscriseseră în istoria neamului nostru. Poate era și meritul preotului care explica și le spunea părinților, cuvinte pe care tata mai târziu, le repeta de multe ori: „Doamne, să nu pierdem „tezaurul” sufletului de român!”

  Catedrala a fost construită în anii 1921-1922, în partea de vest a cetății Alba-Iulia, cu o arhitectură inspirată de biserica domnească din Târgoviște, înscrisă în curentul romantic inițiat în arta românească. În anul 1922 a avut loc la Alba Iulia ceremonia oficială de încoronare a regilor României Mari, Ferdinand I și Maria, moment care a consfințit importanța istorică a orașului și rolul de capitală istorică.

   Preotul ne-a istorisit cum au decurs acele momente în curtea  bisericii și de cum am intrat în biserică,  pridvorul deschis cu arcade mari, iconostasul, mobilierul, stranele realizate din lemn de stejar, cu motive decorative de inspirație brâncovenească, totul părea maiestos. De o parte și de alta a intrării erau portretele suveranilor României Mari – regele Ferdinand I Întregitorul și cu soția sa – Maria.

   De curând am citit discursul pe care la ținut MS Regele după semnarea actelor care oficializau Marea Unire : „Cu inima plină de bucurie vă salut, domnii mei, ca pe solii frumoasei Transilvanii. Fiți binecuvântați în incinta acestui palat care trăiește și el cel mai mare eveniment din istoria modernă a României! Ați adus cu dumneavoastră nu numai dorul acum împlinit al câtorva milioane de suflete, ci și inimile lor. La primirea frățească și cordială pe care v-am făcut-o ați putut simți cum pulsul țării-mamă cunoaște același ritm cu al dumneavoastră.

Chiar dacă Unirea tuturor românilor reprezintă o necesitate istorică, înțeleasă de toate inimile patriotice de dincoace și de dincolo de Carpați, de la Nistru până la Tisa, totuși destinul a avut nevoie și de instrumentele lui: oameni care au ținut sus steagul idealului național și i-au insuflat poporului spiritul românesc, i-au întărit voința, i-au oțelit brațul, pentru ca, în ciuda tuturor vijeliilor epocii, corăbioara românității să ajungă la țărmul dorit.

Astăzi, când în fața noastră se află realizat mărețul edificiu al unității naționale – edificiu pe care l-a început Mihai Viteazul – , eu îmi dau tributul de recunoștință tuturor celor care, pretutindeni unde se aud cuvinte românești, și-au pus în serviciul idealului național sufletul lor și forța lor…”.

                                                                             ***

      Era în anul 1943. Serbarea de sfârșit de an. Învățătoarea mă îmbrăcase în costum de înger. Aveam aripi și trebuia să dau din mâini în timp ce mă mișcam în ritm de dans și îmi plăcea acest rol. Îmi spusese că sunt un înger, dar eu mă vedeam fluture, fiindcă rochița făcută din hârtie creponată era de culoare albastră și avea aripi mari ca cele ale fluturelui… Mi-a dat și o poezie s-o învăț și s-o recit. M-au ajutat să-mi debrac costumația de înger, și m-am trezit dintr-o dată în fața scenei, cu cortina trasă în spatele meu, cu o adunare mare de părinți și… am început să recit. Ceea ce îmi amintesc din poezie este doar un fragment: „Tu, Răducu lui tătucu, de ce plângi? Șterge-ți năsucul, tu, Răducu lui tătucu…” Era în timpul războiului, tatăl copilului murise pe front și îi vorbea de undeva din ceruri… În liniștea din sală, dintr-o dată am auzit hohote de plâns și nu înțelegeam de ce plâng mamele… Intonasem frumos spusele tatălui, cunoscând prea bine cum poate vorbi un tată copilului său, dar nu realizam că îi vorbise din ceruri… Mai târziu am înțeles contextul în care fusese scrisă acea poezie: al Doilea Război Mondial începuse în septembrie 1939 cu invadarea Poloniei de către Germania, atrăgând în conflict Franța, Anglia și Commonwealth-ul. Uniunea Sovietică anexase partea de răsărit a Poloniei în 1939 și declanșase un război separat cu Finlanda, atacată la rândul ei de Germania Nazistă în 1941. Statele Unite ale Americii  intraseră în conflict la sfârșitul acelui an 1941, după Atacul de la Pearl Harbour. După eliberarea Basarabiei și Bucovinei, la 22 iunie 1941, unitățile române, operând sub comandament general german, au luat parte la bătăliile din  Crimeea, Caucaz, la Cotul Donului și Stalingrad. Pierderile din rândul militarilor români – morți, răniți și dispăruți în anul 1941 au fost foarte mari, lor adăugându-se pierderile de la sfârșitul anului 1942 și începutul anului 1943 (războiul sfârșindu-se în 1945 cu înfrângerea puterilor Axei). Au pierit și militari și civili. Viețile și morțile dansau împreună și „în orice clipă unul dintre parteneri cădea la picioarele celuilalt”. Fuseseră mulți, foarte mulți învinși de moarte. Iată de ce izbucniseră în plâns mamele!

   La sfârșitul acelui an școlar părăseam frumoasa noastră Transilvanie, al cărei nume provine din latină, menționat pentru prima oară într-un document din secolul al XI-lea ca Ultra Silvam (deosebit de împădurit), plecând în cealaltă parte a țării, în Oltenia, în orașul Tg. Jiu.

 Pentru R.B.N. Press

 Vavila Popovici –  Carolina de Nord

(Fragment din cartea „Popasurile vieții”- în pregătire)

,

DE VORBĂ CU SCRIITOAREA VAVILA POPOVICI din SUA

Autoarea articolelor de pe R.B.N.Press:

„Cetatea nu ne-a uitat. Hotinul ne recunoaște. Este al nostru pe veci!” Incursiune tulburătoare printre amintirile din Romania Mare (1)”

VavilaCarolinaPoetei și prozatoarei Vavila Popovici știința i-a dat multe cunoștințe, însă literatura a încercat să o  învețe ce să facă cu ele. Știința i-a  exersat și i-a ordonat mintea, iar preocupările artistice și literare i-au șlefuit-o, atât cât s-a putut. Născută la Sulița, în județul Hotin, în nordica Bucovină (actualmente Ucraina), Vavila Popovici a deprins periodic sensul cuvântului adaptare, pentru că a copilărit în diferite orașe, a schimbat mereu școlile, a pierdut și a câștigat prieteni. Pentru ea, cea mai frumoasă amintire din vremea începutului este legată de natură, de parcul din Tg. Jiu, unde alerga după orele de școală, pe lângă Poarta Sărutului și Masa Tăcerii. În adolescență scria versuri, citea mult, în paralel cu liceul teoretic avea zilnic, ore de pian și balet la Conservatorul din Tg. Mureș, iar în vacanțe făcea sport, vara tenis și înot, iar iarna, patinaj. Cu toate că visa să îmbrățișeze o cariera artistică,  acest lucru nu a fost posibil din mai multe motive. Problemele de sănătate, lipsa unui dosar bun, dezacordul părinților ca fiica lor să se orienteze spre un asemenea domeniu, precum și pledoaria profesoarei de fizică și chimie, care a convins-o să meargă pe drumul științei, au făcut ca destinul să o poarte la doar șaptesprezece ani, în 1952, în toiul unor vremuri tulburi, în Iașiul lui Eminescu, unde susține și promovează examenul de admitere la Facultatea de Chimie Industrială. Absolvă Institutul politehnic din Galați cu diploma de inginer.

I-a plăcut să lucreze în fabrică și muncea adesea, peste program; era destul de obositor, dar  credea în profesia pe care o făcea, până acolo încât viața de familie și cariera au avut prioritate în fața scrisului și aceasta din dragoste și simț al datoriei. Și-a iubit soțul și pe cele două fiice, pentru care și-a dorit dintotdeauna să fie sănătoase și deștepte, și la fel de mult își iubește și nepoata pe care a crescut-o până la vârsta de doisprezece ani și pe care o consideră ca fiind al treilea copil al ei. Ea însăși afirmă că nu a avut o viață ușoară, mai ales că adesea tânjea după clipe de liniște, în care să poată scrie. Cu timpul, s-a consolat cu învățătura creștină care spune că esențial este ca timpul să nu-l petreci în inactivitate, ci lucrând cu zel și sârguință, cu hărnicie, într-o direcție în care te dirijează inima. Așa a și făcut, astfel că din același preaplin de dragoste au apărut în timp, douăsprezece volume de versuri și paisprezece volume de proză. Vavila Popovici este în prezent, pensionară și locuiește în Statele Unite ale Americii.

„Poezia e aura unei piese a lui Shakespeare./ E melodia cântată/ pe strunele viorii Stradivarius./ E culoarea și lumina/ dintr-un tablou a lui Rembrandt./ E marmură de Carara/ dăltuită de Michelangelo./ E o piruetă a Anei Pavlova.” Citind această definiție pe care ați dat-o poeziei, am înțeles că sunteți un om pentru care arta reprezintă un alter ego, o a doua natură. Cât din Shakespeare, din Rembrandt, din Michelangelo, din Ana Pavlova se regăsește în poezia dvs.?

 

 Da, poezia este prietenul meu nedespărțit! Împreună cu ea m-am bucurat, alteori am plâns, ea m-a consolat. A fost și rămâne refugiul meu sufletesc! Nu este super egoul, ci alter egoul meu. Subliniez acest lucru, fiindcă Jung și alți psihologi se grăbesc să afirme că în domeniul creațiilor și al hobby-urilor se produce un dezechilibru între sine, ego și super ego. Poate că există și aceste dezechilibre, dar atunci când te naști cu acest har, el nu poate fi decât, așa cum spuneți, un alter ego.

Cred că poezia trebuie să aibă din toate acestea, adică din perenitatea pieselor lui Shakespeare, din lumina lui Rembrandt, din tăria și puritatea marmorei căutată și șlefuită de Michelangelo, din grația unei piruete… Ne  străduim noi, poeții, dar asta nu înseamnă că și reușim.

 

Ați debutat în revista Chimistul” din Onești, în anul 1965, pe vremea când lucrați ca ingineră la Combinatul Chimic din Borzești, însă debutul absolut a fost în revista „Ramuri”, din Craiova, în 1982. Ce imagine îi păstrați lui Marin Sorescu, în conexiune cu momentul dvs. de debut?

La revista „Chimistul” lucrau doi redactori foarte buni, le păstrez o amintire frumoasă. Combinatul Chimic era cea mai mare întreprindere la acea oră, din țară. M-au descoperit că scriu versuri, deși ascundeam pe cât posibil această preocupare și mi-au publicat câteva poezii. Pe Marin Sorescu regret, nu l-am cunoscut personal. I-am trimis două poezii și mi le-a publicat. Înseamnă că le-a citit și i-au plăcut.

De ce „13 poeți” și nu un volum de versuri semnat de Vavila Popovici, mai ales că erați câștigătoarea unui important premiu pentru poezie, premiul Editurii Eminescu, în 1988? Cine erau ceilalți doisprezece?

Editura era în clădirea „Casa Scânteii”. Când m-am dus prima oară să întreb de premiul de care aflasem dintr-o scrisoare trimisă pe adresa mea, mi s-a comunicat că din motive de economie de hârtie, Elena Ceaușescu a dispus să se editeze un volum colectiv. Ceilalți doisprezece poeți erau: Paul Androne, Diana Barbu, Claudiu Bazalt, Octavian Berindei, Gheorghe Dinică, Petru Dunca, Liliana Grădinaru, Claudiu Iordache, Vasile Morar, Ioana Pârvulescu, Teodor Purice, Ion Rușeț. În 1990, adică după schimbarea regimului, cei care s-au perindat la direcția editurii, toți, pe rând, mi-au promis că-mi vor publica volumul de versuri și au plecat tot pe rând, foarte curând: Mircea Ciobanu, Eugen Negrici, Valeriu Râpeanu. Poeta Virginia Carianopol îmi făcuse referat pentru volumul „Oglinda lumii” (acesta ar fi fost titlul primului volum), întrucât ea fusese lectorul volumului. Mi s-a comunicat că volumul a fost predat unei tipografii, nu am putut să-l recuperez, s-a pierdut. Același lucru mi s-a întâmplat și cu primul roman, predat unei edituri din București. Cu mari insistențe l-am recuperat, după ce a fost refuzat spre editare. Redactorul care mi l-a înapoiat, m-a condus pe scările editurii, spre ieșire și m-a întrebat, pe un ton de reproș: „De ce nu mi-ați spus că soțul a fost condamnat politic?” Am rămas stupefiată, nu i-am răspuns, m-am uitat insistent în ochii lui, i-am întins mâna și am plecat. Dedusese din paginile cărții.

Din puținul meu timp liber am încercat la o altă editură să-mi public un volum de versuri, tot înainte de 1989 și am fost refuzată, spunându-mi-se că am prea mulți îngeri și prea multă tristețe în versurile mele. Un scriitor mi-a sugerat să scriu măcar o odă în volumul de versuri, închinată „conducătorului”. Bine înțeles că nu am acceptat. Alții au făcut-o, sincer sau duplicitar!

Repet ceea ce am mai spus cu ocazia unui alt interviu: nici nu se putea edita înainte de 1989 ceea ce scrisesem în cărțile mele, nu puteau fi mărturisite gândurile și întâmplările neplăcute, uneori dureroase, din acea perioadă a comunismului; sinceritatea nu putea fi prețuită, ci speculată și pedepsită, tristețea era un păcat. Și oricum, până la acea dată, să poți edita o carte, ori erai un mare talent, ori aveai relații, ori făceai compromisuri. Nu exista o altă cale! Mare talent nu eram, relații nu aveam (poate mai curând piedici!), iar compromisuri nu am acceptat să fac. Unchiul nostru care era Episcop pe vremea aceea și căruia m-am plâns, mi-a spus, mai în glumă, mai în serios: „Astăzi la putere este  banul, politica și femeia.” Mă gândesc acum, ce rădăcini adânci avem…

Ce a urmat după 1989, atât în versuri, cât și în proză?

Imediat după acele întâmplări am hotărât să-mi public  volumele pe cont propriu și le-am publicat pe rând, și iată că am reușit să public mai multe volume de poezie și proză.

„Te-ai arătat în ceașca de cafea / dimineața, în balconul plin cu flori. / Soarele strălucea pe marginea ceștii / și tu erai piticul negru / din ceașca de cafea.” Stihurile dvs. m-au trimis cu gândul la mitologia scandinavă, dar și la literatura fantastică a evului mediu. În ce măsură se regăsesc aceste accente în volumul “Piticul din ceașca de cafea”, ca un “semn că sufletul nu cere odihnă”?

Un critic literar din Iași a scris despre această poezie: „Cine poate fi acest pitic din ceașca de cafea? Decât daimonul creației, care stăruie în mintea și sufletul creatorului….” Alt critic a scris: „Poemul « Piticul din ceașca de cafea », care dă titlul volumului, are un efect aproape straniu, în care dorința de reînviere te duce la mitul lui Horus și totuși cea mai puternică realitate este cea din puterea visului, pentru că aceasta dezvoltă, transformă, educă transcendența trăită, este adevăr, o ontologie de care, de altfel, poeta nu se poate despărți.”

Să ne aducem aminte că Mitul era pentru vechii egipteni o cale de cunoaștere care ducea către lumină. Criticul a făcut această comparație, cred, având în vedere impresionanta iubire conjugală a zeiței Isis pentru Osiris. La vremea când i-am citit rândurile, am fost profund emoționată.

Dumneavoastră v-ați gândit probabil, la cosmogonia scandinavă, despre care se spune că dă frisoane cititorilor, frisoane metafizice desigur, întrucât viața cu toate bucuriile și suferințele ei, nu este decât amânarea unui sfârșit… Mitologia nordică a fost și rămâne o sursă de inspirație în literatură, artă. M-a impresionat, spre exemplu, lucrarea „Inelul Nibelungilor”  a compozitorului german Richard Wagner în care sunt dezvăluite calitățile eterne ale personajelor portretizate în mituri, aventurile zeilor, uriașilor, gnomilor și oamenilor care luptă cu lăcomia și trădarea pentru a ajunge la un final izbăvitor; Brunhilde ia inelul magic și se aruncă împreună cu acesta într-un rug funerar, pentru a-l distruge pentru totdeauna. Sacrificiul ei aduce inelul înapoi Rinului și purifică lumea, pentru o nouă eră a iubirii… Frumos, înălțător!

V-ați gândit probabil și la literatura fantastică a evului mediu, la povestea Graalului sau basmelor din ciclul „O mie și una de nopți”; la cei care au creat acea miraculoasă literatură a secolului al XIX-lea, Honore de Balzac, Jules Verne, Oscar Wilde, Bram Stoker în romanul Dracula.

Sau poate la “Frasinul cosmic”, din mitologia europeană? Frasinul și Stejarul. Da! Sufletul ascuns de frunzele stejarului și iarna venind și vântul scuturând frunzele și rămânând doar sufletul fără haină… Da, el, sufletul care nu cere niciodată „odihnă”!

 „În zilele de vară / când căldura / îmi învăluia trupul, / închideam ochii / și mă rugam soarelui. / Din prea multă iubire / mă rugam” („Anotimp interior”). Vi s-a spus vreodată că o paralelă între aceste versuri ale Vavilei Popovici și cele ale lui Ion Barbu din “Riga Crypto și lapona Enigel” (Mă-închin la soarele-nțelept,/ Că sufletu-i fântână-n piept/ Și roata albă mi-e stăpână/ Ce zace-n sufletul fântână./ La soare, roata se mărește,/ La umbră, numai carnea crește/ Și somn e carnea, se dezumflă,/— Dar vânt și umbră iar o umflă…”) este absolut normală? Cum se autodefinește lumea spirituală a Vavilei Popovici în lumina soarelui, adeptă al cărui tip de cunoaștere filosofică sunteți?

 

 Nu m-am gândit până acum la această paralelă și comparația mă onorează; acolo este o dramă lirică puternică, în lumea Laponiei, în drumul lui Crypto cu renii săi, o dragoste fulgerătoare față de Enigel care iubea soarele: „Eu de umbră mult mă tem/ Că dacă-n iarnă sunt făcută/ Și ursul alb mi-e vărul drept,/ Din umbra deasă desfăcută,/ Mă-nchin la soarele-nțelept…” Este reluată oarecum tema din Luceafărul lui Eminescu, tot atât de liric redată imposibilitatea dragostei, cu inversare de roluri… Poate, acele versuri: „Din prea multă iubire mă rugam”?

Referitor la a doua întrebare, legată oarecum de prima, nu pot să afirm că mă încadrez strict într-o cunoaștere filosofică. Pot aminti doar cuvintele lui Constantin Noica pentru că m-au obsedat multă vreme: „Dacă iubiți poezia sau muzica, pierderile, creșterile, curgerile, dacă vă plac geometria și rigoarea fără să vi se împietrească inima, dacă sunteți în stare de un dram de nebunie și un munte de măsură, veți întâlni filosofia.” Și cred că am întâlnit-o și nu am ocolit-o. Dar este doar o întâlnire! Metafizica născută din mirare în fața rânduirii acestei lumi… Așa se întâmplă, cu cât omul dobândește mai multe cunoștințe, cu atât are mai  multe lucruri nelămurite, își pune mai multe întrebări. Mirarea aceasta filosofică rezultă și din perceperea intensă a durerii, în urma căreia vin întrebările. M-am convins cu timpul că, prin acumulare de cunoștințe, de experiențe mai plăcute sau mai triste, vine momentul când îți ordonezi răspunsurile și îți faci o filozofie asupra vieții care este numai a ta și pe care o poți păstra în tine sau poți s-o faci cunoscută semenilor, prin una din formele artei. Cred în Dumnezeu și în Împărăția Lui, cred în dreptate, adevăr, iubire; în libertate, în fericire,  în lumină – spirit viu care coboară din soare și intră în contact cu spiritul nostru, cred!

Aristotel spunea la vremea sa că oamenii au început să filosofeze mânați fiind de „mirare”. Și așa este! Dacă ai ochi să privești cu atenție această lume, începi să te miri. Și te miri și te miri și te întrebi și răspunsurile vin, alteori  nu vin… Dar în tot ce facem și gândim trebuie să-l avem pe Dumnezeu în viața noastră. Nu trebuie să respingem nimic din ceea ce ar putea exista, fiindcă gândirea ne este atât de limitată! Libertatea și fericirea spre care tindem nu se pot obține decât prin iubire și dăruire; iubire față de aproapele nostru; iubirea care ne este însămânțată în suflet și pe care trebuie s-o îngrijim, ca această sămânță să ajungă să rodească. Cred că trebuie să ne străduim pentru a înlătura animalitatea, egoismul și barbaria din noi, ceea ce ar duce la o conviețuire normală de care avem atâta nevoie, iată în ce cred! Mai cred că trebuie să ne debarasăm de teama care ne-a însoțit și ne însoțește încă. Să devenim încrezători în forțele binelui, să fim curajoși, cu compasiune față de aproapele nostru, dar și față de departele nostru, de ce nu? și cu spirit de sacrificiu, așa cum ne învață Hristos, iar sacrificiul înseamnă renunțare în favoarea semenului tău, izvorâtă din preaplinul dragostei.

„Sus – un cer îndepărtat, albastru./ Sub mine un astru./ În mine – universul reflectat./ Infinitul – mister plin de mistere./ «Cerul cerului al Domnului este! »/ Moartea – printre ere,/ În mine – universul reflectat.” Cum explicați această înclinație specifică simbolismului, spre nostalgie și spre valențele fonice ale cuvântului, cu valoare terapeutică ce vă caracterizează?

Simbolurile în general, ne sunt necesare exprimării lucrurilor spirituale. Un poet simbolist pe care-l ador este Bacovia. După mine este un mare poet! Am găsit într-o revistă un articol în care se spune despre băcăuanul Bacovia că este «un ins epuizat prematur, că percepe timpul ca un bătrân, îmbătrânit de eșecuri și celibat prelungit, locuitor al unui târg de provincie dintr-o regiune cu climă aspră… pentru bătrâni, provinciali, «nordici» timpul trece greu, monoton și chinuit». M-a durut și m-a revoltat cumplit acest articol, acest mod de a gândi și a blama un mare poet român, simbolist. M-am consolat însă, cu caracterizarea lui Ion Caraion: «Bacovia are un instinct al poeziei mai puternic decât poezia lui, cu care obține arta.» Cred că m-a influențat în scrierea unor poezii. A scris poezia „Amurg”, amintind de Corbii poetului Tradem: „Trec corbii – ah, „corbii/ Poetului Tradem – /Și curg pe – noptat/ Pe-un târg înghețat…”

Fiindcă tot vorbim despre creație, despre poezie, permiteți-mi să divaghez puțin, să  întreb cine își mai amintește de talentatul poet craiovean Traian Demetrescu, care semna de multe ori cu pseudonimul literat Tradem? A fost cel care a recunoscut printre primii valoarea lui Eminescu și l-a caracterizat într-un vers „tu dulce-al poeziei Crist”. A scris poezia „Corbii”: „Pe plopii ninși/ Coboară corbii-n pâlc de doliu,/ Cernesc al iernei alb lințoliu,/ Și, triști, de foame par învinși…/ Cugetători,/ Privesc pe cer, privesc departe;/ Pe când un glas de vânt împarte/ Un cântec care dă fiori…

Pe atunci, invocând acest dialog al spiritelor, am scris poezia „Visul lui Bacovia”: „O floare, un gând, un poem/ Și-n mii de speranțe,/ Mii de cutezanțe/ Și visul poetului Tradem./ Ce glasuri interioare îmi sună!/ Ce voci! Mă-ngrozesc să le-ascult,/ Pe când apărând blânda lună/ Mă poartă în nopți de demult./ O floare, un gând, un poem,/ Vise mă fac să evoc./ Unul din ele invoc,/ Visul poetului Tradem”.

Am scris cândva și o poezie intitulată „Dragoste de Bacovia” care se termina cam așa: „Privea în sus și-mi arăta/ „corbii poetului Tradem”./ Corbi ce se duceau „pe pustii”, în amurg, „pe zări argintii”./ Râdea emoționat, vibrau în el „scântei de vis”/ sub cerul gri, deschis./ Am căzut în genunchi și-am început a-l implora:/ Maestre, atinge-mă cu pana ta!”

Cât privește nostalgia, melancolia versurilor mele, îmi permiteți a cita cuvintele lui Constantin Noica: „Melancolia este fericirea ce se hrănește din absențe.” Și această absență a persoanei iubite, pierdută pentru totdeauna, face loc momentelor de inspirație, de exaltare, de fericire a scrisului, ca o compensație a absenței, cu iluzia transformării ei în prezență. Andrei Pleșu spune că melancolia este un moment de înstrăinare, de izolare : „Privești ceva, ai vrea să-l iubești, dar nu poți, simți că între tine și el este o distanță pe care n-o poți diminua.” Câtă dreptate are!

A apărut cu ceva timp în urmă, „Jurnalul unei fete greu de mulțumit”, o carte scrisă de Jeni Acterian. În literatura română, jurnalul, se întâlnește la Mircea Eliade („Jurnalul adolescentului miop”), Camil Petrescu, Nicolae Steinhardt („Jurnalul fericirii”). Vavila Popovici ne propune „File de jurnal”, „Jurnalul unei veri”, dar și „Jurnal american”. Vă considerați o continuatoare a scriitorilor anterior menționați în ceea ce privește mărturisirea de sine, transpunerea imaginii propriei personalități reflectate ca o confesiune generată de anumite împrejurări de viață?

Unii și-au pus întrebarea dacă un jurnal al unui om anodin poate interesa cititorul. Ei bine, eu cred că da! Îmi place să scriu jurnale deoarece în jurnal ideile nu sunt expuse conform unui plan, ci ele sunt evocate de un peisaj, de o întâlnire cu un om, de o convorbire, de o lectură, etc. Contemplu, gândesc și reflectez. Reflecția deci, însoțește contemplația. Îți exprimi propriile gânduri și păreri și stârnești gândurile cititorului care intră într-un dialog al undelor cu scriitorul. Părerea lui Mircea Eliade era că cel ce scrie un jurnal, în măsura în care el încearcă să capteze măcar o parte din ceea ce vede și simte, trebuie să accepte riscul de a fi confundat cu un caiet de note sau cu fragmente autobiografice. Și totuși, a scris jurnale. Tolstoi spunea că jurnalul este o redare a realității. Eu accept ideea de a fi o redare a realității, dar ca să fie și literatură, cred că trebuie depășită într-un mod această realitate, trebuie transcendentalizată, dacă se reușește, bineînțeles…

Un jurnal se scrie dintr-o nevoie de destăinuire, de sinceritate pe care o are orice om; unii o fac verbal, alții în scris. George Călinescu spunea că este o prostie să scrii un jurnal, actualul critic Ion Simuț spune (am găsit un articol în „România literară”) că jurnalele ar trebui să stea în raftul doi sau trei, acolo unde le este locul. Sunt păreri și păreri, dar jurnalele se vând și se citesc cu mult interes. Ion Caraion spunea că Jurnalul poate avea capricii, lejerități, copilării, confesiuni și chiar indiscreții. Așa și este! Jurnale s-au scris și se scriu și rezistă și chiar au mare succes în comparație cu literatura de ficțiune. Consimt spuselor lui Marquez: „Nimeni nu-și va aduce aminte de tine pentru gândurile tale secrete. Cere-I Domnului tăria și înțelepciunea pentru a le exprima”.

 Suntem la capitolul memorialistică, „Albumul cu fotografii”. Ce a stat la baza realizării acestei cercetări a societății românești? Cât si cum v-ați documentat pentru a realiza un studiu atent prin care prezentați viața în complexitatea ei socială și psihologică?

„Albumul cu fotografii” este o carte editată în 1999, în care am folosit ca pretext literar fotografiile albumului de familie și este o lucrare memorialistică alcătuită din amintiri dragi, dureroase majoritatea, purtate în mintea și inima mea. Singura ficțiune este cel de al treilea copil (băiatul), spre a scoate în evidență mentalitatea tinerelor mame din acea vreme de a nu face copii (redată în romanul „Binele și Răul”).

Scriind toate cărțile la persoana întâia, am fost întrebată după citirea fiecărei cărți dacă este viața mea și am subliniat că m-am inspirat din realitate, dar am introdus si elemente fictive, spre a da o continuitate acțiunii, a face… literatură. Această carte însă, în mare parte nu este ficțiune, ci realitatea vieții pe care am trăit-o. Și nu este singura carte scrisă în acest mod!

 De unde provine dramatismul scrierii de față? Dacă ar fi să ne întoarcem în timp, care este fotografia ce vă este cea mai dragă din acest album?

 

 De unde provine dramatismul? Din viața pe care am trăit-o. Fotografia cea mai dragă este a soțului pe care l-am pierdut.

La ce lucrați în prezent ?

Am două cărți în lucru. Mereu am câte două cărți în lucru. Prima este un volum bilingv de versuri, a doua este o carte de amintiri, intitulată „Popasurile vieții”.

Cum arată viitorul?

Hm! Mult a fost, puțin a rămas! Pentru mine vorbind. Timpul vieții nu l-am chemat, mi s-a dat, nu-l alung, dar simt cum pleacă… Îmi pare rău, fiindcă va fi plin de evenimente. Cred că nu trebuie să ne speriem, fiecare generație a avut probleme noi, mai grele, mai ușoare, dar le-au trecut. Fiecare om trebuie să poarte în suflet credința în Dumnezeu. Cu ea va depăși mai ușor greutățile.

 Ce recomandare ați dori să le faceți celor care abia acum încep să scrie?

 

 Să iubească adevărul, să viseze mult, ori de câte ori realitatea din jur îi va obosi. Să citească mult și sistematic. Să caute valoarea în viață. Să-și facă bibliotecă și fișe pentru cărțile citite. Să scrie, dar să nu se grăbească să publice. Eu m-am grăbit, fiindcă am pierdut din timpul scrierii și acum îmi dau seama că ar fi trebuit să revizuiesc cu atenție textele și să fiu mai exigentă cu editarea lor.

Ce hobby-uri aveți?

 Am avut multe. Acum mi-a rămas doar muzica.

Cât de multă poezie există într-o reacție chimică?

O reacție chimică se prezintă ca un fenomen în urma căruia două sau mai multe substanțe puse în contact în anumite condiții, formează substanțe diferite, altele decât cele inițiale. Te minunezi când vezi că una pui și alta iese. În poezie folosim cuvinte din bogăția limbii, după gradul de afectivitate pe care-l avem fiecare, le alăturăm într-un mod, ele se atrag, se amestecă, explodează, uneori (ce mult așteptată este explozia cuvintelor!), formând idei și imagini pe care cititorul le gustă… Ne minunăm, uneori, pentru ce a ieșit. Se întâmplă să nu-ți mai recunoști gândurile care te-au însoțit. Poezia este, da, o alchimie, o  modelare în cuvinte, în fraze, în metafore a unei lumi care întocmai ca o reacție chimică, ne tulbură, ne mișcă, ne fascinează.

Pentru R.B.N. Press

Octavian D. Curpaș  – Senior Editor Ziarul Miorița USA

Phoenix, Arizona

,

 

Alege-ți plaja, nisipul, vântul și stânca

(Supraviețuirea)

 „Nu-i trândăvie viața, ci trudă și-alergare.”

 Serghie Sevici

    Viețuim, adică existăm. Despre viața noastră, Nicolae Iorga – istoricul care a pășit prin întreaga pădure a istoriei poporului român – spunea că ea este mărginită în timp, în spațiu, în putința de manifestare, că reprezintă așa de puțin, încât „trebuie s-o lărgim și s-o ridicăm cât se poate mai sus”. Echilibrul dihotomic al vieții – egalitate – non egalitate se realizează foarte greu în societate; inegalitatea în fața legii duce la abuz și corupție, ea se mărește și datorită factorului educațional; egalitatea de șanse oferită este și ea de multe ori nerespectată, așa încât spusele filozofului Johann Gottfried Herder (1744- 1803) devin valabile și uneori „poporul cel mai nobil își poate pierde noblețea; măduva îi este zdrobită în oase, și dorurile sale cele mai alese și frumoase sunt coborâte până la minciună și înșelăciune…”.

   Omul simte când viața își pierde demnitatea, când ea este pusă în pericol, și încearcă să supraviețuiască. Supraviețuirea poate fi de natură fizică sau psihică, poate fi de scurtă sau de lungă durată, poate fi individuală sau colectivă. Metodele de supraviețuire diferă. Ele pot fi necivilizate, precum cerșitul, hoția, prostituția etc., sau pot alege o cale demnă, civilizată. Oricum, cei ajunși în preajma fenomenului – fiindcă se poate numi fenomen – bombardați fiind cu factori de stres, sunt cuprinși de teamă – un sentiment extrem de neplăcut – de anxietate, uneori furie, frustrare, depresie, remușcare.

   Adeseori termenul de supraviețuire este folosit greșit de unii oameni cărora le place să se tânguie, confundând greutățile inerente ale vieții cu cele amenințătoare de înfrângere, moarte. Pe de altă parte, este tot atât de adevărat că ceea ce facem sau trăim zilnic, în aceste vremuri, constituie de cele mai multe ori acțiuni sau situații de supraviețuire și nu aparțin unei vieți normale, în care s-ar desfășura corect toate acțiunile noastre și ar avea răspunsul corect. De aceea, ne confruntăm cu trecerea în aria adevăratei necesități de supraviețuire imediată, uneori dobândită în scurt timp, alteori angajată pe un termen lung.

   Natura, cât și istoria, ne-a arătat și continuă să ne arate că cei care nu luptă, cei slabi pier. Legislații binevoitoare, milă, ideologie nouă, nu pot inversa această lege. Se poate obține o păsuire –bună și ea – dar nu o victorie. Se pune întrebarea: Cum trebuie acționat pentru supraviețuirea biologică, în mod barbar sau civilizat? O perioadă din istoria omenirii era în vigoare maxima: „La raison du plus fort est toujours la meilleure”(Dreptatea celui mai puternic este totdeauna cea mai bună) – primul vers din celebra fabulă a lui La Fontaine – Le loup et l’agneau (Lupul și mielul); de aici au derivat expresiile: „Forța primează dreptului” sau „Dreptul

pumnului”. În război, de exemplu, conta enorm forța fizică și numărul luptătorilor: Barbarii au răpus colectivitățile civilizate (țări, imperii), de cele mai multe ori prin forța numărului celor participanți la acțiune. Dar evoluția științei și civilizației din ultimul secol a schimbat radical situația strategică. Cea mai evidentă și totodată tristă manifestare a avantajelor științei o reprezintă capacitatea distructivă a armelor moderne cu care națiunile se apără sau sunt pregătite să atace.

   În prezent lumea e altfel! Se pare că a devenit valabilă logica lui Kant privind moralitatea, „Nu trebuie să ucizi” fiind un principiu, dar nu o lege morală, fiindcă nu întrunește atributul universalității, permițând și excepții, existând împrejurări când trebuie să ucizi, de exemplu într-un război. „Nu trebuie să furi”, dar când îți mor copiii de foame, te duci și furi o găină sau un porc din curtea vecinului, să-i poți hrăni. Faci un păcat, dar ai cugetul împăcat prin motivație. Și aceasta pentru că supraviețuirea, se spune, include eroismul, curajul și uneori sacrificiul. Iată cum principiile se pot schimba, legile morale rămân însă aceleași.

   Pentru a supraviețui – ni se atrage atenția – fiecare dintre noi trebuie să se adapteze noilor condiții. Și ceea ce era bun înainte – atitudine, pregătire, efort, număr – nu mai e acum nici adecvat, nici suficient. Nu se mai poate supraviețui „mioritic”, sunt de părere unii. Metodele vechi, tradiționale de supraviețuire ale înaintașilor noștri erau bune, astăzi ele nu mai sunt toate de mare folos. De exemplu, la sate oamenii lăsau casele descuiate, fiindcă oamenii se cunoșteau și pe ulițe nu pătrundeau străini. Astăzi pe șosele circulă și opresc în sate, tot felul de oameni, unii certați cu legile. Altădată – și aceasta cu puțini ani în urmă – trebuia să știi: să înoți, să mergi pe bicicletă și să scrii la mașină. În prezent e nevoie de alte învățături: limbi străine, meserii noi, șofatul, folosirea calculatorului. Supraviețuirea în viitor este condiționată de policalificare, de permanentă reorientare și adaptare, nu de clasica „meserie pentru viață”. Soluția pentru viețuire și dezvoltare durabilă este: muncă, muncă și iar muncă, făcută cu capul, dar, de data aceasta și cu inima. Numai astfel ne putem salva din sărăcie sau din mizerie.

   Șocul emoțional conștientizat al sărăciei sau inadaptabilității produs la nivel de gânduri, are o mare forță care poate deteriora efectiv fiziologia organismului; omul se poate îmbolnăvi și moartea-l vânează. De aceea, poate, omului i se cere astăzi să fie mai conștient ca oricând, prevăzător, responsabil, să nu alerge după satisfacerea instinctelor primare, pierzând timp și demnitate și acceptând compromisuri, nerespectând legile morale. Pentru aceasta omul mai are nevoie și de sprijin din exterior, adică de sprijinul societății în care trăiește, o societate cât de cât sănătoasă și nu una bolnavă! Însă, obligatoriu e nevoie de participarea și voința individului. Dacă tu nu vrei să lupți, să răzbești, nu te mai poate ajuta nimeni. Un om rațional și cu credință în Dumnezeu, nu poate refuza lupta.

   Când începi să vezi că viața pe care o iubești se deteriorează, că refugiul în muncă, în artă, în literatură nu se mai produce ca o tămăduire, că nu ești luat în seamă și nici răsplătit cum se cuvine, uneori și blamat, o răsplată, începi să te gândești la diverse căi de soluționare, de salvare a ființei tale, printre ele și emigrarea – la modă astăzi – ca o soluție pentru supraviețuire. Ea trebuie să fie, însă,  bine motivată conștiinței tale. Sunt unii care emigrează nu pentru a-și salva viața, nefiind în această situație, ci doar pentru a profita de unele avantaje materiale, neglijând partea cea mai importantă, cea a sufletului. Ce facem cu el? Nu ar trebuie gândită și cântărită bine această acțiune, puse în balanță toate avantajele și dezavantajele, pentru ca mai târziu să nu-ți reproșezi ție însuți pasul făcut? Oamenii la care partea sentimentală atârnă mai greu la cântar pot suferi toată viața în urma acestui pas făcut. Dacă ești un om rațional, luptător, puternic și în măsură să realizezi supraviețuirea în noul mediu, adaptându-te, atunci nu vei suferi și vei fi mulțumit că ai reușit să te salvezi, că ți-ai atins țelul, căci „o viață fără țel e o moarte timpurie”, spunea și Goethe. Este tot atât de valabil pentru un individ, cât și pentru o întreagă nație.

   De multe ori, ideea de supraviețuire ni se pare banală, dar ar trebui să-i acordăm o mai mare atenție. Importantă devine starea psihică în care ne aflăm, priceperea și abilitatea de a folosi o cale bună de supraviețuire din cele existente. Începi prin a-ți pune întrebări ție însuți, devii mai realist, învingi temerile, adopți o atitudine pozitivă, într-un cuvânt te antrenezi, până ți se inoculează această dorință de supraviețuire. Crezi sau ești sigur că ai găsit calea supraviețuirii. Urmează să te arunci într-o lume despre care știi poate prea puțin uneori, nu cunoști prea bine ce te așteaptă, cu ce șoc vei fi confruntat.

   Scriitorul și futurologul american Alvin Toffler (n.1928) ne spune că societatea dispune de mijloace prin care leagă generația actuală de cea trecută, acest simț dezvoltându-se prin cunoașterea istoriei, prin moștenirea acumulată în artă, muzică, literatură și știință, dar noi nu dispunem de mijloace similare pentru viitor, neavând o moștenire a lui; poate fi însă trezită o conștiință a viitorului, în scopul atenuării acestui șoc al lui, ocupându-ne de prevederi și găsirea unor soluții la problemele viitorului, pentru a putea dobândi deprinderea anticipării lor. Probabil factorul imaginativ trebuie dezvoltat în acest moment și pentru aceasta avem nevoie de îndrăzneală. „În lume necazuri veți avea; dar îndrăzniți. Eu am biruit lumea,” putem citi într-unul din cele mai frumoase capitole ale Evangheliei după Ioan. A îndrăzni înseamnă cu adevărat a dobândi curajul de a acționa. Există și riscul pe care trebuie să-l luăm în seamă, adică să fim conștienți că ne expunem unui posibil pericol. Dar nu riscăm imens dacă nu avem curajul unui risc?

      Viitorul ne preocupă. Femeia – filozof Hannah Arendt (1906-1975) spunea că „ceea ce face cu adevărat diferența dintre această generație și generațiile trecute, în toate țările, este hotărârea primei de a acționa, bucuria în acțiune, garanția de a putea schimba lucrurile prin eforturi proprii.” Și gândul m-a dus la cuvintele Fericitul Augustin: „Învață să-ți scrii durerile pe nisip și bucuriile pe stâncă”. Totul este, zic, să-ți alegi plaja, nisipul, vântul și stânca.

   Umanitatea își are mersul ei, înaintează oricum, iar noi trebuie să ținem pașii cu ea. În aceste condiții, poate oricine să-și pună întrebarea: Dar eu ce și cum trebuie să acționez? Răspunsul trebuie căutat în cuvintele lui Nietzsche, care propunea în drumul ascendent al omului, folosirea „propriilor picioare”. Filozoful și poetul francez Jean-Marie Guyau (1854-1888) în scurta sa existență, a avut un optimism care se apropia de cel al lui Nietzsche, dar, în plus, a avut și o mare sensibilitate, o adâncă iubire și înțelegere a omului. Vorbea despre puterea vieții și despre acțiune, numai ele putând rezolva o mare parte a problemelor gândirii. Considera că sacrificiul poate fi, în anumite cazuri, o extindere a vieții, preferând un elan de exaltare sublimă unor ani întregi de banalitate. „Părinții, spunea el, sunt cei care ne feresc de erorile în care ei au căzut, noi ferim descendenții noștri de erorile noastre, fiindcă în orice eroare există puțin adevăr și această mică parte de adevăr merge crescând, întărindu-se.” Să ne bizuim așa dar, mai întâi pe noi înșine, pe gândirea noastră, pe pașii noștri și apoi pe gândirea și pașii celorlalți oameni. Să fim călăuziți de sentimentul religios în tot ce întreprindem, întrucât el, acest sentiment, desemnează dependența, legătura reciprocă cu divinitatea. Minunate sunt cuvinte acestui filozof, de care oricine își va putea aminti cândva: „Dumnezeu este prietenul pururi prezent al primei și al ultimei ore, pe care-l vom regăsi chiar acolo unde ceilalți nu ne pot urma, până și în moarte. Cui să-i vorbim de ființele care nu mai sunt și pe care le-am iubit? Printre acei ce ne înconjoară unii abia își mai amintesc de ele, ceilalți nici nu le-au cunoscut…”.

  Filozoful grec Epictet (50 d. H – 135 d. H.) spunea că nu trebuie să ne temem de sărăcie, de exil, de închisoare sau de moarte, ci să ne temem de propria noastră teamă. Și pentru a nu ajunge să ne temem de propria noastră teamă, ne este necesară voința și stabilirea unui ideal, în așa fel ca viața să nu fie lăsată la voia întâmplării. Mi-au plăcut două fragmente din scrierile lui. Primul: „Viața la voia întâmplării este ca apa revărsată: tulbure, glodoasă, grea de răzbătut, vajnică, zgomotoasă și repede trecătoare”, cel de al doilea: „Viața orientată după un ideal este ca izvorul nesecat: curat, limpede, gustos, răcoritor, înviorător, căutat de toți, bogat și pururi fără de sfârșit”.

Vavila Popovici

Vavila Popovici

 

 

 

 

 

 Pentru R.B.N.Press

Vavila Popovici – Raleigh, NC

© Copyright 2012 - ROMÂNIA BREAKING NEWS - RBN Press