ROMÂNIA BREAKING NEWS

Home Posts Tagged "deportari"

deportari

,

Peste 40.000 de bănățeni din 300 de localități din Timiș, Caraș-Severin și Mehedinți au fost deportați în noaptea de 17 spre 18 iunie 1951, cunoscută și ca „Rusaliile negre„, în Bărăgan, în cadrul unui amplu proiect de epurare socială inventat de regimul comunist din perioada Gheorghiu-Dej.

Deportații fuseseră clasificați drept chiaburi sau erau acuzați complotaseră împotriva Statului, fiind declarați „dușmani ai poporului”, amintește publicația citată. Acestora li s-au alăturat foști membri în forțele armate germane, cetățeni străini, rude ale refugiaților, simpatizanți ai lor, oficialități demise, rude ale contrarevoluționarilor și toți care i-au sprijinit, activiști politici și pentru drepturile cetățenești, lideri ai grupării etnicilor germani.

În planul de „igienizare a Banatului”, după cum a fost descrisă acțiunea într-un document de 93 de pagini, redactat în 1956, la Timișoara, și descoperit ulterior, au fost deportați din Banat în Bărăgan:
19.034 de chiaburi și cârciumari;
8.447 de basarabeni;
3.557 de macedoneni;
2.344 de persoane care colaboraseră cu armata germană în timpul războiului;
1.330 de cetățeni străini;
1.218 persoane cu rude care fugiseră în străinătate;
1.054 de titoiști;
731 de dușmani ai regimului socialist;
590 persoane care trăiau în afara zonei de frontieră;
367 de persoane care ajutaseră rezistența anticomunistă;
341 de criminali deținuți;
257 germani;
162 foști moșieri și industriași.
Aceștia au fost urcați în trenuri, în vagoane pentru transportul animalelor, unde și-au petrecut două săptămâni, cât a durat drumul. Au fost lăsați în 18 puncte diferite din Câmpia Bărăganului, sub cerul liber, primind câte un țăruș numerotat și indicația că trebuie să se descurce.

Deportările din Banat și Mehedinți, din vara anului 1951, reprezintă unul (și cel mai bestial) dintre numeroasele proiecte de epurare socială pe care le-a inventat regimul comunist din perioada Gheorghiu-Dej, aflat în plină dominație sovietică.

În urma unui plan pregătit timp de trei luni, cu precizie diabolică, au fost scoși din casele lor, pe parcursul nopții de 18/19 iunie, fără nici un anunț prealabil, peste 44.000 de oameni, începând cu femeile și bărbații apți de muncă și continuând cu familiile lor, compuse din bătrâni de până la 85 de ani și din copii de toate vârstele (unul din ei, născut abia cu două zile înainte). După un drum tărăgănat, de două săptămâni, zăvorâți în vagoane de animale, deportații au fost depuși în câteva gări din Bărăgan, de unde camioanele i-au purtat în 18 puncte diferite ale deșertului de stepă. Lăsați sub cerul liber, sub soarele năucitor de vară, au trebuit să-și pregătească pentru început bordeie sub pământ, ca în comuna primitivă. În anii următori și-au construit case mai arătoase și au desțelenit pământurile virgine. Au reușit astfel să-și procure hrana pentru ei și pentru animalele din curte, biruind sărăcia și izolarea, supraviețuind ca niște Robinson Crusoe ai secolului XX.

Care a fost rostul dezrădăcinării unui număr atât de mare de oameni?

Se temea regimul comunist de hărnicia, de seriozitatea, de anticomunismul lor, de speranța cu care ei așteptau ca americanii să-i elibereze, pătrunzând în țară prin Iugoslavia lui Tito? Altfel nu se explică forțele uriașe puse în joc: peste 10.000 de militari înarmați (securiști, milițieni, elevi de școală militară, grăniceri și pompieri), coordonați și supravegheați de 2500 de activiști de partid.

Peste cinci ani, în 1956, deportații s-au întors la casele lor, dar mulți le-au găsit ocupate de profitorii regimului și pentru a doua oară au fost obligați să ia viața de la capăt. 1600 dintre ei (dintre care 175 copii) muriseră în detenție și curând osemintele lor au fost arate cu tractorul, odată cu satele făcute una cu pământul.

Unele sate au fost totuși transformate în centre de „domiciliu obligatoriu” pentru miile de deținuți politici eliberați din închisori la expirarea pedepsei, dar considerați recalcitranți și „nereeducabili”.

Între 1955 și 1964, s-au perindat pe la Rubla, Lătești, Măzăreni, Dropia, Zagna, Fundulea personalități ale vieții politice și culturale, între care Corneliu Coposu, Ion C. Brătianu, Dan M. Brătianu, Constantin C. Giurescu, Ion Diaconescu, Camil Demetrescu, Hans Bergel, studenții Paul Goma, Dan Mugur Rusiecki, Ion Varlam. Suplimentele de pedeapsă, mergând de la 12 la 60 luni, conviețuirea îndelungată într-un perimetru redus le-au permis să se împrietenească, să-și  transforme noua existență într-o școală a solidarității. Cea mai neomenească detenție în această perioadă a fost aceea a șapte copii – cu vârste între 1 și 12 ani – expulzați la Lătești împreună cu mama lor, după ce tatăl, preot reformat, fusese condamant la 22 ani. Un alt preot, ortodox, a fost condamnat la muncă silnică pe viață pentru că a îndrăznit să părăsească pentru scurt timp DO, unde fusese adus după alți 9 ani de detenție.

În rezumat, totuși, destrămarea țesutului civic n-a reușit nici în cazul deportaților, nici în cel al „DO-iștilor”, comuniștii trebuind să amâne atomizarea totală a societății până în anii 70-80, când noile generații au cedat în fața terorii profilactice declanșate de noul regim comunist.

În urma deportărilor în Bărăgan, 1.731 de deportați, printre care 175 de copii, au murit în perioada 1951-1956.

După o perioadă de provizorat și denumiri temporare, cele 18 „comune speciale“ pe care le-au format deportații în Câmpia Bărăganului s-au numit Dropia, Pelican, Ezerul, Olaru, Măzăreni, Zagna, Rubla, Schei, Bumbăcari, Brateș, Fundata, Viișoara, Dâlga, Salcâmi, Valea Viilor, Răchitoasa, Movila Gâldăului, Lătești și făceau parte din raioanele Călărași, Brăila, Călmățui, Galați, Slobozia, Lehliu și Fetești. Conform revistei Historia,în 1956, după eliberarea deportaților, aceste comune au devenit „domicilii obligatorii“ pentru deținuții politici „recalcitranți“ care își executaseră anii de condamnare și erau trimiși aici pentru „supliment de pedeapsă“.

În 1964, după grațierea generală, casele au fost demolate, pământul a fost arat și, astfel, urmele au fost șterse.

Material realizat pe baza surselor: memorialsighet.ro, HotNews, Cersipamantromanesc

Recomandat:

A nu se uita drama românilor deportați! “Rusaliile negre”, una din cele mai mari drame ale satului românesc.

Oamenii, inclusiv femei gravide, bătrâni, bolnavi, copii mici, au fost îmbarcați în vagoane de vite și duși în Câmpia Bărăganului.

După un drum cu trenul, care a durat două săptămâni, au fost debarcați în Bărăgan, pe câmpul liber, departe de orice altă așezare omenească, și li s-a ordonat să-și ridice case. Terenul fusese parcelat cu plugul și fiecare parcelă avea un țăruș cu placă cu număr de casă. Astfel, în vara și toamna anului 1951, în regiunile Ialomița și Galați, au luat ființă 18 localități noi (prevăzute în anexa H.C.M. nr. 337/1954), care erau, în ordine alfabetică: Brateș, Bumbăcari, Dâlga, Dropia, Ezerul, Fundata, Lătești, Măzăreni, Movila Gâldăului, Olaru, Pelican, Răchitoasa, Rubla, Salcâmi, Schei, Valea Viilor, Viișoara și Zagna (în raioanele Călărași, Brăila, Călmățui, Galați, Slobozia, Lehliu și Fetești).

Publicat de romaniabreakingnews.ro

,

baraganÎn noaptea de 18 spre 19 iunie 1951 s-a dat startul unuia din cele mai dure proiecte de epurare socială pe care l-a inventat regimul comunist. Peste 44.000 de oameni, bărbați, femei, bătrâni și copii fără deosebire, au fost siliți atunci să-și părăsească gospodăriile din Banat sau Mehedinți și să îndure vitregia exilului în deșertul de stepă al Bărăganului.

Deportările în Bărăgan au fost o acțiune de amploare de „dislocare” întreprinsă în anii 1950 de regimul comunist din România, cu scopul de a reloca forțat în Câmpia Bărăganului populația care locuia pe o rază de aproximativ 25 km de granița cu Iugoslavia, din județele Timiș, Caraș-Severin și Mehedinți, în urma conflictului izbucnit între Stalinși liderul comunist de la Belgrad, Iosip Broz Tito. Spațiul de 25 km de-a lungul frontierei iugoslave se întindea între satele Beba Veche (județul Timiș) și Gruia (județul Mehedinți), acoperind un număr de 203 localități. Au fost deportate și persoane de pe insula Ada Kaleh. În 1956 deportații s-au întors la locurile lor natale.

În acea noapte (18 spre 19 iunie 1951), care a rămas în memoria bănățenilor și nu numai drept “Rusaliile negre”, 12.791 de familii din 3 județe ale României (Timiș, Caraș-Severin și Mehedinți), însumând 40.230 de persoane, au fost îmbarcate în 2.656 de vagoane de tren și 6.211 de autocamioane cu destinația Bărăgan.
Unul din pretextele uneia din cele mai mari drame ale satului românesc a fost legat de asigurarea securității la granița cu Iugoslavia, în contextul răcirii relațiilor dintre regimul stalinist din România și cel comunist condus de mareșalul Iosif Broz Tito.

În contextul încordării relațiilor dintre România și Iugoslavia, exclusă în 1948 din Comintern, granița dintre cele două țări a devenit o zonă sensibilă pentru guvernul comunist de la București. Etniile prezente aici, în special în Banat, erau considerate drept „elemente cu un factor ridicat de risc”. Urmând modelul sovietic, a fost emis H.C.M. nr. 1.154 din 26 octombrie 1950, modificat prin H.C.M. nr. 344 din 15 martie 1951, care reglementa parțial problema stabilirii domiciliului obligatoriu pentru unele categorii de persoane, autorizându-se în acest sens Ministerul Afacerilor Interne. În document se prevedea că:

Ministerul de Interne va putea, pe cale de decizie, să dispună mutarea din centrele aglomerate a oricăror persoane care nu-și justifică prezența în acele centre, precum și mutarea din orice localitate a celor care, prin manifestările față de poporul muncitor, dăunează construirii socialismului în Republica Populară Română. Celor în cauză li se va putea stabili domiciliul obligator în orice localitate.

Această Hotărâre a Consiliului de Miniștri a creat cadrul prielnic desfășurării acțiunilor de deportare plănuite anterior. Aceasta urma să fie a doua mare deportare din istoria contemporană a României, după deportările din ianuarie 1945 când peste 70.000 de persoane, în special etnici germani, au fost deportați în Uniunea Sovietică. Spre deosebire de prima deportare, de această data s-a ales ca destinație stepa Bărăganului, o zonă subdezvoltată și foarte puțin populată. Din acest punct de vedere operațiunea coincidea cu o acțiune de colonizare a regiunii.

Planurile urmăreau, după cum s-a descoperit ulterior într-un document redactat în 1956 la Timișoara, „igienizarea Banatului” urmărea, în primul rând, curățarea etnică agermanilor, sârbilor, aromânilor. În al doilea rând se urmărea îndepărtarea a mai multor categorii sociale considerate periculoase de comuniști. Au fost vizați marii fermieri, marii proprietari de pământ, industriași, hangii sau deținători de restaurante, refugiați basarabeni (2998 de familii, adică 8477 de persoane) sau macedoneni, foști membri în forțele armate germane, cetățeni străini, rude ale refugiaților, simpatizanți ai lui Tito, persoane care colaboraseră în război cu inamicul, cadre militare, oficialități demise, rude ale contra-revoluționarilor și toți care i-au sprijinit, activiști politici și pentru drepturile cetățenești, foști oameni de afaceri cu legături în Occident, lideri ai grupării etnicilor germani.

A fost pusă în mișcare cea mai amplă acțiune de deportare din istoria contemporană a României, după deportarea germanilor din România în Uniunea Sovietică, întreprinsă în ianuarie 1945.

Un număr de 12791 de familii, respectiv 40320 de persoane, din 258 de localități situate în apropierea frontierei cu Iugoslavia, în actualele județe Timiș, Caraș-Severin și Mehedinți, au fost ridicate din căminele lor și deportate în Bărăgan. Au fost duși români, germani, sârbi, bulgari, refugiați din Basarabia și Nordul Bucovinei, aromâni.

Oamenii, inclusiv femei gravide, bătrâni, bolnavi, copii mici, au fost îmbarcați în vagoane de vite și duși în Câmpia Bărăganului.

După un drum cu trenul, care a durat două săptămâni, au fost debarcați în Bărăgan, pe câmpul liber, departe de orice altă așezare omenească, și li s-a ordonat să-și ridice case. Terenul fusese parcelat cu plugul și fiecare parcelă avea un țăruș cu placă cu număr de casă. Astfel, în vara și toamna anului 1951, în regiunile Ialomița și Galați, au luat ființă 18 localități noi (prevăzute în anexa H.C.M. nr. 337/1954), care erau, în ordine alfabetică: Brateș, Bumbăcari, Dâlga, Dropia, Ezerul, Fundata, Lătești, Măzăreni, Movila Gâldăului, Olaru, Pelican, Răchitoasa, Rubla, Salcâmi, Schei, Valea Viilor, Viișoara și Zagna (în raioanele Călărași, Brăila, Călmățui, Galați, Slobozia, Lehliu și Fetești).

O statistică a capilor de familie deportați după naționalități pentru cele 18 localități de deportare din Bărăgan dădea următoarele cifre:

Localitatea Români
bănățeni
Basarabeni și
bucovineni
Macedoneni
(aromâni)
Germani Iugoslavi Alții
Pelican 222 105 0 0 0 0
Ezerul 126 163 30 69 26 0
Olaru 272 163 0 169 74 11
Dropia 211 120 0 76 0 20
Fundata 72 183 49 79 38 0
Viișoara 161 178 20 186 32 16
Dâlga 191 149 47 134 45 0
Lătești 40 190 0 120 119 73
Movila Gâldăului 70 70 0 110 0 101
Răchitoasa 120 142 44 309 40 31
Valea Viilor 147 103 0 148 225 74
Salcâmi 290 112 0 108 0 57
Brateș 172 116 194 119 20 0
Zagna 180 155 58 193 27 0
Măzăreni 288 78 72 69 8 0
Rubla 147 39 11 246 8 0
Bumbăcari 104 88 27 123 48 0
Schei 170 32 0 147 57 0
Total 3069 2153 552 2405 775 409

 

deportati-baraganCetățenii supuși deportărilor erau cuprinși în trei mari grupe.

În prima categorie intrau funcționari epurați, militari deblocați, liber-profesioniștii.

A doua categorie, cea mai numeroasă, era constituită din cetățeni originari din Basarabia și din Bucovina de Nord, din cetățeni de origine macedoneană, chiaburi, cârciumari, foști industriași sau moșieri.

Din cea de-a treia grupă făceau parte cei care avuseseră la activ o condamnare pentru o infracțiune politică sau trecerea frauduloasă a frontierei sau pentru o infracțiune de drept comun gravă, precum sabotajul economic, delapidarea sau tâlhăria.

În urma deportărilor în Bărăgan, 1.731 de deportați, printre care 175 de copii, au murit în perioada 1951-1956.

baragan1După o perioadă de provizorat și denumiri temporare, cele 18 „comune speciale“ pe care le-au format deportații în Câmpia Bărăganului s-au numit Dropia, Pelican, Ezerul, Olaru, Măzăreni, Zagna, Rubla, Schei, Bumbăcari, Brateș, Fundata, Viișoara, Dâlga, Salcâmi, Valea Viilor, Răchitoasa, Movila Gâldăului, Lătești și făceau parte din raioanele Călărași, Brăila, Călmățui, Galați, Slobozia, Lehliu și Fetești.

Conform revistei Historia, în 1956, după eliberarea deportaților, aceste comune au devenit „domicilii obligatorii“ pentru deținuții politici „recalcitranți“ care își executaseră anii de condamnare și erau trimiși aici pentru „supliment de pedeapsă“. În 1964, după grațierea generală, casele au fost demolate, pământul a fost arat și, astfel, urmele au fost șterse.

În 1990, la Timișoara a fost înființată Asociația Foștilor Deportați în Bărăgan.

Asociația Foștilor Deportați în Bărăgan, din Timișoara, împreună cu Asociația Foștilor Detinuți Politici, din Turnu Severin, și-au asumat printre altele și rolul de administrare a memoriei deportării prin editare de cărți, arhivare de documente, instalarea de monumente și organizarea periodică de simpozioane și comemorări.

În anul 1996, la comemorarea a 45 de ani de la deportare, Asociația Foștilor Deportați în Bărăgan a ridicat Monumentul Deportării, amplasat în Parcul Justiției din Timișoara.

O altă acțiune întreprinsă de Asociația foștilor deportați în Bărăgan a fost să construiască, în incinta Muzeului Satului Bănățean din Timișoara, o replică fidelă a unei case de pământ bătut, acoperită cu paie, așa cum au fost obligați deportații să-și construiască în plin câmp. Casa este compusă din 2 încăperi – cameră de locuit și bucătărie – mobilate cu puține lucruri, asemeni cu acelea pe care oamenii dislocați peste noapte au reușit să le ia cu ei.

Surse de documentare:

Publicat de România Breaking News – RBN Press / romaniabreakingnews.ro

,

*republicat din 25 august 2014 (rbnpress.info)

„M-am născut în 1939, în satul Bobulești, comuna Florești, județul Soroca, în familia lui Gheorghe și Daria Cozmin. M-am născut în anul când a fost săvârșit un act rușinos, pactul Ribbentrop-Molotov.

Balaurul roșu l-a răpit pe tatăl meu și l-a omorât. Ne-a luat vaca din ocol, nu ne-a lăsat nici un grăunte de leac în pod. Pe mine, împreună cu mama și sora Eugenia m-au dus la capătul pământului, în regiunea Amur, unde ne-au ținut în robie mai mult de opt ani. Balaurul nu e altcineva decât regimul comunist, care a sugrumat și a schilodit milioane de vieți omenești…

Eram fericiți, așa, pe semne, o duc puii în cuibul lor până în clipa când se dezlănțuie o furtună, în anul-1945, pe tata au început să-l cheme des la sovietul sătesc. Iar noi îl așteptam acasă până seara târziu. Tata se întorcea foarte întristat, mă lua în brațe și îmi spunea: „Eu voi pleca de acasă, pentru mult timp, tu, Tăsiica să fii cuminte, să asculți de mama și de surorile tale mai mari…” Simțeam cum se rostogolesc lacrimile pe obraji. Mă uitam la ceilalți ai casei, toți plângeau. Iar tata cânta:

„Așa-mi vine uneori
Să mă otrăvesc, să mor,
Dar mai stau și mă gândesc.
De ce să mă otrăvesc,
Când am zile să trăiesc”.

Într-o zi, tata s-a dus de acasă și parcă l-a înghițit pământul. De atunci nu l-am mai văzut.

…Pe atunci oamenii se ajutau la lucru pe câmp. În ziua aceea tocmai venise rândul să prășim păpușoii noștri. Mama s-a dus cu femeile din mahala la deal. Eu am rămas acasă cu Leonid, băiețelul surorii mele, Eugenia. L-am adormit la amiază, iar la poartă a venit Agafia, fetița vecinului cu câțiva ani mai mare decât mine. Afară era vară și eu aveam chef de joacă și i-am zis: „Hai, Agafie, să ne trântim”. Ne-am hârjonit până în seară. Mama s-a întors cu prășitoarele acasă, au mâncat, dar nimeni nu se dădea dus de la noi. Au stat la taifas până târziu. Cineva s-a mirat chiar: „la ce ședem mult la voi, parcă n-o să ne mai vedem…”. Vorbeam de păpușoi că îs frumoși și că o să fie roadă bogată. Iar mama a zis cu tristețe: „Ați văzut câte mașini duduiau azi pe șosea. Oare de ce s-au stârnit?” Mama bănuia ceva, pentru că după război, rar când trecea câte o mașină pe drum. Cineva a zis că mașinile au treaba lor, că își mută cuibul.

Târziu, după ce lumea s-a împrăștiat, ne-am culcat. Abia ne-a furat somnul, că s-a auzit o bătaie în ușă. Era ora două sau trei. După voce l-am recunoscut pe Damian Procopie, secretarul sovietului sătesc.

Mama a ieșit în tindă și în casă a dat buzna un grup de moscali înarmați. Nenea Damian a intrat ultimul. Mama a început să plângă și să-și smulgă părul, din cap: „Of, of, of! Mi-ați luat bărbatul și pe tata copiilor, acum ați venit să ne luați și pe noi… Cu ce suntem noi de vină? V-am dat tot ce am avut, până la ultimul grăunte, vaca v-am dat-o la carne, am dat tot, ce mai vreți? Vreți viața noastră?” Sa trezit și sora Eugenia, a luat copilul în brațe și a început să plângă. Eu am încremenit, mă țineam de mâna mamei și nu puteam scoate nici un cuvânt. Mama l-a întrebat pe secretarul sovietului sătesc unde ne duc și nenea Damian a strâns din umeri, apoi a pus mâna la gură în semn că nu are voie să ne spună. Mama săruta bocind pereții casei. Sora Eugenia aduna o legătură de scutece. Moscalii ne mânau spre mașină: bâstrei, bâstrei! Vecinii plângând s-au repezit și ei și ne-au mai aruncat câte ceva. „N-o să ne ajute boarfele acestea, că ei ne duc la moarte”, plângea mama.

Totul a rămas acasă, până și fotografiile cu toate amintirile noastre, din care nu au mai rămas nimic. Mașina a cotit spre ieșirea din Bobulești. Întreaga localitate vuia de plânsete. Și cum satul este așezat între două maluri abrupte ale Răutului, el părea o gură uriașă care răcnea.

Răcoarea dimineții m-a făcut să-mi revin, mă uitam la moscalii care ne însoțeau și mă întrebam dacă ei sunt eliberatorii despre care ni se vorbea la școală. Oare despre steluța de pe chipiurile lor s-au scris poeziile pe care le cunoșteam pe de rost de la școală. Mașina a oprit în gară la Florești. Aici ne-au urcat în vagoane de scândură, în asemenea vagoane erau transportate vitele. Probabil porneam și noi pe urmele acelor vite.

Trenul a pornit din gară în amurg. Lumea de pe peron alerga alături de vagoane. Țipetele celor care erau duși și ale celor care rămâneau te asurzeau. Era în seara zilei de 6 iulie, anul 1949. Eu aveam zece ani atunci…

Cei care au fost deportați și au mai rămas în viață nu vor să se răzbune. Dar regimul comunist trebuie pedepsit pentru această crimă. Dumnezeu este martor și el ne este și judecătorul cel drept.

Autor: Teodosia COZMIN, Chisinău /Istoria.md prin romaniabreakingnews.ro

Pe 28 iunie 2014, la sfirsitul manifestarii organizate de Consiliul Unirii (R. Moldova), dna Teodosia Cozmin a interpretat acest superb cântec, pe care il reproducem si pentru care ii multumim. Cantec preluat de la Corul Profesoral din Straseni. Teodosia Cozmin e nascuta in 1938, in raionul Floresti, comuna Bobulesti. Deportata in anul 1949, impreuna cu mama si surorile in regiunea Amur. S-au intors in tara in 1957. Tatal a fost arestat in 1945, dupa care nu s-a mai stiut nimic de el…Consiliul Unirii

Video Teodosia Cozmin… România esta țara mea, Și o să ne unim cu ea, Ca așa vrem și tu și eu, Dar și Dumnezeu…   Eu sun româncuță, Sus inimă sus…

,

A fost deportată de mică în Siberia, împreună cu familia, iar acolo a uitat limba și cultura românească.

Iar când a revenit acasă peste câțiva ani, nimeni nu voia s-o primească la școală, pentru că deportații erau priviți cu alți ochi. Mai mult, casa de la Durlești în care trăia cu familia până în anul 1949 a fost transformată în școală, iar ei nu aveau nici măcar dreptul să se apropie de ea. Acestea sunt doar câteva dintre momentele pe care și le amintește Nadejda Pascal din Durlești despre perioada deportării. Acum, peste zeci de ani de la chinul și durerea pe care a suferit-o, femeia nu doar că vorbește limba română foarte bine, dar și scrie poezii despre calvarul prin care au trecut basarabenii în timpul deportărilor.

Nadejda Pascal, trecută de 70 de ani, spune că n-a uitat nimic din perioada pe care a trăit-o în Siberia. A fost obligată să părăsească Moldova când avea doar șase ani și a revenit deja când împlinise 13. Femeia a înțeles că perioada deportărilor este parte din viața ei și a acceptat acest fapt, însă nu și durerea și regretele. Motiv pentru care a început să le înșire pe foaie, astfel încât noile generații să afle prin ce greutăți au trecut strămoșii lor ca să-și păstreze identitatea, limba și cultura în locuri unde era interzis să gândești diferit, darămite să vorbești în limba natală.

Nici până în prezent nu se cunoaște exact de ce familia Pascal a fost deportată, însă printre cauzele posibile ar fi faptul că dețineau mai multe hectare de pământ, aveau boi, cal și casă în centrul orășelului Durlești.

Treziți de înjurături și de lovituri în poartă

Totul s-a întâmplat în vara anului 1949. Pe 5 iulie, puțin după miezul nopții, în casa familiei Pascal au dat buzna patru soldați – trei ruși și un reprezentant de la „selisovetul” din Durlești. Din spusele femeii, militarii au început să bată zgomotos cu armele în poartă și să înjure fără rușine. În doar câteva secunde, aceștia au intrat abuziv în casă și au început să orbească membrii familiei cu lanternele.

„În casă eram șase persoane – mama și cinci copii. Tata se ascundea într-o râpă care se afla în apropiere de casă de trei zile. El a auzit că în următoarele zile trebuiau să fie reținuți capii familiilor mai avute. Nimeni nu se gândea că ei vor deporta în Siberia familii întregi”, mărturisește Nadejda.

Fosta deportată își amintește că soldații au mers în beci să bea vin și să mănânce, iar maică-sa le-a spus copiilor să fugă. „Ne-am ascuns la o rudă, desculți și doar cu cămășile de noapte pe noi. Am stat ascunși toată noaptea, iar a doua zi a venit și tata. Între timp am aflat că mama și sora cea mai mare trebuiau să fie deportate. Se auzea că îi împușcă pe cei care fug, iar oamenii ne spuneau să ne predăm singuri. Într-un final, tata a decis să ieșim și noi, ca să ne putem găsi mama și sora”, precizează Nadejda.
Dormeau pe podea și erau nevoiți să suporte foame și frig
Nadejda Pascal ține bine minte în ce condiții mizerabile erau transportați oamenii în Siberia. Femeia spune că mii de moldoveni au fost duși la stația de tren din Ghidighici și urcați în vagoane în care, anterior, erau transportate doar animalele. Nu erau scaune, iar oamenii au mers câteva săptămâni într-un adevărat infern. „După ce am ajuns în Siberia ne-au repartizat mai multe familii în câteva încăperi, unde bătea vântul și ploua. Toți dormeam direct pe podea, pentru că nu aveam ce așterne jos. Chiar a doua zi după ce am ajuns acolo, tata și frații au început să lucreze. La început nu aveam ce mânca și ei aduceau de la lucru tot ce le cădea sub mână – boabe de grâu, ciuperci și altele”, își mai amintește fosta deportată.

Familia Pascal în timpul anilor petrecuți în Siberia

Mama și sora Nadejdei Pascal au ajuns într-o zonă a Siberiei, iar ea, tata și cei trei frați au nimerit în alta. Abia după câteva luni familia s-a reunit. „După ce ne-am adunat toți împreună, eu și cu un frate mai mare am început să mergem la școală, iar toți ceilalți membri ai familiei munceau din greu pentru ca să avem ce mânca. Mai târziu am cumpărat o oaie și aveam lapte, iar iarna mama ne făcea mănuși și ciorapi din lână”, mărturisește cu lacrimi în ochi femeia.

Nadejda Pascal și-a petrecut toată copilăria în Siberia, tot acolo și-a făcut și cea mai mare parte din studii

În toată perioada care s-au aflat acolo, deportații erau monitorizați de un reprezentant al Uniunii Sovietice, care avea grijă ca aceștia să se supună ordinelor și să nu fugă.
Străini la ei acasă
Nadejda Pascal s-a întors acasă pentru prima dată în anul 1955. Fiind o elevă foarte bună la școală, sovieticii i-au permis să meargă într-o excursie de o lună în Moldova. Din spusele femeii, Moldova i s-a părut raiul pe pământ în comparație cu Siberia. „Am venit la o rudă. Am mâncat harbuji și multe dulciuri. Când plecasem de aici eram foarte mică și nu mai țineam minte cât de frumos poate fi acasă. Tot atunci am aflat că fosta casă a noastră era școală în Durlești. Și chiar dacă nu aveam voie să merg acolo, eu am fost și am văzut cum învață elevii în camerele unde trăia familia mea. Când m-am întors în Siberia, știam că voi reveni cu orice preț acasă”, spune femeia.

Nadejda Pascal povestește prin ce calvar au trecut basarabenii deportați (Redactia Timpul.md)

În 1956 a revenit acasă toată familia Pascal, dar nu aveau unde trăi și erau nevoiți să închirieze o casă. Pe părinții și frații Nadejdei nu voiau să-i angajeze nicăieri și li se spunea să se întoarcă de unde au venit, iar pe Nadejda nici nu se gândeau s-o accepte să învețe în școală. „La început a fost greu, dar după câteva luni am început să merg la școală, iar tatăl meu și-a găsit de lucru. Mai târziu, am încheiat studiile și la institut, am făcut cursuri suplimentare de ghid turistic și am continuat să-mi aduc aminte limba română pe care în Siberia mi-au șters-o din memorie”, mărturisește tristă fosta deportată. Mai târziu, femeia s-a căsătorit, a născut un copil, dar calvarul prin care a trecut în Siberia spune că-i va rămâne în suflet până în ultima zi din viață, iar pentru ca să-și aline durerea, ea a început să scrie poezii despre deportări.

În anul 1949, din RSS Moldovenească au fost deportate 35.796 de persoane, din care 9864 erau bărbați, 14.033 femei și 11.889 copii. Biroul Politic al URSS a invocat diferite motive – fie că oamenii erau prea bogați, fie că ar fi colaborat cu fasciștii sau partidele burgheze românești, fie că făceau parte din diferite secte religioase ilegale. Deportaților li s-au confiscat averile și li s-a interzis să-și ia cu ei bunuri materiale.

„Româna mea”, de Nadejda Pascal
( fragment)
„Limba rusă m-a legat
Cu de-a sila, de-al ei stat.
Azi m-am dezlegat de ea
Și învăț româna mea”.

Autor:  Dorin Galben  / Timpul.md

,

Ziua de 6 iulie este o zi neagră pentru istoria Basarabiei. În această zi, în anul 1949, a avut loc cel de-al doilea val de deportări, iar conform datelor oficiale, atunci au fost deportate în Siberia 11293 de familii din Moldova sau peste 35 de mii de oameni. 

Astazi se implinesc 62 de ani de la acel val de deportari. Deportarea de la 6-7 iulie 1949 – operatiune denumita conspirativ “IUG” (Sud) – s-a facut in urma Hotararii Biroului Politic al CC al PC al URSS Nr. 1290-467cc din 6 aprilie 1949. Intre 1930 si 1951, in Moldova au existat mai multe valuri de deportari, pe diferite categorii:

Sursele neoficiale afirmă că aceste cifre nu reflectă întreaga proporție a dramei moldovenilor, deoarece numărul victimelor deportărilor a fost calculat reieșind din trei membri ai familiilor. Se știe, însă, că au fost ridicate familii cu șapte-opt și chiar 14 copii.
Oamenii au fost rupți de pământurile natale și duși să se chinuiască în Siberia numai pentru faptul că sovieticii fie îi considerau „chiaburi”, fie îi suspectau de „apartenență la partidele burgheze românești” sau de „colaborare cu fasciștii”.

Operațiunea a purtat denumirea „Iug” (sud – n.r.) și a început în noaptea de 5 spre 6 iulie 1949, la ora 2, și a durat până la ora 8 seara a zilei de 7 iulie.

Anatol Petrencu, istoric:
„Toate deportările au fost foarte dăunătoare pentru Moldova. Au fost deportați oamenii cei mai activi, care erau un model pentru săteni. O parte din ei au fost împușcați sau trimiși în Siberia. Chiar dacă nu purtau nicio vină. Au fost deportați intelectualii, gospodarii și cei mai buni bărbați, au rămas lenoșii și bețivii.

De ce suntem săraci? Nimic nu este întâmplător, totul de atunci vine”.

Alte deportari au mai avut loc :

in 1930 au fost deportati 1.832 de „culaci” din RASSM;

in noaptea din 12 spre 13 iunie 1941 – 19.109 persoane (4.862 familii) din randurile „elementelor social-periculoase” din RSSM;

-in 1945 au fost deportati 1.207 (529 familii) de „nemti”;

-intre 1946-1949 au fost deportati cei care au facut serviciul militar in armata germana, „vlasovtii”, politistii, jandarmii si „alti complici ai regimului antisovietic”, in total 2.482 de persoane (dosarele acestora se pastreaza la locul deportarii, in regiunea Irkutsk);

-in noaptea de 5 spre 6 iulie 1949 au fost incarcate in trenuri 12.167 de familii de „culaci, mosieri, negustori si sectanti activi”;

-la 1 aprilie 1951 au fost deportati 2.617 de „sectanti” (723 familii) din raioanele de nord ale RM (iehovisti, baptisti etc.).

In noaptea de 12 spre 13 iunie 1941, din Basarabia, au fost deportate in Siberia si Kazakhstan zeci de mii de persoane. Acesta a fost primul val de deportari, urmat de altele care au despartit mii de familii si au distrus destinele multor romania basarabeni. Cea de a doua deportare, de la 6-7 iulie 1949 (operatiunea “IUG” )

Era vorba despre peste 11.000 de familii de romani basarabeni transportate in vagoane pentru vite, in cele mai indepartate colturi ale Uniunii Sovietice. “Cu privire la deportarea de pe teritoriul RSS Moldoveneasca a chiaburilor, fostilor mosieri, marilor comercianti, complicilor ocupantilor germani, persoanelor care au colaborat cu organele politiei germane si romanesti, a membrilor partidelor politice, a gardistilor albi, membrilor sectelor ilegale, cat si a familiilor tuturor categoriilor enumerate mai sus”. Hotararea, care prevedea “deportarea in Kazahstan, Asia Centrala si Siberia a 11.280 de familii cu 40.850 de oameni”, era insotita de un act aditional in care se specifica decizia Guvernului Sovietic ca “deportarea categoriilor mentionate sa se faca pe vecie”, operatiunea sa inceapa pe 6 iulie 1949, ora 02,00, si sa se incheie pe 7 iulie 1949, ora 20,00. Documente de arhiva indica participarea la desfasurarea acestei operatiuni a 4.496 de “lucratori operativi” ai Ministerului Securitatii de Stat al URSS, inclusiv adusi din alte republici, 13.774 ofiteri si soldati si a 4.705 activisti de partid din Moldova.

Au fost mobilizate 4069 autovehicule pentru asigurarea transportului intern a celor ce au fost ridicati si au fost pregatite 30 de esaloane, respectiv, 1573 de vagoane de vite in care romanii basarabeni deportati au fost transportati in Siberia (tinutul Altai, regiunile Kurgan, Tiumeni si Tomsk) si RSS Kazaha (regiunile Aktubinsk, Kazahstanul de Sud si Jambul). 7620 de familii au fost considerate “chiaburi”, iar celelalte acuzate de “colaborare cu fascistii”, de “apartenenta la partidele burgheze romanesti sau la secte religioase ilegale”. De notat ca acestor “deportati pe vecie” li s-au confiscat averile si li s-a interzis sa-si ia cu ei bunuri materiale, scria Vasile Soare, ambasadorul Romaniei in Kazahstan pe siteul romaniidinkazahstan.info

Sursae: ziarulnational.md,  romaniidinkazahstan.info, karadeniz-press.ro

,

RUSIFICAREA

Rusificarea este adoptarea voluntară sau silită a limbii ruse sau a altor atribute rusești de către comunitățile neruse.
Acest articol se referă la rusificarea românilor în urma anexării Basarabiei de către trupele țariste în 1812 și a reanexării sale în 1944 de către trupele bolșevice. Partidul Comunist al Uniunii Sovietice a impus abuziv modelul propriei sale civilizații: formarea și educarea unui om nou – homo sovieticus prin lipsirea românilor din stânga Prutului de limbă, alfabet, cultură, istorie și tradiții .

Cel mai eficient mijloc de rusificare a fost școala pentru tineri și instituțiile cultural-educative pentru populația adultă. Instituțiile cultural-educative din sistemul suprastructurii totalitariste sovietice au avut ca scop propagarea comunismului, conținutul spiritual fiind înlocuit de cel politic, bazat pe atitudinea de clasă în aprecierea fenomenelor și evenimentelor, prioritatea politicii partidului comunist, concepția moralei comuniste.

FUNDAL ISTORIC

Domnitorul Lațcu (aproximativ 1365-1373), fiul primului domnitor al Moldovei, era recunoscut de către Sfântul Scaun ca „Duce al Moldovei” printr-o scrisoare în care se adăuga că Moldova este parte a națiunii vlahe (române): dux Moldavie partium seu nationis Wlachie.

Cronicarul polonez Jan Długosz afirma în 1476 că moldovenii și valahii „au aceleași limbă și obiceiuri”. Trimiteri la o așa-numită „limbă moldovenească” pot fi găsite în lucrări timpurii precum cea a lui Grigore Ureche Letopisețul Țării Moldovei, unde autorul notează că de fapt această limbă este vorbită de moldoveni, valahi și vlahii transilvăneni.

Miron Costin, în lucrarea sa De neamul moldovenilor, afirmă că națiunea română trăiește în Moldova, Muntenia și ținuturile ungurești și mai notează că, deși oamenii din Moldova se autodenumesc „moldoveni”, ei își numesc limba „românească”, nu „moldovenească”.

Marele cărturar Dimitrie Cantemir afirmă în Descriptio Moldaviae (Berlin 1714) că moldovenii vorbesc aceeași limbă cu valahii și transilvănenii. Cantemir este primul care introduce ideea că anumite cuvinte românești au rădăcini dacice.

Karl Marx și Friedrich Engels spuneau la mijlocul secolului al XIX-lea că „valahii și daco-românii constituiau masa principală a populației teritoriului între Dunărea de Jos și Nistru” și că „țării vechi și noi ai Rusiei” se tem să recunoască acest lucru și obligă prin forță moldovenii să se rusifice.

RUSIFICAREA GUBERNIEI BASARABIA

În primii ani ai ocupației țariste de după 1812, peste 95% din populația regiunii era românească, iar limba română a fost acceptată ca limbă oficială în instituțiile basarabene, alături de limba rusă.
Treptat, limbii ruse a început să i se acorde o tot mai mare importanță.

Conform autorităților imperiale, din 1828 actele oficiale au început să fie publicate numai în limba rusă, iar pe la 1835, s-a acordat un termen de 7 ani în care instituțiile statului mai puteau accepta acte redactate în limba română.

Limba română a mai fost acceptată ca limbă de predare în învățământul public până în 1842, din acest moment statutul ei devenind unul de obiect secundar. Astfel, la seminarul din Chișinău limba română s-a regăsit printre materiile obligatorii de studiu (10 ore pe săptămână) până în 1863, când catedra respectivă a fost desființată. 

La Liceul nr. 1 din Chișinău, elevii aveau posibilitatea să aleagă studiul uneia dintre următoarele limbi: română, germană și greacă până pe 9 februarie 1866, când autoritățile imperiale au interzis studierea limbii române, oferind următoarea explicație: „elevii cunosc această limbă în modul practic, iar învățarea ei urmărește alte scopuri”.

Prin 1871, țarul a emis un ucaz „Asupra suspendării studierii limbii române în școlile din Basarabia” deoarece „în Imperiul Rus nu se studiază limbile locale”.Autoritățile țariste, spre deosebire de cele sovietice, preferau ca marea masă a poporului, țărănimea, necunoscătoare multe decenii (din 1812) de limbă rusă, să rămână în ignoranță, decât să i se deschidă școli primare în propria-i limbă. Autoritățile țariste au ridicat o cortină de fier la granița de pe Prut cu România.

Anexarea unei părți a Principatului Moldovei la 16 mai 1812 -aflat sub suveranitate otomană- a dus și la o dezrădăcinare cultural-lingvistică, împiedicând evoluția firească alături de poporul care în 1859 s-a unit cu Valahia prin dubla alegere a domnitorului român Alexandru Ioan Cuza.

Moldovenismul, care în condițiile separatismului statal medieval era o versiune geografică a românismului întins și în alte provincii, dobândea în Gubernia Basarabia valențe deosebitoare. Datorită acestei concepții special menită să provoace dezorientare, populația românească dintre Prut și Nistru este obligată să-și caute rădăcinile exclusiv în moștenirea strict provincială de până la 1812 și să uite de frații români din fostul Principat al Moldovei.

 În aceste condiții, fondul cultural-lingvistic al acestei populații se limitează la cel mult scrierile cronicarilor din Moldova, mai ales la limba și creația populară, care nu au trecut prin fazele de dezvoltare a literaturii române moderne. Prin urmare, întreaga cultură și literatură română, chiar și cea dezvoltată în afara frontierelor politice, de exemplu contribuțiile Școlii Ardelene, este repudiată ca un corp străin.

Imperiul Rus împiedică dezvoltarea intelectualității locale autentice și impune conceptul de limbă moldovenească, având la baza graiul popular și cronicăresc rudimentar, nemodelat de cultura modernă.

Acest grai popular va fi transformat în perioada sovietică în limbă oficială, mai întâi în Republica Autonomă Moldovenească din Ucraina, apoi în R.S.S. Moldovenească, urmând ca Republica Moldova să păstreze această moștenire a subjugării sovietice prin adoptarea limbii moldovenești ca limbă de stat.

Prin urmare denumirea limbii ca moldovenească reprezintă un produs al rusificării ținutului.

APARE O LIMBĂ MOLDOVENEASCĂ HIBRID

Deoarece această limbă rudimentară nu putea sluji, în Gubernie, în domenii ale economiei, administrației, politicii, culturii, literaturii, etc., este împănată masiv cu rusisme. Apare astfel o limbă moldovenească hibrid (folosită și azi) care dobândea deseori forme ridicole și era considerată principalul element definitoriu al națiunii moldovenești. 

Această limbă era (este) diferită de limba folosită în Principatul Moldovei cu alfabet chirilic și apoi latin.

RUSIFICAREA IN  R.S.S MOLDOVENEASCĂ

A avut loc revizuirea fondului de cărți: literatură română considerată străină a fost confiscată și înlocuită cu literatură de propagandă ruso-sovietică, fapt ce a dus la imposibilitatea perpetuării conștiinței naționale și la apariția românofobiei în rândul românilor.

 Istoricul Ion Constantin afirmă : “Combaterea românofobiei este o cerință inexorabilă a procesului istoric de apropiere și reintegrare a românilor de dincoace și dincolo de Prut “.ANII 1945-1950
Anii 1945-1950 sunt considerați de istoriografia națională ca o etapă aparte a istoriei contemporane: reinstaurarea regimului totalitar-comunist.

 În această perioadă au avut loc evenimente care au zguduit românismul din Basarabia: seceta, foametea organizată de ruși, colectivizarea gospodăriilor individuale țărănești din dreapta Nistrului, lichidarea chiaburimii (țărani înstăriți) ca clasă, deportarea a mii de oameni.

 Genocidul fizic a fost completat de cel cultural și spiritual: acești ani reprezintă momentul de ruptură al evoluției firești a românilor basarabeni (est-moldoveni) și includerea lor forțată în sistemul statului sovietic (URSS).

După 1944 a început lichidarea sistemului educațional existent în Basarabia în 1918-1940 și 1941-1944. În interpretarea bolșevică acest sistem a avut rolul de a întuneca și româniza populația băștinașă moldovenească. Se iau măsuri extraordinare: interzicerea activităților instituțiilor naționale, se naționalizează întregul fond de cărți, se curăță bibliotecile de literatură anti-sovietică și sunt distruse cărțile românești.

CADRE DE CULTURALIZARE

Se începe asigurarea cu cadre noi a instituțiilor cultural-educative sovietice, pe baza originii sociale și a loialității față de regim, mai puțin conta pregătirea intelectuală.Datorită refugierii în România] sau a eliminării cadrelor naționale, a decimării și ostracizării intelectualității, în Republică s-a format un vid intelectual ducând la degradarea intelectuală a întregii societăți.

S-a trecut la recrutarea de cadre comuniste, ajungând ca aceștia să reprezinte 62% în anii ‘50. În anul 1945 este creat Comitetul pentru afacerile instituțiilor cultural-educative pe lângă Consiliul Comisarilor Poporului al RSSM și se organizează comisii corespunzătoare în cadrul comitetelor executive ale sovietelor județene, raionale, orășenești și sătești.

În ceea ce privește componența națională a cadrelor de culturalizare se observă o decreștere considerabilă a ponderii românilor, astfel în 1947 din 1841 de lucrători 1045 erau români; în 1949 (după doar 2 ani) din 2245 de lucrători doar 1024 erau români (sub 50%)].

La conducerea sistemului situația era și mai gravă: în 1949 din 67 de șefi ai direcțiilor raionale și orășenești de cultură doar 16 erau români. Restul erau funcționari ideologici ne-băștinași, educați în spiritul șovinismului velicorus, specialiști în deznaționalizarea și rusificarea populației locale. În cadrul Comitetului pentru afacerile instituțiilor cultural educative, din cadrul Consiliului de Miniștri al RSSM, situația era asemănătoare.

ROMÂNII DEVIN MINORITATE

Copii basarabeni, deportați în Siberia pe 6 iulie 1949, la vreo lună după deportare. Fotografie de la Muzeul Național de Istorie, Chișinău.

Scopul suprem al noilor autorități era soluționarea definitivă a „problemei basarabene” prin crearea unui tip nou de „intelectual” care să trateze cultura drept un domeniu obișnuit al vieții sociale, coordonată și dirijată conform necesităților partidului.

Se începe procesul de transformare a populației locale românești într-o minoritate prin mai multe metode:

 emigrarea forțată peste Prut

 exterminarea basarabenilor folosiți drept „carne de tun” în operațiunile militare ale Armatei Roșii.

 foametea organizată.

 deportări. În primii ani postbelici majoritatea celor deportați au fost învinuiți de „naționalism”, adeziune la diferite „partide burghezo-naționaliste”.

 colonizări permanente cu diferiți „specialiști”.

 alte colonizări.

 propagandă culturală de genul: „ocuparea temporară” a Republicii inițial de către „regimul ocupanților burghezo-moșierești ai României regale” și apoi de către „ocupanții germano-români”.

Ion Constantin notează că „rezistența deosebită la asimilare a țăranilor basarabeni a făcut ca românii din RSS Moldovenească – locuind în cea mai mare parte la țară – să fie printre etniile din imperiul sovietic care au provocat cele mai multe dificultăți regimului de la Moscova.

ROMÂNOFOBIE”

Românofobia a devenit doctrina ideologiei de stat și o idee obsedantă a întregului sistem de educație și instruire, având drept chintesență sloganul „naționaliștii moldo-români sunt dușmanii de moarte și călăii poporului moldovenesc, trădătorii intereselor sale naționale”.

Activitățile propagandistice vizau ștergerea din memoria basarabenilor a urmelor criminale lăsate de regimul sovietic în perioada ocupației din 1940-1941 (crimele și atrocitățile comise împotriva celor care nu erau loiali puterii sovietice, dezgroparea de către autoritățile române a mormintelor jertfelor terorii staliniste în Chișinău sau în alte zone, deportările de la 13 iunie 1941, distrugerea obiectivelor economice și culturale de către trupele sovietice aflate în retragere de pe teritoriul Basarabiei în iulie 1941).

În cadrul plenarei a V-a a CC al PC(b)M din 23 mai 1945 s-a hotărât desfășurarea unei vaste campanii antiromânești: „Plenara obligă biroul CC al PC(b)M, comitetele județene, orășenești și raionale de partid să intensifice activitatea în vederea demascării în presă și pe cale orală a crimelor comise de ocupanții româno-germani și acoliții lor – naționaliștii moldo-români. 

Pe baza faptelor și a exemplelor concerte se va explica populației esența tâlhărească și de jaf a cuceritorilor germano-români, se va explica sistematic oamenilor muncii că numai în statul sovietic le sunt asigurate libertatea politică, bunăstarea și dezvoltarea culturii. Li se va explica tuturor oamenilor muncii că naționaliștii moldo-români sun dușmanii de moarte și călăii poporului moldovenesc, trădătorii intereselor sale naționale”.

Pentru implementarea românofobiei s-au folosit mai multe metode, mult mai brutale decât cele din timpul imperiului țarist:

 închiderea granițelor.

 izolarea culturală totală de România.

 propagandă culturală: popularizarea unei noi istorii revizuită prin prisma discursului sovietic și prin perspectiva noii „prietenii multiseculare” dintre „poporul rus și poporul moldovenesc”.

O armată de noi cadre utilizau frecvent expresii ca „teroare”, „sclavie”, „colonie a României”, „cotropitori români” cu referire la jandarmi, funcționari corupți, care i-ar fi umilit pe basarabeni prin bătăi și alte acte abuzive.

 Aceste bătăi, care au avut loc sporadic în toată România Mare, a căpătat în Moldova dintre Prut și Nistru, sub influența propagandei sovietice, caracterul unei drame naționale.

Concomitent se falsifica rolul istoric al Rusiei în raport cu Moldova: Rusia devine un prieten al Moldovei din cele mai vechi timpuri, fiind prezentată ca cea care a jucat un rol progresiv și decisiv în istoria Moldovei, devenind „fratele mai mare”, justificându-se astfel anexarea țaristă din 1812 și apoi reanexarea sovietică a Basarabiei.

APARIȚIA “NAȚIUNII SOCIALISTE MOLDOVENEȘTI”

Datorită victoriei ruse (împreună cu aliații săi) asupra Germaniei naziste, Stalin a încurajat și exploatat intens patriotismul rus pus în slujba rezistenței anti-germane.

În discursul său din 24 mai 1945 Stalin proclama poporul rus drept națiunea cea mai eminentă din Uniunea Sovietică, discurs care a dus la startul unei intense companii de exaltare a virtuțiilor acestui popor, ajungându-se la ideea că rușii sunt un popor mesianic care au asigurat o societate nouă și un viitor luminos nu numai popoarelor înrobite din URSS dar și întregii lumi.

Prin urmare, este necesar ca dragostea pentru poporul rus să fie mai mare decât dragostea pentru propria națiune. Se propagă masiv idei artificiale despre reunirea poporului moldovenesc, statalitatea sovietică moldovenească, formarea națiunii socialiste moldovenești.

 Potrivit istoricului Ion Constantin, poporul moldovenesc, după ce i s-a dăruit statalitatea sovietică, reunit și promovat la rang de națiune socialistă, este sortit contopirii cu masele rusești, fenomen ce a dus la apariția românofobiei la români și la pierderea identității naționale.

RUSIFICAREA REPUBLICII MOLDOVA

Deși în perioada 1991-2001 s-au făcut progrese simțitoare în însușirea de către masa poporului din Moldova a valorilor comune ale limbii și culturii române, clasa politică este cea care frânează acest proces.

Rusificată și ea, clasa politică utilizează mijloace democratice pentru apărarea conceptului și acțiunii politice a moldovenismului adus de ruși, întreținând artificial o situație confuză în rândul populației.
Cantonarea în moldovenism ca hotar despărțitor de românism este o manevră politică pentru a asigura pârghiile puterii noilor conducători ai Moldovei, unii fiind dispuși chiar să vasalizeze Moldova de Rusia.
Moldovenismul ca viziune politică a fost un concept etno-cultural menit a netezi calea rusificării populației române dintre Prut și Nistru pe principiul „Divide et impera” („divide și cucerește”, „dezbină și stăpânește”)].

Bibliografie

 Valentin Burlacu – Instituțiile cultural-educative din R.S.S. Moldovenească – Instrument de rusificare (1944-1950), în Destin românesc, nr. 2/2002, pagina73
 Gheorghe Negru – Politica etnolingvistică a R.S.S. Moldovenească, 2000
 Apostol Stan – Procesul de rusificare a Basarabiei, în Destin românesc, nr. 3/2001, pagina 149.

 Sursa primara: cersipamantromanesc.wordpress.com

 Surse: Basarabia literara md. si  Wikipedia, enciclopedia liberă

Video:

foto: istoria.md

,

Valoarea minimă a pagubei produse de către sovietici în Moldova, în urma exterminărilor și deportărilor este de $28 mlrd, dintre care $5,9 mlrd. sînt pierderi survenite în urma exterminării a 54 mii de basarabeni pe prima linie a frontului sovieto-german, $6,2 mlrd. pierderi provocate de deportarea și represarea a 72,5 mii basarabeni, iar $15,7 mlrd. valoarea pagubei produse prin exterminarea a 173,7 mii persoane în timpul foametei din 1946-1947.

Toate aceste date au fost prezentate în urmă cu câțiva ani de către membrul Comisiei pentru studierea și aprecierea regimului comunist, doctorul în istorie, Veaceslav Stăvilă, care spune că informațiile prezentate constituie rodul activității sale în ultimii trei ani în arhivele R.Moldova.

Istoricul susține că înainte de a calcula cifra respectivă a consultat experiența Țărilor Baltice la acest capitol – Lituania a estimat pierderile produse în urma exterminărilor și deportărilor la $20 mlrd, iar Letonia la $18 mlrd.

„Una din metodologiile de calcul folosite în Țările Baltice a fost utilizată și în cazul nostru. La baza acestei metodologii de calcul au stat cîteva componente importante printre care vîrsta medie a victimelor deportate și exterminate, venitul mediu pe cap de locuitor în anul 1938 ($76), rata inflației dolarului în perioada deportărilor, rata medie de viață în anul 1937 (47 de ani). Folosind toate aceste componente și avînd cifra persoanelor deportate și exterminate (301 mii) am ajuns la cifra de $28 mlrd. Valoarea minimă a pierderilor în cazul unei persoane este de $92,4 mii”, a spus Stăvilă.

Întrebat de jurnaliști dacă este posibilă recuperarea acestor pagube, el a precizat că totul depinde de voința politică a autorităților R.Moldova.

„Misiunea mea a fost să aduc la cunoștința opiniei publice și a autorităților țării aceste cifre. În Țările Blatice, de exemplu, în 1992 a fost creată o Comisie împuternicită să negocieze suma acestor despăgubiri cu F.Rusă, care este moștenitoarea de drept a URSS”, a spus istoricul, care este de părere că atunci cînd societatea va conștientiza că toate pagubele trebuie recuperate, doar atunci crime de genul deportărilor și extreminărilor nu vor mai avea loc.

În opinia lui Stăvilă, recunoașterea din partea F.Ruse a acestor datorii ar însemna deja un lucru extrem de important.

Potrivit calculelor efectuate de el, suma de $28 mlrd, ar fi de ajuns de a construi de la zero toate drumurile naționale și locale în opt benzi sau pentru a cumpăra gaz din F.Rusă pentru următorii 85 de ani.

Arhiva Timpul.md

© Copyright 2012 - ROMÂNIA BREAKING NEWS - RBN Press