Exclusiv! Cum a reușit ucenicul Nicolae Grigorescu să picteze Biserica Mănăstirii Zamfira, în locul meșterului Gheorghe Tătărăscu

În comuna Lipănești, sat Zamfira, vizităm Complexul monahal al Mănăstirii Zamfira, situat  la numai 15 km nord de orașul Ploiești. Mănăstirea poartă numele jupâniței care, după moartea soțului ei, Manuil Apostoli, omul de încredere al domnitorului Constantin Brâncoveanu, a ridicat  o biserică pe moșia  donată în acest scop.

Zidirea bisericii din cimitir, purtând hramul Sfânta Treime, a fost terminată în 1743 de Smaranda, nora Zamfirei, și pictată în frescă, în stil naiv. Smaranda era fiica lui Ion Aga Bălăceanu și nepoata lui Șerban Cantacuzino, domnitor al Țării Românești (1678 – 1688).

O dată cu trecerea timpului, construcția s-a șubrezit. În anul 1850, mitropolitul Nifon, constatând starea lăcașului, a hotărât să zidească în apropriere o biserică mai mare. Lângă biserica înălțată de Mihai Eftimiu în stilul secolului al XIX-lea, sunt ridicate chilii și aduse maicile de la Schitul Roșioara de lângă Filipeștii de Pădure.

Construcția bisericii, s-a încheiat în 1856 și a fost sfințită la 8 septembrie 1857 cu hramul “Înălțarea Domnului“ și  “Sfântul Nifon“.

Lui Nicolae Grigorescu îi datorăm pictura în ulei a catapetesmei de lemn (lucrată în stil baroc) și pictura în tehnica fresco.  Moșia și conacul jupâniței Zamfira au fost lăsate mănăstirii.

Prin bunăvoința Maicii Nifona, dintr-un manuscris al Mănăstirii Zamfira  aflăm “povestea“ Maicii Marina… și a lui Grigorescu:

“Un ucenic zugrav  stătea într-o odăiță din casa unei maici și mesteca vopsele într-o ulcică de lut. Din când în când, maica, o copilă,  se apropia târșâind papucii și se uita cu luare aminte la îndemânarea tânărului.

Mănăstirea fusese dată în grija de zugrăvire a celui mai mare pictor – Tatărescu –întâiul,  poate, care se dusese în Italia să învețe acolo meșteșugul de-i zice artă, iar vopsirii tot el îi spunea  pictură.  Era cam bătrâior acest meșter renumit, cu toane și metehne, cum era tot omul în faimă și era chemat dintr-o dată printre atâtea mănăstiri bogate ca să le împodobească și pe la atâția boieri și negustori ca să păstreze  amintirea în culoare, încât la mănăstirea cea mică își lăsase ucenicii să întindă culorile, iar el avea să vină repede să facă obrazurile și mâinile icoanelor, când o putea mai târziu și altarul… Dar meșterul zăbovea să vină.

Gurile rele  tălmăceau întârzierea lui în altă parte, clevetind. Mănăstirea arăta înăuntru atât de ciudată, cu sfinți și sfinte, cu  îngeri și Heruvimi , dar fără mâini și fără fețe. Ucenicii isprăviră cât era destul lor să aștearnă pe zid și acum zburdau, numai cel tânăr întârzia pe schelă – când nu-l chemau să le arate abecedarul.

Acum copilițele învățaseră să buchisească și el le asculta de sus, pe scări, cum silabiseau pe ceasloave. Alteori se țineau să-i aducă flori și  găsea în ulcelele de lut pregătite pentru muncă mănunchiuri de flori de câmp, sau o creangă albă  de cais pe care nu se îndura s-o arunce.

Pe urmă rămânea   ceasuri întregi lucrând, uitând de soarele de afară, până ce întunecarea îi aducea aminte că a fost zi. Uneori, ușa mănăstirii scârțâia și o măicuță se ivea în pragul asfințitului și privea pereții unde lipseau capete și mâini și, ca să-și îndreptățească intrarea tulburătoare, întreba mustrător:

-Tot nu vine meșterul vostru bătrân, cel care știe să facă obrazuri? Ni s-a urât!

-Măicuță – uite aici ai cui să  să te închini, că îți seamănă ca o lacrimă. Credeai că noi, ăștia tineri, nu știm nimic?

Din intare răsună însă un glas:                     

-Ia să văd și eu, nelegiuiților! Apăi,  așa ne-a fost vorba?

Și un șipot de voci femeiești, ca un roi zumzăind: „A venit adevăratul meșter al icoanelor. Iaca na, a venit bătrânul cu o falcă-n cer.”

Ucenicii erau înlemniți de spaimă, într-adevăr, pictorul venise pe neașteptate, între două drumuri și înainta acum printre ulcelele de culoare, până la altar, răsturnând cu piciorul o cutie de lemn în care s-a spart o ulcică de lut cu vopsea  roșie și se apropie de singura sfântă din Altar care avea chip.

-Știați că nu e voie să se picteze fețele ?

-Știam…

-Atunci cum ați lăsat pe alt pictor să zugrăvească în locul meu?

-N- a fost nimeni, nu a fost nici un pictor, putem jura! […]

-Măicuță îi iei apărarea. Cum te cheamă? Elisabeta sau Aritina?  Ai ajuns și icoană!

Două fete tinere s-au roșit foc și au zbughit-o.

-Nicule, tu ai zugrăvit-o. Nu m-ai ascultat când am poruncit să nu pictați. Nici să nu mă mai ascultați, băiete! Cu mine nici nu ai să mai lucrezi.

-Meștere, ce atâta mânie – uite mă sui și șterg chipul și gata.

Dar glasul bătrânului a tremurat.

-Nu vreau asta. Chemați măicuțele înapoi, să fie de față la judecată.

Au venit maicile…Nicu stă gata să plângă, când bătrânul pictor îl apucă de umeri și cu o smucitură îl sărută pe obraz, zicându-i:

–Da, nu e nevoie de mine. Vă dați doar seama cine e ăsta. Neobrăzatul o să picteze și altarul…ca  pedeapsă.

Și cu puteri înzecite, de a doua zi, băiatul a început fățiș să picteze.

    Acum poruncea el, iar foștii tovarăși se supuneau în așteptare…. Dar din strădania copilandrului, altarul s-a ridicat ca un vis auriu […] De asemeni pe toate zidurile-au înflorit chipurille sfinte, cu priviri ce pătrund sufletul.

Și mai povește maica  Marina în manuscris :

Mi-a rămas în  minte și acum ochii negri ai lui Nicu, nu te puteai uita mult   la ei și era bun la inimă. Seara, după ce înceta lucrul, ne învăța – eram mai multe copile surori – să citim cu litere noi, iar fratele lui cânta din flaut.

Tânărul Grigorescu a semnat contractul la 16 iulie 1856 –  urmând să primească pentru pictarea catapeteasmei și a bisericii ( pereții  interiori)  500 de galbeni  “în patru rânduri”.

Hotărât să se respecte întocmai termenii impuși de contract, Nicolae Grigorescu   l-a învățat pe fratele său, Gheorghe (George, în povestea maicii Marina), să așeze fresca –  acea tencuială specială din câlți cu var vechi.

 Biserica Zamfira a fost pictată  între 1856 (16 iulie)  și 1857 (2 aprilie ). În ziua de 18 septembrie, de ziua nașterii Maicii Domnului, a fost sfințită, purtând două hramuri: “ Înălțarea Domnului“ și “Sfântul Ierarh Nifon“.

    În anul 1904,  mitropolitul Ghenadie, din dorința de a fi socotit ctitor nou, l-a angajat pe Toma Vintilescu să repicteze biserica, acoperind lucrarea lui Grigorescu.

   În toamna anului  1950, patriarhul Justinian a hotărât să înființeze în casele noi ale stareției ateliere de  țesături și cusături naționale. Timp de un an de zile, Gh.  Vânătoru și Vintilescu, sub îndrumarea Comisiei de pictură  de pe  lângă Patriarhie, au restaurat pictura.

  Prin decretul din 1958, dat de regimul comunist, maicile sunt obligate să părăsească Mănăstirea Zamfira. Enoriașii puteau folosi  biserica, ce avea acum preot de mir.

   În anul 1968, Monahia Jozefina Chirilă, stareță la Schitul Sfânta Maria din Techirghiol, este numită ghid la Mănăstirea Zamfira de patriarhiul Justinian. Sunt restaurate chiliile și readuse maicile care mai erau în viață. După cutremurul din 1977, în perioada 1977-1980 au loc lucrări de consolidare, dar și de  restaurare în interior.

În perioada 1986-1989, ne spune maica Anastasia, ghidul mănăstirii, pictorul restaurator Chiriac Ion a îndepărtat porțiunile repictate , fumul,  urmele de tencuială și tempera lui Gh. Vânătoru, apoi un alt strat de fum, pictura în ulei a lui Toma Vintilescu, iar de sub ultimul strat de fum a scos la lumină pictura executată de Nicolae Grigorescu.

În perioada 1976-1980 a fost reparată și biserica mică din cimitir. Pereții interiori au fost repictați în stil neobizantin. Din pictura originală s-a păstrat doar catapeteasma, care este de zid.

*Ce a fost ales din  manuscrisul de la mănăstire n- a văzut lumina tiparului până acum.

Surse de documentare:
-MANUSCRIS – Mănăstirea Zamfira    –  cu mulțumiri pentru Monahia Fanuria Berica (stareța Mănăstirii Zamfira)  și maica Nifona.
– Nicolae Petrescu– Redi,  Interviu cu maica Anastasia.
– Mihai Apostol, Mihail Vulpescu, Muzee și monumente prahovene, Ploiești, 1971.

Publicat de autor: Nicolae Petrescu – Redi / romaniabreakingnews.ro