ROMÂNIA BREAKING NEWS

Home Posts Tagged "Regele Mihai"

Regele Mihai

,

Majestatea Sa Regele Mihai I al României a decis să se retragă din viața publică, în favoarea Principesei Moștenitoare Margareta a României, transmite Mediafax citat de romaniabreakingnews.ro

regele_mihai_62838000Consiliul Regal a luat notă de starea de sănătate a Majestății Sale, care a fost supus recent unei operații chirurgicale. Diagnosticele puse de echipa medicală sunt: „carcinomepidermoid metastazant”și „leucemie cronică”.

Majestatea Sa urmează un tratament complex și solicitant, care îl împiedică să apară în public, având nevoie de o perioadă de refacere.

“În ultimele săptămâni, am primit vestea unui serios diagnostic medical. Această situație vine în anul în care Familia și Țara sărbătoresc 150 de ani de la fondarea Dinastiei și a Statului Român modern.

Sunt sigur că fiica mea, Margareta, Custodele Coroanei, va găsi înțelepciunea și forța de a mă reprezenta și de a duce la îndeplinire toate acțiunile mele publice. Am cerut Consiliului Regal să-și continue menirea și să prezinte sfatul său Custodelui Coroanei”, se arată în mesajul  transmis de Regele Mihai.

Publicat de romaniabreakingnews.ro

,

Președintele Republicii Moldova, domnul Nicolae Timofti, a primit cu îngrijorare vestea despre starea de sănătate complicată a Majestății Sale, Regele Mihai I al României, și îi urează, pe această cale, forță și putere interioară pentru a depăși cu bine perioada deloc ușoară prin care este nevoit să treacă informează InforMoldova citat de romaniabreakingnews.ro

timofti-586x319Șeful statului își exprimă speranța că familia regală va rămâne unită atât în momente bune, cât și în cele de restriște, așa cum a făcut-o de la începutul istoriei sale.

De asemenea, președintele Nicolae Timofti, mulțumește Regelui Mihai, pentru pozițiile ferme pe care le-a luat Majestatea Sa pe calea susținerii integrării europene a Republicii Moldova, pe care speră că oamenii politici de la Chișinău vor reuși să o facă spre binele țării noastre.

Publicat de romaniabreakingnews.ro/Sursa: Timofti i-a transmis un mesaj de susținere Regelui Mihai

,

CEL MAI MARE SECRET DIN VIAȚA REGELUI MIHAI
Probabil că cea mai mare dintre taine este „Telegrama de la Stockholm”, prin care Moscova anunța în dimineața lui 23 august 1944 că e gata să încheie un armistițiu cu Mareșalul Antonescu. Cu toate acestea, Antonescu a fost arestat, iar sovieticii au intrat pe teritoriul României, fără nici un acord scris. Un interviu incendiar cu istoricul Constantin Corneanu.

Constantin Corneanu: Ca urmare a evenimentelor de la Viena, din 30 august 1940, precum și a mutațiilor de ordin geopolitic și geostrategic, în România s-a produs, la 4 septembrie 1940, o gravă criză de stat soldată, la 6 septembrie 1940, cu abdicarea Regelui Carol al II-lea, care l-a chemat pe generalul Ion Antonescu pentru a-l informa că renunță la tron în favoarea fiului său Mihai, acordând depline puteri în stat prim-ministrului care își asuma și titlul de “Conducător al Statului”.

Antonescu vedea Casa Regală drept o soluție politică după război.

Ce puteri avea Regele în fața Mareșalului?
Generalul Ion Antonescu a crezut în rolul mesianic al Conducătorului într-un stat, fiind convins că „Statul a avut în toate unghiurile pământului și va avea în toate timpurile valoarea aceluia care, trecător, conduce”.
Schimbând formula de jurământ a Regelui Mihai I („Jur credință națiunii române. Jur să păzesc cu sfințenie legile statului. Jur să păzesc și să apăr ființa statului și integritatea teritorială a României. Așa să-mi ajute Dumnezeu”), generalul Ion Antonescu dorea să sublinieze că pe viitor națiunea va trece întotdeauna înaintea Regelui.
În discursul ținut, la 7 septembrie 1940, în ședința Consiliului de Miniștri, generalul Ion Antonescu a ținut să precizeze că “nimeni nu va trece prin fața Palatului decât ca să se închine în fața unui simbol”, iar Regele va rămâne numai un simbol și nu are dreptul să se amestece în conducerea Statului, indiferent de capacitatea acestuia.
Generalul Ion Antonescu dorea să păstreze Casa Regală a României în afara treburilor politice ale statului, în acele clipe de grea cumpănă, cu speranța că va putea fi o soluție politică în vremurile de după război. Vremuri pe care nimeni nu le putea bănui, în acele clipe, cum vor arăta.

A acceptat Casa Regală acest „aranjament”?
Jurnalul de război al Mareșalului Ion Antonescu relevă numeroase întâlniri (mic-dejun sau prânz) între Conducătorul Statului român și soția sa, pe de-o parte, precum și Regele Mihai I și Regina-Mamă Elena pe parcursul războiului, în afara vizitelor pe front și la acțiunile protocolare impuse de rațiunile de stat.
Până la intrarea Regelui Mihai I în opoziție discretă față de Antonescu, relațiile au fost extrem de protocolare și amiabile. La 22 iunie 1941, Regele Mihai I a adresat o telegramă de felicitare generalului Ion Antonescu prilejuită de trecerea Prutului și intrarea în războiul împotriva Uniunii Sovietice. O telegramă de felicitare a fost trimisă Conducătorului Statului român și cu ocazia trecerii Nistrului în iulie 1941.

Trecerea Nistrului a urmărit să împiedice reînvierea „Ucrainei Mari”

Deci Antonescu a avut acordul Regelui atât în ceea ce privește războiul împotriva Uniunii Sovietice, cât și a trecerii Nistrului. Ce a motivat, totuși trecerea Nistrului?
Necesitățile operative generate de rezistența Armatei Roșii, exigențele războiului de coaliție și schimbarea direcției de înaintare a Grupului de Armate „Sud” reprezintă câteva dintre motivele care au impus luarea uneia dintre cele mai contestate decizii din istoria modernă a românilor. Marea dezbatere asupra trecerii Nistrului și-a inutilității războiului împotriva Uniunii Sovietice a fost “discret” alimentată de serviciul de spionaj și propagandă britanic, cu efecte asupra interesului național major.
Protecția celor doi lideri, respectiv Iuliu Maniu și Dinu Brătianu, împotriva germanilor și-a aplicării regulilor războiului, s-a făcut din înalte rațiuni de stat care au impus o astfel de conduită Mareșalului Ion Antonescu.
Trecerea Prutului, la 22 iunie 1941, a reprezentat o chestiune de demnitate națională, rănită de evenimentele din 26-28 iunie 1940, iar trecerea Nistrului a avut drept obiectiv, dincolo de chestiunea războiului de coaliție, a soluționării “problemei ruse” sau a necesităților militare imediate, eliminarea unei uriașe primejdii geopolitice: Ucraina Mare, dornică de reînviere cu sprijinul celui de al III-lea Reich. Regele Mihai I nu s-a împotrivit trecerii Nistrului și nici nu avea cum să influențeze evoluția evenimentelor politico-militare din acele clipe.

Regina Mamă l-a orientat pe Rege împotriva nemților

Când s-au stricat relațiile dintre Regele Mihai și Antonescu?
O sinteză informativă a Serviciului Special de Informații (SSI) din ianuarie 1944 sublinia faptul că primele raporturi comune, evidente, ale Regelui Mihai I cu opoziția antiantonesciană datează din 24 ianuarie 1942, când sub înrâurirea Reginei, anglofilă prin educație și relațiile de familie, spiritul Regelui a fost, treptat, format împotriva așa-numitei dominații germane. Conducerea celor două grupări de opoziție (PNȚ și PNL) a decis să încerce atragerea Casei Regale în conspirația împotriva Conducătorului Statului cu ocazia serbării Ordinului Ferdinand din 24 ianuarie 1942.
Ion Mihalache, dr. Nicolae Lupu și dr. Constantin Angelescu, în calitate de emisari ai opoziției, se vor întoarce entuziasmați de la Palatul Regal, deoarece Regele Mihai I și Regina Mamă Elena erau definitiv câștigați pentru teza opoziției. Regele era formal capul oștirii și complotiștii năzuiau că Armata va fi atrasă, astfel, de partea opoziției antiantonesciene aflată în relații secrete cu Aliații Occidentali.

Regele se gândea la un puci contra lui Antonescu încă din 1943

Regele Mihai I va fi convins, astfel, că numai o înțelegere cu Aliații Occidentali ar putea să pună stavilă unei expansiuni sovietice și că numai o asemenea politică poate menține statul român și monarhia. În cursul unei convorbiri cu un agent secret britanic (“dl. House”), jurnalist la Allied News Papers și aflat în drum spre Turcia, desfășurată la Palatul Regal din București, la 26 noiembrie 1943, Regele Mihai I a cântărit posibilitățile de reușită ale unui puci.
Perspectiva ca monarhia și regimul partidelor democratice să aibă soarta regimului mussolinian, în condițiile tergiversării încheierii armistițiului și ale formării unui guvern comunist în Moldova ocupată de Armata Roșie, a generat ample discuții în Consiliul de Coroană din 3 mai 1944. Participanții la acest Consiliu de Coroană aveau să conchidă că nu numai Aliații, dar însăși opinia publică română va putea susține cu drept cuvânt că opoziția democratică, prin inactivitatea ei, s-a dovedit neputincioasă, astfel încât poporul român va fi înclinat în mod natural să-și îndrepte privirea către noi forme de organizare politică și socială.
Dintr-o asemenea perspectivă se poate înțelege graba cu care Regele Mihai I și opoziția condusă de Iuliu Maniu s-au angrenat în acțiunea de răsturnare a regimului antonescian. Regele Mihai I a aprobat, la 15 iunie 1944, planul de înlăturare prin forță, iar arestarea Mareșalului figura în planul de acțiune numai ca o soluție de ultimă instanță, deoarece Conducătorul Statului trebuia determinat să realizeze scoaterea României din război.

Regele nu putea împiedica crimele împotriva evreilor, dar nici nu a protestat

Ce putea face Regele pentru a se opune crimelor împotriva evreilor?
Regele Mihai I nu a avut nici o implicare în elaborarea și punerea în aplicare a legislației antievreiești, precum și a cortegiului de suferințe ce a urmat pentru populația evreiască. Dar nici nu s-au înregistrat proteste oficiale ale acestuia în favoarea evreilor și a atenuării suferințelor acestei populații. Casa Regală a României a fost ținută departe de deciziile politico-militare din statul român.

Pamfil Șeicaru, care nu l-a simpatizat deloc pe Rege, dar și Ronald D. Bachman, în cartea sa „Romania: A Contry Study”, afirmă că actul de la 23 august a grăbit înaintarea sovieticilor spre centrul Europei în detrimentul anglo-americanilor. Drept urmare, Regele nu ar fi fost invitat niciodată să participe la ceremoniile de 9 mai din vreo țară vestică. Este adevărat?
Progresele realizate de trupele anglo-americane în Bătălia Franței, în august 1944, creau posibilitatea ca blindatele aliate să atingă, până la venirea iernii, frontiera Germaniei, timp în care trupele sovietice se vor fi oprit în fața Varșoviei și pe frontul românesc.

Moscova acceptase condițiile de armistițiu ale lui Antonescu

Având posibilitatea să ocupe mai repede și mai mult din teritoriul Germaniei, putea fi pus sub semnul întrebării acordul sovieto-britanic de împărțire a sferelor de influență, din 12 iunie 1944, premergător celui din octombrie 1944 de la Moscova, și care urma să expire în curând, iar șansa de a fi reînnoit scădea considerabil.
În timp ce Aliații Occidentali începuseră “cursa pentru Berlin”, sovieticii care se pregăteau pentru asaltul final spre linia fortificată Focșani-Nămoloasa-Brăila, fără a fi convinși că o vor străpunge, aveau nevoie de o decizie politică majoră care trebuia să însoțească viitoarele acțiuni militare de pe frontul românesc, astfel încât dezavantajul care se prefigura ca urmare a succeselor aliate din Vest să fie transformat în avantaj.
Aceste evenimente politice și militare, precum și interesele de ordin strategic și politic au determinat, în opinia mea, guvernul de la Moscova să accepte în totalitate cererile Mareșalului Ion Antonescu vizând un armistițiu politico-militar pe frontul din Moldova.

Există dovezi sau măcar indicii că Moscova era gata să semneze un armistițiu cu Antonescu?
Controversele privind acest accept al Moscovei sunt alimentate de misterul care dăinuie asupra recepționării “telegramei de la Stockholm”.

Misterul „Telegramei de la Stockholm”

După opinia mea, telegrama de la Moscova (via Stockholm) a fost recepționată în dimineața zilei de 23 august 1944. O dovadă că aceasta a sosit ne este oferită de conținutul stenogramei ședinței Consiliului de Miniștri, din 15-16 septembrie 1944, în care se inserează poziția lui Iuliu Maniu privitoare la armistițiul românesc.
(“Am văzut eu, dl. Buzești are textul, și vă puteți închipui în ce situație ajungem noi, guvernul acesta, regimul acesta și, în special, noi care am lucrat efectiv la pregătirea acestui armistițiu, când ni se va pune în față, mâine-poimâine, faptul că lui Antonescu i s-a promis de către dl. Molotov o zonă neutră pe care noi nu o avem. Pentru care motiv nu interesează, vă puteți închipui în ce situație rămânem noi.
Deci, trebuie să constatăm, numaidecât, că noi între condițiile pe care le avem prin armistițiu, era și punctul precis stabilit, că tot ce s-a discutat va fi respectat în armistițiul pe care noi îl vom încheia. Domnul ministru Buzești citește textul telegramei conținând acest punct de vedere, privitor la recunoașterea zonei libere”)

Ce s-a ales de telegrama cu pricina?
Originalul telegramei de la Stockholm nu a putut fi descoperit în arhivele românești, deoarece cei care au interceptat telegrama, respectiv membri ai opoziției politice, au sustras-o și, mai apoi cred că au distrus-o.
Telegrama nu a fost depistată nici în arhivele sovietice, iar tăcerea istoriografiei sovietice, mai apoi ruse, față de acest moment delicat din evoluția unei mari puteri către statutul de superputere amplifică misterul din jurul acestui delicat moment istoric.
Sovieticii au căutat să obțină, după 23 august 1944, originalul telegramei din 19 iulie 1877, prin care Marele Duce Nicolae al Rusiei solicita principelui Carol al României ajutorul trupelor române în campania din Balcani, astfel încât este greu de crezut că nu au încercat să găsească, pentru a ascunde sau a distruge, și originalul faimoasei telegrame din 23 august 1944.

23 august: „Cea mai mare eroare politico-militară din istoria României”

A pierdut România din cauza orgoliilor opoziției?
Membrii conjurației erau ferm convinși că meritul schimbării trebuia să le revină lor, s-au precipitat și astfel au pierdut “cartea” pe care Mareșalul “o juca”. Sovieticii au profitat de această situație, generată de ambiții și orgolii nemăsurate, pentru a ocupa România și a nu-și respecta, mai apoi, angajamentele luate.
Opoziția a manifestat o grabă suspectă în a-l determina pe Regele Mihai I la actul demiterii și arestării Mareșalului Ion Antonescu, iar acțiunea lor din ziua de 23 august 1944 a fost o lovitură de stat, care a căpătat aspectul unui act legal datorită prevederilor Decretului-lege nr. 3.071 din 7 septembrie 1940.

Gestul de la 23 august 1944 a fost o greșeală?
Evenimentele petrecute la Palatul Regal din București, în după-amiaza zilei de 23 august 1944, au fost generate de inexacta cunoaștere și apreciere a situației politico-militare internaționale și de pe frontul Moldovei, de graba nejustificată a Regelui Mihai I, de antipatii și orgolii, iar consecințele au fost teribile, România urcând calvarul capitulării fără condiții.
Decizia luată la 23 august 1944 reprezintă, după opinia mea, cea mai mare eroare politico-militară, din istoria României, cu consecințele de-acum binecunoscute.

Nu este o apreciere prea aspră?
Nu. Conjurația politicienilor de la București, defetismul unor înalți comandanți militari de pe front, trădarea, incapacitatea de comandă și inițiativă în luptă a unor conducători militari, frica de răspundere, erorile de ordin strategic ale aliatului german și nu în ultimul rând inamicul aveau să contribuie la pierderea Bătăliei Moldovei (19-23 august 1944) și, implicit, a „Bătăliei pentru Armistițiu”.
În urma actului de la 23 August 1944, România a oferit un avantaj inimaginabil, în marele joc al geopoliticii mondiale, pentru liderii de la Moscova, și va deveni țara care a favorizat, în mod substanțial, înaintarea Armatei Roșii spre Sud-Estul și Centrul Europei, creându-se, astfel, condițiile pentru instaurarea „regimurilor de democrație populară”.
Regele Mihai I a jucat un rol important în evoluția evenimentelor spre acest final nefericit pentru propriul său popor și nu numai. Tactica opoziției politice interne, respectiv a lui Iuliu Maniu, a generat imposibilul în ceea ce privește găsirea unei soluții unanim acceptate în condițiile în care destinul nostru istoric ne împinsese în vârtejul disensiunilor dintre Marile Puteri.
„Discretele” jocuri ale serviciilor secrete aliate și propaganda de război a Națiunilor Unite au bulversat opinia publică românească și factorii de decizie în stat, împiedicând, astfel, obținerea unui consens politic, în drumul care trebuia urmat, precum și alegerea unei soluții de salvare națională demne și corecte.

Dar orgoliul lui Antonescu nu a contribuit și el la acest deznodământ nefast?
Ambițiile Mareșalului Ion Antonescu de a realiza un „23 August”, în manieră proprie, derivau dintr-o anumită concepție privind onoarea și demnitatea unui militar, a unui conducător de stat și a unui popor, precum și a unei înțelegeri privind geopolitica locurilor. Curgerea timpului a demonstrat că modul în care rămâi în conștiința colectivă a umanității, pozitiv sau negativ, îți influențează relațiile și prieteniile viitoare.

Casa Regală voia să se salveze, grațierea lui Antonescu era iluzorie

După ce l-a arestat pe Antonescu, era Regele obligat să-l predea rușilor?
Predarea Mareșalului Ion Antonescu și a echipei sale sovieticilor, prin intermediul comuniștilor români, a fost determinată de faptul că reprezentanții PCR începeau să domine raporturile de „amiciție” cu Casa Regală, și nu numai, stabilite cu ocazia realizării lui “23 August”.
O fermitate mai mare în aceste raporturi, în acele clipe istorice, precum și mai multă hotărâre în deciziile monarhului, ar fi generat alte atitudini. Ostilitatea „camarilei regale” față de Ion Antonescu avea să-și spună cuvântul atunci. În perspectiva a ceea ce a urmat, este greu de acceptat faptul că sovieticii nu ar fi încercat să-l captureze cu orice preț pe Mareșalul Ion Antonescu.

De ce nu a semnat Regele decretul de grațiere a lui Antonescu?
O posibilă grațiere a Mareșalului Ion Antonescu era iluzorie într-un context atât de delicat și în care Casa Regală dorea să se salveze, totuși, și să-și salveze perspectiva existențială.

23 august a aruncat în Gulag peste 160.000 de militari români

Putea Regele Mihai să se opună într-o măsură mai mare sovieticilor?
Greva regală (1945) și micile gesturi de opoziție față de ocupantul sovietic și aliatul său, comuniștii români, nu aveau cum să influențeze sau să stopeze procesul de sovietizare al României. Istoria va reține această „rezistență regală”, precum și, totodată, infamia de la „23 August” 1944.
În contextul în care nu fusese semnată nici o convenție de armistițiu între noul guvern român și cel de la Moscova, respectiv Națiunile Unite, trupele sovietice au trecut la dezarmarea și luarea în prizonierat a unităților românești. Mulți militari români – circa 150.000 de soldați, 6.000 de subofițeri și 6.000 de ofițeri – au fost dezarmați de către sovietici și internați în lagăre de prizonieri.
În perioada de după 23 august 1944, procesul de destrămare a autorității statului și de anarhizare a maselor populare s-a dezvoltat în mod liber în condițiile în care sovieticii și-au impus condițiile, pe fondul slăbiciunilor și înțelegerilor cu Aliații Occidentali, iar partidele istorice, după cum remarcau ofițerii SSI-ului, nu au dovedit spirit de adaptare la noua situație, dovedind, totuși, o totală inactivitate și lipsă de dinamism. Casa Regală a rămas un simbol al speranței, al vremurilor trecute ce nu aveau să mai revină niciodată.

Ar fi putut Regele Mihai să negocieze actul abdicării, mai ales clauza abdicării în numele tuturor urmașilor săi?
Abdicarea nu putea fi evitată și nici măcar negociată. Posibilitățile Casei Regale de a mai însemna ceva pe eșichierul politic al României, la sfârșitul anului 1947, în contextul specific al raporturilor Est-Vest, erau aproape nule.

La 9 mai 2010, Regele s-a plasat de partea ocupantului sovietic

Putea Regele, după abdicare, să facă mai mult împotriva comuniștilor, de exemplu presiuni în cancelariile occidentale, sau să coaguleze organizațiile politice din exil și eventual chiar a prelua conducerea lor?
Maniera în care a fost tratat în Vest relevă faptul că importanța sa politică nu a fost pe măsura speranțelor „camarilei regale” și ale exilului românilor, în contextul specific Războiului Rece.
Din păcate, la 9 mai 2010, la Moscova, Regele Mihai I, (însoțit de Radu Duda, în uniforma armatei române – n.r.) prin declarațiile făcute mass-media, s-a situat, voluntar sau involuntar, de partea celor care au tratat cu duritate România pentru faptul că a participat la atacul din 22 iunie 1941 asupra URSS, dar mai ales pentru faptul că a „făcut război împotriva lor”.

După decembrie 1947 au existat relații între Casa Regală și regimurile Dej și Ceaușescu?
Pe măsură ce noi documente de arhivă vor fi publicate, vor putea fi elucidate raporturile dintre Casa Regală și România lui Dej și Ceaușescu, inclusiv problema celor 42 de tablouri de patrimoniu despre care unii zic că au fost însușite de Regele Mihai I.
Casa Regală a României s-a aflat în perioada exilului sub o atentă supraveghere a unităților de informații externe ale Securității române, iar semnarea, la 15 iunie 1989, a „Declarației de la Budapesta”, de către Regele Mihai I, a însemnat sfârșitul „neutralității binevoitoare” care exista între regimul de la București și locatarul de la Versoix.

Constantin Corneanu este doctor în istorie și președintele Consiliului Director al Asociației Europene de Studii Geopolitice și Strategice „Gheorghe I. Brătianu” (AESGS) din septembrie 2009.Între 2004 și 2007 a fost consilier în cadrul Oficiului Guvernului României pentru Gestionarea Relațiilor cu Republica Moldova între 2004 și 2007.

Teza sa de doctorat a tratat situația României în contextul geopolitic al celui de-al doilea război mondial. Aceeași temă constituie și subiectul lucrării sale „Sub povara marilor decizii” (Editura Scripta 2007).

,

Principesa Marina Sturdza a parasit Romania la doar trei ani, insa nu a uitat sa vorbeasca romaneste, ceea ce o face sa declare ca este o rusine faptul ca, in afara de principesa Margareta, niciun alt copil al regelui Mihai nu cunoaste limba romana.

In cadrul unui interviu acordat Ziare.com, principesa a vorbit despre ceea ce ar trebui sa se intample pentru ca imaginea Romaniei in strainatate sa fie imbunatatita.

Am mai vorbit cu Marina Sturdza despre anii petrecuti in exil si despre fuga sa din tara.

Ce va nemultumeste cel mai mult in ceea ce priveste imaginea tarii noastre in strainatate? Cum ati schimba aceste lucruri?

Din nefericire, fiecare este responsabil pentru imaginea sa. Nu putem sa ne asteptam ca englezii, francezii sau nemtii sa se ocupe de imaginea noastra. Noi trebuie sa o cream si sa o respectam. Am fost complet incoerenti in felul in care am promovat Romania incepand dupa anii comunisti si, din nefericire, avem o flora si o fauna externa care nu ne reprezinta foarte bine, carora nu ar fi trebuit sa i se permita sa plece in tarile alea si sa ne strice imaginea asa cum a facut-o.

Cei care cunosc cu adevarat oamenii si Romania au o parere extrem de buna. Eu locuiesc partial in Anglia. Orisicine care a lucrat cu romani tineri de la universitate are o perceptie pozitiva, vad romanii ca oameni educati, foarte vrednici, inteligenti. Din nefericire, avem unii care sunt foarte vizibili si care dauneaza imaginii.

Ar trebui sa avem o politica despre asta, o politica consecventa pe care sa nu o schimbam cu fiecare guvern. Sa instauram o imagine si sa ne tinem de ea. De exemplu, ICR-urile de la New York si Londra faceau o treaba minunata, punand in evidenta tot ce avem noi ca si culoare si talent artistic. Acum asta se cam sfarama.

Desi ati plecat din tara in copilarie, vorbiti limba romana si o faceti cu drag. Cum va explicati ca in afara de principesa Margareta, niciun alt copil al regelui Mihai nu vorbeste romaneste?

Drept sa va spun gasesc ca este o rusine. Asta va spun si le spun si lor. Din moment ce ai istoricul si antecedentele astea mi se pare o obligatie morala si de mandrie fata de tara ta ca trebuie sa vorbesti limba.

Cum a fost fuga dumneavoastra din tara? Stiu ca ati fost scoasa sedata din tara de catre un oficial elvetian, care a spus ca sunteti fiica sa. V-a sedat tocmai ca sa nu vorbiti si sa nu se afle ca sunteti romanca.

Cam asa a fost numai ca acest drum a fost facut de trei ori. El incerca sa ma duca sa ma intalnesc cu parintii mei, care nu au mers prima oara. M-a adus inapoi in tara, dupa care a trebuit sa plec iarasi.

De fiecare data ati fost sedata?

Da. Aveam trei ani si plecam ca si copilul sau. Nu trebuia sa se stie ca nu eram copilul lui. Dar sa stiti ca in perioada aia atat de agitata si de complicata au fost multe povesti. Multa lume are povesti extraordinare. Dar pana la urma am revenit. Nu mi-am inchipuit niciodata ca o sa pot sa revin in tara, dar uite ca viata se schimba.

De ce si cand a revenit in Romania

Cum v-ati decis sa reveniti in tara dupa atatia ani?

Se putea, din moment ce aveam pasaport canadian, dar nu eram incurajata. Aveam o rezistenta. Viata mea era destul de complicata deja cu tot istoricul asta care apasa greu. Imi era teama sa revin, pentru ca mi-am inchipuit ca o sa fie extrem de complicat. Ca o sa trebuiasca sa explic ca 40 de ani am stat departe. Stiam ca aveam o familie foarte mare aici pe care nu o cunosteam.

M-a convins o matusa, care traieste la New York si pe care o iubesc foarte mult. Ea voia sa fie prima care imi arata tara. Am venit in 1992 cateva zile si apoi oficial in 1997. Eram cu matusa in Turcia si a tinut sa cunosc tara si a organizat. In 1992 ne-am dus la Polovragi (Manastirea Polovragi – n.red.) la maicute si la Coloana lui Brancusi.

Dintre rude, pe cine ati vazut prima data?

Am cunoscut veri. Am foarte multi veri barbati. Am 17. Am cunoscut cativa dintre ei. A fost foarte simplu si natural. Si pe urma in 1997 am revenit cu International Herald Tribune ca sa lucrez cu Guvernul sa organizam primul summit economic foarte mare.

Marina Sturdza: Nu ne asteptam la Revolutie. Poate speram

Va asteptati la revolutia din Romania? Cum ati aflat?

Eram la New York. Erau doua revolutii in paralel, era si in Panama. Nu eram cu gandul la asta, dar deodata au inceput sa telefoneze prieteni din toata Europa spunand ca sunt pregatiti sa ajute cu pachete. Multa lume s-a implicat. Nu stiu daca se astepta. Eram foarte rupti de informatii.

Nu stiai mare lucru despre ce se intampla in Romania si nu incercai sa afli prea multe, pentru ca nu voiai sa iti pui in pericol familia. Dar am stiut imediat ca a inceput revolutia, dar nu stiu daca ne asteptam. Poate ca speram.

As dori sa revin putin la perioada in care ati fost plecata din tara. Am citit ca ati stat o perioada la o ferma de porci din Canada, ca au fost vremuri grele, saracie. Sunt evenimente foarte marcante pentru un copil. Care este cea mai puternica amintire de atunci?

Schimbarile perpetue si lipsa de stabilitate. Poate ca asta marcheaza un copil. Impresia mea ca si copil este ca eram vesnic parasita, nu era nimic stabil. Am plecat cu niste oameni straini, apoi am revenit si am fost data bunicii. Apoi am replecat iar cu oameni straini, am ajuns intr-o tara straina. Au venit sa ma culeaga parintii mei, dar ei erau plecati toata ziua.

Sase luni mai tarziu eram in Italia, sase luni mai tarziu in Canada, apoi intr-o ferma de porci, dupa sase luni iar pe drumuri. A fost un mare sentiment de nesiguranta si de instabilitate. Pana la un punct poate ca am invatat ceva util din asta. Poate ca am invatat sa am resursele mele si sa nu ma sperie schimbarile asa mult.

sursa: ziare.com

,


23 AUGUST 1944JOCUL CU DESTINUL ROMÂNIEI de Gh. Buzatu (extrase din: Ziaristi Online)

Dacă n-ar fi fost în esența lor tragică, faptele relatate ar fi pline de farmec …

Și cum să nu fie astfel, când luăm cunoștință de destinul într-adevăr fericit al unui document  fundamental dintre cele purtând semnătura unui personaj istoric, l-am numit pe Mareșalul Ion Antonescu, desemnat categoric de opinia publică națională în urmă cu mai mulți ani pe prima poziție în topul MARILOR ROMÂNI din toate timpurile, iar integrarea documentului în desfășurările istorice îl plasează într-un moment decisiv al participării României la cel de-al doilea război mondial – lovitura de stat de la 23 august 1944. Nu revenim asupra evenimentului, studiat în profunzime și larg comentat de istoricii români și străini, dar nu numai de ei[2], desfășurările fiind de-acum binecunoscute în globalitate – premise, declanșare, desfășurare și consecințe, imediate ori îndepărtate, suportate și în prezent[3]. Este motivul pentru care nu revenim cu detalii în privința faptelor survenite, limitându-ne a preciza că, în seara de 23 august 1944, la câteva ore după ce au fost arestați în faimosul „Salon galben” al Casei Albe din spatele Palatului Regal din București, Mareșalul Antonescu și Mihai Antonescu, aflați închiși sub pază în safe-ul de la etaj al clădirii, au reușit să-și facă unele însemnări, cu acordul militarilor de gardă. Toate notele olografe ale prizonierilor au ajuns, fără dificultate, se înțelege, în mâinile puciștilor. Cu o singură excepție, remarcabilă: ex-mareșalul a avut inspirația de a așterne pe hârtie împrejurările și considerațiile pe marginea celor survenite, în orele imediat precedente, în „Salonul galben”.

Din câte cunoaștem, relatarea lui Ion Antonescu, surprinzând episodul decisiv al loviturii de stat, declanșarea și arestarea celor doi actori principali, liderii regimului doborât, nu numai că sub raport cronologic conținea primele impresii asupra celor petrecute (care ulterior nu mai aveau cum și de ce să fie modificate), dar excela – funcționând primatul incontestabil al poziției și calității „sursei”! – la capitolul probitate. Valoarea remarcabilă a „sursei”, în mod sigur, va înfrunta cu succes scurgerea nemiloasă a timpului …

Ceea ce ne oferă un nou și temeinic argument pentru situarea Mareșalului Antonescu nu atât între actorii de primă mărime ai Istoriei, ci deopotrivă între observatorii ei exemplari! Și care, în privința faptelor la care au participat ori le-a provocat, au știut să „vadă” și să „transmită”!…

Așa după cum se poate constata, textul Mareșalului Antonescu era adresat Istoriei, chemată „să judece”, fiind semnat, datat – 23 august 1944 și localizat – scris în celulă. Ținând seama de consecințele interne catastrofale ale actului din 1944, prăbușirea țării și ocupația militară barbară a Armatei Roșii, considerăm că dispariția documentului original, în condițiile specifice momentelor din august 1944, a reprezentat implicit, în chip cu totul curios, condiția sine qua non a salvării sale PENTRU ISTORIE. Iar aceasta în condițiile în care, în ziua următoare compunerii lor, Însemnările din celulă s-au pierdut în urma bombardamentului aerian german asupra Palatului Regal din București, în contextul represiunilor ordonate de Adolf Hitler drept răspuns la destituirea regimului antonescian pro-german și la schimbarea poziției României în Războiul Mondial din 1939-1945. Numai în chip miraculos, tot atunci, deci la 24 august 1944, documentul dispărut printre dărâmături a fost descoperit de căpitanul Gheorghe Teodorescu, din corpul de gardă al Palatului Regal, iar acesta, după mai mult de 35 de ani, mai precis la 20 mai 1980, l-a prezentat lui N. Ceaușescu, chemat să aprecieze „asupra valorii politice și istorice” (vezi infra anexa I). Apreciind în mod just valoarea excepțională a Însemnărilor din celulă, N. Ceaușescu le-a depus spre păstrare în fondurile centrale ale Arhivelor Naționale ale României din București, ele având să fie valorificate prin publicare după evenimentele din 1989, începând din 1991.

N. Ceaușescu nu a fost un admirator al Mareșalului Ion Antonescu. Nici nu avea cum. Sub regimul Antonescu, N. Ceaușescu, comunist declarat și recunoscut, s-a aflat în detenție la Jilava, Caransebeș sau Tg. Jiu, iar documentele de care dispunem l-au înregistrat consecvent între opozanții de frunte ai regimului[4]. După 1944-45, N. Ceaușescu, ca membru activ al conducerii superioare a UTC și, apoi, a PCR, a avut un rol proeminent, fiind în continuă ascensiune, până la ocuparea pozițiilor supreme pe linie de partid și de stat, în 1965-1967. Fiind investit în martie 1974 Președinte al României, N. Ceaușescu nu a ignorat la un moment dat, către sfârșitul anilor ’80, pe atunci când era preocupat de finisarea proiectului Casei Poporului, ca pe splaiul dâmbovițean al construcției faraonice să se ridice un impozant monument[5] – acela al Mareșalului Ion Antonescu!

Nu vom încheia acest capitol, fără a ne referi la cazul romanului Delirul.

După cum se știe, un „caz” devenit celebru, intervenit într-un moment când N. Ceaușescu se afla încă – orice s-ar zice – pe culmile afirmării sale politice interne și internaționale. Celebritatea și-a avut originile în multiple motive: Autorul romanului era Marin Preda, unul dintre marii prozatori români, iar eroul operei nu era altul decât Mareșalul Ion Antonescu. În momentul apariției Delirului (1975), Mareșalul era încă, după exact trei decenii de la sfârșitul celui de-al doilea război mondial (?!), un nume interzis în România, iar cartea lui Marin Preda s-a bucurat rapid de două ediții (ianuarie și august 1975), difuzate într-un tiraj impresionant. Faptul a provocat neliniște, în anume cercuri intelectualiste de la București, obișnuite după 1944-1945 cu pagini literare penibile consacrate lui Ion Antonescu, precum pseudo-romanele fabricate de I. Ludo ș.a., în URSS ori în Germania „Literaturnaia Gazeta” ori „Der Spiegel” au reclamat „reabilitarea pe cale epică” (sic!) a ex-mareșalului. Unele condeie înfierbântate au acuzat că N. Ceaușescu în persoană putea fi bănuit de reabilitarea lui Ion Antonescu, deși era clar pentru oricine – după cum a observat regretatul Mihai Ungheanu – că Marin Preda, un scriitor de geniu și o conștiință literară profundă, nu trebuia să fie bănuit că ar fi executat „o comandă politică”.

 

ANEXE

 

– I –

 

Memoriul lui Gh. Teodorescu, general-maior (r),

adresat lui N. Ceaușescu, în problema unui document

semnat de ex-mareșalul Ion Antonescu

 

 

Cancelaria C.C. al P.C.R.

Nr. 2 734/2.VII.1980

ARHIVA

Comitetului Politic Executiv

al C.C. al P.C.R.

Nr. 3 697/31.XII/1980

 

MULT STIMATE TOVARĂȘE NICOLAE CEAUȘESCU,

Secretar General al Partidului Comunist Român,

Președinte al Republicii Socialiste România,

Comandant Suprem al Forțelor Armate,

Vă prezint alăturat, în copie, însemnările făcute de mareșalul Ion Antonescu, la 3 ore după ce a fost arestat la Palatul Regal, în după-amiaza zilei de 23 august 1944. Ion Antonescu, presupunând că va fi omorât chiar în acea noapte, a scris aceste însemnări, ca ultimele lui gânduri, considerând că ele vor fi găsite și cunoscute cândva.

Subsemnatul, sunt general maior în rezervă Teodorescu Gheorghe, care am servit în forțele armate timp de aproape 45 de ani, până în ianuarie 1976.

La 23 august 1944 aveam gradul de căpitan și comandam subunitatea de gardă a Palatului Regal, participând direct împreună cu unii din subalternii mei la arestarea lui Ion și Mihai Antonescu și a principalilor lor colaboratori.

Unul din militarii care făcea paza lui Ion Antonescu la etajul Casei Regelui unde era închis, mi-a raportat a doua zi că în seara de 23 august în jurul orei 21,00 I. An­tonescu i-a cerut la un moment dat un creion și că pe când se credea neobservat a luat la întâmplare un caiet cu coperte vișinii de pe un raft din camera în care se afla închis și că a scris foarte mult în acel caiet, după care l-a pus la loc.

În ziua de 24 august 1944, casa regelui unde fusese reținut Antonescu a fost lovită cumplit de câteva bombe în timpul raidurilor aviației hitleriste și transformată în ruine.

Între două bombardamente, împreună cu militarul care-l văzuse pe Antonescu scriind, am găsit printre dărâmături o agendă pe anul 1930 a fostului rege Carol al II-lea, în care I. Antonescu făcuse aceste însemnări, de fapt testamentul său politic.

Asupra valorii politice și istorice a acestor însemnări las la latitudinea factorului de decizie să hotărască.

Prezentându-vă Dumneavoastră acest document, vreau să subliniez încă o dată atașamentul meu față de Patrie, Partid și față de Dumneavoastră, tovarășe Comandant Suprem.

Caietul original cu însemnările mareșalului Ion Antonescu se găsește la mine, urmând ca asupra destinației sale să îndeplinesc ordinul Dumneavoastră.

General-maior (r) Gh. Teodorescu

20.V.1980

2 ex. IR/FV

I.R.N. VIII/134/1. VII

(Gh. Buzatu, Mircea Chirițoiu, eds., Agresiunea comunismului în România, vol. II, Documente din arhivele secrete: 1944-1989, București, Editura Paideia, 1998, p. 150).

 

 – II –

Documentul Însemnări din celulă[6],

semnat de ex-mareșalul Ion Antonescu în seara de 23 august 1944,

la câteva ore după lovitura de stat de la Palatul Regal din București

Astăzi, 23 august 1944, am venit în audiență la Rege la ora 15,30 pentru a-I face o expunere asupra situației frontului și a acțiunii întreprinsă pentru a scoate Țara din greul impas în care se găsește.

Timp de aproape 2 ceasuri Regele a ascultat expunerea, păstrând ca de obicei o atitudine foarte rezervată, aproape indiferentă.

La expunerea mea a asistat la audiență Dl Mihai Antonescu.

I-am arătat Regelui că de aproape 2 ani Dl Mihai Antonescu a căutat să obțină de la Anglo-Americani asigurări pentru viitorul Țării și i-am afirmat cu această ocazie că, dacă aș fi găsit înțelegere, și aș fi putut găsi înțelegere pentru asigurarea vieții, libertăților și continuității istorice a acestui nenorocit popor, nu aș fi ezitat să ies din război, nu acum, ci chiar de la începutul conflictului mondial, când Germania era tare.

În continuare, i-am arătat conversația avută, imediat la întoarcerea mea de pe front, în noaptea de 22/23 [august 1944], cu Dnii Clodius și Mihalache și în dimineața zilei [de 23 august 1944] cu Dl G. Brătianu.

D-lui Clodius i-am vorbit în fața D-lui M. Ant[onescu] pe un ton răspicat și i-am amintit că atât prin Dl M. Ant[onescu] de acum câteva luni, cât și în februarie, la ultima întrevedere, am arătat Germaniei ca, dacă frontul nu se va menține pe linia Tg. Neamț-Nord Iași-Nord Chișinău-Nistru, România va căuta soluția politică pentru terminarea războiului.

I-am arătat D-lui Clodius că nici o țară, și nici chiar Germania, nu ar putea continua războiul în caz când jumătate din teritoriul ei ar fi ocupat și țara total la discreția Rușilor.

I-am cerut ca și Dl M. Ant[onescu] să arate acest lucru la Berlin, să roage să înțeleagă poziția Țării noastre în fața cataclismului ce o amenință și a mea în fața Istoriei și a Țării și să-mi dea dezlegarea a trata un armistițiu, dorind să ieșim din această situație ca oameni de onoare și nu prin acte care ar dezonora pentru vecie Țara și pe conducătorii ei.

Dl Clodius a promis că va arăta exact dorința noastră; i-am arătat că noi trebuie să ne luăm libertatea de a ne apăra viața viitoare a neamului.

Relativ la conversația cu Dl Mihalache, deși ea a durat câteva ceasuri, totuși i-ai arătat numai esențialul.

Dl Mihalache mi-a cerut să mă sacrific și să fac eu pacea, oricât de grele ar fi condițiile puse.

I-am arătat că eu, fiind exponentul unei revoluții care m-a adus, fără a [o] fi pus eu la cale sau să fi avut vreo legătură cu ea, la conducerea Statului, dându-mi mandatul să reconstituiesc granițele Țării, să restabilesc ordinea morală și să pedepsesc aducându-i în fața tribunalului poporului pe acei care …[7] catastrofa granițelor și prăbușirea Dinastiei. Cum Țara îmi impusese și pe legionari și mai târziu și războiul, pentru a legifera actele mele, am cerut aprobarea Țării pentru faptul că schimbasem din luptă regimul legionar pentru trădările sale și pentru că intrasem în război în aclamațiile și, cu asentimentul întregii națiuni, trecusem, forțat de operațiuni, și Nistrul.

Țara, prin câte 3 milioane de voturi, mi-a dat dezlegare și a aprobat tot ce eu făcusem.

În consecință, a accepta astăzi propunerile Molotov însemnează:

  1. – a face un act politic de renunțare și pierdere a Basarabiei și Bucovinei, act pe care România nu l-a făcut până acum niciodată de la 1812 și până la ultimatumul Molotov.

I-am adăugat că după părerea mea, făcând acest act, putem pierde beneficiul Chartei Atlanticului, în care Roosevelt și Churchill s-au angajat printre altele “să nu recunoască nici o modificare de frontieră, care nu a fost liber consimțită”.

  1. – să bag Țara pentru vecie în robie, fiindcă propunerile de armistițiu conțin și clauza despăgubirilor de război neprecizate, care, bineînțeles, constituie marele pericol, fiindcă, drept gaj al plății lor, Rușii vor ține Țara ocupată nedefinit. Cine, am spus Dlui Mihalache, își poate lua răspunderea acceptării acestei porți deschise, care poate duce la robia neamului?
  2. – a treia clauză, și cea mai gravă, e aceea de a întoarce armele în contra Germaniei.

Cine, am arătat Dlui Mihalache …[8], poate să-și ia răspunderea consecințelor viitoare asupra neamului ale unui asemenea gest odios, când putem să ieșim din război oricând dorim.

Am avea bazele viitoarei politici a Statului asigurate și i-am afirmat că dacă …[9] de Dl Maniu, pe care l-am lăsat și i-am înlesnit tratativele direct cu Anglo-Americanii sau de Dl Mihai Antonescu, care a tratat cu știința mea, eu nu m-aș da la o parte și aș da, dacă mi s-ar cere concurs, pentru a scoate România din război, luându-mi curajul și răspunderea să spun Führerului în față că România se retrage din război.

  1. – a patra condiție cerută de Molotov și de Anglo-Americani  este să dau ordin soldaților să se predea Rușilor și să depună armele, care ne vor fi puse la dispoziție pentru ca, împreună cu Rușii, să alungăm pe Nemți din Țară.

Care om cu judecata întreagă și cu simțul răspunderii ar putea să dea soldaților Țării un astfel de ordin care, odată enunțat, ar produce cel mai mare haos și ar lăsa Țara la discreția totală a Rușilor și Germanilor?

Numai un nebun ar putea accepta o astfel de condiție și ar fi pus-o în practică.

Vecinătatea Rusiei, reaua ei credință față de Finlanda, Țările Baltice și Polonia, experiența tragică făcută de alții, care au căzut sub jugul Rusiei, crezându-i pe cuvânt, mă dispensează să mai insist.

Notez că, atunci [când] ni s-au propus acestea, situația militară a Germaniei, deși slăbită, era totuși încă tare.

  1. – În sfârșit, propunerile Molotov mai conțineau și clauza care ne impunea să lăsăm Rusiei dreptul de a pătrunde pe teritoriul României oriunde va fi necesar, pentru a izgoni pe Nemți din Țară. Adică, sub altă formă, prezenta ocupațiunea Rusească cu toate consecințele ei.

Reamintind toate acestea Dlui Mihalache, D[umnealui] mi-a spus, ceea ce a constituit o surpriză pentru mine, că trebuie să mărturisească că D[umnea]lor, adică național-țărăniștii, s-au înșelat; au crezut în sprijinul Anglo-Americanilor, însă și-au făcut convingerea definitivă că aceștia sunt total nepregătiți pentru a indispune pe Ruși și că suntem lăsați la totala lor discreție, ca și Polonia și, poate, alte țări. În consecință, trebuie să ne considerăm o generație sacrificată, să ne resemnăm și să așteptăm.

I-am răspuns Dlui Mihalache că, într-o astfel de situație, este de preferat ca un popor pe care-l așteaptă, dacă are siguranța că îl așteaptă o asemenea soartă, să moară eroic, decât să-și semneze singur sentința de moarte.

Dl Mihalache a insistat încă o dată să fac eu armistițiul și să semnez pacea, fiindcă condițiile puse sunt condiții de pace, nu de armistițiu (este sublinierea D-sale). Bineînțeles, am declinat (refuzat) aceasta.

În dimineața zilei de astăzi, pe când eram în Consiliul de Miniștri, a cerut să mă vadă Dl. Brătianu, care, spre deosebire de Dl Mihalache, mi-a declarat că vine de la o întrevedere dintre Dnii Maniu și Dinu Brătianu și că vine cu mandatul formal de la ambii că sunt de acord și că își iau alături răspunderea, dacă accept, să fac eu tratative de pace.

I-am răspuns că accept cu condiția să mi se dea în scris acest angajament, să accepte ca el să fie publicat, pentru ca poporul să vadă că s-a înfăptuit unirea internă și pentru ca străinătatea, aliații și inamicii, să nu mai poată …[10], prin dezbinarea noastră.

Dl Brătianu urma să-mi aducă adeziunea scrisă înainte de audiența mea la Rege, fiindcă voiam să merg la această audiență cu hotărârea luată, adică să-I pot afirma că, dat fiind faptul că s-a realizat unirea politică internă, îmi pot lua angajamentul să încep tratativele de pace. Generalul Sănătescu a intervenit în discuții de două ori și și-a luat angajamentul, fără să i-l fi cerut, că-mi va aduce dânsul acest angajament, pentru care i-am mulțumit.

Cum Regele spunea ca aceste tratative să înceapă imediat, Dl Mihai Antonescu i-a spus că așteaptă răspunsul de la Ankara și Berna pentru a obține consimțământul Angliei și Americii de a trata cu Rușii. Aceasta, fiindcă Churchill, în ultimul său discurs, a spus, vorbind despre România, că “această Țară va fi curând la discreția  totală a Rusiei”, ceea ce era un avertisment că vom fi atacați în forță și că vom fi total la discreția lor și că va trebui să tratăm mai întâi cu Rușii.

Acest “mai întâi”, legat și de alte indicații pe care le-am avut pe căi serioase, a determinat pe Dl M. Antonescu să arate Regelui că este o necesitate să mai aștepte 24 de ore, să primească răspunsurile pe care le așteaptă și după aceea să continue cu tratativele.

Eu am confirmat că sunt de acord cu aceste condiții, chiar cu plecarea Dlui M. Antonescu la Ankara și Cairo pentru a duce tratative directe.

În acest moment, Regele a ieșit din cameră, scuzându-se față de mine, și discuția a continuat câtva timp cu generalul Sănătescu, revenind cu afirmația că va aduce el adeziunea scrisă a Dlor Maniu, Brătianu și Titel Petrescu.

Când eram în curs de discuțiuni și mă plictiseam așteptând revenirea Regelui pentru a pleca, Regele intră în cameră și în spatele lui apare un maior din garda Palatului cu 6-7 soldați cu pistoale în mână.

Regele a trecut în spatele meu, urmat de soldați, unul din soldați m-a prins de brațe pe la spate și generalul Sănătescu mi-a spus: “D-le Mareșal, sunteți arestat pentru că nu ați vrut să faceți imediat armistițiu”.

M-am uitat la soldatul care mă ținea de brațe și I-am spus ca să ia mâna de pe mine și, adresându-mă generalului Sănătescu, în obrazul Regelui, care trecea în altă cameră cu mâinile la spate: “Să-ți fie rușine; acestea sunt acte care dezonorează un General”. M-am uitat fix în ochii lui și I-am repetat de mai multe ori apostrofa.

După aceea, bruscat, am fost scos din cameră pe culoar unde o bestie de subofițer mi-a spus să scot mâna din buzunar, ceea ce am refuzat. După aceea, împreună cu Dl Mihai Antonescu, am fost băgat la ora 17 într-o cameră “Safe” Fichet și încuiați cu cheile.

Camera nu are decât 3 m pe 2, este fără fereastră și fără ventilație.

După 2 ore s-a deschis ușa și ni s-au oferit scaune aduse din afară.

Nu s-a avut nici o dorință de a se da acestei camere-celulă cel puțin aspectul curat. Este plină de praf și într-o dezordine organizată.

Iată cum a ajuns un om care a muncit 40 de ani ca un martir pentru Țara lui, care a salvat-o de 2-3 ori de la prăpastie, care a scăpat de la o teribilă răzbunare pe membrii Dinastiei, care a luat jurământul tânărului Rege în strigătele mulțimii, care îmi cerea să dau pe toți din Palat pentru a fi linșați și care a servit timp de 4 ani, cu un devotament și cu o muncă de mucenic, Armata înfrântă, Țara și pe Regele ei.

Istoria să judece.

Mă rog lui Dumnezeu să ferească Țara de consecințele unui act cu atât mai necugetat cu cât niciodată eu nu m-am cramponat de putere. De mai multe ori am spus Regelui în[tre] patru ochi și în prezența Dlui M. Antonescu că, dacă crede că este un alt om în Țară capabil să o servească mai bine ca mine, eu îi cedez locul cu o singură condiție: să prezinte garanții și să nu fie un ambițios sau un aventurier.

M[areșa]l Antonescu

23.VIII.1944

Scris în celulă.

23 august 1944 – Mareșal Ion Antonescu:

Însemnări din celulă(Documente)

Note


[1] Capitol din volumul: Gh. Buzatu, Mareșalul Ion Antonescu. O biografie, Iași, Editura Tipo Moldova, 2012, pp. 589-603.

[2] Gh. Buzatu, Istoriografia și izvoarele, în Istoria Românilor, IX, România în anii 1940-1947, coordonator – Dinu C. Giurescu, București, Editura Enciclopedică, 2008, p. XXVII și urm.

[3] Vezi îndeosebi Aurică Simion, Preliminarii politico-diplomatice ale insurecției române din august 1944, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1979; Gh. Buzatu și colaboratori, Din istoria unei zile, Iași, 1979; Gh. Buzatu, coordonator, Actul de la 23 august 1944 în context internațional. Studii și documente, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1984; M. Varia, 23 august 1944. Studiu, București, 1993 (xerografiat); Istoria PCR. Sinteză. Documente, 5, București, f.a.; Gavriil Preda, coordonator, 23 august 1944. Evaluări și controverse, Ploiești, Mileniul III, 2006; Gh. Buzatu, ed., Trecutul la judecata istoriei. Mareșalul Antonescu – Pro și contra, București, Editura Mica Valahie, 2006; Gh. Buzatu, Antonescu, Hitler, Stalin, I-III, Ploiești-R. Vâlcea-Iași, 2005-2009; ediția a II-a, anastatică, Iași, Tipo Moldova, 2010.

[4] Vezi, de exemplu, Tabelul nominal cuprinzând comuniștii din „categoria A” – Cezar Mâță, Serviciile secrete ale României în Războiul Mondial (1939-1945), Iași, Casa Editorială Demiurg, 2010, p. 356 (locul 111 într-o listă de 793 de persoane).

[5] Informația ne-a fost transmisă, cu titlu confidențial (septembrie 1995), de D-l General Ion Coman.

[6] Gh. Buzatu, Mircea Chirițoiu, eds., Agresiunea comunismului în România. Documente din arhivele secrete: 1944-1989, II, București, Editura Paideia, 1998, p. 151-154. Vezi și detalii despre condițiile în care documentul respectiv s-a pierdut după bombardamentul german asupra Capitalei, la 24 august 1944, fiind descoperit tot atunci de către căpitan (ulterior, general maior) Gheorghe Teodorescu, comandant al gărzii Palatului Regal, care la 20 mai 1980 i l-a trimis lui N. Ceaușescu, pentru a fi depozitat la ANIC ale României, unde se află și prezent (ibidem, p. 148-150). A fost publicat în repetate rânduri cu începere din 1990 (cf. Procesul Mareșalului Antonescu, vol. 1, editor Marcel-Dumitru Ciucă, București, Editura Saeculum/ Editura Europa Nova, 1995, p. 49-53; Gh. Buzatu, coordonator, Mareșalul Antonescu la judecata istoriei, București, Editura Mica Valahie, 2002, p. 289-293); Gh. Buzatu, Mareșalul Ion Antonescu. O biografie, Iași, Editura Tipo Moldova, 2012, pp. 589-603. Însemnările Mareșalului, de departe în top sub raporturile obiectivității, preciziei și promptitudinii, trebuie, desigur, coroborate cu relatările celorlalți “actori” și martori de la 23 august 1944, îndeosebi Regele Mihai I, generalii Constantin Sănătescu și Aurel Aldea, colonelul Emilian Ionescu, maiorul Anton Dumitrescu, Mircea Ioanițiu, Ioan de Mocsonyi-Styrcea ș.a. (cf. Gh. Buzatu, Stela Cheptea, …Și a fost 23 august, în Mareșalul Antonescu la judecata istoriei, p. 267-288). Subliniez în context că generalul C. Pantazi, în amintirile sale scrise în închisoare în 1946-1947, relatează că, din moment ce “grupul Antonescu” a fost încredințat la 29 august 1944 delegaților Armatei Roșii din București, el a fost a doua zi îmbarcat și trimis în URSS, în mașini pe traseul Dobrești-Urziceni-Buzău-R. Sărat-Focșani-Tecuci-Bârlad-Valui-Iași-Stânca-Bălți, iar mai departe, până la Moscova, cu trenul. Pe parcurs, în dimineața de 31 august 1944, își amintește generalul Pantazi, ex-mareșalul s-ar fi destăinuit foștilor colaboratori (Mihai Antonescu, C. Pantazi, Mircea Elefterescu) care-l “însoțeau” spre destinația necunoscută prizonierilor în acești termeni: “… Ne-a spus că pe cartonul unei mari icoane, pe contrapagină, a scris din nou toate impresiile sale asupra arestării, felului cum s-a făcut, atitudinea Regelui, a lui Sănătescu etc.” (Arhiva CNSAS, București, fond 40 010, vol. 134/I, f. 153). Iar referitor la Însemnările cuprinse în prezenta anexă, relata tot generalul C. Pantazi, că în seara de 23 august 1944, după orele 20,30, ex-mareșalul “în saffé a scris reflexiile lui pe o carte [în fond, o agendă legată] ce a găsit-o acolo. A scris două ore în acea carte, indignarea lui contra atitudinii Regelui și a lui Sănătescu” (ibidem, f. 148).

 

[7] Lipsă în textul original.

[8] Așa în original.

[9] Așa în original.

[10] Lipsă în text.

Ziaristi Online Ro

,

Cel mai mare secret din viața Regelui Mihai

Autor:  Adrian Pătrușcă

Probabil că cea mai mare dintre taine este „Telegrama de la Stockholm”, prin care Moscova anunța în dimineața lui 23 august 1944 că e gata să încheie un armistițiu cu Mareșalul Antonescu. Cu toate acestea, Antonescu a fost arestat, iar sovieticii au intrat pe teritoriul României, fără nici un acord scris. Un interviu incendiar cu istoricul Constantin Corneanu

Constantin Corneanu: Ca urmare a evenimentelor de la Viena, din 30 august 1940, precum și a mutațiilor de ordin geopolitic și geostrategic, în România s-a produs, la 4 septembrie 1940, o gravă criză de stat soldată, la 6 septembrie 1940, cu abdicarea Regelui Carol al II-lea, care l-a chemat pe generalul Ion Antonescu pentru a-l informa că renunță la tron în favoarea fiului său Mihai, acordând depline puteri în stat prim-ministrului care își asuma și titlul de “Conducător al Statului”.

Antonescu vedea Casa Regală drept o soluție politică după război

Ce puteri avea Regele în fața Mareșalului?
Generalul Ion Antonescu a crezut în rolul mesianic al Conducătorului într-un stat, fiind convins că „Statul a avut în toate unghiurile pământului și va avea în toate timpurile valoarea aceluia care, trecător, conduce”.

Schimbând formula de jurământ a Regelui Mihai I („Jur credință națiunii române. Jur să păzesc cu sfințenie legile statului. Jur să păzesc și să apăr ființa statului și integritatea teritorială a României. Așa să-mi ajute Dumnezeu”), generalul Ion Antonescu dorea să sublinieze că pe viitor națiunea va trece întotdeauna înaintea Regelui.

În discursul ținut, la 7 septembrie 1940, în ședința Consiliului de Miniștri, generalul Ion Antonescu a ținut să precizeze că “nimeni nu va trece prin fața Palatului decât ca să se închine în fața unui simbol”, iar Regele va rămâne numai un simbol și nu are dreptul să se amestece în conducerea Statului, indiferent de capacitatea acestuia.

Generalul Ion Antonescu dorea să păstreze Casa Regală a României în afara treburilor politice ale statului, în acele clipe de grea cumpănă, cu speranța că va putea fi o soluție politică în vremurile de după război. Vremuri pe care nimeni nu le putea bănui, în acele clipe, cum vor arăta.

A acceptat Casa Regală acest „aranjament”?
Jurnalul de război al Mareșalului Ion Antonescu relevă numeroase întâlniri (mic-dejun sau prânz) între Conducătorul Statului român și soția sa, pe de-o parte, precum și Regele Mihai I și Regina-Mamă Elena pe parcursul războiului, în afara vizitelor pe front și la acțiunile protocolare impuse de rațiunile de stat.

Până la intrarea Regelui Mihai I în opoziție discretă față de Antonescu, relațiile au fost extrem de protocolare și amiabile. La 22 iunie 1941, Regele Mihai I a adresat o telegramă de felicitare generalului Ion Antonescu prilejuită de trecerea Prutului și intrarea în războiul împotriva Uniunii Sovietice. O telegramă de felicitare a fost trimisă Conducătorului Statului român și cu ocazia trecerii Nistrului în iulie 1941.

Trecerea Nistrului a urmărit să împiedice reînvierea „Ucrainei Mari”

Deci Antonescu a avut acordul Regelui atât în ceea ce privește războiul împotriva Uniunii Sovietice, cât și a trecerii Nistrului. Ce a motivat, totuși trecerea Nistrului?
Necesitățile operative generate de rezistența Armatei Roșii, exigențele războiului de coaliție și schimbarea direcției de înaintare a Grupului de Armate „Sud” reprezintă câteva dintre motivele care au impus luarea uneia dintre cele mai contestate decizii din istoria modernă a românilor. Marea dezbatere asupra trecerii Nistrului și-a inutilității războiului împotriva Uniunii Sovietice a fost “discret” alimentată de serviciul de spionaj și propagandă britanic, cu efecte asupra interesului național major.

Protecția celor doi lideri, respectiv Iuliu Maniu și Dinu Brătianu, împotriva germanilor și-a aplicării regulilor războiului, s-a făcut din înalte rațiuni de stat care au impus o astfel de conduită Mareșalului Ion Antonescu.

Trecerea Prutului, la 22 iunie 1941, a reprezentat o chestiune de demnitate națională, rănită de evenimentele din 26-28 iunie 1940, iar trecerea Nistrului a avut drept obiectiv, dincolo de chestiunea războiului de coaliție, a soluționării “problemei ruse” sau a necesităților militare imediate, eliminarea unei uriașe primejdii geopolitice: Ucraina Mare, dornică de reînviere cu sprijinul celui de al III-lea Reich. Regele Mihai I nu s-a împotrivit trecerii Nistrului și nici nu avea cum să influențeze evoluția evenimentelor politico-militare din acele clipe.

Regina Mamă l-a orientat pe Rege împotriva nemților

Când s-au stricat relațiile dintre Regele Mihai și Antonescu?
O sinteză informativă a Serviciului Special de Informații (SSI) din ianuarie 1944 sublinia faptul că primele raporturi comune, evidente, ale Regelui Mihai I cu opoziția antiantonesciană datează din 24 ianuarie 1942, când sub înrâurirea Reginei, anglofilă prin educație și relațiile de familie, spiritul Regelui a fost, treptat, format împotriva așa-numitei dominații germane. Conducerea celor două grupări de opoziție (PNȚ și PNL) a decis să încerce atragerea Casei Regale în conspirația împotriva Conducătorului Statului cu ocazia serbării Ordinului Ferdinand din 24 ianuarie 1942.

Ion Mihalache, dr. Nicolae Lupu și dr. Constantin Angelescu, în calitate de emisari ai opoziției, se vor întoarce entuziasmați de la Palatul Regal, deoarece Regele Mihai I și Regina Mamă Elena erau definitiv câștigați pentru teza opoziției. Regele era formal capul oștirii și complotiștii năzuiau că Armata va fi atrasă, astfel, de partea opoziției antiantonesciene aflată în relații secrete cu Aliații Occidentali.

Regele se gândea la un puci contra lui Antonescu încă din 1943

Regele Mihai I va fi convins, astfel, că numai o înțelegere cu Aliații Occidentali ar putea să pună stavilă unei expansiuni sovietice și că numai o asemenea politică poate menține statul român și monarhia. În cursul unei convorbiri cu un agent secret britanic (“dl. House„), jurnalist la Allied News Papers și aflat în drum spre Turcia, desfășurată la Palatul Regal din București, la 26 noiembrie 1943, Regele Mihai I a cântărit posibilitățile de reușită ale unui puci.

Perspectiva ca monarhia și regimul partidelor democratice să aibă soarta regimului mussolinian, în condițiile tergiversării încheierii armistițiului și ale formării unui guvern comunist în Moldova ocupată de Armata Roșie, a generat ample discuții în Consiliul de Coroană din 3 mai 1944. Participanții la acest Consiliu de Coroană aveau să conchidă că nu numai Aliații, dar însăși opinia publică română va putea susține cu drept cuvânt că opoziția democratică, prin inactivitatea ei, s-a dovedit neputincioasă, astfel încât poporul român va fi înclinat în mod natural să-și îndrepte privirea către noi forme de organizare politică și socială.

Dintr-o asemenea perspectivă se poate înțelege graba cu care Regele Mihai I și opoziția condusă de Iuliu Maniu s-au angrenat în acțiunea de răsturnare a regimului antonescian. Regele Mihai I a aprobat, la 15 iunie 1944, planul de înlăturare prin forță, iar arestarea Mareșalului figura în planul de acțiune numai ca o soluție de ultimă instanță, deoarece Conducătorul Statului trebuia determinat să realizeze scoaterea României din război.

Regele nu putea împiedica crimele împotriva evreilor, dar nici nu a protestat

Ce putea face Regele pentru a se opune crimelor împotriva evreilor?
Regele Mihai I nu a avut nici o implicare în elaborarea și punerea în aplicare a legislației antievreiești, precum și a cortegiului de suferințe ce a urmat pentru populația evreiască. Dar nici nu s-au înregistrat proteste oficiale ale acestuia în favoarea evreilor și a atenuării suferințelor acestei populații. Casa Regală a României a fost ținută departe de deciziile politico-militare din statul român.

Pamfil Șeicaru, care nu l-a simpatizat deloc pe Rege, dar și Ronald D. Bachman, în cartea sa „Romania: A Contry Study„, afirmă că actul de la 23 august a grăbit înaintarea sovieticilor spre centrul Europei în detrimentul anglo-americanilor. Drept urmare, Regele nu ar fi fost invitat niciodată să participe la ceremoniile de 9 mai din vreo țară vestică. Este adevărat?
Progresele realizate de trupele anglo-americane în Bătălia Franței, în august 1944, creau posibilitatea ca blindatele aliate să atingă, până la venirea iernii, frontiera Germaniei, timp în care trupele sovietice se vor fi oprit în fața Varșoviei și pe frontul românesc.

Moscova acceptase condițiile de armistițiu ale lui Antonescu

Având posibilitatea să ocupe mai repede și mai mult din teritoriul Germaniei, putea fi pus sub semnul întrebării acordul sovieto-britanic de împărțire a sferelor de influență, din 12 iunie 1944, premergător celui din octombrie 1944 de la Moscova, și care urma să expire în curând, iar șansa de a fi reînnoit scădea considerabil.

În timp ce Aliații Occidentali începuseră “cursa pentru Berlin”, sovieticii care se pregăteau pentru asaltul final spre linia fortificată Focșani-Nămoloasa-Brăila, fără a fi convinși că o vor străpunge, aveau nevoie de o decizie politică majoră care trebuia să însoțească viitoarele acțiuni militare de pe frontul românesc, astfel încât dezavantajul care se prefigura ca urmare a succeselor aliate din Vest să fie transformat în avantaj.

Aceste evenimente politice și militare, precum și interesele de ordin strategic și politic au determinat, în opinia mea, guvernul de la Moscova să accepte în totalitate cererile Mareșalului Ion Antonescu vizând un armistițiu politico-militar pe frontul din Moldova.

Există dovezi sau măcar indicii că Moscova era gata să semneze un armistițiu cu Antonescu?
Controversele privind acest accept al Moscovei sunt alimentate de misterul care dăinuie asupra recepționării “telegramei de la Stockholm”.

Misterul „Telegramei de la Stockholm”

După opinia mea, telegrama de la Moscova (via Stockholm) a fost recepționată în dimineața zilei de 23 august 1944. O dovadă că aceasta a sosit ne este oferită de conținutul stenogramei ședinței Consiliului de Miniștri, din 15-16 septembrie 1944, în care se inserează poziția lui Iuliu Maniu privitoare la armistițiul românesc.

(“Am văzut eu, dl. Buzești are textul, și vă puteți închipui în ce situație ajungem noi, guvernul acesta, regimul acesta și, în special, noi care am lucrat efectiv la pregătirea acestui armistițiu, când ni se va pune în față, mâine-poimâine, faptul că lui Antonescu i s-a promis de către dl. Molotov o zonă neutră pe care noi nu o avem. Pentru care motiv nu interesează, vă puteți închipui în ce situație rămânem noi.

Deci, trebuie să constatăm, numaidecât, că noi între condițiile pe care le avem prin armistițiu, era și punctul precis stabilit, că tot ce s-a discutat va fi respectat în armistițiul pe care noi îl vom încheia. Domnul ministru Buzești citește textul telegramei conținând acest punct de vedere, privitor la recunoașterea zonei libere”)

Ce s-a ales de telegrama cu pricina?
Originalul telegramei de la Stockholm nu a putut fi descoperit în arhivele românești, deoarece cei care au interceptat telegrama, respectiv membri ai opoziției politice, au sustras-o și, mai apoi cred că au distrus-o. Telegrama nu a fost depistată nici în arhivele sovietice, iar tăcerea istoriografiei sovietice, mai apoi ruse, față de acest moment delicat din evoluția unei mari puteri către statutul de superputere amplifică misterul din jurul acestui delicat moment istoric.

Sovieticii au căutat să obțină, după 23 august 1944, originalul telegramei din 19 iulie 1877, prin care Marele Duce Nicolae al Rusiei solicita principelui Carol al României ajutorul trupelor române în campania din Balcani, astfel încât este greu de crezut că nu au încercat să găsească, pentru a ascunde sau a distruge, și originalul faimoasei telegrame din 23 august 1944.

23 august: „cea mai mare eroare politico-militară din istoria României”

A pierdut România din cauza orgoliilor opoziției?
Membrii conjurației erau ferm convinși că meritul schimbării trebuia să le revină lor, s-au precipitat și astfel au pierdut “cartea” pe care Mareșalul “o juca”. Sovieticii au profitat de această situație, generată de ambiții și orgolii nemăsurate, pentru a ocupa România și a nu-și respecta, mai apoi, angajamentele luate.

Opoziția a manifestat o grabă suspectă în a-l determina pe Regele Mihai I la actul demiterii și arestării Mareșalului Ion Antonescu, iar acțiunea lor din ziua de 23 august 1944 a fost o lovitură de stat, care a căpătat aspectul unui act legal datorită prevederilor Decretului-lege nr. 3.071 din 7 septembrie 1940.

Gestul de la 23 august 1944 a fost o greșeală?
Evenimentele petrecute la Palatul Regal din București, în după-amiaza zilei de 23 august 1944, au fost generate de inexacta cunoaștere și apreciere a situației politico-militare internaționale și de pe frontul Moldovei, de graba nejustificată a Regelui Mihai I, de antipatii și orgolii, iar consecințele au fost teribile, România urcând calvarul capitulării fără condiții.

Decizia luată la 23 august 1944 reprezintă, după opinia mea, cea mai mare eroare politico-militară, din istoria României, cu consecințele de-acum binecunoscute.

Nu este o apreciere prea aspră?
Nu. Conjurația politicienilor de la București, defetismul unor înalți comandanți militari de pe front, trădarea, incapacitatea de comandă și inițiativă în luptă a unor conducători militari, frica de răspundere, erorile de ordin strategic ale aliatului german și nu în ultimul rând inamicul aveau să contribuie la pierderea Bătăliei Moldovei (19-23 august 1944) și, implicit, a “Bătăliei pentru Armistițiu”.

În urma actului de la 23 August 1944, România a oferit un avantaj inimaginabil, în marele joc al geopoliticii mondiale, pentru liderii de la Moscova, și va deveni țara care a favorizat, în mod substanțial, înaintarea Armatei Roșii spre Sud-Estul și Centrul Europei, creându-se, astfel, condițiile pentru instaurarea “regimurilor de democrație populară”.

Regele Mihai I a jucat un rol important în evoluția evenimentelor spre acest final nefericit pentru propriul său popor și nu numai. Tactica opoziției politice interne, respectiv a lui Iuliu Maniu, a generat imposibilul în ceea ce privește găsirea unei soluții unanim acceptate în condițiile în care destinul nostru istoric ne împinsese în vârtejul disensiunilor dintre Marile Puteri.

„Discretele” jocuri ale serviciilor secrete aliate și propaganda de război a Națiunilor Unite au bulversat opinia publică românească și factorii de decizie în stat, împiedicând, astfel, obținerea unui consens politic, în drumul care trebuia urmat, precum și alegerea unei soluții de salvare națională demne și corecte.

Dar orgoliul lui Antonescu nu a contribuit și el la acest deznodământ nefast?
Ambițiile Mareșalului Ion Antonescu de a realiza un „23 August”, în manieră proprie, derivau dintr-o anumită concepție privind onoarea și demnitatea unui militar, a unui conducător de stat și a unui popor, precum și a unei înțelegeri privind geopolitica locurilor. Curgerea timpului a demonstrat că modul în care rămâi în conștiința colectivă a umanității, pozitiv sau negativ, îți influențează relațiile și prieteniile viitoare.

Casa Regală voia să se salveze, grațierea lui Antonescu era iluzorie

După ce l-a arestat pe Antonescu, era Regele obligat să-l predea rușilor?
Predarea Mareșalului Ion Antonescu și a echipei sale sovieticilor, prin intermediul comuniștilor români, a fost determinată de faptul că reprezentanții PCR începeau să domine raporturile de „amiciție” cu Casa Regală, și nu numai, stabilite cu ocazia realizării lui “23 August”.

O fermitate mai mare în aceste raporturi, în acele clipe istorice, precum și mai multă hotărâre în deciziile monarhului, ar fi generat alte atitudini. Ostilitatea „camarilei regale” față de Ion Antonescu avea să-și spună cuvântul atunci. În perspectiva a ceea ce a urmat, este greu de acceptat faptul că sovieticii nu ar fi încercat să-l captureze cu orice preț pe Mareșalul Ion Antonescu.

De ce nu a semnat Regele decretul de grațiere a lui Antonescu?
O posibilă grațiere a Mareșalului Ion Antonescu era iluzorie într-un context atât de delicat și în care Casa Regală dorea să se salveze, totuși, și să-și salveze perspectiva existențială.

23 august a aruncat în Gulag peste 160.000 de militari români

Putea Regele Mihai să se opună într-o măsură mai mare sovieticilor?
Greva regală (1945) și micile gesturi de opoziție față de ocupantul sovietic și aliatul său, comuniștii români, nu aveau cum să influențeze sau să stopeze procesul de sovietizare al României. Istoria va reține această “rezistență regală”, precum și, totodată, infamia de la “23 August” 1944.

În contextul în care nu fusese semnată nici o convenție de armistițiu între noul guvern român și cel de la Moscova, respectiv Națiunile Unite, trupele sovietice au trecut la dezarmarea și luarea în prizonierat a unităților românești. Mulți militari români – circa 150.000 de soldați, 6.000 de subofițeri și 6.000 de ofițeri – au fost dezarmați de către sovietici și internați în lagăre de prizonieri.

În perioada de după 23 august 1944, procesul de destrămare a autorității statului și de anarhizare a maselor populare s-a dezvoltat în mod liber în condițiile în care sovieticii și-au impus condițiile, pe fondul slăbiciunilor și înțelegerilor cu Aliații Occidentali, iar partidele istorice, după cum remarcau ofițerii SSI-ului, nu au dovedit spirit de adaptare la noua situație, dovedind, totuși, o totală inactivitate și lipsă de dinamism. Casa Regală a rămas un simbol al speranței, al vremurilor trecute ce nu aveau să mai revină niciodată.

Ar fi putut Regele Mihai să negocieze actul abdicării, mai ales clauza abdicării în numele tuturor urmașilor săi?
Abdicarea nu putea fi evitată și nici măcar negociată. Posibilitățile Casei Regale de a mai însemna ceva pe eșichierul politic al României, la sfârșitul anului 1947, în contextul specific al raporturilor Est-Vest, erau aproape nule.

La 9 mai 2010, Regele s-a plasat de partea ocupantului sovietic

Putea Regele, după abdicare, să facă mai mult împotriva comuniștilor, de exemplu presiuni în cancelariile occidentale, sau să coaguleze organizațiile politice din exil și eventual chiar a prelua conducerea lor?
Maniera în care a fost tratat în Vest relevă faptul că importanța sa politică nu a fost pe măsura speranțelor „camarilei regale” și ale exilului românilor, în contextul specific Războiului Rece.

Din păcate, la 9 mai 2010, la Moscova, Regele Mihai I, (însoțit de Radu Duda, în uniforma armatei române – n.r.) prin declarațiile făcute mass-media, s-a situat, voluntar sau involuntar, de partea celor care au tratat cu duritate România pentru faptul că a participat la atacul din 22 iunie 1941 asupra URSS, dar mai ales pentru faptul că a “făcut război împotriva lor”.

După decembrie 1947 au existat relații între Casa Regală și regimurile Dej și Ceaușescu?
Pe măsură ce noi documente de arhivă vor fi publicate, vor putea fi elucidate raporturile dintre Casa Regală și România lui Dej și Ceaușescu, inclusiv problema celor 42 de tablouri de patrimoniu despre care unii zic că au fost însușite de Regele Mihai I.

Casa Regală a României s-a aflat în perioada exilului sub o atentă supraveghere a unităților de informații externe ale Securității române, iar semnarea, la 15 iunie 1989, a “Declarației de la Budapesta”, de către Regele Mihai I, a însemnat sfârșitul “neutralității binevoitoare” care exista între regimul de la București și locatarul de la Versoix.

Constantin Corneanu este doctor în istorie și președintele Consiliului Director al Asociației Europene de Studii Geopolitice și Strategice „Gheorghe I. Brătianu” (AESGS) din septembrie 2009.Între 2004 și 2007 a fost consilier în cadrul Oficiului Guvernului României pentru Gestionarea Relațiilor cu Republica Moldova între 2004 și 2007.
Teza sa de doctorat a tratat situația României în contextul geopolitic al celui de-al doilea război mondial. Aceeași temă constituie și subiectul lucrării sale „Sub povara marilor decizii” (Editura Scripta 2007).

,

 23 AUGUST 1944:

JOCUL CU DESTINUL ROMÂNIEI

 de Gh. Buzatu

 Dacă n-ar fi fost în esența lor tragică, faptele relatate ar fi pline de farmec …

Și cum să nu fie astfel, când luăm cunoștință de destinul într-adevăr fericit al unui document  fundamental dintre cele purtând semnătura unui personaj istoric, l-am numit pe Mareșalul Ion Antonescu, desemnat categoric de opinia publică națională în urmă cu mai mulți ani pe prima poziție în topul MARILOR ROMÂNI din toate timpurile, iar integrarea documentului în desfășurările istorice îl plasează într-un moment decisiv al participării României la cel de-al doilea război mondial – lovitura de stat de la 23 august 1944. Nu revenim asupra evenimentului, studiat în profunzime și larg comentat de istoricii români și străini, dar nu numai de ei[2], desfășurările fiind de-acum binecunoscute în globalitate – premise, declanșare, desfășurare și consecințe, imediate ori îndepărtate, suportate și în prezent[3]. Este motivul pentru care nu revenim cu detalii în privința faptelor survenite, limitându-ne a preciza că, în seara de 23 august 1944, la câteva ore după ce au fost arestați în faimosul „Salon galben” al Casei Albe din spatele Palatului Regal din București, Mareșalul Antonescu și Mihai Antonescu, aflați închiși sub pază în safe-ul de la etaj al clădirii, au reușit să-și facă unele însemnări, cu acordul militarilor de gardă. Toate notele olografe ale prizonierilor au ajuns, fără dificultate, se înțelege, în mâinile puciștilor. Cu o singură excepție, remarcabilă: ex-mareșalul a avut inspirația de a așterne pe hârtie împrejurările și considerațiile pe marginea celor survenite, în orele imediat precedente, în „Salonul galben”.

Din câte cunoaștem, relatarea lui Ion Antonescu, surprinzând episodul decisiv al loviturii de stat, declanșarea și arestarea celor doi actori principali, liderii regimului doborât, nu numai că sub raport cronologic conținea primele impresii asupra celor petrecute (care ulterior nu mai aveau cum și de ce să fie modificate), dar excela – funcționând primatul incontestabil al poziției și calității „sursei”! – la capitolul probitate. Valoarea remarcabilă a „sursei”, în mod sigur, va înfrunta cu succes scurgerea nemiloasă a timpului …

Ceea ce ne oferă un nou și temeinic argument pentru situarea Mareșalului Antonescu nu atât între actorii de primă mărime ai Istoriei, ci deopotrivă între observatorii ei exemplari! Și care, în privința faptelor la care au participat ori le-a provocat, au știut să „vadă” și să „transmită”!…

Așa după cum se poate constata, textul Mareșalului Antonescu era adresat Istoriei, chemată „să judece”, fiind semnat, datat – 23 august 1944 și localizat – scris în celulă. Ținând seama de consecințele interne catastrofale ale actului din 1944, prăbușirea țării și ocupația militară barbară a Armatei Roșii, considerăm că dispariția documentului original, în condițiile specifice momentelor din august 1944, a reprezentat implicit, în chip cu totul curios, condiția sine qua non a salvării sale PENTRU ISTORIE. Iar aceasta în condițiile în care, în ziua următoare compunerii lor, Însemnările din celulă s-au pierdut în urma bombardamentului aerian german asupra Palatului Regal din București, în contextul represiunilor ordonate de Adolf Hitler drept răspuns la destituirea regimului antonescian pro-german și la schimbarea poziției României în Războiul Mondial din 1939-1945. Numai în chip miraculos, tot atunci, deci la 24 august 1944, documentul dispărut printre dărâmături a fost descoperit de căpitanul Gheorghe Teodorescu, din corpul de gardă al Palatului Regal, iar acesta, după mai mult de 35 de ani, mai precis la 20 mai 1980, l-a prezentat lui N. Ceaușescu, chemat să aprecieze „asupra valorii politice și istorice” (vezi infra anexa I). Apreciind în mod just valoarea excepțională a Însemnărilor din celulă, N. Ceaușescu le-a depus spre păstrare în fondurile centrale ale Arhivelor Naționale ale României din București, ele având să fie valorificate prin publicare după evenimentele din 1989, începând din 1991.

N. Ceaușescu nu a fost un admirator al Mareșalului Ion Antonescu. Nici nu avea cum. Sub regimul Antonescu, N. Ceaușescu, comunist declarat și recunoscut, s-a aflat în detenție la Jilava, Caransebeș sau Tg. Jiu, iar documentele de care dispunem l-au înregistrat consecvent între opozanții de frunte ai regimului[4]. După 1944-45, N. Ceaușescu, ca membru activ al conducerii superioare a UTC și, apoi, a PCR, a avut un rol proeminent, fiind în continuă ascensiune, până la ocuparea pozițiilor supreme pe linie de partid și de stat, în 1965-1967. Fiind investit în martie 1974 Președinte al României, N. Ceaușescu nu a ignorat la un moment dat, către sfârșitul anilor ’80, pe atunci când era preocupat de finisarea proiectului Casei Poporului, ca pe splaiul dâmbovițean al construcției faraonice să se ridice un impozant monument[5] – acela al Mareșalului Ion Antonescu!

Nu vom încheia acest capitol, fără a ne referi la cazul romanului Delirul.

După cum se știe, un „caz” devenit celebru, intervenit într-un moment când N. Ceaușescu se afla încă – orice s-ar zice – pe culmile afirmării sale politice interne și internaționale. Celebritatea și-a avut originile în multiple motive: Autorul romanului era Marin Preda, unul dintre marii prozatori români, iar eroul operei nu era altul decât Mareșalul Ion Antonescu. În momentul apariției Delirului (1975), Mareșalul era încă, după exact trei decenii de la sfârșitul celui de-al doilea război mondial (?!), un nume interzis în România, iar cartea lui Marin Preda s-a bucurat rapid de două ediții (ianuarie și august 1975), difuzate într-un tiraj impresionant. Faptul a provocat neliniște, în anume cercuri intelectualiste de la București, obișnuite după 1944-1945 cu pagini literare penibile consacrate lui Ion Antonescu, precum pseudo-romanele fabricate de I. Ludo ș.a., în URSS ori în Germania „Literaturnaia Gazeta” ori „Der Spiegel” au reclamat „reabilitarea pe cale epică” (sic!) a ex-mareșalului. Unele condeie înfierbântate au acuzat că N. Ceaușescu în persoană putea fi bănuit de reabilitarea lui Ion Antonescu, deși era clar pentru oricine – după cum a observat regretatul Mihai Ungheanu – că Marin Preda, un scriitor de geniu și o conștiință literară profundă, nu trebuia să fie bănuit că ar fi executat „o comandă politică”.

 

ANEXE

 

– I –

 

Memoriul lui Gh. Teodorescu, general-maior (r),

adresat lui N. Ceaușescu, în problema unui document

semnat de ex-mareșalul Ion Antonescu

 

 

Cancelaria C.C. al P.C.R.

Nr. 2 734/2.VII.1980

 

ARHIVA

Comitetului Politic Executiv

al C.C. al P.C.R.

Nr. 3 697/31.XII/1980

 

MULT STIMATE TOVARĂȘE NICOLAE CEAUȘESCU,

Secretar General al Partidului Comunist Român,

Președinte al Republicii Socialiste România,

Comandant Suprem al Forțelor Armate,

 

Vă prezint alăturat, în copie, însemnările făcute de mareșalul Ion Antonescu, la 3 ore după ce a fost arestat la Palatul Regal, în după-amiaza zilei de 23 august 1944. Ion Antonescu, presupunând că va fi omorât chiar în acea noapte, a scris aceste însemnări, ca ultimele lui gânduri, considerând că ele vor fi găsite și cunoscute cândva.

Subsemnatul, sunt general maior în rezervă Teodorescu Gheorghe, care am servit în forțele armate timp de aproape 45 de ani, până în ianuarie 1976.

La 23 august 1944 aveam gradul de căpitan și comandam subunitatea de gardă a Palatului Regal, participând direct împreună cu unii din subalternii mei la arestarea lui Ion și Mihai Antonescu și a principalilor lor colaboratori.

Unul din militarii care făcea paza lui Ion Antonescu la etajul Casei Regelui unde era închis, mi-a raportat a doua zi că în seara de 23 august în jurul orei 21,00 I. An­tonescu i-a cerut la un moment dat un creion și că pe când se credea neobservat a luat la întâmplare un caiet cu coperte vișinii de pe un raft din camera în care se afla închis și că a scris foarte mult în acel caiet, după care l-a pus la loc.

În ziua de 24 august 1944, casa regelui unde fusese reținut Antonescu a fost lovită cumplit de câteva bombe în timpul raidurilor aviației hitleriste și transformată în ruine.

Între două bombardamente, împreună cu militarul care-l văzuse pe Antonescu scriind, am găsit printre dărâmături o agendă pe anul 1930 a fostului rege Carol al II-lea, în care I. Antonescu făcuse aceste însemnări, de fapt testamentul său politic.

Asupra valorii politice și istorice a acestor însemnări las la latitudinea factorului de decizie să hotărască.

Prezentându-vă Dumneavoastră acest document, vreau să subliniez încă o dată atașamentul meu față de Patrie, Partid și față de Dumneavoastră, tovarășe Comandant Suprem.

Caietul original cu însemnările mareșalului Ion Antonescu se găsește la mine, urmând ca asupra destinației sale să îndeplinesc ordinul Dumneavoastră.

General-maior (r) Gh. Teodorescu

20.V.1980

2 ex. IR/FV

I.R.N. VIII/134/1. VII

 

(Gh. Buzatu, Mircea Chirițoiu, eds., Agresiunea comunismului în România, vol. II, Documente din arhivele secrete: 1944-1989, București, Editura Paideia, 1998, p. 150).

 

 – II –

Documentul Însemnări din celulă[6],

semnat de ex-mareșalul Ion Antonescu în seara de 23 august 1944,

la câteva ore după lovitura de stat de la Palatul Regal din București

 

Astăzi, 23 august 1944, am venit în audiență la Rege la ora 15,30 pentru a-I face o expunere asupra situației frontului și a acțiunii întreprinsă pentru a scoate Țara din greul impas în care se găsește.

Timp de aproape 2 ceasuri Regele a ascultat expunerea, păstrând ca de obicei o atitudine foarte rezervată, aproape indiferentă.

La expunerea mea a asistat la audiență Dl Mihai Antonescu.

I-am arătat Regelui că de aproape 2 ani Dl Mihai Antonescu a căutat să obțină de la Anglo-Americani asigurări pentru viitorul Țării și i-am afirmat cu această ocazie că, dacă aș fi găsit înțelegere, și aș fi putut găsi înțelegere pentru asigurarea vieții, libertăților și continuității istorice a acestui nenorocit popor, nu aș fi ezitat să ies din război, nu acum, ci chiar de la începutul conflictului mondial, când Germania era tare.

În continuare, i-am arătat conversația avută, imediat la întoarcerea mea de pe front, în noaptea de 22/23 [august 1944], cu Dnii Clodius și Mihalache și în dimineața zilei [de 23 august 1944] cu Dl G. Brătianu.

D-lui Clodius i-am vorbit în fața D-lui M. Ant[onescu] pe un ton răspicat și i-am amintit că atât prin Dl M. Ant[onescu] de acum câteva luni, cât și în februarie, la ultima întrevedere, am arătat Germaniei ca, dacă frontul nu se va menține pe linia Tg. Neamț-Nord Iași-Nord Chișinău-Nistru, România va căuta soluția politică pentru terminarea războiului.

I-am arătat D-lui Clodius că nici o țară, și nici chiar Germania, nu ar putea continua războiul în caz când jumătate din teritoriul ei ar fi ocupat și țara total la discreția Rușilor.

I-am cerut ca și Dl M. Ant[onescu] să arate acest lucru la Berlin, să roage să înțeleagă poziția Țării noastre în fața cataclismului ce o amenință și a mea în fața Istoriei și a Țării și să-mi dea dezlegarea a trata un armistițiu, dorind să ieșim din această situație ca oameni de onoare și nu prin acte care ar dezonora pentru vecie Țara și pe conducătorii ei.

Dl Clodius a promis că va arăta exact dorința noastră; i-am arătat că noi trebuie să ne luăm libertatea de a ne apăra viața viitoare a neamului.

Relativ la conversația cu Dl Mihalache, deși ea a durat câteva ceasuri, totuși i-ai arătat numai esențialul.

Dl Mihalache mi-a cerut să mă sacrific și să fac eu pacea, oricât de grele ar fi condițiile puse.

I-am arătat că eu, fiind exponentul unei revoluții care m-a adus, fără a [o] fi pus eu la cale sau să fi avut vreo legătură cu ea, la conducerea Statului, dându-mi mandatul să reconstituiesc granițele Țării, să restabilesc ordinea morală și să pedepsesc aducându-i în fața tribunalului poporului pe acei care …[7] catastrofa granițelor și prăbușirea Dinastiei. Cum Țara îmi impusese și pe legionari și mai târziu și războiul, pentru a legifera actele mele, am cerut aprobarea Țării pentru faptul că schimbasem din luptă regimul legionar pentru trădările sale și pentru că intrasem în război în aclamațiile și, cu asentimentul întregii națiuni, trecusem, forțat de operațiuni, și Nistrul.

Țara, prin câte 3 milioane de voturi, mi-a dat dezlegare și a aprobat tot ce eu făcusem.

În consecință, a accepta astăzi propunerile Molotov însemnează:

  1. – a face un act politic de renunțare și pierdere a Basarabiei și Bucovinei, act pe care România nu l-a făcut până acum niciodată de la 1812 și până la ultimatumul Molotov.

I-am adăugat că după părerea mea, făcând acest act, putem pierde beneficiul Chartei Atlanticului, în care Roosevelt și Churchill s-au angajat printre altele “să nu recunoască nici o modificare de frontieră, care nu a fost liber consimțită”.

  1. – să bag Țara pentru vecie în robie, fiindcă propunerile de armistițiu conțin și clauza despăgubirilor de război neprecizate, care, bineînțeles, constituie marele pericol, fiindcă, drept gaj al plății lor, Rușii vor ține Țara ocupată nedefinit. Cine, am spus Dlui Mihalache, își poate lua răspunderea acceptării acestei porți deschise, care poate duce la robia neamului?
  2. – a treia clauză, și cea mai gravă, e aceea de a întoarce armele în contra Germaniei.

Cine, am arătat Dlui Mihalache …[8], poate să-și ia răspunderea consecințelor viitoare asupra neamului ale unui asemenea gest odios, când putem să ieșim din război oricând dorim.

Am avea bazele viitoarei politici a Statului asigurate și i-am afirmat că dacă …[9] de Dl Maniu, pe care l-am lăsat și i-am înlesnit tratativele direct cu Anglo-Americanii sau de Dl Mihai Antonescu, care a tratat cu știința mea, eu nu m-aș da la o parte și aș da, dacă mi s-ar cere concurs, pentru a scoate România din război, luându-mi curajul și răspunderea să spun Führerului în față că România se retrage din război.

  1. – a patra condiție cerută de Molotov și de Anglo-Americani  este să dau ordin soldaților să se predea Rușilor și să depună armele, care ne vor fi puse la dispoziție pentru ca, împreună cu Rușii, să alungăm pe Nemți din Țară.

Care om cu judecata întreagă și cu simțul răspunderii ar putea să dea soldaților Țării un astfel de ordin care, odată enunțat, ar produce cel mai mare haos și ar lăsa Țara la discreția totală a Rușilor și Germanilor?

Numai un nebun ar putea accepta o astfel de condiție și ar fi pus-o în practică.

Vecinătatea Rusiei, reaua ei credință față de Finlanda, Țările Baltice și Polonia, experiența tragică făcută de alții, care au căzut sub jugul Rusiei, crezându-i pe cuvânt, mă dispensează să mai insist.

Notez că, atunci [când] ni s-au propus acestea, situația militară a Germaniei, deși slăbită, era totuși încă tare.

  1. – În sfârșit, propunerile Molotov mai conțineau și clauza care ne impunea să lăsăm Rusiei dreptul de a pătrunde pe teritoriul României oriunde va fi necesar, pentru a izgoni pe Nemți din Țară. Adică, sub altă formă, prezenta ocupațiunea Rusească cu toate consecințele ei.

Reamintind toate acestea Dlui Mihalache, D[umnealui] mi-a spus, ceea ce a constituit o surpriză pentru mine, că trebuie să mărturisească că D[umnea]lor, adică național-țărăniștii, s-au înșelat; au crezut în sprijinul Anglo-Americanilor, însă și-au făcut convingerea definitivă că aceștia sunt total nepregătiți pentru a indispune pe Ruși și că suntem lăsați la totala lor discreție, ca și Polonia și, poate, alte țări. În consecință, trebuie să ne considerăm o generație sacrificată, să ne resemnăm și să așteptăm.

I-am răspuns Dlui Mihalache că, într-o astfel de situație, este de preferat ca un popor pe care-l așteaptă, dacă are siguranța că îl așteaptă o asemenea soartă, să moară eroic, decât să-și semneze singur sentința de moarte.

Dl Mihalache a insistat încă o dată să fac eu armistițiul și să semnez pacea, fiindcă condițiile puse sunt condiții de pace, nu de armistițiu (este sublinierea D-sale). Bineînțeles, am declinat (refuzat) aceasta.

În dimineața zilei de astăzi, pe când eram în Consiliul de Miniștri, a cerut să mă vadă Dl. Brătianu, care, spre deosebire de Dl Mihalache, mi-a declarat că vine de la o întrevedere dintre Dnii Maniu și Dinu Brătianu și că vine cu mandatul formal de la ambii că sunt de acord și că își iau alături răspunderea, dacă accept, să fac eu tratative de pace.

I-am răspuns că accept cu condiția să mi se dea în scris acest angajament, să accepte ca el să fie publicat, pentru ca poporul să vadă că s-a înfăptuit unirea internă și pentru ca străinătatea, aliații și inamicii, să nu mai poată …[10], prin dezbinarea noastră.

Dl Brătianu urma să-mi aducă adeziunea scrisă înainte de audiența mea la Rege, fiindcă voiam să merg la această audiență cu hotărârea luată, adică să-I pot afirma că, dat fiind faptul că s-a realizat unirea politică internă, îmi pot lua angajamentul să încep tratativele de pace. Generalul Sănătescu a intervenit în discuții de două ori și și-a luat angajamentul, fără să i-l fi cerut, că-mi va aduce dânsul acest angajament, pentru care i-am mulțumit.

Cum Regele spunea ca aceste tratative să înceapă imediat, Dl Mihai Antonescu i-a spus că așteaptă răspunsul de la Ankara și Berna pentru a obține consimțământul Angliei și Americii de a trata cu Rușii. Aceasta, fiindcă Churchill, în ultimul său discurs, a spus, vorbind despre România, că “această Țară va fi curând la discreția  totală a Rusiei”, ceea ce era un avertisment că vom fi atacați în forță și că vom fi total la discreția lor și că va trebui să tratăm mai întâi cu Rușii.

Acest “mai întâi”, legat și de alte indicații pe care le-am avut pe căi serioase, a determinat pe Dl M. Antonescu să arate Regelui că este o necesitate să mai aștepte 24 de ore, să primească răspunsurile pe care le așteaptă și după aceea să continue cu tratativele.

Eu am confirmat că sunt de acord cu aceste condiții, chiar cu plecarea Dlui M. Antonescu la Ankara și Cairo pentru a duce tratative directe.

În acest moment, Regele a ieșit din cameră, scuzându-se față de mine, și discuția a continuat câtva timp cu generalul Sănătescu, revenind cu afirmația că va aduce el adeziunea scrisă a Dlor Maniu, Brătianu și Titel Petrescu.

Când eram în curs de discuțiuni și mă plictiseam așteptând revenirea Regelui pentru a pleca, Regele intră în cameră și în spatele lui apare un maior din garda Palatului cu 6-7 soldați cu pistoale în mână.

Regele a trecut în spatele meu, urmat de soldați, unul din soldați m-a prins de brațe pe la spate și generalul Sănătescu mi-a spus: “D-le Mareșal, sunteți arestat pentru că nu ați vrut să faceți imediat armistițiu”.

M-am uitat la soldatul care mă ținea de brațe și I-am spus ca să ia mâna de pe mine și, adresându-mă generalului Sănătescu, în obrazul Regelui, care trecea în altă cameră cu mâinile la spate: “Să-ți fie rușine; acestea sunt acte care dezonorează un General”. M-am uitat fix în ochii lui și I-am repetat de mai multe ori apostrofa.

După aceea, bruscat, am fost scos din cameră pe culoar unde o bestie de subofițer mi-a spus să scot mâna din buzunar, ceea ce am refuzat. După aceea, împreună cu Dl Mihai Antonescu, am fost băgat la ora 17 într-o cameră “Safe” Fichet și încuiați cu cheile.

Camera nu are decât 3 m pe 2, este fără fereastră și fără ventilație.

După 2 ore s-a deschis ușa și ni s-au oferit scaune aduse din afară.

Nu s-a avut nici o dorință de a se da acestei camere-celulă cel puțin aspectul curat. Este plină de praf și într-o dezordine organizată.

Iată cum a ajuns un om care a muncit 40 de ani ca un martir pentru Țara lui, care a salvat-o de 2-3 ori de la prăpastie, care a scăpat de la o teribilă răzbunare pe membrii Dinastiei, care a luat jurământul tânărului Rege în strigătele mulțimii, care îmi cerea să dau pe toți din Palat pentru a fi linșați și care a servit timp de 4 ani, cu un devotament și cu o muncă de mucenic, Armata înfrântă, Țara și pe Regele ei.

Istoria să judece.

Mă rog lui Dumnezeu să ferească Țara de consecințele unui act cu atât mai necugetat cu cât niciodată eu nu m-am cramponat de putere. De mai multe ori am spus Regelui în[tre] patru ochi și în prezența Dlui M. Antonescu că, dacă crede că este un alt om în Țară capabil să o servească mai bine ca mine, eu îi cedez locul cu o singură condiție: să prezinte garanții și să nu fie un ambițios sau un aventurier.

M[areșa]l Antonescu

23.VIII.1944

Scris în celulă.

23 august 1944 – Mareșal Ion Antonescu:

Însemnări din celulă (Documente)








 Note


[1] Capitol din volumul: Gh. Buzatu, Mareșalul Ion Antonescu. O biografie, Iași, Editura Tipo Moldova, 2012, pp. 589-603.

[2] Gh. Buzatu, Istoriografia și izvoarele, în Istoria Românilor, IX, România în anii 1940-1947, coordonator – Dinu C. Giurescu, București, Editura Enciclopedică, 2008, p. XXVII și urm.

[3] Vezi îndeosebi Aurică Simion, Preliminarii politico-diplomatice ale insurecției române din august 1944, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1979; Gh. Buzatu și colaboratori, Din istoria unei zile, Iași, 1979; Gh. Buzatu, coordonator, Actul de la 23 august 1944 în context internațional. Studii și documente, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1984; M. Varia, 23 august 1944. Studiu, București, 1993 (xerografiat); Istoria PCR. Sinteză. Documente, 5, București, f.a.; Gavriil Preda, coordonator, 23 august 1944. Evaluări și controverse, Ploiești, Mileniul III, 2006; Gh. Buzatu, ed., Trecutul la judecata istoriei. Mareșalul Antonescu – Pro și contra, București, Editura Mica Valahie, 2006; Gh. Buzatu, Antonescu, Hitler, Stalin, I-III, Ploiești-R. Vâlcea-Iași, 2005-2009; ediția a II-a, anastatică, Iași, Tipo Moldova, 2010.

[4] Vezi, de exemplu, Tabelul nominal cuprinzând comuniștii din „categoria A” – Cezar Mâță, Serviciile secrete ale României în Războiul Mondial (1939-1945), Iași, Casa Editorială Demiurg, 2010, p. 356 (locul 111 într-o listă de 793 de persoane).

[5] Informația ne-a fost transmisă, cu titlu confidențial (septembrie 1995), de D-l General Ion Coman.

[6] Gh. Buzatu, Mircea Chirițoiu, eds., Agresiunea comunismului în România. Documente din arhivele secrete: 1944-1989, II, București, Editura Paideia, 1998, p. 151-154. Vezi și detalii despre condițiile în care documentul respectiv s-a pierdut după bombardamentul german asupra Capitalei, la 24 august 1944, fiind descoperit tot atunci de către căpitan (ulterior, general maior) Gheorghe Teodorescu, comandant al gărzii Palatului Regal, care la 20 mai 1980 i l-a trimis lui N. Ceaușescu, pentru a fi depozitat la ANIC ale României, unde se află și prezent (ibidem, p. 148-150). A fost publicat în repetate rânduri cu începere din 1990 (cf. Procesul Mareșalului Antonescu, vol. 1, editor Marcel-Dumitru Ciucă, București, Editura Saeculum/ Editura Europa Nova, 1995, p. 49-53; Gh. Buzatu, coordonator, Mareșalul Antonescu la judecata istoriei, București, Editura Mica Valahie, 2002, p. 289-293); Gh. Buzatu, Mareșalul Ion Antonescu. O biografie, Iași, Editura Tipo Moldova, 2012, pp. 589-603. Însemnările Mareșalului, de departe în top sub raporturile obiectivității, preciziei și promptitudinii, trebuie, desigur, coroborate cu relatările celorlalți “actori” și martori de la 23 august 1944, îndeosebi Regele Mihai I, generalii Constantin Sănătescu și Aurel Aldea, colonelul Emilian Ionescu, maiorul Anton Dumitrescu, Mircea Ioanițiu, Ioan de Mocsonyi-Styrcea ș.a. (cf. Gh. Buzatu, Stela Cheptea, …Și a fost 23 august, în Mareșalul Antonescu la judecata istoriei, p. 267-288). Subliniez în context că generalul C. Pantazi, în amintirile sale scrise în închisoare în 1946-1947, relatează că, din moment ce “grupul Antonescu” a fost încredințat la 29 august 1944 delegaților Armatei Roșii din București, el a fost a doua zi îmbarcat și trimis în URSS, în mașini pe traseul Dobrești-Urziceni-Buzău-R. Sărat-Focșani-Tecuci-Bârlad-Valui-Iași-Stânca-Bălți, iar mai departe, până la Moscova, cu trenul. Pe parcurs, în dimineața de 31 august 1944, își amintește generalul Pantazi, ex-mareșalul s-ar fi destăinuit foștilor colaboratori (Mihai Antonescu, C. Pantazi, Mircea Elefterescu) care-l “însoțeau” spre destinația necunoscută prizonierilor în acești termeni: “… Ne-a spus că pe cartonul unei mari icoane, pe contrapagină, a scris din nou toate impresiile sale asupra arestării, felului cum s-a făcut, atitudinea Regelui, a lui Sănătescu etc.” (Arhiva CNSAS, București, fond 40 010, vol. 134/I, f. 153). Iar referitor la Însemnările cuprinse în prezenta anexă, relata tot generalul C. Pantazi, că în seara de 23 august 1944, după orele 20,30, ex-mareșalul “în saffé a scris reflexiile lui pe o carte [în fond, o agendă legată] ce a găsit-o acolo. A scris două ore în acea carte, indignarea lui contra atitudinii Regelui și a lui Sănătescu” (ibidem, f. 148).

SURSA: www.ziaristionline.ro

© Copyright 2012 - ROMÂNIA BREAKING NEWS - RBN Press