ALBA IULIA…

ALBA IULIA…

„De unde sunt eu? Sunt din copilăria mea. Sunt din copilăria mea ca dintr-o țară.”

 Antoine de Saint – Exupery

   Căci cea mai de preț avuție pe care o avem în viață ne este copilăria, cea care ne îndeamnă spre cunoaștere și ne dă încredere în viață. Acum, copilăria mi se arată ca o prințesă îmbrăcată în straie  vălurite, translucide… Plecând din preajma mea cu multă vreme în urmă, plutește undeva în văzduh și uneori îmi vorbește de locurile prin care am trecut, îmi amintește…

   Din orășelul Bolgrad al Basarabiei noastre, în care am poposit pentru scurt timp, am plecat la Bălgrad (Cetatea Albă), numele mai demult al orașului Alba Iulia, oraș cu însemnătate istorică, situat pe malul stâng al râului Mureș, în podișul Transilvaniei – zonă centrală a țării noastre – vegheat de Munții Apuseni și de Carpații Meridionali, cu vestitele vârfuri Pătru și Șurianu ai munților Sebeșului. Revenisem de fapt în zona județului Alba, orașul Alba Iulia fiind la distanță rutieră de Câmpeni de numai 80 km.

   Pământul acestei părți de țară este traversat de numeroase cursuri de apă, binecuvântat cu pământ fertil, relief variat și păduri întinse. Cele mai vechi vestigii arheologice din acest teritoriu datează din Paleolitic. Înainte de cucerirea romană, în apropierea actualului oraș, exista localitatea dacică Apoulon. După cucerirea Daciei de către Traian, la începutul secolului al doilea d. H., o parte din Dacia a fost transformată  în provincie a Imperiului Roman. Orașul s-a numit Apulum, fortificația dacică preexistentă fiind extinsă. Ruinele zidului roman și ale porții sunt foarte bine conservate în prezent, existând „Traseul celor trei fortificații” din Cetate. După retragerea armatei și administrației romane la sud de Dunăre, sub împăratul Aurelian, în anul 271 d. H., fosta provincie romană a fost locuită de o puternică populație autohtonă, care a dus mai departe continuitatea poporului român în secolele următoare. În 1199 orașul apare din nou atestat, de această dată sub numele de Alba Iulia, iar mai apoi drept capitală a Principatului Autonom al Transilvaniei (1542-1690) după înfrângerea Ungariei de către turci (1526). Denumirea latină a orașului a fost tradusă în documentele medievale redactate în limba slavonă drept Bălgrad (Cetatea Albă), numele provenind de la culoarea albă a zidurilor cetății medievale, clădite din piatră, din latina „albus” și Iulia, de la cuvântul unguresc „gyula”. La sfârșitul epocii renascentiste, la curtea de la Alba Iulia a existat o adevărată dinastie de principi „apuseni” – Bathoreștii.

   În anul 1595 Mihai Viteazul a obținut două victorii importante împotriva Imperiului Otoman, prima la Călugăreni și a doua la Giurgiu, în urma lor încheindu-se pacea favorabilă Țării Românești și asigurându-se astfel, o anumită stabilitate în zonă, fapt care i-a permis voievodului cucerirea Transilvaniei și Moldovei, înfăptuind unirea tuturor teritoriilor locuite de populație de origine română. Astfel, Mihai Viteazu și-a făcut intrarea triumfătoare la Alba Iulia pe 1 noiembrie 1599, stabilind aici prima capitală vremelnică a tuturor românilor. A fost domnitor al Țării Românești (1593-1601), la care a alipit Transilvania (în 1599) și apoi Moldova (în 1600), devenind primul domnitor al celor trei țări românești unite, în condițiile în care principalele puteri ale vremii erau Imperiul German și cel Otoman.

   Un asemenea succes, o asemenea strategie, a stârnit invidia, nemulțumirea  dușmanilor săi externi și interni. „Dușmanii se repeziră asupra lui ca niște dihănii sălbatice, cu săbiile scoase. Ci unul dete cu sulița și-l lovi drept în inimă, iar altul degrabă îi tăie capul. Și căzu trupul lui cel frumos ca un copaciu, pentru că nu știuse, nici nu prilejise sabia lui cea iute în mâna lui cea vitează. Și rămaseră creștinii, și mai vârtos Țara Românească, săraci de dânsul”, așa este descrisă de către cronicarii români uciderea mișelească a lui Mihai Viteazul, la Câmpia Turzii, în 1601. Domnitorul a rămas în istoria românilor drept făuritorul primei uniri a celor trei țări românești, iar uciderea lui a lungit timpul de așteptare a următoarei Uniri.

   În Istoria românilor prin călători Nicolae Iorga amintește de faima lui Mihai Viteazul, punând retoric întrebarea dacă ar fi fost posibil ca un popor să se bată cu oastea care avea în mijlocul ei steagul dușmanului trimis din Constantinopol,  „fără dovada de energie națională încununată de succes și aureolată de glorie care e însăși domnia lui Mihai Viteazul?”

   Alba Iulia este un oraș cu o mare încărcătură istorică! Îmi amintesc cum învățătoarea clasei a treia, când eram încă niște gâgâlici, ne-a vorbit despre Horia, Cloșca și Crișan și ne-a dus să vizităm locul unde au fost executați Horea și Cloșca. Atunci am aflat, mai târziu am înțeles, momentele decisive ale luptei sociale și naționale ale poporului român din secolele XVIII și XIX care au inclus și județul Alba. Capii acelei răscoale din 1784 au fost încarcerați la Alba-Iulia, cercetați, duși sub strictă pază militară, în celule separate: Horea la Poarta a III-a a cetății, Cloșca la Poarta a IV-a, iar Crișan în corpul principal de gardă, o clădire care se afla în incinta Catedralei Ortodoxe, și apoi executați în mod barbar: Horea și Cloșca au fost torturați cu cruzime, trași pe roată în 1785, după ce Crișan, știind ce-l aștepta, s-a sinucis în temniță, spânzurându-se cu nojițele de la opinci. Răscoala moților a fost considerată drept una dintre cele mai violente mișcări sociale din Europa acelei vremi, dar ea a marcat intrarea poporului nostru în epoca modernă, prin trezirea conștiinței naționale. Sunt unii istorici care au comparat‑o cu Revoluția Franceză de la 1789, cele două mișcări asemănându-se, fiind vorba de aceeași epocă istorică, ambele urmărind lichidarea feudalismului și amândouă caracterizându-se printr-o mare violență.

   Mai târziu, la 1 decembrie 1918, Alba-Iulia a fost locul unde Unirea Transilvaniei, Banatului, Crișanei și a Maramureșului cu România a fost decisă solemn de către Marea Adunare Națională de la Alba-Iulia. Atunci s-a desăvârșit Unirea Statului Național Modern Român. Prin această unire, după cea a Basarabiei și apoi a Bucovinei, s-a împlinit visul neamului românesc, unirea într-un singur stat al tuturor românilor.

    Aici, la Alba Iulia, amintirile pentru mine, sunt multe și destul de clare. Școala mea era la mare distanță de o casă nouă în care locuiam, probabil închiriată de Administrația CAM la care lucra tata, situată dincolo de Cetate și dincolo de un cimitir al eroilor. În drumurile pe care le făceam de la școală spre casă întârziam voit, oprindu-mă și făcând ochii mari la tot ceea ce descopeream. Treceam zilnic printr-una dintre cele patru porți ale cetății – poarta a III-a. Zidurile cetății aveau măreția lor, dar mie, la acea vârstă îmi păreau foarte înalte, reci, umede și mute. Nu-mi vorbeau fiindcă nu știam nimic despre ele. Dincolo de zidurile cetății erau dealuri blânde, șerpuiri și răsuciri de drumuri. Mă mai opream și priveam de aproape pietrele zidului cetății; descopeream porozități, priveam mușchiul verde catifelat, câte o urmă de pasăre sărită dintr-un copac și proiectată pe zidul cetății sau ivită din zborul spre cer al păsărilor…

   Despre atât de impresionanta Cetate bastionară Alba Carolina  am aflat mult mai târziu. Construită ca un sistem de apărare împotriva turcilor, cât și pentru consolidarea puterii habsburgice în teritoriile ocupate, era una dintre cele mai impresionante fortificații de acest gen din sud-estul Europei, ridicată între anii 1714-1739 la ordinul lui Carol al VI-lea de Habsburg. Zidurile ei construite din cărămidă și din piatră luată de la ruinele cetății romane, se întind pe kilometri întregi și au grosimi impresionante. Forma fortificației este de tip stelat – Vauban (după numele arhitectului francez) cu bastioane la colțuri, cu porți baroce, iar intrarea se face prin cele 6 porți monumentale, frumos decorate, unice în arhitectura militară europeană, dintre care patru sunt decorate cu statui și reliefuri. Din punct de vedere al amplasamentului, cetatea a fost ridicată peste alte două fortificații mai vechi, respectiv castrul roman al Legiunii a XIII-a Gemina și cetatea medievală Bălgrad. Se spune că 20.000 de iobagi români au lucrat la construcția cetății, lucrările de zidărie și pietrărie fiind făcute de muncitori și meșteri italieni, iar lucrările speciale de sculptură la porțile cetății și bastioane, realizate de o echipă de la Viena. Bogăția și varietatea decorului plastic oferă un caracter unic cetății, în rândul fortificațiilor de acest profil din Europa. Între zidurile ei s-au desfășurat evenimente de cea mai mare importanță pentru istoria poporului român. După intrarea pe traseu, în partea dreaptă se pot vedea ruinele Porții de Sud a Castrului Roman și o parte din zidurile fortificației romane construită începând cu anul 106 d. H. Istoria este foarte interesantă, castrul s-a construit pentru cantonarea unei Legiuni dislocată din Vindobona (actuala Vienă) și pentru a păzi ținutul aurifer și drumul de transport al aurului către Roma. Migrațiile succesive au determinat retragerea armatei romane, în jurul anului 271-275 d.Ch. Populația autohtonă a trăit împreună cu veteranii legiunilor care au primit pământ stabilindu-se în zonă și au ținut împreună piept populațiilor migratoare.

   Zilnic plecam singură spre școala care era la distanța de aproximativ un kilometru. Distanța îmi părea enormă. Pe atunci, fiecare potecă avea mărimea unei străzi, pe care pașii mărunți și mici o străbăteau în continuă căutare și uimire. Iernile erau blânde în această parte a țării, verile călduroase, toamnele lungi. Și totuși, de câte ori mă întorceam de la școală,  întunericul parcă mă ajungea din urmă. Mă cuprindea o teamă că trebuia să trec prin poarta cetății de piatră, cu liniștea și întunericul ei intens. Eram așa de mică și din lumina încă existentă a zilei, dintr-o dată intram în întunericul și răcoarea porții pe care o traversam; alteori din lumina puternică a soarelui – în umbra zidurilor reci. Rareori eram însoțită de o colegă care locuia în drum spre casa noastră, dar, de cele mai multe ori eram singură. După ce părinții mă învățaseră drumul, mama a spus că trebuie să mă descurc singură. Aproape de casă traversam un cimitir al eroilor, părăsit. Descoperisem acolo unele morminte a căror capace din beton erau date puțin la o parte și puteam zări sicriele din lemn putrezite și oasele din sicrie. Curiozitatea copilului era atât de mare, încât mai zăboveam lângă acele morminte, uitându-mă atent, pe timpul zilei, la ceea ce era înăuntrul lor. A fost primul meu contact cu existența morții și mi se părea ceva de domeniul fantasticului. Nu îmi era teamă, străină fiindu-mi la acea vârstă, imaginea suferinței vreunui om care părăsește viața. Păstram secretul descoperirii mele, mă duceam de câte ori puteam să revăd acele schelete, gândind că într-o zi se vor îmbrăca cu carne și haine și vor ieși de acolo. Mai târziu l-am înțeles pe Emil Cioran care juca fotbal în cimitirul Rășinari-ului, cu groparul, un om vesel cu care se împrietenise, folosind în loc de minge câte un craniu. „De câte ori nu i-am ținut companie groparului! Nici nu-ți închipui cât de adânc mi s-au întipărit în minte toate imaginile astea…” mărturisea Cioran. Avea credința că acest fapt a avut un efect în subconștient, moartea devenind o obsesie pentru el în viață. Se poate! „Întreaga mea viață a stat sub semnul morții”, mai spunea Cioran. Nu m-am gândit niciodată la această posibilitate, dar‚ îmi amintesc că pe caietele mele din clasele de școală erau scrise versurile lui Vlahuță din poezia Din prag: „Nu de moarte mă cutremur, ci de veșnicia ei!” Bunica a citit și mi-a spus, cu glasul ei blând, că nu este bine să se gândească un copil la așa ceva și nici să nu mai pronunțe cuvântul „moarte” vreodată.

   În cimitir, primăvara, văzusem pentru prima oară în viața mea oi și miei zburdând printre  morminte, păscând iarba. Găsind în drum excrementele lor, îmi amintesc că am scos din ghiozdan un caiet, am rupt o foaie și am strâns biluțele mici și negre și i le-am dus bucuroasă mamei, strigându-i: „Mama, am găsit măsline-n cimitir!” Noroc că nu mă tentase să gust din ele! Era în timpul războiului și o auzisem pe mama spunând că nu se mai găsesc măsline…

   Deși iernile erau blânde, întruna din serile de iarnă, trecând prin cimitir spre casă și fiind întuneric, deoarece școala avea programul după amiaza pentru copiii claselor mici, începuse dintr-o dată să ningă viscolit. Fulgii de zăpadă mă prinseseră în vârtejul lor și amețisem. Am scăpat din mână ghiozdanul și cu mânuțele înghețate, nu-l mai puteam prinde din zăpada așternută. Frigul m-a cuprins, am început să strig și am avut norocul că servitoarea ieșise din casă și venind în întâmpinarea mea mi-a auzit strigătul și m-a ajutat să ajung acasă.

   Verile, în schimb, erau fermecătoare, căldurile suportabile. Nu am trăit la țară, să fiu binecuvântată de natură în copilărie și atunci încercam să o descopăr, să merg eu spre ea… Iubeam deschiderea cerului, iubeam florile și alergam spre o poiană, pe un deal de la marginea orașului, plin de mireasma proaspătă a ierburilor; un miros sălbatic și pur îmi năvălea în nări, pe când seara se lăsa liniștită și greierii își începeau cântul. Acolo găseam o floare gingașă care se numea „Sângele voinicului” (Negritella rumba). Căpșorul meu țesuse povestea cu un făt-frumos care se luptase cu zmeii pentru a scăpa omenirea de Rău… Făt-frumos fusese rănit, sângele se scursese pe câmpul de luptă la apusul soarelui, iar a doua zi dimineața, flori roșii cu un parfum deosebit, au răsărit în acel loc și floarea s-a numit „Sângele voinicului”. Nădăjduiam pe atunci, în lungile mele plimbări făcute pe câmpul de la marginea orașului, să găsesc printre flori, un Făt-frumos, așa, precum în basmele pe care mi le citiseră – mama, tata. Mergeam deseori în poiana descoperită, culegeam flori de câmp și alergam să prind fluturi. Floricelele de culoare roșu carmin, de departe păreau niște picături de sânge; găseam maci roșii cu petale mătăsoase, romanițe albe, albăstrele, gălbioare, pălăriuțe și mă întrebam cine le-a dat o formă atât de frumoasă, cine le-a colorat așa de diferit și mă bucuram de lumina risipită în culorile florilor. Mirosul discret al ierbii și al florilor de câmp îmi umpleau plămânii mici de copil… Tata îmi improvizase o  plasă de prins fluturi, fiindcă îi spusesem cât erau de frumoși: imaculați, colorați în splendide culori diafane, valsând în aerul din jurul meu. Mă împiedicam de ierburile mari urmărind câte un fluture, cădeam și râdeam de câte ori eram păcălită. Fluturele zbura, se oprea pe câte o floare sau un fir de iarbă, își strângea aripile, apoi le desfăcea și relua zborul. Orice zbor îmi părea ceva serafic, zborul fluturelui mai mult ca cel al păsării, îmi sugera starea angelică, pe care o presupune orice imagine suitoare spre cer. Le urmăream zborul până la dispariție. Unii se așezau cuminți pe câte o floare și mă duceam spre ei tiptil și parcă mă vedeau și zburau… Alergam din nou după ei. Mă mai loveam la mâini sau la picioare de câte o piatră rătăcită printre ierburi, dar nu-mi păsa. Voiam să prind fluturele! Cel galben zburase, urmăream unul albastru, mai albastru și mai frumos ca cerul. Se întâmpla să-l prind în plasa improvizată. Gingășia, fragilitatea fluturelui prins îmi producea totuși o senzație de vinovăție. Mâinile mele erau atât de mari față de trupul său, încât îl lăsam puțin să se zbată, timp în care-i puteam privi plăpândul trup, frumoasele aripi, apoi îi dădeam drumul. Odată curiozitatea m-a determinat să-i prind aripile între degete. M-am minunat văzând praful fin colorat care-mi rămăsese pe degete, i-am dat drumul și am văzut că nu mai avea putere să zboare; sentimentul de vinovăție, de milă mi-a răvășit sufletul. De unde să fi știut că acel praf care de fapt era constituit din mici, foarte mici solzișori, pleacă atât de ușor de pe acea aripioară care avea transparența aerului? Întrebam cine i-a colorat așa de frumos și auzeam spunându-mi-se: „Doamne, Doamne!”. Și atât! Cine cunoștea pe atunci legile fizice ale luminii care determinau aceste minunate culori?… Nu am mai repetat încercarea. Mai târziu, nu mai țin minte în ce clasă, la științele naturii eram sfătuiți de profesori să prindem fluturi și alte insecte, să le înfigem acul în trup, să facem așa-zisul „Insectar”. În acele momente mi-am amintit de fluturii după care alergasem și tare mă mai miram că oamenii maturi, cei care ne învață cum să fim buni, corecți etc., nu se gândesc la inimile acelea mici pe care le au fluturii…  Dar câte amintiri nu s-au legat de flori și de fluturi și mai târziu! Nu am uitat nici panta lină a acelui deal, îmbrăcat în mătasea verde a ierbii, pe care mă rostogoleam spre vale, la plecare spre casă.

   Întruna din zile când mă întorceam de la școală cu acea colegă care locuia prin apropiere, mă cuprinsese bucuria că aveam cui spune povestea zămislită pentru acele flori „Sângele Voinicului”, descoperite în poiana din apropierea casei și am început să-i povestesc, ajungând bine înțeles și la sfârșitul poveștii, imaginându-mi întâlnirea cu Făt-frumos… Fetița a ascultat și la urmă mi-a spus: „No, dragă, tu ești cam bolândă!” Venisem din alt oraș, din altă parte a țării și nu știam ce înseamnă acest cuvânt, dar mi s-a părut, după tonul fetiței, că suna urât și nu am mai scos nici un cuvânt până ne-am despărțit. Chiar regretasem destăinuirea… Când am ajuns acasă, m-am dus drept în bibliotecă unde era un dicționar a lui Șăineanu și m-am uitat să văd ce înseamnă acel cuvânt: „Nebun, smintit, nerod, prost”. Era mai mult decât o înjurătură! Cât eram de mică, mi-am dat seama imediat că nu toate gândurile pot fi mărturisite și mai trebuie să știi cui i le mărturisești… Începeam să intuiesc necesitatea refugiului din fața unor ființe lipsite de sensibilitate. Ca atare, hotărâsem să mă duc tot singură în poiană și să vin acasă, cu gândurile zăvorâte. Cred că pe atunci începuseră să apară zorii poeziei în sufletul meu de copil.

   Voi mai găsi floarea mea preferată, cu lujerul subțire, înalt, în vârful căruia apar florile roșu-carmin și care-și deschid gurițele, buzele roșii pentru a primi un sărut? Frumusețea culorii, perfecțiunea formei, gingășia siluetei, mirosul discret dăruit cu generozitate văzduhului și… o parte din copilărie rămasă pe acele meleaguri!

                                                                           ***

   În cetate existau și Pavilioanele Bisericii Ortodoxe. Părinții dăruiseră o mică orgă pe care o aveau, unui preot al acelei Biserici și el îmi dăduse o cărticică de rugăciuni pe care am păstrat-o mult timp, până când a trebuit să renunț la multe lucruri, unele nespus de dragi. Îmi scrisese pe ea să ascult de sfaturile mamei și ale tatălui meu, inspirat de una din cele zece porunci: „Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta, ca bine să-ți fie ție și să trăiești mulți ani pe pământ”. Am regretat într-un fel dispariția acelei orgi, fiindcă îmi plăcuse sunetul ei, dar era prea greu pentru mine să încerc să manevrez acel instrument.  Preotul ne-a dus, pe mine și pe părinți, să vizităm Pavilioanele și Catedrala Încoronării, cunoscută acum și sub numele de Catedrala Reîntregirii – simbol al unității noastre naționale, realizată prin actul din 1918, unire după care românii au dus un trai bun, viața era frumoasă și țara întreagă era cuprinsă de un mare avânt patriotic, de o dorință puternică de a face ceva concret pentru Românie Mare. Preotul ne-a vorbit și noi ascultam în tăcere. Eram, îmi amintesc, copil ascultător pe atunci, interesată de frumoasele povești, care se înscriseseră în istoria neamului nostru. Poate era și meritul preotului care explica și le spunea părinților, cuvinte pe care tata mai târziu, le repeta de multe ori: „Doamne, să nu pierdem „tezaurul” sufletului de român!”

  Catedrala a fost construită în anii 1921-1922, în partea de vest a cetății Alba-Iulia, cu o arhitectură inspirată de biserica domnească din Târgoviște, înscrisă în curentul romantic inițiat în arta românească. În anul 1922 a avut loc la Alba Iulia ceremonia oficială de încoronare a regilor României Mari, Ferdinand I și Maria, moment care a consfințit importanța istorică a orașului și rolul de capitală istorică.

   Preotul ne-a istorisit cum au decurs acele momente în curtea  bisericii și de cum am intrat în biserică,  pridvorul deschis cu arcade mari, iconostasul, mobilierul, stranele realizate din lemn de stejar, cu motive decorative de inspirație brâncovenească, totul părea maiestos. De o parte și de alta a intrării erau portretele suveranilor României Mari – regele Ferdinand I Întregitorul și cu soția sa – Maria.

   De curând am citit discursul pe care la ținut MS Regele după semnarea actelor care oficializau Marea Unire : „Cu inima plină de bucurie vă salut, domnii mei, ca pe solii frumoasei Transilvanii. Fiți binecuvântați în incinta acestui palat care trăiește și el cel mai mare eveniment din istoria modernă a României! Ați adus cu dumneavoastră nu numai dorul acum împlinit al câtorva milioane de suflete, ci și inimile lor. La primirea frățească și cordială pe care v-am făcut-o ați putut simți cum pulsul țării-mamă cunoaște același ritm cu al dumneavoastră.

Chiar dacă Unirea tuturor românilor reprezintă o necesitate istorică, înțeleasă de toate inimile patriotice de dincoace și de dincolo de Carpați, de la Nistru până la Tisa, totuși destinul a avut nevoie și de instrumentele lui: oameni care au ținut sus steagul idealului național și i-au insuflat poporului spiritul românesc, i-au întărit voința, i-au oțelit brațul, pentru ca, în ciuda tuturor vijeliilor epocii, corăbioara românității să ajungă la țărmul dorit.

Astăzi, când în fața noastră se află realizat mărețul edificiu al unității naționale – edificiu pe care l-a început Mihai Viteazul – , eu îmi dau tributul de recunoștință tuturor celor care, pretutindeni unde se aud cuvinte românești, și-au pus în serviciul idealului național sufletul lor și forța lor…”.

                                                                             ***

      Era în anul 1943. Serbarea de sfârșit de an. Învățătoarea mă îmbrăcase în costum de înger. Aveam aripi și trebuia să dau din mâini în timp ce mă mișcam în ritm de dans și îmi plăcea acest rol. Îmi spusese că sunt un înger, dar eu mă vedeam fluture, fiindcă rochița făcută din hârtie creponată era de culoare albastră și avea aripi mari ca cele ale fluturelui… Mi-a dat și o poezie s-o învăț și s-o recit. M-au ajutat să-mi debrac costumația de înger, și m-am trezit dintr-o dată în fața scenei, cu cortina trasă în spatele meu, cu o adunare mare de părinți și… am început să recit. Ceea ce îmi amintesc din poezie este doar un fragment: „Tu, Răducu lui tătucu, de ce plângi? Șterge-ți năsucul, tu, Răducu lui tătucu…” Era în timpul războiului, tatăl copilului murise pe front și îi vorbea de undeva din ceruri… În liniștea din sală, dintr-o dată am auzit hohote de plâns și nu înțelegeam de ce plâng mamele… Intonasem frumos spusele tatălui, cunoscând prea bine cum poate vorbi un tată copilului său, dar nu realizam că îi vorbise din ceruri… Mai târziu am înțeles contextul în care fusese scrisă acea poezie: al Doilea Război Mondial începuse în septembrie 1939 cu invadarea Poloniei de către Germania, atrăgând în conflict Franța, Anglia și Commonwealth-ul. Uniunea Sovietică anexase partea de răsărit a Poloniei în 1939 și declanșase un război separat cu Finlanda, atacată la rândul ei de Germania Nazistă în 1941. Statele Unite ale Americii  intraseră în conflict la sfârșitul acelui an 1941, după Atacul de la Pearl Harbour. După eliberarea Basarabiei și Bucovinei, la 22 iunie 1941, unitățile române, operând sub comandament general german, au luat parte la bătăliile din  Crimeea, Caucaz, la Cotul Donului și Stalingrad. Pierderile din rândul militarilor români – morți, răniți și dispăruți în anul 1941 au fost foarte mari, lor adăugându-se pierderile de la sfârșitul anului 1942 și începutul anului 1943 (războiul sfârșindu-se în 1945 cu înfrângerea puterilor Axei). Au pierit și militari și civili. Viețile și morțile dansau împreună și „în orice clipă unul dintre parteneri cădea la picioarele celuilalt”. Fuseseră mulți, foarte mulți învinși de moarte. Iată de ce izbucniseră în plâns mamele!

   La sfârșitul acelui an școlar părăseam frumoasa noastră Transilvanie, al cărei nume provine din latină, menționat pentru prima oară într-un document din secolul al XI-lea ca Ultra Silvam (deosebit de împădurit), plecând în cealaltă parte a țării, în Oltenia, în orașul Tg. Jiu.

 Pentru R.B.N. Press

 Vavila Popovici –  Carolina de Nord

(Fragment din cartea „Popasurile vieții”- în pregătire)