ROMÂNIA BREAKING NEWS

DE VORBĂ CU SCRIITOAREA VAVILA POPOVICI, de Octavian D. Curpaș

DE VORBĂ CU SCRIITOAREA VAVILA POPOVICI din SUA

Autoarea articolelor de pe R.B.N.Press:

„Cetatea nu ne-a uitat. Hotinul ne recunoaște. Este al nostru pe veci!” Incursiune tulburătoare printre amintirile din Romania Mare (1)”

VavilaCarolinaPoetei și prozatoarei Vavila Popovici știința i-a dat multe cunoștințe, însă literatura a încercat să o  învețe ce să facă cu ele. Știința i-a  exersat și i-a ordonat mintea, iar preocupările artistice și literare i-au șlefuit-o, atât cât s-a putut. Născută la Sulița, în județul Hotin, în nordica Bucovină (actualmente Ucraina), Vavila Popovici a deprins periodic sensul cuvântului adaptare, pentru că a copilărit în diferite orașe, a schimbat mereu școlile, a pierdut și a câștigat prieteni. Pentru ea, cea mai frumoasă amintire din vremea începutului este legată de natură, de parcul din Tg. Jiu, unde alerga după orele de școală, pe lângă Poarta Sărutului și Masa Tăcerii. În adolescență scria versuri, citea mult, în paralel cu liceul teoretic avea zilnic, ore de pian și balet la Conservatorul din Tg. Mureș, iar în vacanțe făcea sport, vara tenis și înot, iar iarna, patinaj. Cu toate că visa să îmbrățișeze o cariera artistică,  acest lucru nu a fost posibil din mai multe motive. Problemele de sănătate, lipsa unui dosar bun, dezacordul părinților ca fiica lor să se orienteze spre un asemenea domeniu, precum și pledoaria profesoarei de fizică și chimie, care a convins-o să meargă pe drumul științei, au făcut ca destinul să o poarte la doar șaptesprezece ani, în 1952, în toiul unor vremuri tulburi, în Iașiul lui Eminescu, unde susține și promovează examenul de admitere la Facultatea de Chimie Industrială. Absolvă Institutul politehnic din Galați cu diploma de inginer.

I-a plăcut să lucreze în fabrică și muncea adesea, peste program; era destul de obositor, dar  credea în profesia pe care o făcea, până acolo încât viața de familie și cariera au avut prioritate în fața scrisului și aceasta din dragoste și simț al datoriei. Și-a iubit soțul și pe cele două fiice, pentru care și-a dorit dintotdeauna să fie sănătoase și deștepte, și la fel de mult își iubește și nepoata pe care a crescut-o până la vârsta de doisprezece ani și pe care o consideră ca fiind al treilea copil al ei. Ea însăși afirmă că nu a avut o viață ușoară, mai ales că adesea tânjea după clipe de liniște, în care să poată scrie. Cu timpul, s-a consolat cu învățătura creștină care spune că esențial este ca timpul să nu-l petreci în inactivitate, ci lucrând cu zel și sârguință, cu hărnicie, într-o direcție în care te dirijează inima. Așa a și făcut, astfel că din același preaplin de dragoste au apărut în timp, douăsprezece volume de versuri și paisprezece volume de proză. Vavila Popovici este în prezent, pensionară și locuiește în Statele Unite ale Americii.

„Poezia e aura unei piese a lui Shakespeare./ E melodia cântată/ pe strunele viorii Stradivarius./ E culoarea și lumina/ dintr-un tablou a lui Rembrandt./ E marmură de Carara/ dăltuită de Michelangelo./ E o piruetă a Anei Pavlova.” Citind această definiție pe care ați dat-o poeziei, am înțeles că sunteți un om pentru care arta reprezintă un alter ego, o a doua natură. Cât din Shakespeare, din Rembrandt, din Michelangelo, din Ana Pavlova se regăsește în poezia dvs.?

 

 Da, poezia este prietenul meu nedespărțit! Împreună cu ea m-am bucurat, alteori am plâns, ea m-a consolat. A fost și rămâne refugiul meu sufletesc! Nu este super egoul, ci alter egoul meu. Subliniez acest lucru, fiindcă Jung și alți psihologi se grăbesc să afirme că în domeniul creațiilor și al hobby-urilor se produce un dezechilibru între sine, ego și super ego. Poate că există și aceste dezechilibre, dar atunci când te naști cu acest har, el nu poate fi decât, așa cum spuneți, un alter ego.

Cred că poezia trebuie să aibă din toate acestea, adică din perenitatea pieselor lui Shakespeare, din lumina lui Rembrandt, din tăria și puritatea marmorei căutată și șlefuită de Michelangelo, din grația unei piruete… Ne  străduim noi, poeții, dar asta nu înseamnă că și reușim.

 

Ați debutat în revista Chimistul” din Onești, în anul 1965, pe vremea când lucrați ca ingineră la Combinatul Chimic din Borzești, însă debutul absolut a fost în revista „Ramuri”, din Craiova, în 1982. Ce imagine îi păstrați lui Marin Sorescu, în conexiune cu momentul dvs. de debut?

La revista „Chimistul” lucrau doi redactori foarte buni, le păstrez o amintire frumoasă. Combinatul Chimic era cea mai mare întreprindere la acea oră, din țară. M-au descoperit că scriu versuri, deși ascundeam pe cât posibil această preocupare și mi-au publicat câteva poezii. Pe Marin Sorescu regret, nu l-am cunoscut personal. I-am trimis două poezii și mi le-a publicat. Înseamnă că le-a citit și i-au plăcut.

De ce „13 poeți” și nu un volum de versuri semnat de Vavila Popovici, mai ales că erați câștigătoarea unui important premiu pentru poezie, premiul Editurii Eminescu, în 1988? Cine erau ceilalți doisprezece?

Editura era în clădirea „Casa Scânteii”. Când m-am dus prima oară să întreb de premiul de care aflasem dintr-o scrisoare trimisă pe adresa mea, mi s-a comunicat că din motive de economie de hârtie, Elena Ceaușescu a dispus să se editeze un volum colectiv. Ceilalți doisprezece poeți erau: Paul Androne, Diana Barbu, Claudiu Bazalt, Octavian Berindei, Gheorghe Dinică, Petru Dunca, Liliana Grădinaru, Claudiu Iordache, Vasile Morar, Ioana Pârvulescu, Teodor Purice, Ion Rușeț. În 1990, adică după schimbarea regimului, cei care s-au perindat la direcția editurii, toți, pe rând, mi-au promis că-mi vor publica volumul de versuri și au plecat tot pe rând, foarte curând: Mircea Ciobanu, Eugen Negrici, Valeriu Râpeanu. Poeta Virginia Carianopol îmi făcuse referat pentru volumul „Oglinda lumii” (acesta ar fi fost titlul primului volum), întrucât ea fusese lectorul volumului. Mi s-a comunicat că volumul a fost predat unei tipografii, nu am putut să-l recuperez, s-a pierdut. Același lucru mi s-a întâmplat și cu primul roman, predat unei edituri din București. Cu mari insistențe l-am recuperat, după ce a fost refuzat spre editare. Redactorul care mi l-a înapoiat, m-a condus pe scările editurii, spre ieșire și m-a întrebat, pe un ton de reproș: „De ce nu mi-ați spus că soțul a fost condamnat politic?” Am rămas stupefiată, nu i-am răspuns, m-am uitat insistent în ochii lui, i-am întins mâna și am plecat. Dedusese din paginile cărții.

Din puținul meu timp liber am încercat la o altă editură să-mi public un volum de versuri, tot înainte de 1989 și am fost refuzată, spunându-mi-se că am prea mulți îngeri și prea multă tristețe în versurile mele. Un scriitor mi-a sugerat să scriu măcar o odă în volumul de versuri, închinată „conducătorului”. Bine înțeles că nu am acceptat. Alții au făcut-o, sincer sau duplicitar!

Repet ceea ce am mai spus cu ocazia unui alt interviu: nici nu se putea edita înainte de 1989 ceea ce scrisesem în cărțile mele, nu puteau fi mărturisite gândurile și întâmplările neplăcute, uneori dureroase, din acea perioadă a comunismului; sinceritatea nu putea fi prețuită, ci speculată și pedepsită, tristețea era un păcat. Și oricum, până la acea dată, să poți edita o carte, ori erai un mare talent, ori aveai relații, ori făceai compromisuri. Nu exista o altă cale! Mare talent nu eram, relații nu aveam (poate mai curând piedici!), iar compromisuri nu am acceptat să fac. Unchiul nostru care era Episcop pe vremea aceea și căruia m-am plâns, mi-a spus, mai în glumă, mai în serios: „Astăzi la putere este  banul, politica și femeia.” Mă gândesc acum, ce rădăcini adânci avem…

Ce a urmat după 1989, atât în versuri, cât și în proză?

Imediat după acele întâmplări am hotărât să-mi public  volumele pe cont propriu și le-am publicat pe rând, și iată că am reușit să public mai multe volume de poezie și proză.

„Te-ai arătat în ceașca de cafea / dimineața, în balconul plin cu flori. / Soarele strălucea pe marginea ceștii / și tu erai piticul negru / din ceașca de cafea.” Stihurile dvs. m-au trimis cu gândul la mitologia scandinavă, dar și la literatura fantastică a evului mediu. În ce măsură se regăsesc aceste accente în volumul “Piticul din ceașca de cafea”, ca un “semn că sufletul nu cere odihnă”?

Un critic literar din Iași a scris despre această poezie: „Cine poate fi acest pitic din ceașca de cafea? Decât daimonul creației, care stăruie în mintea și sufletul creatorului….” Alt critic a scris: „Poemul « Piticul din ceașca de cafea », care dă titlul volumului, are un efect aproape straniu, în care dorința de reînviere te duce la mitul lui Horus și totuși cea mai puternică realitate este cea din puterea visului, pentru că aceasta dezvoltă, transformă, educă transcendența trăită, este adevăr, o ontologie de care, de altfel, poeta nu se poate despărți.”

Să ne aducem aminte că Mitul era pentru vechii egipteni o cale de cunoaștere care ducea către lumină. Criticul a făcut această comparație, cred, având în vedere impresionanta iubire conjugală a zeiței Isis pentru Osiris. La vremea când i-am citit rândurile, am fost profund emoționată.

Dumneavoastră v-ați gândit probabil, la cosmogonia scandinavă, despre care se spune că dă frisoane cititorilor, frisoane metafizice desigur, întrucât viața cu toate bucuriile și suferințele ei, nu este decât amânarea unui sfârșit… Mitologia nordică a fost și rămâne o sursă de inspirație în literatură, artă. M-a impresionat, spre exemplu, lucrarea „Inelul Nibelungilor”  a compozitorului german Richard Wagner în care sunt dezvăluite calitățile eterne ale personajelor portretizate în mituri, aventurile zeilor, uriașilor, gnomilor și oamenilor care luptă cu lăcomia și trădarea pentru a ajunge la un final izbăvitor; Brunhilde ia inelul magic și se aruncă împreună cu acesta într-un rug funerar, pentru a-l distruge pentru totdeauna. Sacrificiul ei aduce inelul înapoi Rinului și purifică lumea, pentru o nouă eră a iubirii… Frumos, înălțător!

V-ați gândit probabil și la literatura fantastică a evului mediu, la povestea Graalului sau basmelor din ciclul „O mie și una de nopți”; la cei care au creat acea miraculoasă literatură a secolului al XIX-lea, Honore de Balzac, Jules Verne, Oscar Wilde, Bram Stoker în romanul Dracula.

Sau poate la “Frasinul cosmic”, din mitologia europeană? Frasinul și Stejarul. Da! Sufletul ascuns de frunzele stejarului și iarna venind și vântul scuturând frunzele și rămânând doar sufletul fără haină… Da, el, sufletul care nu cere niciodată „odihnă”!

 „În zilele de vară / când căldura / îmi învăluia trupul, / închideam ochii / și mă rugam soarelui. / Din prea multă iubire / mă rugam” („Anotimp interior”). Vi s-a spus vreodată că o paralelă între aceste versuri ale Vavilei Popovici și cele ale lui Ion Barbu din “Riga Crypto și lapona Enigel” (Mă-închin la soarele-nțelept,/ Că sufletu-i fântână-n piept/ Și roata albă mi-e stăpână/ Ce zace-n sufletul fântână./ La soare, roata se mărește,/ La umbră, numai carnea crește/ Și somn e carnea, se dezumflă,/— Dar vânt și umbră iar o umflă…”) este absolut normală? Cum se autodefinește lumea spirituală a Vavilei Popovici în lumina soarelui, adeptă al cărui tip de cunoaștere filosofică sunteți?

 

 Nu m-am gândit până acum la această paralelă și comparația mă onorează; acolo este o dramă lirică puternică, în lumea Laponiei, în drumul lui Crypto cu renii săi, o dragoste fulgerătoare față de Enigel care iubea soarele: „Eu de umbră mult mă tem/ Că dacă-n iarnă sunt făcută/ Și ursul alb mi-e vărul drept,/ Din umbra deasă desfăcută,/ Mă-nchin la soarele-nțelept…” Este reluată oarecum tema din Luceafărul lui Eminescu, tot atât de liric redată imposibilitatea dragostei, cu inversare de roluri… Poate, acele versuri: „Din prea multă iubire mă rugam”?

Referitor la a doua întrebare, legată oarecum de prima, nu pot să afirm că mă încadrez strict într-o cunoaștere filosofică. Pot aminti doar cuvintele lui Constantin Noica pentru că m-au obsedat multă vreme: „Dacă iubiți poezia sau muzica, pierderile, creșterile, curgerile, dacă vă plac geometria și rigoarea fără să vi se împietrească inima, dacă sunteți în stare de un dram de nebunie și un munte de măsură, veți întâlni filosofia.” Și cred că am întâlnit-o și nu am ocolit-o. Dar este doar o întâlnire! Metafizica născută din mirare în fața rânduirii acestei lumi… Așa se întâmplă, cu cât omul dobândește mai multe cunoștințe, cu atât are mai  multe lucruri nelămurite, își pune mai multe întrebări. Mirarea aceasta filosofică rezultă și din perceperea intensă a durerii, în urma căreia vin întrebările. M-am convins cu timpul că, prin acumulare de cunoștințe, de experiențe mai plăcute sau mai triste, vine momentul când îți ordonezi răspunsurile și îți faci o filozofie asupra vieții care este numai a ta și pe care o poți păstra în tine sau poți s-o faci cunoscută semenilor, prin una din formele artei. Cred în Dumnezeu și în Împărăția Lui, cred în dreptate, adevăr, iubire; în libertate, în fericire,  în lumină – spirit viu care coboară din soare și intră în contact cu spiritul nostru, cred!

Aristotel spunea la vremea sa că oamenii au început să filosofeze mânați fiind de „mirare”. Și așa este! Dacă ai ochi să privești cu atenție această lume, începi să te miri. Și te miri și te miri și te întrebi și răspunsurile vin, alteori  nu vin… Dar în tot ce facem și gândim trebuie să-l avem pe Dumnezeu în viața noastră. Nu trebuie să respingem nimic din ceea ce ar putea exista, fiindcă gândirea ne este atât de limitată! Libertatea și fericirea spre care tindem nu se pot obține decât prin iubire și dăruire; iubire față de aproapele nostru; iubirea care ne este însămânțată în suflet și pe care trebuie s-o îngrijim, ca această sămânță să ajungă să rodească. Cred că trebuie să ne străduim pentru a înlătura animalitatea, egoismul și barbaria din noi, ceea ce ar duce la o conviețuire normală de care avem atâta nevoie, iată în ce cred! Mai cred că trebuie să ne debarasăm de teama care ne-a însoțit și ne însoțește încă. Să devenim încrezători în forțele binelui, să fim curajoși, cu compasiune față de aproapele nostru, dar și față de departele nostru, de ce nu? și cu spirit de sacrificiu, așa cum ne învață Hristos, iar sacrificiul înseamnă renunțare în favoarea semenului tău, izvorâtă din preaplinul dragostei.

„Sus – un cer îndepărtat, albastru./ Sub mine un astru./ În mine – universul reflectat./ Infinitul – mister plin de mistere./ «Cerul cerului al Domnului este! »/ Moartea – printre ere,/ În mine – universul reflectat.” Cum explicați această înclinație specifică simbolismului, spre nostalgie și spre valențele fonice ale cuvântului, cu valoare terapeutică ce vă caracterizează?

Simbolurile în general, ne sunt necesare exprimării lucrurilor spirituale. Un poet simbolist pe care-l ador este Bacovia. După mine este un mare poet! Am găsit într-o revistă un articol în care se spune despre băcăuanul Bacovia că este «un ins epuizat prematur, că percepe timpul ca un bătrân, îmbătrânit de eșecuri și celibat prelungit, locuitor al unui târg de provincie dintr-o regiune cu climă aspră… pentru bătrâni, provinciali, «nordici» timpul trece greu, monoton și chinuit». M-a durut și m-a revoltat cumplit acest articol, acest mod de a gândi și a blama un mare poet român, simbolist. M-am consolat însă, cu caracterizarea lui Ion Caraion: «Bacovia are un instinct al poeziei mai puternic decât poezia lui, cu care obține arta.» Cred că m-a influențat în scrierea unor poezii. A scris poezia „Amurg”, amintind de Corbii poetului Tradem: „Trec corbii – ah, „corbii/ Poetului Tradem – /Și curg pe – noptat/ Pe-un târg înghețat…”

Fiindcă tot vorbim despre creație, despre poezie, permiteți-mi să divaghez puțin, să  întreb cine își mai amintește de talentatul poet craiovean Traian Demetrescu, care semna de multe ori cu pseudonimul literat Tradem? A fost cel care a recunoscut printre primii valoarea lui Eminescu și l-a caracterizat într-un vers „tu dulce-al poeziei Crist”. A scris poezia „Corbii”: „Pe plopii ninși/ Coboară corbii-n pâlc de doliu,/ Cernesc al iernei alb lințoliu,/ Și, triști, de foame par învinși…/ Cugetători,/ Privesc pe cer, privesc departe;/ Pe când un glas de vânt împarte/ Un cântec care dă fiori…

Pe atunci, invocând acest dialog al spiritelor, am scris poezia „Visul lui Bacovia”: „O floare, un gând, un poem/ Și-n mii de speranțe,/ Mii de cutezanțe/ Și visul poetului Tradem./ Ce glasuri interioare îmi sună!/ Ce voci! Mă-ngrozesc să le-ascult,/ Pe când apărând blânda lună/ Mă poartă în nopți de demult./ O floare, un gând, un poem,/ Vise mă fac să evoc./ Unul din ele invoc,/ Visul poetului Tradem”.

Am scris cândva și o poezie intitulată „Dragoste de Bacovia” care se termina cam așa: „Privea în sus și-mi arăta/ „corbii poetului Tradem”./ Corbi ce se duceau „pe pustii”, în amurg, „pe zări argintii”./ Râdea emoționat, vibrau în el „scântei de vis”/ sub cerul gri, deschis./ Am căzut în genunchi și-am început a-l implora:/ Maestre, atinge-mă cu pana ta!”

Cât privește nostalgia, melancolia versurilor mele, îmi permiteți a cita cuvintele lui Constantin Noica: „Melancolia este fericirea ce se hrănește din absențe.” Și această absență a persoanei iubite, pierdută pentru totdeauna, face loc momentelor de inspirație, de exaltare, de fericire a scrisului, ca o compensație a absenței, cu iluzia transformării ei în prezență. Andrei Pleșu spune că melancolia este un moment de înstrăinare, de izolare : „Privești ceva, ai vrea să-l iubești, dar nu poți, simți că între tine și el este o distanță pe care n-o poți diminua.” Câtă dreptate are!

A apărut cu ceva timp în urmă, „Jurnalul unei fete greu de mulțumit”, o carte scrisă de Jeni Acterian. În literatura română, jurnalul, se întâlnește la Mircea Eliade („Jurnalul adolescentului miop”), Camil Petrescu, Nicolae Steinhardt („Jurnalul fericirii”). Vavila Popovici ne propune „File de jurnal”, „Jurnalul unei veri”, dar și „Jurnal american”. Vă considerați o continuatoare a scriitorilor anterior menționați în ceea ce privește mărturisirea de sine, transpunerea imaginii propriei personalități reflectate ca o confesiune generată de anumite împrejurări de viață?

Unii și-au pus întrebarea dacă un jurnal al unui om anodin poate interesa cititorul. Ei bine, eu cred că da! Îmi place să scriu jurnale deoarece în jurnal ideile nu sunt expuse conform unui plan, ci ele sunt evocate de un peisaj, de o întâlnire cu un om, de o convorbire, de o lectură, etc. Contemplu, gândesc și reflectez. Reflecția deci, însoțește contemplația. Îți exprimi propriile gânduri și păreri și stârnești gândurile cititorului care intră într-un dialog al undelor cu scriitorul. Părerea lui Mircea Eliade era că cel ce scrie un jurnal, în măsura în care el încearcă să capteze măcar o parte din ceea ce vede și simte, trebuie să accepte riscul de a fi confundat cu un caiet de note sau cu fragmente autobiografice. Și totuși, a scris jurnale. Tolstoi spunea că jurnalul este o redare a realității. Eu accept ideea de a fi o redare a realității, dar ca să fie și literatură, cred că trebuie depășită într-un mod această realitate, trebuie transcendentalizată, dacă se reușește, bineînțeles…

Un jurnal se scrie dintr-o nevoie de destăinuire, de sinceritate pe care o are orice om; unii o fac verbal, alții în scris. George Călinescu spunea că este o prostie să scrii un jurnal, actualul critic Ion Simuț spune (am găsit un articol în „România literară”) că jurnalele ar trebui să stea în raftul doi sau trei, acolo unde le este locul. Sunt păreri și păreri, dar jurnalele se vând și se citesc cu mult interes. Ion Caraion spunea că Jurnalul poate avea capricii, lejerități, copilării, confesiuni și chiar indiscreții. Așa și este! Jurnale s-au scris și se scriu și rezistă și chiar au mare succes în comparație cu literatura de ficțiune. Consimt spuselor lui Marquez: „Nimeni nu-și va aduce aminte de tine pentru gândurile tale secrete. Cere-I Domnului tăria și înțelepciunea pentru a le exprima”.

 Suntem la capitolul memorialistică, „Albumul cu fotografii”. Ce a stat la baza realizării acestei cercetări a societății românești? Cât si cum v-ați documentat pentru a realiza un studiu atent prin care prezentați viața în complexitatea ei socială și psihologică?

„Albumul cu fotografii” este o carte editată în 1999, în care am folosit ca pretext literar fotografiile albumului de familie și este o lucrare memorialistică alcătuită din amintiri dragi, dureroase majoritatea, purtate în mintea și inima mea. Singura ficțiune este cel de al treilea copil (băiatul), spre a scoate în evidență mentalitatea tinerelor mame din acea vreme de a nu face copii (redată în romanul „Binele și Răul”).

Scriind toate cărțile la persoana întâia, am fost întrebată după citirea fiecărei cărți dacă este viața mea și am subliniat că m-am inspirat din realitate, dar am introdus si elemente fictive, spre a da o continuitate acțiunii, a face… literatură. Această carte însă, în mare parte nu este ficțiune, ci realitatea vieții pe care am trăit-o. Și nu este singura carte scrisă în acest mod!

 De unde provine dramatismul scrierii de față? Dacă ar fi să ne întoarcem în timp, care este fotografia ce vă este cea mai dragă din acest album?

 

 De unde provine dramatismul? Din viața pe care am trăit-o. Fotografia cea mai dragă este a soțului pe care l-am pierdut.

La ce lucrați în prezent ?

Am două cărți în lucru. Mereu am câte două cărți în lucru. Prima este un volum bilingv de versuri, a doua este o carte de amintiri, intitulată „Popasurile vieții”.

Cum arată viitorul?

Hm! Mult a fost, puțin a rămas! Pentru mine vorbind. Timpul vieții nu l-am chemat, mi s-a dat, nu-l alung, dar simt cum pleacă… Îmi pare rău, fiindcă va fi plin de evenimente. Cred că nu trebuie să ne speriem, fiecare generație a avut probleme noi, mai grele, mai ușoare, dar le-au trecut. Fiecare om trebuie să poarte în suflet credința în Dumnezeu. Cu ea va depăși mai ușor greutățile.

 Ce recomandare ați dori să le faceți celor care abia acum încep să scrie?

 

 Să iubească adevărul, să viseze mult, ori de câte ori realitatea din jur îi va obosi. Să citească mult și sistematic. Să caute valoarea în viață. Să-și facă bibliotecă și fișe pentru cărțile citite. Să scrie, dar să nu se grăbească să publice. Eu m-am grăbit, fiindcă am pierdut din timpul scrierii și acum îmi dau seama că ar fi trebuit să revizuiesc cu atenție textele și să fiu mai exigentă cu editarea lor.

Ce hobby-uri aveți?

 Am avut multe. Acum mi-a rămas doar muzica.

Cât de multă poezie există într-o reacție chimică?

O reacție chimică se prezintă ca un fenomen în urma căruia două sau mai multe substanțe puse în contact în anumite condiții, formează substanțe diferite, altele decât cele inițiale. Te minunezi când vezi că una pui și alta iese. În poezie folosim cuvinte din bogăția limbii, după gradul de afectivitate pe care-l avem fiecare, le alăturăm într-un mod, ele se atrag, se amestecă, explodează, uneori (ce mult așteptată este explozia cuvintelor!), formând idei și imagini pe care cititorul le gustă… Ne minunăm, uneori, pentru ce a ieșit. Se întâmplă să nu-ți mai recunoști gândurile care te-au însoțit. Poezia este, da, o alchimie, o  modelare în cuvinte, în fraze, în metafore a unei lumi care întocmai ca o reacție chimică, ne tulbură, ne mișcă, ne fascinează.

Pentru R.B.N. Press

Octavian D. Curpaș  – Senior Editor Ziarul Miorița USA

Phoenix, Arizona

Leave A Reply