ROMÂNIA BREAKING NEWS

Home Posts Tagged "romani deportati"

romani deportati

,

Republicat din 13 Iun 2015 @ 15:55

SĂ NU NE RĂZBUNAȚI!

1941 – În noaptea de 12-13 iunie are loc primul val de deportări sovietice din RSSM și Nordul Bucovinei

Deportările din Basarabia și Nordul Bucovinei au fost o formă a represiunii politice puse în practică de autoritățile sovietice.

Primul val de deportări a început în noaptea de 12 spre 13 iunie 1941 (ora 2.30) și a cuprins teritoriile anexate de URSS de la România în iunie 1940. Urmau să fie ridicate 32.423 persoane, dintre care 6.250 să fie arestate, iar restul 26.173 de persoane – deportate (inclusiv 5.033 persoane arestate și 14.542 persoane deportate din RSS Moldovenească).

De obicei, o echipă formată din doi-trei militari înarmați și un lucrător al securității (NKVD) bătea la geamul casei, în plină noapte, luînd prin surprindere gospodarii. Într-un sfert de oră să fiți gata!, acesta era ordinul care li se dădea oamenilor cuprinși în spaimă de cele întîmplate, neînțelegînd unde merg și de ce. Deseori, printre cei care veneau să ridice oamenii se găsea și binevoitorul sau binefăcătorul care a denunțat familia și, astfel, ajuta NKVD-ul să depisteze elementele periculoase.

Deportaților le era permis să ia cîte 10 kg de fiecare persoană, numai că, de multe ori, tot ce era mai de preț sau mai util în bagajele celor deportați le împărțeau între ei cei care i-au ridicat în miez de noapte. Îndată, erau urcați în camioane sau chiar – în unele sate – în căruțe, fiind duși pînă la gara de trenuri.

În stațiile de cale ferată, membrii fiecărei familii erau separați în felul următor: capii de familii într-o parte, tinerii peste 18 ani în altă parte, iar femeile cu copii mici și bătrînii – aparte. A urmat îmbarcarea în vagoanele de marfă, cîte 70-100 persoane, fără apă și hrană.

Pe vagoane scria: Tren cu muncitori români care au fugit din România, de sub jugul boierilor, ca să vină în raiul sovietic. Ieșiți-le în cale cu flori! sau Emigranți voluntari.

În Basarabia, 90 vagoane au pornit din stația Taraclia, 44 vagoane – din stația Basarabeasca, 44 vagoane – din stația Căușeni, 48 vagoane – din stația Tighina, 187 vagoane – din stația Chișinău, 48 vagoane – din stația Ungheni, 83 vagoane – din stația Ocnița, 133 vagoane – din stația Bălți, 73 vagoane – din stația Florești, 40 vagoane – din stația Rîbnița, 38 vagoane – din stația Bolgrad, 103 vagoane – din stația Arțiz, 340 vagoane – din stația Cernăuți.

Drumul spre punctele de destinație a durat vreo două-trei săptămîni. Condițiile erau îngrozitoare. În plină vară, ei duceau lipsă de apă potabilă, fiecăruia revenindu-i doar cîte 200 grame de apă pe zi, iar de mîncare li se dădea doar pește sărat. La fiecare oprire a trenului, în cîmp se aruncau cadavre, care, fie că erau îngropate sumar, fie că erau lăsate ca hrană animalelor. Pe parcursul drumului, deportaților nu le-a fost acordată nici o asistență sau consultație medicală. Astfel, în vagoanele murdare și fără asigurarea celor mai elementare condiții sanitare s-au răspîndit diverse boli infecțioase și mulți suferinzi au decedat din această cauză. La unele gări feroviare, cîtorva persoane li se permitea să iasă pentru cîteva minute afară, la aer curat. Cineva era trimis după apă potabilă. În cazul tentativelor de evadare, imediat se dădea ordinul de împușcare, astfel că nu era nicio posibilitate reală de a scăpa din acel tren al morții.

Contingentul deportat era distribuit în felul următor: capul familiei, arestat, era izolat de soție și copii și dus în lagărul de muncă forțată, în GULAG. Ceilalți membri ai familiei erau trimiși în Siberia sau Kazahstan.

Cei deportați în Siberia sau Kazahstan, de la copil la bătrîn, erau repartizați la muncă în întreprinderile industriei silvice, în sovhozuri și în cooperative meșteșugărești. Pentru munca depusă nu erau remunerați echitabil, ci li se achita doar un minimum necesar pentru trai.

Dintr-un raport fragmentar al GULAG-ului din lunile septembrie-octombrie 1941 aflăm că, în toamna acelui an, deportații din RSSM au fost amplasați în RSS Kazahă (9.954 persoane), RASS Komi (352), regiunile Omsk (6.085), Novosibirsk (5.787) și Krasnoiarsk (470). În Kazahstan, deportații din RSSM se aflau în regiunile Aktiubinsk (6.195 persoane), Kîzîl-Ordînsk (1.024) și Kazahstanul de Sud (2.735), iar în regiunea Omsk erau dispersați în 41 de raioane.

Estimarea numărului de victime

Numărul celor deportați se ridică la peste 22.000 de persoane. După alte surse, numărul deportaților ar fi fost de 24.360, sau chiar de 30.000 de persoane.

12-13 iunie 1941: Deportari (Date de arhivă prezentate de Vasile SOARE în lucrarea „PREZENȚA ROMÂNILOR ÎN KAZAHSTAN – ISTORIE ȘI DESTIN”
Potrivit datelor de arhivă, în acea noapte, din Basarabia și nordul Bucovinei au fost ridicate de la casele lor 29.839 de persoane, dintre care 5479 au fost arestate („membri ai organizațiilor contrarevoluționare și alte elemente antisovietice”) și 24.360 au fost deportate.

Din acest total, doar din RSS Moldovenească au fost ridicate 18.392 persoane – 4507 „capi de familie” arestați (4342 din considerente politice și 165 cu dosare penale) și 13.885 persoane deportate.

În gările de unde au fost transportați, cei arestați au fost separați de familii și încărcați în eșaloane speciale. Ulterior, ajunși în lagăre, aceștia au fost supuși unor represiuni dure, mulți fiind condamnați la pedeapsa capitală pentru „activitate antisovietică”.

Deportarea din Basarabia și Bucovina s-a făcut cu vagoane de vite în Siberia și Kazahstan (pentru Chișinău au fost repartizate 1315 vagoane, iar pentru Cernăuți 340 vagoane).

Un raport din octombrie 1941 arată că în GULAG, la acea dată, „din RSS Moldovenească se află 22.648 de persoane, în colonii din RSS Kazahă (9954 pers.), RASS Komi (352), regiunile Omsk (6085 persoane, dispersate în 41 de raioane), Novosibirsk (5787) și Krasnoiarsk (470)”.

Românii deportați din Bucovina au fost incluși în statistică ca provenind din regiunile din vestul Ucrainei.

În Kazahstan, deportații români basarabeni au fost repartizați în colonii din regiunile Aktubinsk (6195), Kzâl-Orda (1024) și Kazahstanul de Sud (2735).

 

 (Surse: istoria.md,  romania-rusia.info/Deportari)

Redacția România Breaking News – RBN Press vă invită să vizionați tulburătoarele documentare și mărturii despre drama deportaților români din Basarabia:

Video – Deportarile romanilor basarabeni in Siberia (filme documentare, înregistrări de la dezbateri): 

Raportul secret: BASARABIA! Deportarile.(1)

Raportul secret BASARABIA! Deportarile (2 )

Video:Mărturii despre suferințele românilor basarabeni deportați în Siberia

*Mărturii despre suferințele românilor basarabeni deportați în Siberiasusținută joi, 05 noiembrie 2015, orele 17.00, la Curtea Brâncovenească

Video:Deportarile romanilor basarabeni in Siberia (film documentar). Marturii despre suferintele romanilor din Basarabia. Un film realizat de Fundatia Patintele Arsenie Boca si Fundatia Sfintii Inchisorilor.

Alte deportări și represiuni (continuare)…

6-7 iulie 1949: Deportari

(operațiune denumită conspirativ „IUG”/Sud), s-a făcut în urma Hotărârii Biroului Politic al CC al PC al URSS Nr. 1290-467cc din 6 aprilie 1949 „Cu privire la deportarea de pe teritoriul RSS Moldovenească a chiaburilor, foștilor moșieri, marilor comercianți, complicilor ocupanților germani, persoanelor care au colaborat cu organele poliției germane și românești, a membrilor partidelor politice, a gardiștilor albi, membrilor sectelor ilegale, cât și a familiilor tuturor categoriilor enumerate mai sus”.

Hotărârea, care prevedea „deportarea în Kazahstan, Asia Centrală și Siberia a 11.280 de familii cu 40.850 de oameni”, era însoțită de un act adițional în care se specifica decizia Guvernului Sovietic ca „deportarea categoriilor menționate să se facă pe vecie”, operațiunea să înceapă pe 6 iulie 1949, ora 02,00, și să se încheie pe 7 iulie 1949, ora 20,00.

Documente de arhiva indică participarea la desfășurarea acestei operațiuni a 4.496 de „lucrători operativi” ai Ministerului Securității de Stat al URSS, inclusiv aduși din alte republici, 13.774 ofițeri și soldați și a 4.705 activiști de partid din Moldova.

Au fost mobilizate 4069 autovehicule pentru asigurarea transportului intern a celor ce au fost ridicați și au fost pregătite 30 de eșaloane, respectiv, 1573 de vagoane de vite în care românii basarabeni deportați au fost transportați în Siberia (Ținutul Altai, regiunile Kurgan, Tiumeni și Tomsk) și RSS Kazahă (regiunile Aktubinsk, Kazahstanul de Sud și Jambul).

In fapt, au fost deportate 11.293 de familii – 35.796 persoane, din care 9864 bărbați, 14.033 femei și 11.889 copii. 7620 de familii au fost considerate „chiaburi”, iar celelalte acuzate de „colaborare cu fasciștii”, de „apartenență la partidele burgheze românești sau la secte religioase ilegale”.

De notat că acestor „deportați pe vecie” li s-au confiscat averile și li s-a interzis să-și ia cu ei bunuri materiale.

1 aprilie 1951: Deportari

Operațiunea s-a numit conspirativ „SEVER”/Nord și a fost pusă în aplicare în baza aceleiași Hotărâri a Consiliului de Miniștri al URSS Nr. 1290-467cc din 6 aprilie 1949 și Hotărârii Consiliului de Miniștri al URSS nr. 667-339cc din 3 martie 1951, care prevedea „deportarea de pe teritoriul RSS Moldovenească a membrilor sectei ilegale antisovietice a iehoviștilor și membrilor familiilor acestora, în total 5917 persoane”.

Acțiunea a început la ora 04,00 și s-a încheiat la ora 20,00 în aceeași zi. Au fost arestate și deportate în Siberia (reg.Kurgan) 723 de familii, respectiv, 2617 persoane (808 bărbați, 967 femei și 842 copii), în special acuzate de apartenență la secta religioasă „Martorii lui Iehova”.

La această operațiune au participat 546 de „lucrători operativi” ai Securității, 1127 ofițeri și soldați din Ministerul Securității, 275 ofițeri și soldați de miliție și 750 de persoane din cadrul organelor sovietice de partid din Moldova. Deportarea s-a făcut în două eșaloane, cu vagoanele care au ajuns la destinație la 13-14 aprilie 1951. Pe drum s-au născut câțiva copii și au murit câteva persoane bolnave.

1951: Deportari

Un proiect „strict secret” de Hotărâre a Președintelui Consiliului de Miniștri al URSS „Cu privire la strămutarea suplimentară de pe teritoriul RSS Moldovenească a chiaburilor, adepților sectelor ilegale ale iehoviștilor, inocentiștilor, arhangheliștilor, sâmbotiștilor, cincizeciștilor adventist-reformiștilor și membrilor lor de familie” prevedea deportarea a 5917 de persoane în aprilie 1953 în regiunea Kurgan din Siberia și RSS Kazahă, în conformitate cu Hotărârile Consiliului de Miniștri al URSS nr.1290-467cc din 6 aprilie 1949 și nr.667-339cc din 3 martie 1951.

In jur de 550.000 romani deportati intre 28 iunie 1940 și 1948
1940: Recrutările forțate pentru muncă în URSS

Prin Hotărârea nr. 39 din 9 august 1940, Consiliul Economic al Guvernuluii URSS a dispus „recrutarea în localitățile rurale ale Basarabiei a 20 de mii de muncitori”, iar la 28 august 1940 conducerii Chișinăului I s-au cerut „recrutări suplimentare în județele RSS Moldovenești”.

Rezultatul-până la 29 noiembrie 1940, din Basarabia organele sovietice au recrutat și trimis în diverse regiuni industriale ale URSS, inclusiv în Kazahstan, în bazinul carbonifer Karaganda, cca.56 mii de persoane de origine română. În locul lor, au fost aduși în Basarabia 13 mii de ofițeri NKVD și de armată, învațători din Ucraina, Rusia, Belarus, care au predat limba rusă obligatorie timp de un an. Acesta a fost începutul deznaționalizării provinciilor românești ocupate.

Unele surse indică faptul că, între anii 1948-1960, 196 mii de „moldoveni” au fost recrutați și trimiși la muncă pe șantierele sovietice.

1946 – 1947: Foametea provocată de Stalin

aproximativ 300.000 de români morți

„Trăim foarte greu, oamenii mor – mănâncă buruiene prin pădure, iar seara, întorcându-se acasă, mor pe drum. A murit aproape o jumătate de sat, iar statului nici că-i pasă…” (raionul Kotovsk).

„La noi foarte mulți au murit de foame și continuă și acum să moară. Oamenii mănâncă cai morți, țistari și alte scârboșenii. Zilnic mor câte 20-30 de oameni… (raionul Dubăsari).

„Oamenii merg legânându-se, ca beți, de foame. În multe sate au rămas casele pustii, pentru că stăpânii lor au murit de foame…” (raionul Sângerei).

„Poporul îndură o foamete chinuitoare, statul nu-și bate capul de asta, oamenii mor în floarea vârstei, dacă au scăpat de moarte pe front, mor acum de foame… zilnic mor câte 5-7 oameni, uneori și mai mulți, cadavrele stau împrăștiate pe drum…” (raionul Tiraspol).

„În satul nostru n-au mai rămas decât 30% din locuitori, iar ceilalți au murit și mor de foame, nici chiar pe front nu și-au pierdut viața atâția oameni…” (raionul Bălți).

„Trăim timpuri grele, încât oamenii mănâncă oameni. Sânt înmormântați câte 50 de oameni pe zi. Te prinde o mare groază – n-avem fărâmă de pâine și oamenii mor ca muștele…” (raionul Orhei).

„Bântuie o foamete de care nu s-a mai văzut. Oamenii mor ca muștele, pe zi ce trece mor tot mai mulți…” (raionul Bujor).

„De mare ce-i foametea, oamenii mănâncă pisici, câini, șoareci, cai și unii pe alții. Zilnic mor de foame 10-15 oameni, nici nu mai este unde să-i înmormântezi. Nu-mi mai ajung puteri să trăiesc așa și mai departe…” (raionul Vulcănești).

Relatări din cartea dlui Valeriu Pasat ” Calvarul. Documentarul deportărilor de pe teritoriul RSS Moldovenești. 1940-1940″, ROSSPEN, 2006, p.157-158

1956: Stramutari de populatie

prin trimiterile la lucrările de desțelenire a stepelor Kazahstanului demarate de Nikita Hrușciov în 1956 si trimiterea prin „detașamentele de komsomoli

1941: Lagăre de concentrare pentru prizonierii militari

Lagăre de concentrare pentru prizonierii militari: Cel mai mare a fost „Spassk nr. 99”, inființat in iulie 1941 pe structura Diviziunii Spassk a „Karlag”-ului NKVD, situat la 45 km de orașul Karaganda, pe teritoriul fostei Uzine de extracție a cuprului „Spassk”. Dintr-un total de 66.160 de prizonieri, 6.740 de prizonieri au fost de naționalitate română. La aceștia se adaugă un numar de peste o mie de prizonieri de alta naționalitate, care au luptat in Armata Română, având probabil cetațenia română la acea vreme (evrei, ucraineni, armeni, „moldoveni”). (Vasile SOARE : Prizonierii militari si civili romani detinuti in lagarele de concentrare staliniste de pe teritoriul regiunii Karaganda, Kazahstan, in perioada 1941-1950)

 

Publicat de România Breaking News – romaniabreakingnews.ro

,

Republicat din 14 Feb 2013 (rbnpress.info)

Georgius Pachymeres, De Michaele et Andronico Palaeologis

Georgius Pachymeres

(anul 1285) „37. Deoarece pirateria se întinsese pe mare, fiindcă flota <bizantină> fusese cu totul suprimată și cum se mai anunța încă și năvălirea sciților (=tătarilor), căci Terteres era incapabil să-i apere nu pe alții, dar nici măcar pe sine însuși, împăratul trimițând <curieri> poruncea ca locuitorii de pe țărmul mării care erau o pradă la îndemâna piraților să se retragă mai înlăuntrul țării ca de aici încolo să scape de primejdie.

Georgius Pachymeres 2

Iar pe cei ce locuiau înlăuntrul Traciei și Macedoniei, deoarece știa că năvălitorii îi vor cotropi dacă nu-i va opri cineva, ceea ce părea cu neputință în acest moment, i-a închis în fortărețele de acolo, care nu prezentau foarte mare siguranță. Iar pe vlahi (Blachis/Βλαχικον), care se întinseseră aproape de la marginea Constantinopolului până spre Bizya și mai departe, în mulțime fără număr, neam de oameni care se simțeau foarte bine în locuri greu de umblat și care se ocupau cu păstoritul, dar totuși erau obișnuiți și cu luptele, bănuindu-i de dezertare, căci, gândea împăratul, se vor alătura și ei năvălitorilor, hotărî să-i mute în Răsărit, pe țărmul din fața Bizanțului, dar să-i și sărăcească prin angarale, ca nu cumva să se trufească, încrezători în mulțimea și puterea lor. Și, pe de o parte, au fost păgubiți foarte mult, pe de altă parte au fost strămutați fără milă, <încât ei> socoteau mutarea nu mai puțin, ci mai mult dăunătoare decât angaralele. Căci vitele acelea și toată avuția, unele erau oferite la mulți pe preț de nimic, celelalte, dacă se mai și strămutau pe vreme de iarnă, // se prăpădeau atunci cu totul. Iar averea lor, parte era smulsă, iar ce rămânea se prăpădea în chip nefericit, încât ei să nu fie în stare să stea mult acolo, ci când nenorocirea va trece, să-și redobândească din nou patria, răscumpărându-și prin plata a multe monede de aur locuința.”

George Pachymeres sau Georgios Pachymeres, (1242 – 1310) a fost un istoric, jurist, filozof, poet, născut la Niceea.

Este considerat cel mai mare învățat bizantin din a doua parte a secolului al XIII-lea. Scriitor dificil de interpretat datorită stilului său arhaic, utilizând vocabularul homeric.

Pachymeres s-a născut la Niceea unde familia sa s-a retras după cucerirea Constantinopolului de către latini în 1204. După recucerirea Constantinopolului de către Mihail al VIII-lea Paleologul, Pachymeres s-a stabilit în capitală și a studiat dreptul. A devenit avocat al Bisericii și judecător al curții imperiale.

A avut o impresionantă activitate literară. Cea mai importantă realizare a sa este o istorie bizantină în treisprezece cărți. De asemenea, a scris lucrări de retorică, o introducere în filosofia lui Aristotel, o prezentare a operei lui Dionisie Areopagitul, poeme, o autobiografie.

A avut preocupări și în domeniul matematicii. Cunoștea cifrele indiene și a fost unul dintre primii care a rezolvat problemele de ecuații nedeterminate de gradul I. Tratatul Quadruvium prezintă un nivel ridicat al învățământului matematic din acea perioadă.

Lucrările lui  George Pachymeres

  • Συγγραφικαι ιστοριαι (Istorii compuse). Cronografie, se ocupă de perioada 1255-1308. Conține o știre importantă despre vlahii balcanici care, la 1285, se întinseseră până la la Byza, cetate din Tracia;
  • Quadruvium, a cărui primă parte conține un comentariu la Aritmetica lui Diofant.

Sursa traducerii: Alexandru Elian, Nicolae-Șerban Tanașoca, Izvoarele Istoriei României (Fontes Historiae Daco-Romanae). Vol. III. Scriitori bizantini (sec. XI-XIV), București, 1975 (pe www.dacoromanica.ro)

Sursa imaginilor: Georgius Pachymeres, De Michaele et Andronico Palaeologis (vol. II),  Bonn, 1835 (ediția lui Immanuel Bekker)

Publicat de romaniabreakingnews.ro / surse de documentare tiparituriromanesti ,  wiki/George_Pachymeres

Material republicat din 14 Feb 2013 (rbnpress.info)

,

baraganÎn noaptea de 18 spre 19 iunie 1951 s-a dat startul unuia din cele mai dure proiecte de epurare socială pe care l-a inventat regimul comunist. Peste 44.000 de oameni, bărbați, femei, bătrâni și copii fără deosebire, au fost siliți atunci să-și părăsească gospodăriile din Banat sau Mehedinți și să îndure vitregia exilului în deșertul de stepă al Bărăganului.

Deportările în Bărăgan au fost o acțiune de amploare de „dislocare” întreprinsă în anii 1950 de regimul comunist din România, cu scopul de a reloca forțat în Câmpia Bărăganului populația care locuia pe o rază de aproximativ 25 km de granița cu Iugoslavia, din județele Timiș, Caraș-Severin și Mehedinți, în urma conflictului izbucnit între Stalinși liderul comunist de la Belgrad, Iosip Broz Tito. Spațiul de 25 km de-a lungul frontierei iugoslave se întindea între satele Beba Veche (județul Timiș) și Gruia (județul Mehedinți), acoperind un număr de 203 localități. Au fost deportate și persoane de pe insula Ada Kaleh. În 1956 deportații s-au întors la locurile lor natale.

În acea noapte (18 spre 19 iunie 1951), care a rămas în memoria bănățenilor și nu numai drept “Rusaliile negre”, 12.791 de familii din 3 județe ale României (Timiș, Caraș-Severin și Mehedinți), însumând 40.230 de persoane, au fost îmbarcate în 2.656 de vagoane de tren și 6.211 de autocamioane cu destinația Bărăgan.
Unul din pretextele uneia din cele mai mari drame ale satului românesc a fost legat de asigurarea securității la granița cu Iugoslavia, în contextul răcirii relațiilor dintre regimul stalinist din România și cel comunist condus de mareșalul Iosif Broz Tito.

În contextul încordării relațiilor dintre România și Iugoslavia, exclusă în 1948 din Comintern, granița dintre cele două țări a devenit o zonă sensibilă pentru guvernul comunist de la București. Etniile prezente aici, în special în Banat, erau considerate drept „elemente cu un factor ridicat de risc”. Urmând modelul sovietic, a fost emis H.C.M. nr. 1.154 din 26 octombrie 1950, modificat prin H.C.M. nr. 344 din 15 martie 1951, care reglementa parțial problema stabilirii domiciliului obligatoriu pentru unele categorii de persoane, autorizându-se în acest sens Ministerul Afacerilor Interne. În document se prevedea că:

Ministerul de Interne va putea, pe cale de decizie, să dispună mutarea din centrele aglomerate a oricăror persoane care nu-și justifică prezența în acele centre, precum și mutarea din orice localitate a celor care, prin manifestările față de poporul muncitor, dăunează construirii socialismului în Republica Populară Română. Celor în cauză li se va putea stabili domiciliul obligator în orice localitate.

Această Hotărâre a Consiliului de Miniștri a creat cadrul prielnic desfășurării acțiunilor de deportare plănuite anterior. Aceasta urma să fie a doua mare deportare din istoria contemporană a României, după deportările din ianuarie 1945 când peste 70.000 de persoane, în special etnici germani, au fost deportați în Uniunea Sovietică. Spre deosebire de prima deportare, de această data s-a ales ca destinație stepa Bărăganului, o zonă subdezvoltată și foarte puțin populată. Din acest punct de vedere operațiunea coincidea cu o acțiune de colonizare a regiunii.

Planurile urmăreau, după cum s-a descoperit ulterior într-un document redactat în 1956 la Timișoara, „igienizarea Banatului” urmărea, în primul rând, curățarea etnică agermanilor, sârbilor, aromânilor. În al doilea rând se urmărea îndepărtarea a mai multor categorii sociale considerate periculoase de comuniști. Au fost vizați marii fermieri, marii proprietari de pământ, industriași, hangii sau deținători de restaurante, refugiați basarabeni (2998 de familii, adică 8477 de persoane) sau macedoneni, foști membri în forțele armate germane, cetățeni străini, rude ale refugiaților, simpatizanți ai lui Tito, persoane care colaboraseră în război cu inamicul, cadre militare, oficialități demise, rude ale contra-revoluționarilor și toți care i-au sprijinit, activiști politici și pentru drepturile cetățenești, foști oameni de afaceri cu legături în Occident, lideri ai grupării etnicilor germani.

A fost pusă în mișcare cea mai amplă acțiune de deportare din istoria contemporană a României, după deportarea germanilor din România în Uniunea Sovietică, întreprinsă în ianuarie 1945.

Un număr de 12791 de familii, respectiv 40320 de persoane, din 258 de localități situate în apropierea frontierei cu Iugoslavia, în actualele județe Timiș, Caraș-Severin și Mehedinți, au fost ridicate din căminele lor și deportate în Bărăgan. Au fost duși români, germani, sârbi, bulgari, refugiați din Basarabia și Nordul Bucovinei, aromâni.

Oamenii, inclusiv femei gravide, bătrâni, bolnavi, copii mici, au fost îmbarcați în vagoane de vite și duși în Câmpia Bărăganului.

După un drum cu trenul, care a durat două săptămâni, au fost debarcați în Bărăgan, pe câmpul liber, departe de orice altă așezare omenească, și li s-a ordonat să-și ridice case. Terenul fusese parcelat cu plugul și fiecare parcelă avea un țăruș cu placă cu număr de casă. Astfel, în vara și toamna anului 1951, în regiunile Ialomița și Galați, au luat ființă 18 localități noi (prevăzute în anexa H.C.M. nr. 337/1954), care erau, în ordine alfabetică: Brateș, Bumbăcari, Dâlga, Dropia, Ezerul, Fundata, Lătești, Măzăreni, Movila Gâldăului, Olaru, Pelican, Răchitoasa, Rubla, Salcâmi, Schei, Valea Viilor, Viișoara și Zagna (în raioanele Călărași, Brăila, Călmățui, Galați, Slobozia, Lehliu și Fetești).

O statistică a capilor de familie deportați după naționalități pentru cele 18 localități de deportare din Bărăgan dădea următoarele cifre:

Localitatea Români
bănățeni
Basarabeni și
bucovineni
Macedoneni
(aromâni)
Germani Iugoslavi Alții
Pelican 222 105 0 0 0 0
Ezerul 126 163 30 69 26 0
Olaru 272 163 0 169 74 11
Dropia 211 120 0 76 0 20
Fundata 72 183 49 79 38 0
Viișoara 161 178 20 186 32 16
Dâlga 191 149 47 134 45 0
Lătești 40 190 0 120 119 73
Movila Gâldăului 70 70 0 110 0 101
Răchitoasa 120 142 44 309 40 31
Valea Viilor 147 103 0 148 225 74
Salcâmi 290 112 0 108 0 57
Brateș 172 116 194 119 20 0
Zagna 180 155 58 193 27 0
Măzăreni 288 78 72 69 8 0
Rubla 147 39 11 246 8 0
Bumbăcari 104 88 27 123 48 0
Schei 170 32 0 147 57 0
Total 3069 2153 552 2405 775 409

 

deportati-baraganCetățenii supuși deportărilor erau cuprinși în trei mari grupe.

În prima categorie intrau funcționari epurați, militari deblocați, liber-profesioniștii.

A doua categorie, cea mai numeroasă, era constituită din cetățeni originari din Basarabia și din Bucovina de Nord, din cetățeni de origine macedoneană, chiaburi, cârciumari, foști industriași sau moșieri.

Din cea de-a treia grupă făceau parte cei care avuseseră la activ o condamnare pentru o infracțiune politică sau trecerea frauduloasă a frontierei sau pentru o infracțiune de drept comun gravă, precum sabotajul economic, delapidarea sau tâlhăria.

În urma deportărilor în Bărăgan, 1.731 de deportați, printre care 175 de copii, au murit în perioada 1951-1956.

baragan1După o perioadă de provizorat și denumiri temporare, cele 18 „comune speciale“ pe care le-au format deportații în Câmpia Bărăganului s-au numit Dropia, Pelican, Ezerul, Olaru, Măzăreni, Zagna, Rubla, Schei, Bumbăcari, Brateș, Fundata, Viișoara, Dâlga, Salcâmi, Valea Viilor, Răchitoasa, Movila Gâldăului, Lătești și făceau parte din raioanele Călărași, Brăila, Călmățui, Galați, Slobozia, Lehliu și Fetești.

Conform revistei Historia, în 1956, după eliberarea deportaților, aceste comune au devenit „domicilii obligatorii“ pentru deținuții politici „recalcitranți“ care își executaseră anii de condamnare și erau trimiși aici pentru „supliment de pedeapsă“. În 1964, după grațierea generală, casele au fost demolate, pământul a fost arat și, astfel, urmele au fost șterse.

În 1990, la Timișoara a fost înființată Asociația Foștilor Deportați în Bărăgan.

Asociația Foștilor Deportați în Bărăgan, din Timișoara, împreună cu Asociația Foștilor Detinuți Politici, din Turnu Severin, și-au asumat printre altele și rolul de administrare a memoriei deportării prin editare de cărți, arhivare de documente, instalarea de monumente și organizarea periodică de simpozioane și comemorări.

În anul 1996, la comemorarea a 45 de ani de la deportare, Asociația Foștilor Deportați în Bărăgan a ridicat Monumentul Deportării, amplasat în Parcul Justiției din Timișoara.

O altă acțiune întreprinsă de Asociația foștilor deportați în Bărăgan a fost să construiască, în incinta Muzeului Satului Bănățean din Timișoara, o replică fidelă a unei case de pământ bătut, acoperită cu paie, așa cum au fost obligați deportații să-și construiască în plin câmp. Casa este compusă din 2 încăperi – cameră de locuit și bucătărie – mobilate cu puține lucruri, asemeni cu acelea pe care oamenii dislocați peste noapte au reușit să le ia cu ei.

Surse de documentare:

Publicat de România Breaking News – RBN Press / romaniabreakingnews.ro

,

O delegație a Senatului din Republica Kazahstan, condusă de senatorul Serik Akylbai, președintele Comisiei Juridice din Parlamentul Republicii Kazahstan, vizitează România. Delegația a sosit miercuri, 4 martie, în București și a efectuat o vizită la Ministerul Afacerilor Externe, prilej cu care a fost abordată  situația comunității românești din Kazahstan.

Comunitatea românească din Kazahstan, alcătuită din aproximativ 20 000 de persoane (după aprecierile oficialilor), este formată din români care au fost strămutați la sfârșitul sec. XIX – începutul sec. XX.  În context, a fost menționat faptul că în Republica Kazahstan trăiesc aproximativ 130 de etnii, care se bucură de aceleași drepturi și obligații ca orice alt cetățean. Totodată, a fost evidențiată atenția pe care statul o acordă identității culturale, lingvistice și spirituale a tuturor comunităților etnice din această țară și a fost subliniat rolul de punte suplimentară pe care îl reprezintă minoritățile naționale în consolidarea relațiilor bilaterale.

Ministrul delegat, Angel Tîlvâr, a solicitat sprijinul complementar al statului kazah, alături de cel al Departamentului Politici pentru Relația cu Românii de Pretutindeni, în legătură cu desfășurarea activității “Școlii Duminicale Mihai Eminescu” din Karaganda, precum și susținerea Lectoratului de limba română de la Universitatea de Stat din Karaganda.

Vă prezentăm mai jos comunicatul MAE DPRRP cu privire la întâlnirea menționată:

Data:04.03.2015

Ministrul delegat pentru relațiile cu românii de peste hotare, Angel Tîlvâr, a primit miercuri, 4 martie 2015, o delegație a Senatului din Republica Kazahstan, condusă de senatorul Serik Akylbai, președintele Comisiei Juridice din Parlamentul Republicii Kazahstan.

În cadrul întrevederii, ministrul delegat a prezentat proiectele Guvernului României în legătură cu realitățile obiective înregistrate în comunitățile românești din afara granițelor, accentuând importanța pe care statul român o acordă acestora și susținerea pentru afirmarea și păstrarea identității etnice, lingvistice, religioase și cultural. A arătat, de asemenea, că România a demonstrat, prin politicile publice adoptate, că reprezintă un model în legătură cu protejarea si afirmarea identității specifice a tuturor persoanelor aparținând minorităților naționale.

Delegația parlamentară din Republica Kazahstan a vorbit despre comunitatea românească, alcătuită din aproximativ 20 000 de persoane, strămutate la sfârșitul sec. XIX – începutul sec. XX. În context, a fost menționat faptul că în Republica Kazahstan trăiesc aproximativ 130 de etnii, care se bucură de aceleași drepturi și obligații ca orice alt cetățean. Totodată, a fost evidențiată atenția pe care statul o acordă identității culturale, lingvistice și spirituale a tuturor comunităților etnice din această țară și a fost subliniat rolul de punte suplimentară pe care îl reprezintă minoritățile naționale în consolidarea relațiilor bilaterale.

Șeful delegației, Serik Akylbai, a prezentat părții române elementele instituționale ale Adunării Generale a Popoarelor din Kazahstan și a amintit organizarea celui de-al cincilea Congres al Liderilor Religiilor Mondiale în Republica Kazahstan.

Ministrul delegat a solicitat sprijinul complementar al statului kazah, alături de cel al Departamentului Politici pentru Relația cu Românii de Pretutindeni, în legătură cu desfășurarea activității “Școlii Duminicale Mihai Eminescu” din Karaganda, precum și susținerea Lectoratului de limba română de la Universitatea de Stat din Karaganda.

 dprp.gov.ro

Despre românii din Kazahstan

Inedit! Un român bătrân din Kazahstan merge cu Tricolorul la Alba-Iulia

VIDEO: La vârsta de 80 de ani, un basarabean din orașul kazah Karaganda își îndeplinește visul vieții sale: în Ziua Națională a României ajunge la Alba-Iulia, capitala Unirii. Vasile Rusnac are 80 de ani, iar două treimi din viața sa le-a trăit în Kazahstan. În anul 1954 a fost mobilizat în armata sovietică. După trei ani și jumătate de serviciu militar, îndemnat de niște prieteni, el a plecat să muncească într-o mină de cărbuni de lângă Karaganda. A lucrat acolo 32 de ani, până la vârsta de pensionare… (Sursa video: Timpul.md)

PREZENȚA ROMÂNILOR ÎN KAZAHSTAN – ISTORIE ȘI DESTIN
Vasile SOARE, Ambasadorul României în Kazahstan
Potrivit datelor statistice, în Republica Kazahstan, țară fostă sovietică din Asia Centrală, unde conviețuiesc cca.120 de naționalități, la recensământul din anul 1999, în grupa etnică români/moldoveni s-au înregistrat 20.054 de persoane, din care 594 de persoane s-au declarat români si 19.460 – „moldoveni”. Majoritatea acestora provin din regiunile istorice românești Basarabia, Bucovina de Nord, Sudul Basarabiei și astăzi trăiesc dispersat în regiunile din nordul Kazahstanului, ceea ce face să fie treptat asimilați de populația locală.
Dacă istoria altor popoare care au ajuns să trăiască în Kazahstan este oarecum cunoscută, despre românii basarabeni, bucovineni și transnistreni nu se cunoaște aproape nimic la nivelul societății kazahstaneze de astăzi. În această țară încă circulă teoria învechită tipic sovietică, potrivit căreia românii și „moldovenii” sunt două popoare distincte. Acest lucru se datorează în opinia noastră politicii staliniste, de deznaționalizare și mascare a unor adevăruri istorice, promovată cu decenii în urmă în spațiul URSS. O altă teorie care a circulat în perioada sovietică și care se moștenește și astăzi în tot spațiul fostei Uniuni, inclusiv în Kazahstan, este aceea că „moldovenii” sunt „țigani”. După lungi căutări am aflat că acest neadevăr, această „confuzie”, s-a răspândit prin poemul lui Pușkin „Țiganii”, care a devenit foarte cunoscut în literatura rusă, respectiv sovietică, fiind și subiect de examene în școli.

NOTĂ: Aflat în exil în Basarabia, în iulie – august 1821 poetul rus a vizitat localitatea Dolna. Fascinat de o șatră de țigani dintr-un sat din apropiere, satul Iurceni, Pușkin le dedică poemul „Țiganii”, (publicat în 1824), „o poveste cu iubiri și răzbunări”. Poemul începe cu următoarea strofă:

„Țiganii în gloată zgomotoasă
Prin Basarabia migrează,
Pe malul râului, ei astăzi
În șatre zdrențăroase înnoptează”.

Pentru a combate aceste teorii și pentru a face lumină în problema „migrației” românești în spațiul ex-sovietic, mi-am propus să identific etapele prin care au ajuns să trăiască conaționalii noștri în Kazahstan și, în general, în întreaga Uniune Sovietică, apelând la literatură, istorie, date din arhive, diverse articole de presă publicate, mărturii vii ale unor supraviețuitori ai istoriei sovietice recente, originari români care trăiesc astăzi în Kazahstan. Iată rezultatele:


CUM AU AJUNS ROMÂNII ÎN KAZAHSTAN?

I. La sfârșitul sec. XIX-inceputul sec. XX. Date din arhivă și însemnări ale unor lingviști și istorici din Kazahstan indică apariția în jurul anului 1890 în sudul Siberiei și nordul Kazahstanului a primelor „colonii pentru strămutați din raioanele cu populație deasă a regiunilor europene ale Rusiei”, unde erau aduși în mod organizat, dar și voluntar, țărani care nu primiseră pământ de la stat. In aceste colonii au ajuns și țărani din Bucovina de Nord (Cernauți, Noua Suliță), din majoritatea județelor Basarabiei, din Herson,Tiraspol, Nikolaev, Ismail, care atunci se găseau în componența Imperiului Țarist.

Între 1906-1914, în timpul reformelor agrare ale Guvernului Țarist condus de Stolâpin (dupa revolutia taraneasca din 1905 din Rusia), cateva mii de țărani români basarabeni au fost transmutați în sudul Siberiei (zona Omsk, raionul Kutuzovka) și Nordul Kazahstanului (zona Aktubinsk), unde li s-au repartizat pământuri. În anul 2006, am vizitat regiunea Aktubinsk și am întâlnit, după lungi căutări, urmași ai acelor țărani basarabeni, care astăzi trăiesc în această regiune. Ei mi-au relatat din povestirile părinților despre drumul lung, de 6 luni, parcurs cu carul cu boi de țăranii basarabeni până în Kazahstan, despre „surpriza neplăcută” pe care au avut-o aceștia când în loc de „pământurile roditoare promise” au găsit întinderi pustii, despre condițiile extreme în care au trăit în primii ani (și-au săpat bordeie în pamânt), climă siberiană, lipsa hranei etc. În reg.Aktubinsk din nordul Kazahstanului, românii basarabeni au fondat atunci câteva sate, fiecare avand zeci de familii – Basarabka, Novosergheievka, Ciornovodsk, Bogoslovka, Ilinca, Kara-Hobda etc, în care și astăzi mai trăiesc urmași ai lor-familii precum: Capstrâmb, Cerempei, Cristinoi, Cumpaniță, Lazu, Mânză, Mârza, Muntean, Racu, Țărus. Am vizitat aceste sate izolate și am fost plăcut surprins să văd cum mica comunitate din această regiune încă păstreză limba română/graiul moldovenesc și obiceiurile tradiționale.

II. Valurile de deportări
După cum se cunoaște, Pactul Ribbentrop-Molotov a avut consecințe tragice pentru populația româneasca din Basarabia, Bucovina de Nord, Ținutul Herța și sudul Basarabiei. Anexarea acestor provincii românești la URSS la 28 iunie 1940 a fost urmată de măsuri represive și de deznaționalizare a românilor basarabeni și bucovineni de către regimul stalinist – deportări în masă și trimiteri la muncă forțată în Siberia și Kazahstan în anii 40-50 a zeci de mii de persoane, de unde unele nu s-au întors nici până astăzi.

1. 12-13 iunie 1941– Potrivit datelor de arhivă, în acea noapte, din Basarabia și nordul Bucovinei au fost ridicate de la casele lor 29.839 de persoane, dintre care 5479 au fost arestate („membri ai organizațiilor contrarevoluționare și alte elemente antisovietice”) și 24.360 au fost deportate. Din acest total, doar din RSS Moldovenească au fost ridicate 18.392 persoane – 4507 „capi de familie” arestați (4342 din considerente politice și 165 cu dosare penale) și 13.885 persoane deportate. În gările de unde au fost transportați, cei arestați au fost separați de familii și încărcați în eșaloane speciale. Ulterior, ajunși în lagăre, aceștia au fost supuși unor represiuni dure, mulți fiind condamnați la pedeapsa capitală pentru „activitate antisovietică”. Deportarea din Basarabia și Bucovina s-a făcut cu vagoane de vite în Siberia și Kazahstan (pentru Chișinău au fost repartizate 1315 vagoane, iar pentru Cernăuți 340 vagoane). Un raport din octombrie 1941 arată că în GULAG, la acea dată, „din RSS Moldovenească se află 22.648 de persoane, în colonii din RSS Kazahă (9954 pers.), RASS Komi (352), regiunile Omsk (6085 persoane, dispersate în 41 de raioane), Novosibirsk (5787) și Krasnoiarsk (470)”. Românii deportați din Bucovina au fost incluși în statistică ca provenind din regiunile din vestul Ucrainei. În Kazahstan, deportații români basarabeni au fost repartizați în colonii din regiunile Aktubinsk (6195), Kzâl-Orda (1024) și Kazahstanul de Sud (2735). Personal, am întâlnit în ultimii ani mai multe persoane originare din Basarabia care au fost deportate în Kazahstan în 12-13 iunie 1941. Astăzi, acestea trăiesc în regiunile Aktubinsk, Karaganda, Akmola, Jambul, Kzâl-Orda, păstrându-și limba, tradițiile și obiceiurile. Însă, urmașii acelor români basarabeni, de vârstă sub 40 de ani, deja nu mai vorbesc românește, cunosc vag evenimentele anilor 40 și cum au ajuns părinții și bunicii lor în Kazahstan. Aceasta, datorită faptului că, până în prezent, subiectul deportărilor din Basarabia și Bucovina a fost unul închis, comparativ cu cel al deportărilor altor popoare (lituanieni, letoni, estonieni, ceceni și alte popoare din Caucaz, polonezi, ucraineni, coreeni etc) despre care s-a scris în presă și publicații de specialitate dupa 1990.

2. Deportarea de la 6-7 iulie 1949 (operațiune denumită conspirativ „IUG”/Sud), s-a făcut în urma Hotărârii Biroului Politic al CC al PC al URSS Nr. 1290-467cc din 6 aprilie 1949 „Cu privire la deportarea de pe teritoriul RSS Moldovenească a chiaburilor, foștilor moșieri, marilor comercianți, complicilor ocupanților germani, persoanelor care au colaborat cu organele poliției germane și românești, a membrilor partidelor politice, a gardiștilor albi, membrilor sectelor ilegale, cât și a familiilor tuturor categoriilor enumerate mai sus”. Hotărârea, care prevedea „deportarea în Kazahstan, Asia Centrală și Siberia a 11.280 de familii cu 40.850 de oameni„, era însoțită de un act adițional în care se specifica decizia Guvernului Sovietic ca „deportarea categoriilor menționate să se facă pe vecie„, operațiunea să înceapă pe 6 iulie 1949, ora 02,00, și să se încheie pe 7 iulie 1949, ora 20,00. Documente de arhiva indică participarea la desfășurarea acestei operațiuni a 4.496 de „lucrători operativi” ai Ministerului Securității de Stat al URSS, inclusiv aduși din alte republici, 13.774 ofițeri și soldați și a 4.705 activiști de partid din Moldova. Au fost mobilizate 4069 autovehicule pentru asigurarea transportului intern a celor ce au fost ridicați și au fost pregătite 30 de eșaloane, respectiv, 1573 de vagoane de vite în care românii basarabeni deportați au fost transportați în Siberia (Ținutul Altai, regiunile Kurgan, Tiumeni și Tomsk) și RSS Kazahă (regiunile Aktubinsk, Kazahstanul de Sud și Jambul). In fapt, au fost deportate 11.293 de familii – 35.796 persoane, din care 9864 bărbați, 14.033 femei și 11.889 copii. 7620 de familii au fost considerate „chiaburi”, iar celelalte acuzate de „colaborare cu fasciștii”, de „apartenență la partidele burgheze românești sau la secte religioase ilegale”. De notat că acestor „deportați pe vecie” li s-au confiscat averile și li s-a interzis să-și ia cu ei bunuri materiale.

3. Deportarea de la 1 aprilie 1951. Operațiunea s-a numit conspirativ „SEVER”/Nord și a fost pusă în aplicare în baza aceleiași Hotărâri a Consiliului de Miniștri al URSS Nr. 1290-467cc din 6 aprilie 1949 și Hotărârii Consiliului de Miniștri al URSS nr.667-339cc din 3 martie 1951, care prevedea „deportarea de pe teritoriul RSS Moldovenească a membrilor sectei ilegale antisovietice a iehoviștilor și membrilor familiilor acestora, în total 5917 persoane”. Acțiunea a început la ora 04,00 și s-a încheiat la ora 20,00 în aceeași zi. Au fost arestate și deportate în Siberia (reg.Kurgan) 723 de familii, respectiv, 2617persoane (808 bărbați, 967 femei și 842 copii), în special acuzate de apartenență la secta religioasă „Martorii lui Iehova”. La această operațiune au participat 546 de „lucrători operativi” ai Securității, 1127 ofițeri și soldați din Ministerul Securității, 275 ofițeri și soldați de miliție și 750 de persoane din cadrul organelor sovietice de partid din Moldova. Deportarea s-a făcut în două eșaloane, cu vagoanele care au ajuns la destinație la 13-14 aprilie 1951. Pe drum s-au născut câțiva copii și au murit câteva persoane bolnave.

romanii_din_Kazahstan_Asociatia_Dacia

Surse:dprp.gov.roromaniidinkazahstan.info prin România Breaking News

Surse foto:astana.mae.rodprp.gov.ro

,

A fost deportată de mică în Siberia, împreună cu familia, iar acolo a uitat limba și cultura românească.

Iar când a revenit acasă peste câțiva ani, nimeni nu voia s-o primească la școală, pentru că deportații erau priviți cu alți ochi. Mai mult, casa de la Durlești în care trăia cu familia până în anul 1949 a fost transformată în școală, iar ei nu aveau nici măcar dreptul să se apropie de ea. Acestea sunt doar câteva dintre momentele pe care și le amintește Nadejda Pascal din Durlești despre perioada deportării. Acum, peste zeci de ani de la chinul și durerea pe care a suferit-o, femeia nu doar că vorbește limba română foarte bine, dar și scrie poezii despre calvarul prin care au trecut basarabenii în timpul deportărilor.

Nadejda Pascal, trecută de 70 de ani, spune că n-a uitat nimic din perioada pe care a trăit-o în Siberia. A fost obligată să părăsească Moldova când avea doar șase ani și a revenit deja când împlinise 13. Femeia a înțeles că perioada deportărilor este parte din viața ei și a acceptat acest fapt, însă nu și durerea și regretele. Motiv pentru care a început să le înșire pe foaie, astfel încât noile generații să afle prin ce greutăți au trecut strămoșii lor ca să-și păstreze identitatea, limba și cultura în locuri unde era interzis să gândești diferit, darămite să vorbești în limba natală.

Nici până în prezent nu se cunoaște exact de ce familia Pascal a fost deportată, însă printre cauzele posibile ar fi faptul că dețineau mai multe hectare de pământ, aveau boi, cal și casă în centrul orășelului Durlești.

Treziți de înjurături și de lovituri în poartă

Totul s-a întâmplat în vara anului 1949. Pe 5 iulie, puțin după miezul nopții, în casa familiei Pascal au dat buzna patru soldați – trei ruși și un reprezentant de la „selisovetul” din Durlești. Din spusele femeii, militarii au început să bată zgomotos cu armele în poartă și să înjure fără rușine. În doar câteva secunde, aceștia au intrat abuziv în casă și au început să orbească membrii familiei cu lanternele.

„În casă eram șase persoane – mama și cinci copii. Tata se ascundea într-o râpă care se afla în apropiere de casă de trei zile. El a auzit că în următoarele zile trebuiau să fie reținuți capii familiilor mai avute. Nimeni nu se gândea că ei vor deporta în Siberia familii întregi”, mărturisește Nadejda.

Fosta deportată își amintește că soldații au mers în beci să bea vin și să mănânce, iar maică-sa le-a spus copiilor să fugă. „Ne-am ascuns la o rudă, desculți și doar cu cămășile de noapte pe noi. Am stat ascunși toată noaptea, iar a doua zi a venit și tata. Între timp am aflat că mama și sora cea mai mare trebuiau să fie deportate. Se auzea că îi împușcă pe cei care fug, iar oamenii ne spuneau să ne predăm singuri. Într-un final, tata a decis să ieșim și noi, ca să ne putem găsi mama și sora”, precizează Nadejda.
Dormeau pe podea și erau nevoiți să suporte foame și frig
Nadejda Pascal ține bine minte în ce condiții mizerabile erau transportați oamenii în Siberia. Femeia spune că mii de moldoveni au fost duși la stația de tren din Ghidighici și urcați în vagoane în care, anterior, erau transportate doar animalele. Nu erau scaune, iar oamenii au mers câteva săptămâni într-un adevărat infern. „După ce am ajuns în Siberia ne-au repartizat mai multe familii în câteva încăperi, unde bătea vântul și ploua. Toți dormeam direct pe podea, pentru că nu aveam ce așterne jos. Chiar a doua zi după ce am ajuns acolo, tata și frații au început să lucreze. La început nu aveam ce mânca și ei aduceau de la lucru tot ce le cădea sub mână – boabe de grâu, ciuperci și altele”, își mai amintește fosta deportată.

Familia Pascal în timpul anilor petrecuți în Siberia

Mama și sora Nadejdei Pascal au ajuns într-o zonă a Siberiei, iar ea, tata și cei trei frați au nimerit în alta. Abia după câteva luni familia s-a reunit. „După ce ne-am adunat toți împreună, eu și cu un frate mai mare am început să mergem la școală, iar toți ceilalți membri ai familiei munceau din greu pentru ca să avem ce mânca. Mai târziu am cumpărat o oaie și aveam lapte, iar iarna mama ne făcea mănuși și ciorapi din lână”, mărturisește cu lacrimi în ochi femeia.

Nadejda Pascal și-a petrecut toată copilăria în Siberia, tot acolo și-a făcut și cea mai mare parte din studii

În toată perioada care s-au aflat acolo, deportații erau monitorizați de un reprezentant al Uniunii Sovietice, care avea grijă ca aceștia să se supună ordinelor și să nu fugă.
Străini la ei acasă
Nadejda Pascal s-a întors acasă pentru prima dată în anul 1955. Fiind o elevă foarte bună la școală, sovieticii i-au permis să meargă într-o excursie de o lună în Moldova. Din spusele femeii, Moldova i s-a părut raiul pe pământ în comparație cu Siberia. „Am venit la o rudă. Am mâncat harbuji și multe dulciuri. Când plecasem de aici eram foarte mică și nu mai țineam minte cât de frumos poate fi acasă. Tot atunci am aflat că fosta casă a noastră era școală în Durlești. Și chiar dacă nu aveam voie să merg acolo, eu am fost și am văzut cum învață elevii în camerele unde trăia familia mea. Când m-am întors în Siberia, știam că voi reveni cu orice preț acasă”, spune femeia.

Nadejda Pascal povestește prin ce calvar au trecut basarabenii deportați (Redactia Timpul.md)

În 1956 a revenit acasă toată familia Pascal, dar nu aveau unde trăi și erau nevoiți să închirieze o casă. Pe părinții și frații Nadejdei nu voiau să-i angajeze nicăieri și li se spunea să se întoarcă de unde au venit, iar pe Nadejda nici nu se gândeau s-o accepte să învețe în școală. „La început a fost greu, dar după câteva luni am început să merg la școală, iar tatăl meu și-a găsit de lucru. Mai târziu, am încheiat studiile și la institut, am făcut cursuri suplimentare de ghid turistic și am continuat să-mi aduc aminte limba română pe care în Siberia mi-au șters-o din memorie”, mărturisește tristă fosta deportată. Mai târziu, femeia s-a căsătorit, a născut un copil, dar calvarul prin care a trecut în Siberia spune că-i va rămâne în suflet până în ultima zi din viață, iar pentru ca să-și aline durerea, ea a început să scrie poezii despre deportări.

În anul 1949, din RSS Moldovenească au fost deportate 35.796 de persoane, din care 9864 erau bărbați, 14.033 femei și 11.889 copii. Biroul Politic al URSS a invocat diferite motive – fie că oamenii erau prea bogați, fie că ar fi colaborat cu fasciștii sau partidele burgheze românești, fie că făceau parte din diferite secte religioase ilegale. Deportaților li s-au confiscat averile și li s-a interzis să-și ia cu ei bunuri materiale.

„Româna mea”, de Nadejda Pascal
( fragment)
„Limba rusă m-a legat
Cu de-a sila, de-al ei stat.
Azi m-am dezlegat de ea
Și învăț româna mea”.

Autor:  Dorin Galben  / Timpul.md

,

Ziua de 6 iulie este o zi neagră pentru istoria Basarabiei. În această zi, în anul 1949, a avut loc cel de-al doilea val de deportări, iar conform datelor oficiale, atunci au fost deportate în Siberia 11293 de familii din Moldova sau peste 35 de mii de oameni. 

Astazi se implinesc 62 de ani de la acel val de deportari. Deportarea de la 6-7 iulie 1949 – operatiune denumita conspirativ “IUG” (Sud) – s-a facut in urma Hotararii Biroului Politic al CC al PC al URSS Nr. 1290-467cc din 6 aprilie 1949. Intre 1930 si 1951, in Moldova au existat mai multe valuri de deportari, pe diferite categorii:

Sursele neoficiale afirmă că aceste cifre nu reflectă întreaga proporție a dramei moldovenilor, deoarece numărul victimelor deportărilor a fost calculat reieșind din trei membri ai familiilor. Se știe, însă, că au fost ridicate familii cu șapte-opt și chiar 14 copii.
Oamenii au fost rupți de pământurile natale și duși să se chinuiască în Siberia numai pentru faptul că sovieticii fie îi considerau „chiaburi”, fie îi suspectau de „apartenență la partidele burgheze românești” sau de „colaborare cu fasciștii”.

Operațiunea a purtat denumirea „Iug” (sud – n.r.) și a început în noaptea de 5 spre 6 iulie 1949, la ora 2, și a durat până la ora 8 seara a zilei de 7 iulie.

Anatol Petrencu, istoric:
„Toate deportările au fost foarte dăunătoare pentru Moldova. Au fost deportați oamenii cei mai activi, care erau un model pentru săteni. O parte din ei au fost împușcați sau trimiși în Siberia. Chiar dacă nu purtau nicio vină. Au fost deportați intelectualii, gospodarii și cei mai buni bărbați, au rămas lenoșii și bețivii.

De ce suntem săraci? Nimic nu este întâmplător, totul de atunci vine”.

Alte deportari au mai avut loc :

in 1930 au fost deportati 1.832 de „culaci” din RASSM;

in noaptea din 12 spre 13 iunie 1941 – 19.109 persoane (4.862 familii) din randurile „elementelor social-periculoase” din RSSM;

-in 1945 au fost deportati 1.207 (529 familii) de „nemti”;

-intre 1946-1949 au fost deportati cei care au facut serviciul militar in armata germana, „vlasovtii”, politistii, jandarmii si „alti complici ai regimului antisovietic”, in total 2.482 de persoane (dosarele acestora se pastreaza la locul deportarii, in regiunea Irkutsk);

-in noaptea de 5 spre 6 iulie 1949 au fost incarcate in trenuri 12.167 de familii de „culaci, mosieri, negustori si sectanti activi”;

-la 1 aprilie 1951 au fost deportati 2.617 de „sectanti” (723 familii) din raioanele de nord ale RM (iehovisti, baptisti etc.).

In noaptea de 12 spre 13 iunie 1941, din Basarabia, au fost deportate in Siberia si Kazakhstan zeci de mii de persoane. Acesta a fost primul val de deportari, urmat de altele care au despartit mii de familii si au distrus destinele multor romania basarabeni. Cea de a doua deportare, de la 6-7 iulie 1949 (operatiunea “IUG” )

Era vorba despre peste 11.000 de familii de romani basarabeni transportate in vagoane pentru vite, in cele mai indepartate colturi ale Uniunii Sovietice. “Cu privire la deportarea de pe teritoriul RSS Moldoveneasca a chiaburilor, fostilor mosieri, marilor comercianti, complicilor ocupantilor germani, persoanelor care au colaborat cu organele politiei germane si romanesti, a membrilor partidelor politice, a gardistilor albi, membrilor sectelor ilegale, cat si a familiilor tuturor categoriilor enumerate mai sus”. Hotararea, care prevedea “deportarea in Kazahstan, Asia Centrala si Siberia a 11.280 de familii cu 40.850 de oameni”, era insotita de un act aditional in care se specifica decizia Guvernului Sovietic ca “deportarea categoriilor mentionate sa se faca pe vecie”, operatiunea sa inceapa pe 6 iulie 1949, ora 02,00, si sa se incheie pe 7 iulie 1949, ora 20,00. Documente de arhiva indica participarea la desfasurarea acestei operatiuni a 4.496 de “lucratori operativi” ai Ministerului Securitatii de Stat al URSS, inclusiv adusi din alte republici, 13.774 ofiteri si soldati si a 4.705 activisti de partid din Moldova.

Au fost mobilizate 4069 autovehicule pentru asigurarea transportului intern a celor ce au fost ridicati si au fost pregatite 30 de esaloane, respectiv, 1573 de vagoane de vite in care romanii basarabeni deportati au fost transportati in Siberia (tinutul Altai, regiunile Kurgan, Tiumeni si Tomsk) si RSS Kazaha (regiunile Aktubinsk, Kazahstanul de Sud si Jambul). 7620 de familii au fost considerate “chiaburi”, iar celelalte acuzate de “colaborare cu fascistii”, de “apartenenta la partidele burgheze romanesti sau la secte religioase ilegale”. De notat ca acestor “deportati pe vecie” li s-au confiscat averile si li s-a interzis sa-si ia cu ei bunuri materiale, scria Vasile Soare, ambasadorul Romaniei in Kazahstan pe siteul romaniidinkazahstan.info

Sursae: ziarulnational.md,  romaniidinkazahstan.info, karadeniz-press.ro

,

De Ziua Națională a României, cunoscutul interpret de muzică populară Ion Paladi a lansat videoclipul la piesa „Dorul Basarabiei” (textul și muzica aparțin Mariei Honceru și lui Răzvan Mitoceanu din Suceava).

Povestea cântată de Ion Paladi, împreună cu Orchestra „Lăutarii”, e cutremurător de „simplă”. E vorba de drama ocupării Basarabiei de către Armata Roșie și a deportărilor care au urmat, ilustrată prin povestea de dragoste dintre un băiat și o fată pe care soarta i-a despărțit pe podul de la Ungheni. Există în videoclip o scenă antologică: un soldat sovietic rupe în două harta României dintr-un ziar și-și face din ea o țigară… Dar mai bine priviți. Și meditați…

sursa:  timpul.md

© Copyright 2012 - ROMÂNIA BREAKING NEWS - RBN Press