ROMÂNIA BREAKING NEWS

Home Posts Tagged "Mitropolia Chisinaului si a Toata Moldova"

Mitropolia Chisinaului si a Toata Moldova

,

Situația în care se află azi legitima Mitropolie a Basarabiei este regretabilă. Deși sunt încălcate mai multe canoane și reguli bisericești, aproape 3.000.000 de români – moldoveni sunt “păstoriți” de KGB-istul în sutană Kiril, Patriarhul Moscovei și al întregii Rusii prin Mitropolia Chișinăului și a Toată Moldova. Însăși titulatura de „ Toată Moldova”, ascunde în sine intențiile pan-rusești cu privire inclusiv la spațiul din dreapta Prutului…

Pretențiile unei Patriarhii Ortodoxe a unui neam sau popor anume, de a avea jurisdicție peste ortodocși de alt neam, care au propria lor Patriarhie, sunt necanonice și nedrepte, fiind motivate secular-politic, nu spiritual-pastoral, încălcându-se astfel canonul 8 al Sinodului III ecumenic și canonul 34 apostolic.

Cu Demnitate, Dreptate și Curaj,  Regretatul Patriarh Teoctist i-a transmis în anul 1993, răposatului patriarh rus Alexei o scrisoare în care cuprins și denunțat toată nedreptatea și silnicia rusească asupra Basarabiei și neamului românesc în special prin impunerea jurisdicției necanonice a Bisericii Rusești.

Sanctitatea Voastră,Aleksei

Prea iubite frate în Domnul nostru Iisus Hristos,

Cu dragoste frățească, Vă aducem la cunoștință că am primit scrisoarea Sanctității Voastre din 24 decembrie 1992, care ne-a produs mâhnire și durere multă. Aceasta pentru faptul că Sanctitatea Voastră considerați Actul Sinodal al Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, privitor la binecuvântarea reactivării Mitropoliei Basarabiei, ca „ingerință anticanonică în problemele interne ale Bisericii Ortodoxe Ruse din Moldova”.

Sanctitatea Voastră! În conștiința umanității, în general și mai ales la creștini, s-a impus de-a lungul istoriei principiul de valoare universală că nedreptatea, abuzul și silnicia nu pot crea niciodată vreun drept. Acestea pot dura secole de-a rândul, dar când împrejurările permit, dreptatea istorică impune repararea nedreptății și restabilirea adevărului precum și a drepturilor ce decurg din această restabilire.

Conform acestui principiu, exercitarea jurisdicției Bisericii Ortodoxe Ruse asupra românilor ortodocși din Basarabia, între anii 1769-1774, 1787-1791, 1808-1918, 1940-1941, 1944-1992, a fost un act nedrept și abuziv din punct de vedere al realității istorice și al normelor de drept canonic, deoarece a fost urmarea unor abuzuri politice care au lezat dreptul istoric.

Conform mărturiilor istorice, pe teritoriul locuit astăzi de români, cuvântul Evangheliei lui Hristos a fost propovăduit încă din primele veacuri creștine. Propovăduirea Evangheliei pe acest teritoriu a coincis cu însăși formarea poporului român care a apărut în istorie ca popor creștin. Poporul român a devenit astfel unul din primele popoare creștine ale Europei, eveniment ce a avut loc cu multe secole înainte de creștinarea slavilor.

Viața creștină a avut o continuitate permanentă pe acest teritoriu, românii ortodocși afirmându-și neîntrerupt apartenența la Biserica Ortodoxă a Răsăritului.

Îndată ce condițiile istorice au permis, românii ortodocși au obținut dreptul de a avea episcopi pământeni. Acest drept, bazat pe tradiția canonică a Bisericii, a fost cerut cu multă insistență Patriarhiei de Constantinopol mai ales de creștinii ortodocși români din teritoriile din stânga și din dreapta Prutului, ce constituiau împreună un Principat român cunoscut în Europa cu numele de Țara Moldovei.

În anul 1401, Domnitorul Moldovei a cerut ca în fruntea organizării bisericești din această țară să fie recunoscut de către Patriarhia de Constantinopol mitropolitul pământean IOSIF MUȘAT. Prin acest act, Mitropolia Moldovei era recunoscută ca servind o etnie distinctă în cadrul unui teritoriu bine definit geografic și istoric. Drept consecință, potrivit legislației bisericești, diferită de cea a imperiilor schimbătoare, nimeni și niciodată nu avea dreptul să desființeze, să modifice sau să înjumătățească jurisdicția ei în teritoriul ce-i revenea de la întemeiere și cu recunoaștere canonică.

Cursul normal al lucrurilor a fost din păcate întrerupt în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, prin ocuparea de către armatele rusești a pământului românesc al Țării Moldovei (1769-1774, 1787-1791). Printre măsurile luate în mod abuziv de ocupanți a fost amestecul brutal în treburile Bisericii din Moldova prin impunerea la Iași, în 1789, a unui locțiitor de mitropolit, AMBROZIE, rus de neam, care venise în Moldova o dată cu trupele rusești.

După o scurtă perioadă de normalizare și când nu se terminase încă războiul ruso-turc (1806-1812), imperiul țarist înființează un „exarhat” ce cuprindea Mitropoliile Moldovei și Țării Românești, subordonându-le din nou, în mod samavolnic, Bisericii Ortodoxe Ruse. Prin aceasta, Mitropolitul canonic al Mitropoliei Moldovei, VENIAMIN COSTACHI, este nevoit să se retragă din scaun spre marea durere a clerului și credincioșilor români. La fel, s-a întâmplat și cu mitropolitul DOSITEI FILITIS al Valahiei, care a fost îndepărtat din scaun în 1809 și trimis în surghiun. Nedreptatea se „instituționalizează” prin pacea nedreaptă de la București din 1812, când s-a hotărât anexarea teritoriului dintre Prut și Nistru la imperiul țarist. Anexarea a fost fără valoare și nulă de drept, căci Turcia nu avea drepturi teritoriale asupra pământului românesc, turcii având putere de suzeranitate, nu de suveranitate asupra acestui pământ. Moldova și Valahia se bucurau de o completă autonomie pe baza unor vechi tratate încheiate cu Imperiul Otoman, prin care li se garanta integritatea teritorială în schimbul unui tribut anual. În plus, anexarea era un act imoral și neloial față de întreaga Ortodoxie, întrucât Rusia pravoslavnică își întindea abuziv stăpânirea asupra românilor ortodocși din stânga Prutului, cu vechime și vrednicii în câmpul creștinătății, legat de neam, limbă și cultură cu cei din dreapta Prutului.

Urmare acestei anexări politice nedrepte s-a înființat, în teritoriul ocupat de armatele țariste, Eparhia Chișinăului de către Biserica Ortodoxă Rusă, în 1813. Fără a fi consultat clerul și credincioșii, a fost sfâșiat teritoriul jurisdicțional al Mitropoliei Moldovei, înființată cu peste patru veacuri înainte, și al Episcopiei Hușilor. În scrisoarea Sanctității Voastre din 6 octombrie 1992 justificați această acțiune prin faptul că la acea dată Biserica Ortodoxă Română nu era încă o Biserică autocefală. Este adevărat că recunoașterea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române a avut loc după înființarea Eparhiei de Chișinău, într-un teritoriu ce nu cuprindea această eparhie. Dar, se impune a fi subliniată o constatare: în 1448 Biserica Ortodoxă Rusă a fost recunoscută de Patriarhia de Constantinopol ca Biserică autocefală, dar fără a avea jurisdicție asupra creștinilor ortodocși români din Basarabia.

Actul anexării Basarabiei la imperiul țarist și înființarea Eparhiei de Chișinău a dus, nu la „eliberarea de sub stăpânirea otomană a Moldovei”, cum afirmați Sanctitatea Voastră în aceeași scrisoare, ci a însemnat trecerea de la robia turcească la robia rusească mai aspră și mai neîndurătoare. Turcii ne-au respectat tradițiile, limba și specificul național. Au acceptat voievozi și ierarhi de același neam cu poporul păstorit. Imperialismul rus însă, folosindu-se de ierarhi ruși înscăunați în Basarabia fără a cere acordul clerului și credincioșilor români locali, absolut majoritari, a exercitat asupra acestora un necruțător proces de rusificare, manifestat în diferite feluri.

Astfel, dintre toți chiriarhii așezați de Biserica Rusă în scaunul episcopal de la Chișinău, numai unul a fost de același neam și de aceeași limbă cu clerul și credincioșii păstoriți. Aceștia, adică românii, conform unui recensământ din 1817, reprezentau 86% din locuitorii Basarabiei. În 1813 a fost înființat un seminar teologic, dar și acest fapt, binecuvântat în sine, a fost transformat în mijloc de deznaționalizare a românilor și de îndepărtare a lor de frații din dreapta Prutului. Amintim în acest sens că, în prima perioadă a funcționării acestui seminar, din 25 de profesori numai unul a fost român. Limba rusă a devenit de asemenea singura limbă de predare la Seminarul din Chișinău, conform Regulamentului Seminariilor din 1840, impus de țarul NICOLAE I.

În același timp, mănăstirile moldovene au fost supuse și ele rusificării prin încercarea de a se înlocui limba română cu limba slavonă la oficierea slujbelor bisericești. Cărțile românești de slujbă au fost de asemenea distruse, așa cum s-a întâmplat mai ales în timpul păstoririi arhiepiscopului PAVEL LEBEDEV (1871-1881).

În această situație tragică a fost găsită Basarabia în anul 1918, când popoarele din imperiul țarist au putut să-și recapete libertatea. Ne-a mâhnit adânc afirmația Sanctității Voastre că în „anul 1918 Basarabia a fost ocupată de armatele române” (scrisoarea din 6 octombrie 1992). Vă amintim doar că în 5 martie 1918 se primise la Chișinău o telegramă oficială de la Petrograd în care se spunea că „Basarabia nu mai este în imperiu și că de acum înainte toți se pot bucura de libertate”. În duhul acestei libertăți și fără prezența armatei române în Basarabia, s-a organizat Moldova suverană și independentă și s-a realizat apoi revenirea ei la sânul Patriei Mame, România. Cum era firesc, s-a reparat atunci și nedreptatea săvârșită în 1808 pe plan bisericesc, clerul și credincioșii din Basarabia revenind în matca Bisericii Mame Ortodoxe Române.

Normalizarea situației bisericești n-a durat însă multă vreme căci, în 1940 și apoi în 1944, în urma ocupării Basarabiei de către trupele sovietice, Biserica Ortodoxă Rusă și-a impus, din nou, abuziv și necanonic, jurisdicția sa asupra credincioșilor ortodocși români din acest străvechi pământ românesc, fără a încerca măcar un dialog cu Biserica Ortodoxă Română. Consecințele acestui act sunt binecunoscute: distrugerea sau închiderea majorității bisericilor sau mănăstirilor de către regimul sovietic ocupant, numirea unei ierarhii străine de neamul și limba clerului și credincioșilor români moldoveni, desființarea Mitropoliei Basarabiei, înființată de Patriarhia Română în 1925.

Suflul sfânt al dorinței de libertate și demnitate națională a făcut ca o parte din Basarabia străbună să-și dobândească suveranitatea și independența în cadrul Republicii Moldova, începând cu august 1991. Ca urmare, apare firesc și sfânt, reluarea legăturilor cu frații de același neam și limbă din România pe diverse planuri, inclusiv cel bisericesc.

Ceea ce însă ne produce un adânc sentiment de tristețe, este atitudinea Înalt Prea Sfințitului VLADIMIR, acum Mitropolit de Chișinău, față de clerul și credincioșii ce-și manifestă dorința legitimă a unor legături mai strânse cu Biserica Mamă – Patriarhia Română. Deoarece un mare număr de preoți și credincioși, în frunte cu Prea Sfințitul Episcop PETRU de Bălți, și-a manifestat, în mod sincer, aceste sentimente cu totul sfinte, au fost supuși unei prigoane barbare, Prea Sfinția Sa fiind chiar îndepărtat violent și samavolnic din reședința sa din orașul Bălți. Și din acest motiv, Prea Sfințitul Episcop PETRU a făcut apel la Patriarhia Română, după ce el s-a plâns Sanctității Voastre, dar fără rezultat.

Înalt Prea Sfințitul VLADIMIR a manifestat, de asemenea, atitudine de nerespect față de obligația canonică de a nu avea nici un fel de legături cu grupurile schismatice, rupte din trupul Bisericii Ortodoxe. Astfel, el a invitat, ca oaspeți de onoare, în luna noiembrie 1992, doi „arhierei” schismatici din România. Această atitudine contravine flagrant cu declarația de la Constantinopol, din 15 martie 1992, care prevede că „este necesar ca toate Sfintele Biserici Ortodoxe locale, fiind în solidaritate deplină unele cu celelalte, să condamne aceste grupuri schismatice și să se abțină de la orice comuniune cu ele, oriunde s-ar afla acestea”.

Situația bisericească din Republica Moldova a devenit și mai tensionată prin hotărârea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse, din 5 octombrie 1992, privind acordarea „independenței Bisericii Ortodoxe din Moldova”. Această hotărâre a fost luată în ciuda celor discutate la întâlnirea Noastră de la Constantinopol și a intervenției adresată de Noi Sanctității Voastre, la 2 aprilie 1992, prin care Vă arătam „că nu este momentul potrivit a se lua în discuție problema Bisericii din Moldova”, „afirmație justă”, recunoscută chiar de Sanctitatea Voastră în scrisoarea ce Ne-ați adresat la 6 octombrie 1992.

De aceea, în contextul acestei hotărâri unilaterale, precum și al atitudinii antiromânești a Înalt Prea Sfințitului VLADIMIR și persecuțiilor de tot felul la care au fost supuși cei care întrețineau legături cu frații și neamurile lor din România, Prea Sfințitul Episcop PETRU, scos afară de la Bălți, după ce s-a adresat Patriarhiei Moscovei, a fost nevoit să se adreseze Bisericii Neamului său. Clerul și credincioșii, supuși acelorași persecuții din partea Înalt Prea Sfințitului VLADIMIR, constituindu-se în Adunarea eparhială, au reactivat statutar vechea Mitropolie a Basarabiei, l-au ales ca locțiitor de mitropolit pe Prea Sfințitul PETRU și au cerut oblăduirea canonică a Bisericii Ortodoxe Române. Biserica noastră a luat act cu binecuvântare de dorința și hotărârea lor, recunoscând autonomia cerută, precum și păstrarea calendarului vechi și a tradițiilor bisericești locale.

În scrisoarea Sanctității Voastre sunt invocate o serie de canoane pentru susținerea opiniei cu privire la așa-zisa „ingerință anticanonică din partea Patriarhiei Române în problemele interne ale Bisericii Ortodoxe din Moldova”.

Mai întâi, precizăm că invocarea canonului 8 al Sinodului III ecumenic nu poate, în nici un caz, justifica extinderea jurisdicțională a Patriarhiei Moscovei asupra Bisericii românești din Republica Moldova. Prin acest canon se recunoaște tocmai îndatorirea Bisericii unei națiuni (Biserica Ciprului), de a se organiza etnic și de a se conduce independent de Biserica altui neam (Biserica Antiohiei). Se prevede aici obligația ca „nici un episcop să nu cuprindă altă eparhie, care nu a fost mai de demult și dintru început sub mâna lui sau a celor dinaintea lui. Iar dacă cineva a cuprins o eparhie străină și în chip silnic a pus-o sub stăpânirea lui, pe aceasta să o dea înapoi, ca să nu se calce canoanele părinților, și nici sub cuvânt de lucrare sfințită, să se furișeze trufia stăpânirii lumești”.

În spiritul acestui canon putem aprecia că tocmai Biserica Ortodoxă Rusă, datorită împrejurărilor politice cunoscute, este aceea care a cotropit jurisdicțional o mare parte din vechea Mitropolie a Moldovei, care datează de la sfârșitul secolului al XIV-lea. Anexarea imperialistă (țaristă și apoi comunistă) a teritoriului românesc de la răsărit de Prut, dinspre hotarele poloneze până la Marea Neagră, nu a justificat prin nimic extinderea jurisdicției bisericești a Patriarhiei Moscovei asupra teritoriului jurisdicțional al Mitropoliei Moldovei.

Canoanele 13, 21 și 22 ale Sinodului de la Cartagina, precum și canonul 2 al Sinodului II ecumenic interzic, cum bine afirmați și Sanctitatea Voastră, „episcopului unei anumite eparhii să-și întindă puterea asupra altei eparhii”. Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, prin binecuvântarea acordată reactivării Mitropoliei Basarabiei, nu a făcut altceva decât să restabilească adevărul istoric și dreptatea canonică ce fuseseră încălcate de atâtea ori prin extinderea necanonică a jurisdicției Bisericii Ortodoxe Ruse asupra unei părți a Mitropoliei Moldovei. O astfel de extindere este, conform canonului 13 al Sinodului de la Cartagina, „nulă” de drept, iar repararea unei nedreptăți se impune cu necesitate.

Invocarea canonului 59 al Sinodului de la Cartagina este, de asemenea, fără obiect, neavând legătură cu problema în cauză.

Canonul 15 al Sinodului local de la Constantinopol prevede nu numai interdicția ca un episcop „să nu se depărteze de comuniunea cu propriul său patriarh”, ci și posibilitatea ca episcopul respectiv „să se despartă pe sine de comuniunea cu Întâistătătorul său”, dacă acesta propovăduiește un lucru nedrept și necanonic. Nedreptatea și lipsa de canonicitate caracterizează tocmai hotărârile Bisericii Ortodoxe Ruse de a extinde și menține jurisdicția sa asupra unei etnii, alta decât cea rusă, în speță asupra românilor ortodocși din Basarabia.

Prevederile canonului 16 ale aceluiași Sinod, ce interzic numirea de episcopi într-o eparhie al cărei titular este încă în viață, n-au fost nici acestea încălcate de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române prin recunoașterea Prea Sfințitului Episcop PETRU, ca Locțiitor de Mitropolit al Basarabiei, conform hotărârii organelor canonice ale acestei eparhii. Mitropolia Basarabiei este o altă eparhie decât cea condusă de Înalt Prea Sfințitul VLADIMIR, căci Înalt Prea Sfinția Sa, conform normelor canonice, poate avea jurisdicția numai asupra credincioșilor ortodocși ruși din Republica Moldova, atâta vreme cât se supune jurisdicției Patriarhiei Moscovei. În lumina aceluiași canon 16 de la Constantinopol și ca o încălcare a prevederilor acestuia, constatăm cu tristețe că, de multe ori, în decursul timpului, Biserica Ortodoxă Rusă a purces la numiri de episcopi în Basarabia în timp ce chiriarhii legitimi erau încă în viață. Amintim, spre exemplificare, cazul deja menționat al Mitropolitului VENIAMIN COSTACHI, obligat să-și părăsească scaunul mitropolitan de la Iași în 1808, și cel al Mitropolitului EFREM ENĂCHESCU, înlocuit de Biserica Rusă în 1940 și 1944, pe când era încă în viață. Înalt Prea Sfinția Sa a fost silit să se refugieze peste Prut, în urma pactului Ribbentrop-Molotov.

La cele de mai sus, rugăm frățește pe Sanctitatea Voastră a lua în considerare canoanele: 8 al Sinodului III ecumenic și 34 apostolic, în lumina cărora se poate evalua corect decizia Sfântului Sinod al Bisericii Noastre din 19-20 decembrie 1992.

Canonul 8 al Sinodului III ecumenic a reglementat raportul dintre două Biserici surori. Biserica Antiohiei voia, contrar tradiției canonice, să-și întindă jurisdicția asupra unei etnii diferite ce forma Biserica Ciprului. Sfinții Părinți ai Sinodului III Ecumenic de la Efes (431) au socotit nelegală și necanonică această tendință și au impus respectarea principiului etnic în raporturile dintre Biserici. Acest principiu s-a menținut în istorie și mai târziu când, din cauza năvălirii islamice arabe și apoi otomane, teritoriile jurisdicționale s-au păstrat intacte pe bază etnică.

În același sens, se pot înțelege și prevederile canonului 34 apostolic. Acesta stabilește modalitatea de conlucrare între „episcopii fiecărui neam” și se statornicește principiul sinodalității în cadrul unei etnii bine definite. Se prevede aici ca episcopii fiecărui neam să aibă un Întâistătător al lor, pe care să-l consulte, iar acesta să hotărască împreună cu ei lucrurile mai importante. Acest principiu canonic fundamental în conducerea bisericească ortodoxă s-a perpetuat de-a lungul istoriei, în ciuda tendințelor imperiale de hegemonie romano-bizantină sau de altă natură, și el este valabil și azi în toate Bisericile autocefale, care nu fac abstracție de realitatea istorică a unui popor sau neam. Așa se explică faptul că, în majoritatea cazurilor, însăși titulatura oficială a Bisericilor Ortodoxe autocefale conține numele etniei sau neamului pe care îl slujește Biserica respectivă. De aceea, pretențiile unei Patriarhii Ortodoxe a unui neam sau popor anume, de a avea jurisdicție peste ortodocși de alt neam, care au propria lor Patriarhie, sunt necanonice și nedrepte, fiind motivate secular-politic, nu spiritual-pastoral.

Sanctitatea Voastră,

Suntem datori să nu uităm că, până nu de mult, atât Biserica Ortodoxă Rusă, cât și Biserica Ortodoxă Română, au avut de suferit vreme îndelungată din pricina unor stăpâniri lumești, fără credință în Dumnezeu, care au prigonit pe toți cei credincioși și au impus ura și dezbinarea între neamuri.

Acum însă, mulțumind Bunului Dumnezeu care ne-a dăruit puterea de a ne elibera de sub această robie potrivnică credinței, ne revine responsabilitatea de a îndrepta nelegiuirile săvârșite de stăpânirea sovietică atee, care, între altele, a încercat să îndepărteze pe românii ortodocși din Basarabia și Bucovina de Nord de frații lor de același neam și limbă.

De aceea, ne exprimăm încredințarea că vom găsi la Sanctitatea Voastră și la Biserica Ortodoxă Rusă înțelegerea necesară cu privire la actul de binecuvântare acordat de Biserica noastră reactivării Mitropoliei Basarabiei.

Considerând că lămuririle de mai sus sunt pe deplin edificatoare pentru a înțelege în mod just, dar și cu dragoste, drepturile sfinte ale clerului și credincioșilor din Republica Moldova de a avea legături duhovnicești cu Biserica Mamă, ne exprimăm dorința și speranța că relațiile frățești dintre Bisericile noastre vor continua, spre întărirea Ortodoxiei noastre sfinte.

În spiritul celor de mai sus, suntem gata a continua discuțiile pentru a lămuri problemele și neînțelegerile și a dovedi astfel că, în relațiile dintre două Biserici surori, nu trebuie să domine considerentele vremelnice de până acum, ci comuniunea frățească a Sfintei noastre Ortodoxii.

Încredințându-Ne rugăciunilor Sanctității Voastre, Vă îmbrățișăm frățește în Hristos Domnul nostru,

† TEOCTIST,

PATRIARHUL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE

1993

,

 „Europa este totuși  o țară nu  ortodoxă, este o țară, să spunem, catolică, o țară în care majoritatea sunt protestanți, sunt mai puțini baptiști, dar totuși sunt, sunt adventiști și multe alte culte sau chiar și secte religioase”.

– mitropolitul Vladimir Cantarean (Mitropolia Chișinăului și a toată Moldova, supusă Patriarhiei de la Moscova), 01 ianuarie 2011, emisiunea „Acces interzis” , jurnaltv.md

„Умом Россию не понять,/ Аршином общим не измерить: / У ней особенная стать – / В Россию можно только верить.”

Fiodor Tiutcev, 28 noiembrie 1866

Da, prealuminatul ierarh moscovit de la Chișinău și-a mobilizat toate cunoștințele despre Europa, ba chiar a vrut să pară ceva mai antieuropean, după moda de ultimă vreme de la Moscova, și a spus ce și cât, și cum l-a dus mintea și capul, în păsăreasca sa ruso-română: Europa este totuși o țară nu ortodoxă ”! Și într-un fel poate că și are dreptate. Europa nu este o țară ortodoxă, întâi de toate pentru că nu este țară, iar apoi, pentru că Europa înseamnă mai multe țări ortodoxe dintr-odată. Vorba ieșită de pe buzele ierarhului moscovit ne oferă tocmai prilejul să vedem mai jos care sunt aceste țări ortodoxe și perfect europene.

Dogma „Sfintei Rusii”

Reflexele rusești de autoizolare de Europa, ca și mentalitatea „cetății asediate” care au diferențiat Rusia de restul lumii, de la Ioan cel Groaznic încoace, prezentându-ne Rusia ca pe o țară specifică (dogma „Sfintei Rusii” – Sviataia Rusi), cu o misiune mântuitoare aparte, ca pe a treia Romă, ca pe salvatoarea lumii și a creștinătății, capătă teren în ultimul timp și în Republica Moldova. Faptul că mitropolitul Vladimir pune Europa și Ortodoxia în relație de adversitate ireconciliabilă nu este ceva nou. Mitropolitul gândește rusește și se exprimă la fel de rusește (țară „nu ortodoxă”!).

Matrioșka rusă

Conceptul de Lume Rusă, un surogat de concept imperial îmbrăcat în haină ortodoxă peste vechea tunică militară cu carnetul de partid comunist în buzunar, a fost lansat acum câțiva ani de actualul Patriarh al Moscovei, Kirill Gundiaev. Potrivit acestui concept, Lumea Rusă este un complet de matrioște, în care Rusia este matrioșka mare, Ucraina și Bielorusia sunt matrioștele medii, iar Republica Moldova este matrioșka cea mai mică.

Cu mintea Rusia nu poate fi-nțeleasă…

Ea confirmă nu atât o realitate vie, cât o altă idee, exprimată artistic de poetul Fiodor Ivanovici Tiutcev și pe care am ales-o ca unul dintre motto-urile acestui material. Să încercăm o traducere liberă a celebrului catren: „Cu mintea Rusia nu poate fi-nțeleasă / Și cu măsura altora nu poți ca s-o măsori: / E prea aparte și-i aleasă – / Și doar să crezi în ea se poate uneori.”

Într-o abordare exclusivistă și reducționistă, Ortodoxia rusă ne este prezentată drept singura valabilă, viabilă și, astfel, cu drept de a domina în întreaga Lume Ortodoxă, care, dacă nu este Rusă, atunci nici nu ar avea drept de existență… Este adevărat că Rusia este cea mai mare dintre statele de tradiție ortodoxă, dar aceasta nici pe departe nu înseamnă că Ortodoxia este un apanaj rusesc, că, vorba mitropolitului Vladimir, „Europa nu-i o țară ortodoxă ”. În opinia multor capete sus-puse de la Moscova, dacă nu este Rusă, Lumea Ortodoxă încetează să mai fie Ortodoxă sau, în cel mai bun caz, își pierde calitatea și nu mai este suficient de Ortodoxă. Și Roma, și Bizanțul, și Ierusalimul s-ar fi mutat deja la Moscova.

Aritmetica Ortodoxiei: 14 minus 1

Să vedem cum stau lucrurile în realitate. Lumea Ortodoxă este organizată ca o orchestră simfonică. Ea are aceeași învățătură de credință și tradiții de trăire diferite. Criteriul etnic pus la baza organizării fiecărei Biserici Locale este, în general, respectat. În lume există 14 Biserici Ortodoxe Locale autocefale, dintre care 4 nu sunt situate geografic în Europa, iar 1 este situată doar parțial pe continentul nostru. Biserici Ortodoxe extraeuropene sunt:

1. Biserica Ortodoxă Greacă (Patriarhia) a Alexandriei, cu jurisdicție în întreaga Africă. Această Biserică este una de expresie grecească, iar mai nou și de alte expresii, și nu trebuie confundată nici cu Biserica Coptă și nici cu Biserica Etiopiană, ambele Biserici precalcedoniene sau, cum sunt impropriu numite, vechi ortodoxe. Patriarhia Alexandriei este condusă de un Patriarh și Papă a toată Africa. Totuși, o diasporă a acestei Biserici este prezentă în cuprinsul Uniunii Europene.

2. Biserica Ortodoxă (Patriarhia) a Ierusalimului. Aceasta este de expresie grecească, dar, în (cea mai mare) parte, și de expresie arabă, sub jurisdicția ei aflându-se toți creștinii ortodocși arabi din Israel, Palestina, Iordania și Muntele Sinai (Egipt).

3. Biserica Ortodoxă (Patriarhia) a Antiohiei și a tot Răsăritul. Aceasta este o Biserică de expresie arabă cu reședința în Damasc, capitala Siriei, și cu o diasporă importantă în Europa Occidentală.

4. Biserica Ortodoxă (Patriarhia) a Georgiei, din Caucazul de Sud, condusă de un Patriarh Catolicos. Un conflict jurisdicțional din regiunile separatiste Abhazia și Oseția de Sud opune Patriarhia Moscovei Bisericii Ortodoxe Georgiene.

A cincea Biserică cu jurisdicția de bază în Asia este Patriarhia Ecumenică de Constantinopol, Biserică de expresie grecească, care se bucură de întâietatea tradițională în Lumea Ortodoxă. Totuși, Patriarhia de Constantinopol are o jurisdicție teritorială importantă în cuprinsul UE, fiind vorba despre un șir de eparhii din nordul și estul Greciei și despre Sfântul Munte Athos. Patriarhiei Ecumenice de Constantinopol îi este subordonată o Biserică Locală autonomă, cea a Finlandei, care este Biserică de stat alături de cea luterană și este tratată în ansamblul Ortodoxiei alături de cele 14 Biserici Ortodoxe autocefale. Precum se știe, Finlanda este membru al Uniunii Europene și ortodocșii din această țară fac parte din Ortodoxia europeană.

Așadar, mai rămân 9 Biserici Ortodoxe Autocefale. Dintre acestea, 6 aparțin unor națiuni și populații de tradiție ortodoxă cuprinse integral sau parțial în interiorul Uniunii Europene, iar altele 2 sunt Biserici din state cu statut oficial de candidate pentru aderarea la UE.

Bisericile autocefale care activează în cuprinsul UE sunt: 1. Biserica Ortodoxă Română (Biserică în simfonie cu statul); 2. Biserica Ortodoxă Elenă (Biserică de stat)3. Biserica Ortodoxă Bulgară; 4. Biserica Ortodoxă a Ciprului (Biserică de stat); 5. Biserica Ortodoxă a Poloniei; 6. Biserica Ortodoxă a ținuturilor Cehiei și Slovaciei. Toate aceste Biserici îi au sub omoforul lor nu doar pe credincioșii ortodocși din țările respective, dar și pe ortodocșii originari din aceste țări stabiliți în diverse state ale UE, în special occidentale.

Bisericile Ortodoxe autocefale din țările candidate pentru aderarea la UE sunt: 1. Biserica Ortodoxă Sârbă; 2. Biserica Ortodoxă Albaneză.

Singura Biserică Ortodoxă autocefală extracomunitară geografic, prin jurisdicția sa de bază, este Biserica Ortodoxă Rusă (Patriarhia Moscovei), care ține sub omoforul său populații ruse sau neruse (ucraineni, bieloruși, români) din Europa, precum și o diasporă rusească importantă dintre Munții Ural și Pacific (Siberia).

Nici Biserica Ortodoxă Rusă nu este însă o Biserică complet în afara UE, dat fiind faptul că aceasta are o importantă diasporă, de mai multe milioane de credincioși organizați în parohii, mănăstiri, eparhii și mitropolii în diverse țări ale Uniunii Europene, fie că este vorba de state ex-sovietice ca Estonia, Letonia, Lituania sau de țări ale Europei Centrale, Occidentale și de Nord.

Stereotipurile din capul colonelului Cantarean

Așadar, după ce am văzut tabloul complet al Lumii Ortodoxe, vedem că majoritatea Bisericilor autocefale din aria europeană păstoresc populații ale unor state care sunt deja membre ale UE sau au obținut statutul oficial de candidate la aderare.

…Și atunci, despre ce Europă care„este totuși o țară nu ortodoxă” ne vorbește colonelul Cantarean „al întregii Moldove”?

Poate că replica mândrului colonel cu camilafcă albă ar fi că totuși Biserica Rusă este „mai mare”, „cea mai mare” dintre toate și, astfel, și „cea mai dreaptă”, „cea mai ortodoxă” sau „cea mai sfântă”. Dar, când e vorba despre credință, numărul nu poate ține loc de sfințenie și nici de adevăr sau realitate istorică.

Colonelul „întregii Moldove” uită că, din păcate, Rusia este și destul de islamică…

…cu un număr de musulmani între 20 și 30 de milioane, potrivit afirmațiilor premierului Putin. Ce mai uită bravul colonel în sutană este că 52% din populația Rusiei se declară atee, că doar 2% dintre rușii declarați ortodocși frecventează biserica și că, în Europa de la Atlantic la Urali, Rusia este țara cu cea mai mare rată a avorturilor la mia de femei fertile, precum și țara cu cele mai multe persoane dependente de alcool și de droguri la mia de locuitori. La numărul de alcoolici, toate cele 27 de state membre ale UE, ale Europei „nu ortodoxe” luate împreună, nu pot bate Rusia „foarte ortodoxă” și „foarte sfântă”! Aceasta este realitatea tristă. Și oricât de mult nu ar avea la inimă Ortodoxia europeană, colonelul Cantarean va trebui să se împace cu gândul că Biserica Rusă din care face parte este doar una dintre cele 14 Biserici autocefale ale noastre, că Patriarhia Moscovei păstorește o populație aflată într-un cumplit dezastru moral, că majoritatea Bisericilor Ortodoxe sunt perfect europene și că europenitatea este un element identitar important care îi lipsește Rusiei în mare parte.

Diabolizarea Europei

De ce lansează colonelul „întregii Moldove” până la urmă aberațiile sale de tipul „Europa este totuși o țară nu ortodoxă”? Pentru că mental aparține spațiului rusesc și, mai ales, părții sale extraeuropene sau antieuropene. Acest soldat al interesului rusesc în Moldova încearcă inutil, în limitele modestelor sale capacități intelectuale, să compromită noțiunea de Europa în ochii moldovenilor. El nu-și dă seama însă că, de la Sfântul Constantin cel Mare încoace, Lumea Ortodoxă aparține Europei și că tocmai acest fapt o face să fie obiectul atacurilor virulente din partea diverselor secularisme și imperialisme, printre care cel ruso-moscovit este unul de frunte. Nu este deloc întâmplător că patriarhul său, pe care colonelul nostru îl imită stângaci, și-a făcut o sintagmă predilectă ca „Lumea Rusă” și fuge ca dracul de tămâie de expresii vechi, cuprinzătoare și sănătoase ca „Lumea Ortodoxă” și „Lumea Creștină”. Și patriarhul, și colonelul în sutană gândesc simplu: la ce bun o Lume Ortodoxă întreagă, dacă Patriarhia Moscovei nu o poate controla cum i se spune de la Kremlin?

Dumnezeu a vrut să fim europeni

Europenitatea (inclusiv a noastră) nu este nici un viciu, nici un fapt de ocară, nici un merit care să ofere prilej de fală deșartă, ci un dat care există prin voia Celui de Sus, cu care noi nu ne gâlcevim. Colonelul Cantarean ne vrea cât mai aproape (strâns legați) de Rusia „foarte ortodoxă” și cât mai departe de „Europa nu ortodoxă”! Nu aveți impresia unui déjà vu când auziți ce perle dă pe gușă preaplecatul prieten al lui Pasat? Toate aceste atacuri de astăzi împotriva europenității noastre naturale parcă sunt trase la xerox după atacurile aceluiași colonel în sutană, de acum două decenii, contra identității naturale românești a populației majoritare din Republica Moldova. Cum nu i-au folosit la nimic acele atacuri, nu-i vor folosi nici acestea. Așa se întâmplă când ești prea lipit cu inima de deșertăciunile lumii acesteia și crezi în Rusia mai mult decât în Dumnezeu.

Publicat de romaniabreakingnews.ro / Autor: cubreacov.wordpress.com

*Material republicat din 2013

,

Intîiul mijloc elementar pentru regeneraea ortodoxismului adevarat, a reînnoirii generale, a puterilor noastre bisericesti, în turmă și păstori, este acela de a izbavi biserica noastra de paza Codului Penal și a cenzurii, de a desfiinta ortodoxismul silit.”

  Vladimir Soloviev

            La inceput de Rapciune, Chisinaul a devenit subit o destinatie cautata de turistii politici ai Moscului. Nu-i vorba, acum la inceputul toamnei orasul este frumos, pluteste in calm, cu parcurile  inverzite, iar o scurta plimbare e ca un leac pentru toata dihonia din lume.

            In drum spre Tiraspol a poposit vice-premierul Federatie Ruse, Dl. Dumitru Rogozin care a fost foarte glumet, nu a mai recitat istorioara cu ”cotetul” dar s-a interesat preocupat, cum se vor incalzi ”moldovanii” in iarna, ca amu’ e totusi mai cald.

            Dupa ce a trecut Nistrul, mai ca si-a pierdut buna dispozitie si a inceput hotarat sa-si ameninte gazdele de care tocmai se despartise. Am uitat si noi de glumitele sale zglobii si mai ca-ti vine sa spui, odata cu personajul lui Creanga: ‘‘ Pasol na turbinca ciorti ”.

            Preafericirea Sa Kiril, Patriarhul Moscovei si al Intregii Rusii se afla insa, chiar acum in Chisinau. Ar fi a doua sa vizita in Basarabia si a venit cu treaba: 200 de ani de la distrugerea Mitropoliei Moldovei si infiintarea propriului dezmembramint ecleziastic in teritoriul anexat in 1812 de necrutatoarea armata a Tarului Tuturor Rusiilor. Iata urzeala:

            In 1774 Rusia revendica si obtine dreptul de putere protectoare a crestinilor ortodoxi din Imperiul Otoman dobindind astfel un nesperat si inepuizabil pretext pentru toate interventiile sale militare. In timpul ocuparii Principatelor de catre rusi,  Ambrozie arhiepiscopul de Poltava, care venise odata cu trupele, este numit in 1789 ca loctiitor al Mitropolitului Moldovei. In 1792 Sinodul rus il numeste pe ep. Gavriil

Mitropolit al Moldovei si Munteniei. Gavriil Banulescu Bodoni, roman ardelean era pe atunci episcop de Bender si Akkerman. Numit in functie fara acordul Patriarhiei Ecumenice de la Constantinopol, putem spune chiar cu impotrivirea ei fatisa, noul ”mitropolit” o sa aiba ceva probleme cu musulmanii, caci la cererea patriarhului, sultanul maritei semiluni il aresteaza ca ”uzurpator al autoritatii mitropolitane” (Mitropolia Moldovei se afla sub jurisdictia Patriarhiei din Constantinopol). Fortat sa paraseasca scaunul de chiriarh, vladica Gavriil ramane in serviciul si ascultarea Imperiului Rusesc. In 1808 grabit sa preia administrativ Principatele Romane, guvernul rus infiinteaza un exarhat cu competente peste ”Moldavia, Valahia si Basarabia”. Prin urmare in 1808 Badulescu Bodoni este ”exarh”, supus Sinodului Rus si porneste sa implementeze schimbarile dorite de acesta. Veniamin Costachi, Mitropolitul legitim al Moldovei e nevoit sa se retraga, iar in 1809 va fi surghiunit si Mitropolitul Dositei Filitis al Valahiei. Cand Basarabia e anexata in urma Pacii de la Bucuresti, exarhul Gavriil trece Prutul si se stabileste la Chisinau, pastorind clerul si mirenii, ca facand parte din ”fosta” sa mitropolie. (O paralela se impune: si R.A.S.S.M., creata in 1924 era tot o ”fosta” Moldova…). Instalat in Chisinau, mitropolitul necanonic al tarilor romane redacteaza, din insarcinarea sinodului rus, un proiect de organizare a vietii bisericesti locale sustinand infiintarea unei noi eparhii.

Proiectul sau place si astfel, in dispretul vechilor reglementari canonice se infiinteaza Arhiepiscopia Chisinaului si Hotinului, pusa de la inceput, sub pastorirea aceluiasi Gavriil Badulescu Bodoni. Pe data de 21 august 1813, tarul Alexandru I aproba raportul sinodal de constituire a noii eparhii.

            (Interesant este faptul ca potrivit proiectului, eparhia trebuia sa cuprinda pe langa Basarabia si o parte din eparhia Ecaterinoslavului cu stepa Oceacovului, intre Bug si Nistru, tinutul Tiraspol, Dubasarii, Ovidiopolul, Odessa, Olviopolul, cateva sate din tinutul Cherson, unde… ”rusii sunt foarte putini”, dar destui vlahi, greci si alti crestini ortodoxi. ”Greseala” se repara in anul 1837, dupa ce episcopul Gavriil trecuse la Domnul, cand se creaza o arhidieceza noua, a Odesei si Chersonului, numai pentru Transnistria si partile de dincolo de Bug; dar asta este alta poveste…)

            Iata asadar de ce se deplaseaza acum la inceput de septembrie, la Chisinau, Preafericitul Patriarh Kiril, alaturi si solidar de mitropolitul (gurile rele zic chiar colonelul…) Vladimir Cantarean, intiistatatorul Mitropoliei Chisinaului si a intregii Moldove. (intelegeti acum…?)

            Evenimentele din februarie 1917 (abdicarea tarului Nicolae al II-lea si formarea guvernului provizoriu) reverbereaza (cum altfel?) si in Basarabia. Congresul eparhial tinut la Chisinau intre 19-25 aprile 1917 exprima fara echivoc dorinta de autodeterminare a bisericii basarabene. O delegatie de la Chisinau vine in tara pe data de 7 aprilie 1918 sa discute cu mitropolitul Pimen al Moldovei arzatoarea problema a autonomiei bisericesti, mai ales ca prin proclamarea independentei politice si actul Unirii din 27 martie 1918 este restabilita de facto legatura canonica cu mitropolia Moldovei si Sucevei. Mai mult, patriarhul rus Tihon acorda bisericii din Basarabia  la 23 mai 1918 libertatea de a alege intre cele doua biserici autocefale. (Il va instiinta si pe mitropolitul Pimen ca se renunta la Basarabia). Arhiepiscopul rus Anastasie Gribanovski, episcopi vicari Gavriil Cepur de Akkerman si Dionisie Sosnovski de Ismail paraseau si ei Basarabia, facand calea intoarsa la Moscova.

            Pe data de 16 iunie 1918, Sfantul Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane il numeste ca loctiitor de arhiepiscop pe Nicodim Munteanu episcopul Husilor. In cuvantul sau de instalare, acesta avea sa insiste: Nu se poate pricepe cu mintea ca Basarabia sa fie alipita cu trupul la Tara de peste Prut iar cu sufletul sa rataceasca peste Nistru. Aceasta nu se poate nici dupa cerintele unui stat neatarnat, nici dupa randuielile canonice…”.

            Randuielile canonice amintite de P.S. Nicodim au guvernat viata bisericilor rasaritene de timpuriu si chiar au salvat oranduiala crestina atunci cand acesta a fost amenintata de penetrarea islamului sau mai tarziu de cea otomana. Teritoriile jurisdictionale s-au pastrat pe baza etnica, principiul national definind bisericile autocefale care se identifica pana astazi prin numele etniei sau al neamului. Astfel, canoanele 13, 21 si 22 ale Sinodului de la Cartagina (419 d.Hr.) ca si canonul 2 al Sinodului II ecumenic (Constantinopol, 381 d.Hr.) interzic ”episcopului unei anumite eparhii sa-si intinda puterea asupra altei eparhii”. De asemenea Canonul 34 Apostolic reglementa raporturile dintre ”episcopii fiecarui neam”, impunind principiul sinodalitatii inlauntrul fiecarei etnii. Amestecul nedorit fusese deja solutionat prin canonul 8 al Sinodului III ecumenic (Efes, 431 d.Hr.): ”Iar daca cineva a cuprins o eparhie straina si in chip silnic a pus-o sub stapinirea lui, pe aceasta sa o dea inapoi, ca sa nu se incalce canoanele parintilor si nici sub cuvant de lucrare sfintita sa se furiseze trufia stapinirii lumesti”.

            Pe aceste fundamente canonice Arhiepiscopia de la Chisinau este ridicata la rang de mitropolie(Mitropolia Basarabiei) odata cu promulgarea pe data de 23 februarie 1925 a Legii privind consfintirea autocefaliei B.O.R., organizata ca Patriarhie.

            Dupa Ultimatum, in toamna anului 1940 sovieticii inventeaza o eparhie a Chisinaului condusa de episcopul Alexie de Tula, in calitate de ”imputernicit al B.O.RU. pt. supravegherea cultelor in R.S.S.M.”. Slujbele se tin in slavona, iar preotii Mitropoliei Basarabiei sunt fie martirizati (puscarie, tortura, asasinate), fie deportati in conformitate cu ”Regulamentul cu privire la modul de aplicare a deportarii pt. unele categorii de criminali” (sic!). Lacasurile sfinte sunt inchise, profanate, dinamitate, rase de pe scoarta pamantului.

            Dupa eliberarea Basarabiei  (1941) Mitropolia isi reia activitatea reusind ca in numai doi ani sa repuna in functie toate bisericile existente intre Prut si Nistru. La intiativa mitropolitului Efrem Enachescu se intocmeste Martirologul  bisericii romanesti. ( Intre martiri e preotul Baltaga, arestat in ziua cand implinea 79 de ani ca si preotul Gheorghe Munteanu din Ismail care este intii tuns, apoi ras pe cap si in final capul ii este zdrobit de treptele bisericii pe care o pastorise).

            In vara anului 1944 se produce de- a doua ocupare a Basarabiei si mitropolia sa va fi desfintata de fortele sovietice de ocupatie. Vor organiza aici o episcopie, dupa modelul vechi de la 1813, ca filiala canonica locala a B.O.RU. a-117-a eparhie cu numele Kisinovskaia, parte a ”trupului bisericesc rus” sau ”ruschii mir” sau, mai pe scurt si mai in clar ”Sfanta Rusie”.

            Preafericitul Patriarh Kiril a explicat el insusi, fara sa clipeasca ca: ”Sfanta Rusie este o notiune nici etnica, nici politica, nici lingvistica; este o notiune spirituala…in fata lui Dumnezeu suntem un singur popor”. Aferim!

            Interesant este ca Mitropolia Chisinaului si a intregii Moldovei, sarbatorindu-si cei 200 de ani de existenta necanonica se prezinta totodata ca biserica succesoare a … Mitropoliei Basarabiei. Ecteniile sale dovedesc insa o alta realitate…

            De acea ma intreb nedumerit: oare ce sarbatoresc astazi

bine-credinciosii Basarabiei, in palatul ce poarta numele neuitatului Nicolae Sulac?

Pentru R.B.N. Press

Mihai Nicolae

Articolul a fost publicat pe rbnpress.info la data de 12 sept.2013 și republicat azi 19 septembrie 2014

*Articol publicat si pe infoprut.ro

,

Una din dificultățile politice ale apropierii de UE și România constă în faptul că populația de origine română din Republica Moldova are legături strânse cu Moscova pe linie confesională.

Cu doi ani în urmă, comentariile ironice din presa rusă obligaseră Patriarhia de la Moscova să admită că a falsificat o fotografie a Patriarhului Kiril. Înaltul ierarh apăruse într-una din imaginile publicate pe site-ul oficial cu un ceas care părea să fie un Breguet, modelul Le Réveil du Tsar, care costă în jur de 25.000 de euro. Cineva retușase fotografia făcând să dispară ceasul de la mână, dar a uitat să șteargă reflexul ceasului din oglinda mesei lăcuite. În cele din urmă, Patriarhia rusă a recunoscut falsul și a restaurat imaginea inițială, anunțând că vinovatul va fi aspru pedepsit.

Anecdota este însă revelatoare pentru felul în care puterea rusească continuă să se manifeste în fostele republici sovietice.

În Republica Moldova, puterea Moscovei a fost abolită, dar reflexul ei a continuat să existe. Oricât de independente în intențiile lor inițiale, guvernele de la Chișinău păreau să țină seama de ceva invizibil și imperios.

Mecanismele acestei puteri nevăzute nu sunt misterioase, dar s-a remarcat mai puțin că ele se sprijină nu doar pe pârghii materiale, ci și de altă natură. Astfel, chiar dacă majoritatea populației din fosta republică sovietică este de origine românească (moldovenească), două treimi din creștinii ortodocși aparțin de Mitropolia Chișinăului, subordonată Patriarhiei Moscovei, aproximativ un sfert (23%) s-au alăturat în ultimile decenii Mitropoliei Basarabiei, care ține de Patriarhia Română și alți 7% țin direct de Biserica Ortodoxă Rusă. E vorba de peste 90% din populația Republicii Moldova.

Clerul ortodox este în marea lui majoritate legat de Rusia prin fire directe, care ar putea dobândi o nouă putere, pe fondul unei tradiționale gândiri antioccidentale. Spre deosebire de lumea catolică, creștinismul răsăritean s-a pliat pe conjuncturile politice naționale, creând divizări puternice, după liniile geopolitice cunoscute. Dar dificultatea politică a situației din Republica Moldova constă în faptul că populația de origine română este divizată ea însăși după această linie, cea mai mare parte fiind afiliată la Răsărit. Reflexul puterii rusești aparent dispărute se vede nu doar în dependența energetică, ci și în oglinda confesională.

Iată de ce diplomația română nu are cu adevărat interesul să agite peste măsură românismul dincolo de Prut, căci ar putea provoca o reacție de crispare din partea moldovenilor care țin de Patriarhia Moscovei. România trebuie să se prezinte ca o putere prietenoasă și mai ales dezinteresată, una capabilă să îndrume societatea moldovenească pe drumul către UE, dar fără să se manifeste fățiși în nerăbdarea unionistă care ar putea fi vazută ca un act de „incercare de anexare”

A combate reflexia puterii Moscovei este uneori mai dificil decât a combate puterea ei materială, căci pretinde multă răbdare și mijloace mult mai subtile. Uniunea Europeană și România, dacă își țin promisiunile, ar putea susține Moldova să traverseze o criză a energiei, dar toate acestea, inclusiv eliminarea vizelor, nu-i vor ajuta cu nimic pe aceia care s-ar simți alienați într-o lume nouă.

Uneori entuziasmul integraționist este naiv, căci nu ține seama de faptul că o lume întreagă a dispărut în materialitatea ei imediată, dar că imaginea ei continuă să se vadă și nu poate fi abolită cu aceeași ușurință.

Horațiu Pepine, pentru DW via R.B.N.Prress

Reflexia_Puterii_Moscovei

3.000.000 de români în ghearele diavolului rus Kirill și a bisericii rusești de ocupație

Conducerea pro-europeană a Republicii Moldova s-a înghesuit “ca la urs” să pupe poala patriarhului Kiril, diavolul în sutană trimis de Putin la Chișinău ca să mai dea o copită românilor.

Patriarhul Moscovei și al întregii Rusii, Kiril, a venit ca să participe la “festivitățile prilejuite de sărbătorirea a 200 de ani de la crearea Eparhiei Chișinăului”. Ce înseamnă asta? Înseamnă că se sărbătoresc 200 de ani de la ocuparea rusească a Basarabiei și a unei bucăți din Biserica ortodoxă românească a Moldovei și trecerea ei samavolnică sub patronajul Moscovei.

Cu lipsa de reacție a autorităților de la București ne-am obișnuit deja de mult timp. Însă, cea mai regretabilă este muțenia și nepăsarea Bisericii Ortodoxe Române, în frunte cu Patriarhul Daniel. Patriarh care nu a arătat nici cea mai mică intenție de a trece Putul în sprijinul legitimei Mitropolii a Basarabiei. Deși sunt încălcate mai multe canoane și reguli bisericești, Biserica Ortodoxă Română se uită nepăsătoare și lipsită de demnitate cum aproape 3.000.000 de românimoldoveni sunt “păstoriți” de KGB-istul în sutană Kiril, Patriarhul Moscovei și al întregii Rusii.

Pretențiile unei Patriarhii Ortodoxe a unui neam sau popor anume, de a avea jurisdicție peste ortodocși de alt neam, care au propria lor Patriarhie, sunt necanonice și nedrepte, fiind motivate secular-politic, nu spiritual-pastoral, încălcându-se astfel canonul 8 al Sinodului III ecumenic și canonul 34 apostolic.

Regretatul Patriarh Teoctist a avut demnitatea și curajul să-i transmită asta răpostului patriarh rus Alexei, în anul 1993.

În conștiința umanității, în general și mai ales la creștini, s-a impus de-a lungul istoriei principiul de valoare universală că nedreptatea, abuzul și silnicia nu pot crea niciodată vreun drept. Acestea pot dura secole de-a rândul, dar când împrejurările permit, dreptatea istorică impune repararea nedreptății și restabilirea adevărului precum și a drepturilor ce decurg din această restabilire. Conform acestui principiu, exercitarea jurisdicției Bisericii Ortodoxe Ruse asupraromânilor ortodocși din Basarabia, între anii 1769-1774, 1787-1791, 1808-1918, 1940-1941, 1944-1992, a fost un act nedrept și abuziv din punct de vedere al realității istorice și al normelor de drept canonic, deoarece a fost urmarea unor abuzuri politice care au lezat dreptul istoric. Conform mărturiilor istorice, pe teritoriul locuit astăzi de români, cuvântul Evangheliei lui Hristos a fost propovăduit încă din primele veacuri creștine. Propovăduirea Evangheliei pe acest teritoriu a coincis cu însăși formarea poporului român care a apărut în istorie ca popor creștin. Poporul român a devenit astfel unul din primele popoare creștine ale Europei, eveniment ce a avut loc cu multe secole înainte de creștinarea slavilor.

(…)

Îndată ce condițiile istorice au permis, românii ortodocși au obținut dreptul de a avea episcopi pământeni. Acest drept, bazat pe tradiția canonică a Bisericii, a fost cerut cu multă insistență Patriarhiei de Constantinopol mai ales de creștinii ortodocși români din teritoriile din stânga și din dreapta Prutului, ce constituiau împreună un Principat român cunoscut în Europa cu numele de Țara Moldovei.

În anul 1401, Domnitorul Moldovei a cerut ca în fruntea organizării bisericești din această țară să fie recunoscut de către Patriarhia de Constantinopol mitropolitul pământean IOSIF MUȘAT. Prin acest act, Mitropolia Moldovei era recunoscută ca servind o etnie distinctă în cadrul unui teritoriu bine definit geografic și istoric. Drept consecință, potrivit legislației bisericești, diferită de cea a imperiilor schimbătoare, nimeni și niciodată nu avea dreptul să desființeze, să modifice sau să înjumătățească jurisdicția ei în teritoriul ce-i revenea de la întemeiere și cu recunoaștere canonică.

Cursul normal al lucrurilor a fost din păcate întrerupt în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, prin ocuparea de către armatele rusești a pământului românesc al Țării Moldovei (1769-1774, 1787-1791). Printre măsurile luate în mod abuziv de ocupanți a fost amestecul brutal în treburile Bisericii din Moldova prin impunerea la Iași, în 1789, a unui locțiitor de mitropolit, AMBROZIE, rus de neam, care venise în Moldova o dată cu trupele rusești.

După o scurtă perioadă de normalizare și când nu se terminase încă războiul ruso-turc (1806-1812), imperiul țarist înființează un „exarhat” ce cuprindea Mitropoliile Moldovei și Țării Românești, subordonându-le din nou, în mod samavolnic, Bisericii Ortodoxe Ruse. Prin aceasta, Mitropolitul canonic al Mitropoliei Moldovei, VENIAMIN COSTACHI, este nevoit să se retragă din scaun spre marea durere a clerului și credincioșilor români. La fel, s-a întâmplat și cu mitropolitul DOSITEI FILITIS al Valahiei, care a fost îndepărtat din scaun în 1809 și trimis în surghiun. Nedreptatea se „instituționalizează” prin pacea nedreaptă de la București din 1812, când s-a hotărât anexarea teritoriului dintre Prut și Nistru la imperiul țarist. Anexarea a fost fără valoare și nulă de drept, căci Turcia nu avea drepturi teritoriale asupra pământului românesc, turcii având putere de suzeranitate, nu de suveranitate asupra acestui pământ. Moldova și Valahia se bucurau de o completă autonomie pe baza unor vechi tratate încheiate cu Imperiul Otoman, prin care li se garanta integritatea teritorială în schimbul unui tribut anual. În plus, anexarea era un act imoral și neloial față de întreaga Ortodoxie, întrucât Rusia pravoslavnică își întindea abuziv stăpânirea asupra românilor ortodocși din stânga Prutului, cu vechime și vrednicii în câmpul creștinătății, legat de neam, limbă și cultură cu cei din dreapta Prutului.

Urmare acestei anexări politice nedrepte s-a înființat, în teritoriul ocupat de armatele țariste, Eparhia Chișinăului de către Biserica Ortodoxă Rusă, în 1813. Fără a fi consultat clerul și credincioșii, a fost sfâșiat teritoriul jurisdicțional al Mitropoliei Moldovei, înființată cu peste patru veacuri înainte, și al Episcopiei Hușilor. În scrisoarea Sanctității Voastre din 6 octombrie 1992 justificați această acțiune prin faptul că la acea dată Biserica Ortodoxă Română nu era încă o Biserică autocefală. Este adevărat că recunoașterea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române a avut loc după înființarea Eparhiei de Chișinău, într-un teritoriu ce nu cuprindea această eparhie. Dar, se impune a fi subliniată o constatare: în 1448 Biserica Ortodoxă Rusă a fost recunoscută de Patriarhia de Constantinopol ca Biserică autocefală, dar fără a avea jurisdicție asupra creștinilor ortodocși români din Basarabia.

Actul anexării Basarabiei la imperiul țarist și înființarea Eparhiei de Chișinău a dus, nu la „eliberarea de sub stăpânirea otomană a Moldovei”, cum afirmați Sanctitatea Voastră în aceeași scrisoare, ci a însemnat trecerea de la robia turcească la robia rusească mai aspră și mai neîndurătoare. Turcii ne-au respectat tradițiile, limba și specificul național. Au acceptat voievozi și ierarhi de același neam cu poporul păstorit. Imperialismul rus însă, folosindu-se de ierarhi ruși înscăunați în Basarabia fără a cere acordul clerului și credincioșilorromâni locali, absolut majoritari, a exercitat asupra acestora un necruțător proces de rusificare, manifestat în diferite feluri. (Scrisoarea Patriarhului Teoctist către Patriarhul Alexei, 1993.. Integral, la Vitalia Pavlicenco)

…Septembrie 2013 – Republica Moldova:

Patriarhul Bisericii Ortodoxe Ruse Kiril și-a început sâmbătă vizita de trei zile în Republica Moldova , fiind întâmpinat la aeroport de zeci de preoți cu flori în mâini, în frunte cu mitropolitul Moldovei Vladimir, dar și de zeci de persoane care au protestat împotriva acestei vizite, transmite corespondentul Agerpres. Delegația oficială care l-a întâmpinat pe Patriarh a fost condusă de mitropolitul Vladimir și de ambasadorul Rusiei la Chișinău, Farit Muhametșin. Pe de altă parte, zeci de reprezentanți ai Consiliului Unirii și Acțiunea 2012, care au protestat la începutul săptămânii și față de venirea vicepremierului rus Dmitri Rogozin la Chișinău, s-au adunat în fața Aeroportului cu pancarte cu mesaje antirusești.

Într-un scurt briefing pentru presă, capul Bisericii Ortodoxe Ruse a declarat că se va ruga pentru poporul moldovenesc și pentru biserica ortodoxă , “care este parte a bisericii ortodoxe ruse”.

“Principalul scop al vizitei mele este ca să mă rog împreună cu poporul Moldovei și pentru prezent și pentru viitor”, a declarat Kirill.

Sâmbătă, patriarhul rus s-a întâlnit cu președintele Nicolae Timofti și cu fostul premier Vlad Filat. În aceeași zi, a participat la o ceremonie dedicată aniversării a 200 de ani de la înființarea Eparhiei Chișinău și a vizitat Mănăstirea Căpriana, unde este înmormântat mitropolitul Gavriil Bănulescu-Bodoni, fondatorul Eparhiei. Duminică, el a oficiat Sfânta Liturghie în fața Catedralei Mitropolitane “Nașterea Domnului” din Chișinău, la care a participa și conducerea Republicii Moldova. În după-amiaza zilei de duminică, Kiril se va deplasa la Tiraspol.

Observatorii politici consideră că vizita capului Bisericii Ortodoxe Ruse are în primul rând obiective politice, și nu religioase, scrie Jurnal.md. De asemenea, liderul PL, Mihai Ghimpu, a menționat, pentru RFI, că, acceptând vizita lui Kiril, cetățenii Republicii Moldovaacceptă ocupația. „Patriarhul vine la 200 de ani de la înființarea Eparhiei Chișinăului, la un an de la ocupația țaristă din 1812. Adică, prin vizita Patriarhului, acceptăm ocupația, pentru că Mitropolia Chișinăului și a Întregii Moldove a venit ca urmare a ocupației, și atunci ne întrebăm: Cine suntem noi?”, a declarat Mihai Ghimpu.

Anastasia Mitrofanova, doctor în științe politice, profesor la Academia Diplomatică a Ministerului de Afaceri Externe al Federației Ruse susține:

„ceea ce face Biserica Ortodoxă Rusă este departe de a fi numit religie, „nu e vorba de mântuire spirituală, ci de faptul că Rusia, în baza ortodoxiei, încearcă să elaboreze o ideologie imperială care i-ar consolida influența în spațiul ex-sovietic”.

Și președintele României Traian Băsescu, referindu-se la vizita lui Kiril la Chișinău, a menționat recent că Patriarhul Kiril promovează interesele Moscovei în Republica Moldova.

„E clar că Patriarhul Kirill este un partener al guvernului în ceea ce privește RepublicaMoldova. De aceea, și mitropolitul Petru ar trebui să fie un părinte mai activ în ceea ce privește ortodoxia românească”, a declarat Băsescu. După proclamarea independenței, Republica Moldova nu a fost vizitată de niciun patriarh al Bisericii Ortodoxe Române.

În cadrul unui interviu acordat Jurnal.md, istoricul Ion Negrei a menționat că actuala structură bisericească din Republica Moldova numită Mitropolia Chișinăului și a Întregii Moldove este o creație a regimului Țarist și a celui sovietic și nu are nimic în comun cu tradiția de organizare a bisericii în spațiul românesc.

„După ocuparea Basarabiei în 1812, în noua achiziție teritorială, s-a format Arhiepiscopia Chișinăului și Hotinului. Întrucât în acest spațiu nu exista nicio eparhie care ar fi putut fi ridicată la rang de arhiepiscopie, iar cele mai multe biserici din această nouă structură ecleziastică provin din eparhia Hotinului, parte componentă a Mitropoliei Moldovei recunoscută de Patriarhia de la Constantinopol în 1401, pentru a-i conferi „legitimitate” noii structuri ecleziastice, a fost uzurpată titulatura episcopiei Hotinului, adăugându-se „a Chișinăului”, după desemnarea acestuia ca reședință de ținut. Există un demers semnat de Bănulescu-Bodoni prin care se solicită Sinodului Bisericii Ortodoxe Ruse formarea arhiepiscopiei. Acest lucru s-a făcut pentru a se accentua că această structură bisericească s-a format la cererea clerului și a populației locale. Conform Dreptului Canonic, este ilegală formarea unei structuri ecleziastice în urma unei cuceriri politice. Dacă, în plan politic, scindarea Moldovei se datorează domnului și boierilor, care nu au putut păstra integritatea Principatului Moldovei, în plan bisericesc, Bănulescu-Bodoni a acționat conștient și anticanonic.”

Secțiune de articol republicată –rbnpress.info

© Copyright 2012 - ROMÂNIA BREAKING NEWS - RBN Press