Peste 40.000 de bănățeni din 300 de localități din Timiș, Caraș-Severin și Mehedinți au fost deportați în noaptea de 17 spre 18 iunie 1951, cunoscută și ca „Rusaliile negre„, în Bărăgan, în cadrul unui amplu proiect de epurare socială inventat de regimul comunist din perioada Gheorghiu-Dej.
Deportații fuseseră clasificați drept chiaburi sau erau acuzați complotaseră împotriva Statului, fiind declarați „dușmani ai poporului”, amintește publicația citată. Acestora li s-au alăturat foști membri în forțele armate germane, cetățeni străini, rude ale refugiaților, simpatizanți ai lor, oficialități demise, rude ale contrarevoluționarilor și toți care i-au sprijinit, activiști politici și pentru drepturile cetățenești, lideri ai grupării etnicilor germani.
În planul de „igienizare a Banatului”, după cum a fost descrisă acțiunea într-un document de 93 de pagini, redactat în 1956, la Timișoara, și descoperit ulterior, au fost deportați din Banat în Bărăgan:
19.034 de chiaburi și cârciumari;
8.447 de basarabeni;
3.557 de macedoneni;
2.344 de persoane care colaboraseră cu armata germană în timpul războiului;
1.330 de cetățeni străini;
1.218 persoane cu rude care fugiseră în străinătate;
1.054 de titoiști;
731 de dușmani ai regimului socialist;
590 persoane care trăiau în afara zonei de frontieră;
367 de persoane care ajutaseră rezistența anticomunistă;
341 de criminali deținuți;
257 germani;
162 foști moșieri și industriași.
Aceștia au fost urcați în trenuri, în vagoane pentru transportul animalelor, unde și-au petrecut două săptămâni, cât a durat drumul. Au fost lăsați în 18 puncte diferite din Câmpia Bărăganului, sub cerul liber, primind câte un țăruș numerotat și indicația că trebuie să se descurce.
Deportările din Banat și Mehedinți, din vara anului 1951, reprezintă unul (și cel mai bestial) dintre numeroasele proiecte de epurare socială pe care le-a inventat regimul comunist din perioada Gheorghiu-Dej, aflat în plină dominație sovietică.
În urma unui plan pregătit timp de trei luni, cu precizie diabolică, au fost scoși din casele lor, pe parcursul nopții de 18/19 iunie, fără nici un anunț prealabil, peste 44.000 de oameni, începând cu femeile și bărbații apți de muncă și continuând cu familiile lor, compuse din bătrâni de până la 85 de ani și din copii de toate vârstele (unul din ei, născut abia cu două zile înainte). După un drum tărăgănat, de două săptămâni, zăvorâți în vagoane de animale, deportații au fost depuși în câteva gări din Bărăgan, de unde camioanele i-au purtat în 18 puncte diferite ale deșertului de stepă. Lăsați sub cerul liber, sub soarele năucitor de vară, au trebuit să-și pregătească pentru început bordeie sub pământ, ca în comuna primitivă. În anii următori și-au construit case mai arătoase și au desțelenit pământurile virgine. Au reușit astfel să-și procure hrana pentru ei și pentru animalele din curte, biruind sărăcia și izolarea, supraviețuind ca niște Robinson Crusoe ai secolului XX.
Care a fost rostul dezrădăcinării unui număr atât de mare de oameni?
Se temea regimul comunist de hărnicia, de seriozitatea, de anticomunismul lor, de speranța cu care ei așteptau ca americanii să-i elibereze, pătrunzând în țară prin Iugoslavia lui Tito? Altfel nu se explică forțele uriașe puse în joc: peste 10.000 de militari înarmați (securiști, milițieni, elevi de școală militară, grăniceri și pompieri), coordonați și supravegheați de 2500 de activiști de partid.
Peste cinci ani, în 1956, deportații s-au întors la casele lor, dar mulți le-au găsit ocupate de profitorii regimului și pentru a doua oară au fost obligați să ia viața de la capăt. 1600 dintre ei (dintre care 175 copii) muriseră în detenție și curând osemintele lor au fost arate cu tractorul, odată cu satele făcute una cu pământul.
Unele sate au fost totuși transformate în centre de „domiciliu obligatoriu” pentru miile de deținuți politici eliberați din închisori la expirarea pedepsei, dar considerați recalcitranți și „nereeducabili”.
Între 1955 și 1964, s-au perindat pe la Rubla, Lătești, Măzăreni, Dropia, Zagna, Fundulea personalități ale vieții politice și culturale, între care Corneliu Coposu, Ion C. Brătianu, Dan M. Brătianu, Constantin C. Giurescu, Ion Diaconescu, Camil Demetrescu, Hans Bergel, studenții Paul Goma, Dan Mugur Rusiecki, Ion Varlam. Suplimentele de pedeapsă, mergând de la 12 la 60 luni, conviețuirea îndelungată într-un perimetru redus le-au permis să se împrietenească, să-și transforme noua existență într-o școală a solidarității. Cea mai neomenească detenție în această perioadă a fost aceea a șapte copii – cu vârste între 1 și 12 ani – expulzați la Lătești împreună cu mama lor, după ce tatăl, preot reformat, fusese condamant la 22 ani. Un alt preot, ortodox, a fost condamnat la muncă silnică pe viață pentru că a îndrăznit să părăsească pentru scurt timp DO, unde fusese adus după alți 9 ani de detenție.
În rezumat, totuși, destrămarea țesutului civic n-a reușit nici în cazul deportaților, nici în cel al „DO-iștilor”, comuniștii trebuind să amâne atomizarea totală a societății până în anii 70-80, când noile generații au cedat în fața terorii profilactice declanșate de noul regim comunist.
În urma deportărilor în Bărăgan, 1.731 de deportați, printre care 175 de copii, au murit în perioada 1951-1956.
După o perioadă de provizorat și denumiri temporare, cele 18 „comune speciale“ pe care le-au format deportații în Câmpia Bărăganului s-au numit Dropia, Pelican, Ezerul, Olaru, Măzăreni, Zagna, Rubla, Schei, Bumbăcari, Brateș, Fundata, Viișoara, Dâlga, Salcâmi, Valea Viilor, Răchitoasa, Movila Gâldăului, Lătești și făceau parte din raioanele Călărași, Brăila, Călmățui, Galați, Slobozia, Lehliu și Fetești. Conform revistei Historia,în 1956, după eliberarea deportaților, aceste comune au devenit „domicilii obligatorii“ pentru deținuții politici „recalcitranți“ care își executaseră anii de condamnare și erau trimiși aici pentru „supliment de pedeapsă“.
În 1964, după grațierea generală, casele au fost demolate, pământul a fost arat și, astfel, urmele au fost șterse.
Material realizat pe baza surselor: memorialsighet.ro, HotNews, Cersipamantromanesc
Recomandat:
A nu se uita drama românilor deportați! “Rusaliile negre”, una din cele mai mari drame ale satului românesc.
Oamenii, inclusiv femei gravide, bătrâni, bolnavi, copii mici, au fost îmbarcați în vagoane de vite și duși în Câmpia Bărăganului.
Publicat de romaniabreakingnews.ro