ROMÂNIA BREAKING NEWS

Alege-ți plaja, nisipul, vântul și stânca (Supraviețuirea) de Vavila Popovici

SHARE
, / 481 1

 

Alege-ți plaja, nisipul, vântul și stânca

(Supraviețuirea)

 „Nu-i trândăvie viața, ci trudă și-alergare.”

 Serghie Sevici

    Viețuim, adică existăm. Despre viața noastră, Nicolae Iorga – istoricul care a pășit prin întreaga pădure a istoriei poporului român – spunea că ea este mărginită în timp, în spațiu, în putința de manifestare, că reprezintă așa de puțin, încât „trebuie s-o lărgim și s-o ridicăm cât se poate mai sus”. Echilibrul dihotomic al vieții – egalitate – non egalitate se realizează foarte greu în societate; inegalitatea în fața legii duce la abuz și corupție, ea se mărește și datorită factorului educațional; egalitatea de șanse oferită este și ea de multe ori nerespectată, așa încât spusele filozofului Johann Gottfried Herder (1744- 1803) devin valabile și uneori „poporul cel mai nobil își poate pierde noblețea; măduva îi este zdrobită în oase, și dorurile sale cele mai alese și frumoase sunt coborâte până la minciună și înșelăciune…”.

   Omul simte când viața își pierde demnitatea, când ea este pusă în pericol, și încearcă să supraviețuiască. Supraviețuirea poate fi de natură fizică sau psihică, poate fi de scurtă sau de lungă durată, poate fi individuală sau colectivă. Metodele de supraviețuire diferă. Ele pot fi necivilizate, precum cerșitul, hoția, prostituția etc., sau pot alege o cale demnă, civilizată. Oricum, cei ajunși în preajma fenomenului – fiindcă se poate numi fenomen – bombardați fiind cu factori de stres, sunt cuprinși de teamă – un sentiment extrem de neplăcut – de anxietate, uneori furie, frustrare, depresie, remușcare.

   Adeseori termenul de supraviețuire este folosit greșit de unii oameni cărora le place să se tânguie, confundând greutățile inerente ale vieții cu cele amenințătoare de înfrângere, moarte. Pe de altă parte, este tot atât de adevărat că ceea ce facem sau trăim zilnic, în aceste vremuri, constituie de cele mai multe ori acțiuni sau situații de supraviețuire și nu aparțin unei vieți normale, în care s-ar desfășura corect toate acțiunile noastre și ar avea răspunsul corect. De aceea, ne confruntăm cu trecerea în aria adevăratei necesități de supraviețuire imediată, uneori dobândită în scurt timp, alteori angajată pe un termen lung.

   Natura, cât și istoria, ne-a arătat și continuă să ne arate că cei care nu luptă, cei slabi pier. Legislații binevoitoare, milă, ideologie nouă, nu pot inversa această lege. Se poate obține o păsuire –bună și ea – dar nu o victorie. Se pune întrebarea: Cum trebuie acționat pentru supraviețuirea biologică, în mod barbar sau civilizat? O perioadă din istoria omenirii era în vigoare maxima: „La raison du plus fort est toujours la meilleure”(Dreptatea celui mai puternic este totdeauna cea mai bună) – primul vers din celebra fabulă a lui La Fontaine – Le loup et l’agneau (Lupul și mielul); de aici au derivat expresiile: „Forța primează dreptului” sau „Dreptul

pumnului”. În război, de exemplu, conta enorm forța fizică și numărul luptătorilor: Barbarii au răpus colectivitățile civilizate (țări, imperii), de cele mai multe ori prin forța numărului celor participanți la acțiune. Dar evoluția științei și civilizației din ultimul secol a schimbat radical situația strategică. Cea mai evidentă și totodată tristă manifestare a avantajelor științei o reprezintă capacitatea distructivă a armelor moderne cu care națiunile se apără sau sunt pregătite să atace.

   În prezent lumea e altfel! Se pare că a devenit valabilă logica lui Kant privind moralitatea, „Nu trebuie să ucizi” fiind un principiu, dar nu o lege morală, fiindcă nu întrunește atributul universalității, permițând și excepții, existând împrejurări când trebuie să ucizi, de exemplu într-un război. „Nu trebuie să furi”, dar când îți mor copiii de foame, te duci și furi o găină sau un porc din curtea vecinului, să-i poți hrăni. Faci un păcat, dar ai cugetul împăcat prin motivație. Și aceasta pentru că supraviețuirea, se spune, include eroismul, curajul și uneori sacrificiul. Iată cum principiile se pot schimba, legile morale rămân însă aceleași.

   Pentru a supraviețui – ni se atrage atenția – fiecare dintre noi trebuie să se adapteze noilor condiții. Și ceea ce era bun înainte – atitudine, pregătire, efort, număr – nu mai e acum nici adecvat, nici suficient. Nu se mai poate supraviețui „mioritic”, sunt de părere unii. Metodele vechi, tradiționale de supraviețuire ale înaintașilor noștri erau bune, astăzi ele nu mai sunt toate de mare folos. De exemplu, la sate oamenii lăsau casele descuiate, fiindcă oamenii se cunoșteau și pe ulițe nu pătrundeau străini. Astăzi pe șosele circulă și opresc în sate, tot felul de oameni, unii certați cu legile. Altădată – și aceasta cu puțini ani în urmă – trebuia să știi: să înoți, să mergi pe bicicletă și să scrii la mașină. În prezent e nevoie de alte învățături: limbi străine, meserii noi, șofatul, folosirea calculatorului. Supraviețuirea în viitor este condiționată de policalificare, de permanentă reorientare și adaptare, nu de clasica „meserie pentru viață”. Soluția pentru viețuire și dezvoltare durabilă este: muncă, muncă și iar muncă, făcută cu capul, dar, de data aceasta și cu inima. Numai astfel ne putem salva din sărăcie sau din mizerie.

   Șocul emoțional conștientizat al sărăciei sau inadaptabilității produs la nivel de gânduri, are o mare forță care poate deteriora efectiv fiziologia organismului; omul se poate îmbolnăvi și moartea-l vânează. De aceea, poate, omului i se cere astăzi să fie mai conștient ca oricând, prevăzător, responsabil, să nu alerge după satisfacerea instinctelor primare, pierzând timp și demnitate și acceptând compromisuri, nerespectând legile morale. Pentru aceasta omul mai are nevoie și de sprijin din exterior, adică de sprijinul societății în care trăiește, o societate cât de cât sănătoasă și nu una bolnavă! Însă, obligatoriu e nevoie de participarea și voința individului. Dacă tu nu vrei să lupți, să răzbești, nu te mai poate ajuta nimeni. Un om rațional și cu credință în Dumnezeu, nu poate refuza lupta.

   Când începi să vezi că viața pe care o iubești se deteriorează, că refugiul în muncă, în artă, în literatură nu se mai produce ca o tămăduire, că nu ești luat în seamă și nici răsplătit cum se cuvine, uneori și blamat, o răsplată, începi să te gândești la diverse căi de soluționare, de salvare a ființei tale, printre ele și emigrarea – la modă astăzi – ca o soluție pentru supraviețuire. Ea trebuie să fie, însă,  bine motivată conștiinței tale. Sunt unii care emigrează nu pentru a-și salva viața, nefiind în această situație, ci doar pentru a profita de unele avantaje materiale, neglijând partea cea mai importantă, cea a sufletului. Ce facem cu el? Nu ar trebuie gândită și cântărită bine această acțiune, puse în balanță toate avantajele și dezavantajele, pentru ca mai târziu să nu-ți reproșezi ție însuți pasul făcut? Oamenii la care partea sentimentală atârnă mai greu la cântar pot suferi toată viața în urma acestui pas făcut. Dacă ești un om rațional, luptător, puternic și în măsură să realizezi supraviețuirea în noul mediu, adaptându-te, atunci nu vei suferi și vei fi mulțumit că ai reușit să te salvezi, că ți-ai atins țelul, căci „o viață fără țel e o moarte timpurie”, spunea și Goethe. Este tot atât de valabil pentru un individ, cât și pentru o întreagă nație.

   De multe ori, ideea de supraviețuire ni se pare banală, dar ar trebui să-i acordăm o mai mare atenție. Importantă devine starea psihică în care ne aflăm, priceperea și abilitatea de a folosi o cale bună de supraviețuire din cele existente. Începi prin a-ți pune întrebări ție însuți, devii mai realist, învingi temerile, adopți o atitudine pozitivă, într-un cuvânt te antrenezi, până ți se inoculează această dorință de supraviețuire. Crezi sau ești sigur că ai găsit calea supraviețuirii. Urmează să te arunci într-o lume despre care știi poate prea puțin uneori, nu cunoști prea bine ce te așteaptă, cu ce șoc vei fi confruntat.

   Scriitorul și futurologul american Alvin Toffler (n.1928) ne spune că societatea dispune de mijloace prin care leagă generația actuală de cea trecută, acest simț dezvoltându-se prin cunoașterea istoriei, prin moștenirea acumulată în artă, muzică, literatură și știință, dar noi nu dispunem de mijloace similare pentru viitor, neavând o moștenire a lui; poate fi însă trezită o conștiință a viitorului, în scopul atenuării acestui șoc al lui, ocupându-ne de prevederi și găsirea unor soluții la problemele viitorului, pentru a putea dobândi deprinderea anticipării lor. Probabil factorul imaginativ trebuie dezvoltat în acest moment și pentru aceasta avem nevoie de îndrăzneală. „În lume necazuri veți avea; dar îndrăzniți. Eu am biruit lumea,” putem citi într-unul din cele mai frumoase capitole ale Evangheliei după Ioan. A îndrăzni înseamnă cu adevărat a dobândi curajul de a acționa. Există și riscul pe care trebuie să-l luăm în seamă, adică să fim conștienți că ne expunem unui posibil pericol. Dar nu riscăm imens dacă nu avem curajul unui risc?

      Viitorul ne preocupă. Femeia – filozof Hannah Arendt (1906-1975) spunea că „ceea ce face cu adevărat diferența dintre această generație și generațiile trecute, în toate țările, este hotărârea primei de a acționa, bucuria în acțiune, garanția de a putea schimba lucrurile prin eforturi proprii.” Și gândul m-a dus la cuvintele Fericitul Augustin: „Învață să-ți scrii durerile pe nisip și bucuriile pe stâncă”. Totul este, zic, să-ți alegi plaja, nisipul, vântul și stânca.

   Umanitatea își are mersul ei, înaintează oricum, iar noi trebuie să ținem pașii cu ea. În aceste condiții, poate oricine să-și pună întrebarea: Dar eu ce și cum trebuie să acționez? Răspunsul trebuie căutat în cuvintele lui Nietzsche, care propunea în drumul ascendent al omului, folosirea „propriilor picioare”. Filozoful și poetul francez Jean-Marie Guyau (1854-1888) în scurta sa existență, a avut un optimism care se apropia de cel al lui Nietzsche, dar, în plus, a avut și o mare sensibilitate, o adâncă iubire și înțelegere a omului. Vorbea despre puterea vieții și despre acțiune, numai ele putând rezolva o mare parte a problemelor gândirii. Considera că sacrificiul poate fi, în anumite cazuri, o extindere a vieții, preferând un elan de exaltare sublimă unor ani întregi de banalitate. „Părinții, spunea el, sunt cei care ne feresc de erorile în care ei au căzut, noi ferim descendenții noștri de erorile noastre, fiindcă în orice eroare există puțin adevăr și această mică parte de adevăr merge crescând, întărindu-se.” Să ne bizuim așa dar, mai întâi pe noi înșine, pe gândirea noastră, pe pașii noștri și apoi pe gândirea și pașii celorlalți oameni. Să fim călăuziți de sentimentul religios în tot ce întreprindem, întrucât el, acest sentiment, desemnează dependența, legătura reciprocă cu divinitatea. Minunate sunt cuvinte acestui filozof, de care oricine își va putea aminti cândva: „Dumnezeu este prietenul pururi prezent al primei și al ultimei ore, pe care-l vom regăsi chiar acolo unde ceilalți nu ne pot urma, până și în moarte. Cui să-i vorbim de ființele care nu mai sunt și pe care le-am iubit? Printre acei ce ne înconjoară unii abia își mai amintesc de ele, ceilalți nici nu le-au cunoscut…”.

  Filozoful grec Epictet (50 d. H – 135 d. H.) spunea că nu trebuie să ne temem de sărăcie, de exil, de închisoare sau de moarte, ci să ne temem de propria noastră teamă. Și pentru a nu ajunge să ne temem de propria noastră teamă, ne este necesară voința și stabilirea unui ideal, în așa fel ca viața să nu fie lăsată la voia întâmplării. Mi-au plăcut două fragmente din scrierile lui. Primul: „Viața la voia întâmplării este ca apa revărsată: tulbure, glodoasă, grea de răzbătut, vajnică, zgomotoasă și repede trecătoare”, cel de al doilea: „Viața orientată după un ideal este ca izvorul nesecat: curat, limpede, gustos, răcoritor, înviorător, căutat de toți, bogat și pururi fără de sfârșit”.

Vavila Popovici

Vavila Popovici

 

 

 

 

 

 Pentru R.B.N.Press

Vavila Popovici – Raleigh, NC

One Comment

Părerea ta contează

© Copyright 2012 - ROMÂNIA BREAKING NEWS - RBN Press