ROMÂNIA BREAKING NEWS

Home Posts Tagged "daci"

daci

,

*Noi de ce nu am învățat asta? Legendele hispanice: regii spanioli se trag din principi daci!

*Despre Zamolxis, împărații daci care au distrus Imperiul Roman și însemnele dacice de pe stema regilor Spaniei

*O formidabilă descoperire a unui mare român, trecută cu vederea de manualele noastre de istorie…

insemnele_dacice_de_pe_stema_regilor_Spaniei_romaniabreakingnews_ro

O formidabilă descoperire a unui mare român, trecută cu vederea de manualele noastre de istorie…

Alexandru Busuioceanu – a promovat istoria și cultura românească în Spania

Alexandru Busuioceanu, a găsit însemnele dacilor pe stema regilor catolici și vorbește în scrierile sale despre împărații daci care au distrus Imperiul roman. Alexandru Busuioceanu este un român, poet, eseist, cronicar, traducător, diplomat și, dintr-o întâmplare istoric. S-a născut în 1896 și avea să moară în 1961 în exil la Madrid.

După ieșirea României din neutralitate, Busuioceanu s-a înrolat voluntar în Primul Război Mondial, deoarece își dorea cu ardoare să participe la Marea Unire.

Imediat după război a început să scrie la “Arena” (Iași), la “Luceafărul”, la “Lamura” și “Dacia”, ultimele două conduse de Vlahuță. În 1921 a întemeiat, împreună cu Nichifor Crainic, Cezar Petrescu și Lucian Blaga, revista “Gândirea”, care va avea o influență culturală considerabilă în România interbelică.
După un doctorat susținut la Viena sub îndrumarea lui J. Strzygowski, s-a ocupat de expertiză colecției de artă a Familiei Regale, stabilind paternitatea celor nouă tablouri ale lui El Greco, aflate pe atunci în numită colecție, și a organizat expoziția internațională de la Paris, din 1937.

Deja o somitate, considerat unul dintre cei mai mari critici de artă din lume, pleacă în 1942 ca atașat cultural la Madrid. Venirea comuniștilor la putere avea să-l facă să nu-și mai poată niciodată revedea familia rămasă în țară.

Alexandru Busuioceanu obține introducerea studiului Limbii Române ca materie obligatorii în șapte facultăți spaniole

Vă înființa o catedră de Limbă și Literatură Română la Universitatea de acolo, pe care o va păstra până la moarte. Patriot tot până la moarte, înființează și Institutul Român de Cultură din Madrid, publică și susține conferințe despre artă și literatura română, obține introducerea studiului Limbii Române ca materie obligatorii în șapte facultăți spaniole… Primul său volum de poezie scris în limba spaniolă – “Poemas patticos”, 1946, are parte de recenzii superbe, criticii considerându-l cel mai bun poet de limbă spaniolă al momentului. De la Madrid corespondează cu marii exilați romania: Eliade, Cioran, Vintilă Horia, Monica Lovinescu…

Preocupat tot timpul să caute urme românești,  i-a fost elev și apoi prieten lui Vasile Pârvan, inclusiv în arhivele spaniole, patria împăratului Traian

Alexandru Busuioceanu avea să descopere și să publice în 1952 în revista “Destin” fragmente despre istoria și miturile dacice și getice, care aveau să-l facă pe Mircea Eliade să-i scrie de la Paris:

Mircea Eliade

Mircea Eliade

“Confiscați cum suntem, toți, de treburi și nevoi personale, ni se întâmpla adesea să trecem pe lângă opere excepționale, fără să le vedem… De-abia astăzi, spre rușinea mea, am citit studiul D-tale din „Destin” și nu mă pot împiedica să nu-ți scriu aceste câteva cuvinte de mulțumire și de felicitare. Studiul este pur și simplu extraordinar. Deschide perspective nebănuite în înțelegerea și valorificarea miturilor istoriografice medievale și nu numai la noi, adică în Europa “. Eliade îl indemna să-și traducă descoperirea în franceză și să o publice apoi în “Revue de Culture Europeenne”.

Busuioceanu avea să-i mulțumească pentru interes, dar îi propune să găsească o altă revistă, pentru că avusese o experiență nefericită cu un alt text de-al lui publicat în Revue, pe care-l citise plin de greșeli și contrasensuri.

Capitolele pe care le-a scris în decursul mai multor ani de trudă, aveau însă să vadă lumina tiparului într-o ediție completă abia în 1985, în România comunistă. Volumul apărea la Editura Meridiane, sub îngrijirea lui Dan Slusanschi, căruia îi datorăm această reușită în vremuri total potrivnice unei astfel de întreprinderi.

De ce cele descoperite de Busuioceanu în arhivele spaniole sunt excepționale?

Pentru că, ștergând praful de pe confuzia făcută între geți și goți, trecând prin Herodot, Platon, Strabon, Seneca, Iorga sau Pârvan, până la Orosius, Alfonso el Sabio, Rodrigo Jimnez de Rada, Martin din Dumio sau dacul Nicetas din Remesiana, arata cum numele lui Zamolxis, Deceneu, Burebista și Decebal sunt intrate în legenda universală.

Avatarul curios al unei tradiții legendare despre Dacia tocmai în Spania

Pornit pe urmele spaniolului, Traian, Busuioceanu avea să descopere aproape nimic menționat despre el în arhivele patriei natale a împăratului, ci “avatarul curios al unei tradiții legendare despre Dacia, care se apropie încetul cu încetul de istorie, până la risipirea ei prin contactul direct al spaniolilor cu dacii în vremea lui Traian; apoi a unei amintiri istorice care, începând de la Orosius, își pierde din ce în ce consistența, transformându-se în fabulos, pentru a se întoarce iarăși în legenda și a lua forma unui mit”.

Temuții daci sau geți, cei care se știau nemuritori, sunt cunoscuți de scriitorii spanioli antici abia în secolul I înainte de Cristos, pe când deveniseră un stat puternic și întins, care punea mari probleme Imperiului Roman. Apoi însă, istoria, legenda, mitul și utopia lui Zamolxis aveau să curgă pe căi nebănuite.

Goții, care sunt geți, se trag din Magog, unul din fiii lui Iafet, din Geneză.

Conform teoriei getice a Sfântului Isidor, neamul goților este străvechi, unii bănuind că obârșia lor se trage din Magog, fiul lui Iafet, “după asemănarea ultimei silabe, scoțând atare lucru mai ales după profetul Ezechiel. Dar șirul învățaților de pe vremuri obișnuiește să-i numească pe ei mai degrabă Getae, decât Gog și Magog” (Al Busuioceanu, Zamolxis, pag. 97, Editura Meridiane, București, 1985).

Pentru românii din primul secol de după Cristos, care așteptau sfârșitul lumii, părea aproape sigur că de la Dunăre avea să se ivească sfârșitul lumii. Zeul acestui popor îi ziceau Zamolxis, Zalmoxis, uneori și Gebeleizis, ascuns alteori sub numele lui Deceneu, i-a inițiat în rânduiala celor douăsprezece semne, în cursul planetelor, în creșterea și descreșterea lunii, în mersul soarelui, în astrologie și astronomie. Și avea să dispară, după ce le-a propovăduit dacilor în peștera din Muntele Kogaionon – și să se reîntoarcă după câțiva ani. Arhiepiscopul Jimenez de Rada spune că acești strămoși ai Spaniei au în genealogia lor amazoanele, femeile geților, care-și aveau țara lor, Feminei, la Tomis.

După cucerirea Daciei de către legiunile lui Traian și moartea lui Decebal, vine rândul Daciei Felix. În Cezarii împăratului Iulian, două secole după cucerire, Traian se lauda lui Jupiter:

“I-am nimicit pe geți, cea mai războinică dintre nații, nu numai prin puterea trupului lor, dar și prin vitejia pe care le-o insuflă Zamolxis cel venerat de ei. Încredințați că nu mor niciodată, că își strămută doar locașul, ei înfruntă moartea mai bucuroși decât ar porni într-o călătorie”.

Acel Zamolxis, despre care Platon amintește că spunea oamenilor că nu există vindecare a corpului fără vindecarea sufletului, pentru că doar întregul poate fi vindecat.

Daci sau carpi de origine se succed fără întrerupere la cârma imperiului și constituie o adevărată dinastie, cea dintâi dinastie danubiană în Imperiul roman

Dacii liberi, rămași în jumătatea țării neocupate de romani, împreună cu goții sau fără ei, trec deseori Dunărea, iar odată cu sfârșitul secolului al III-lea, în timpul ascensiunii anarhice a provinciilor, rolul dacilor devine foarte important. Puțini istorici dau importanță faptului că, timp de patru decenii (286 – 324)…

“daci sau carpi de origine se succed fără întrerupere la cârma imperiului și constituie o adevărată dinastie, cea dintâi dinastie danubiană în Imperiul roman” (Ibidem, pag.207).

Țărani și ciobani, aleși prin voința legiunilor, ajung împărați ai Imperiului ai căror dușmani erau.

Dacians simbol in Coat of Arms of Spanish Monarch

Maximian Galerius, spre exemplu, crescut în cultul lui Zamolxis asemeni mamei lui, ajuns cezar și apoi împărat, a fost chiar pe punctul de a schimba numele imperiului roman, în cel de imperiu dacic.
În secolul al XIII-lea, geții, cu Deceneu, Zamolxis, Burebista și ceilalți erau “la ei acasă în Spania și numele lor putea înnobila numele oricărui rege” (Al Busuioceanu, Zamolxis, pag. 184, Editura Meridiane, București, 1985).

Alonso de Cartajena regii Spaniei coboară din principii geți, din Dacia

Episcopul Alonso de Cartajena menționa, în vremea lui Enrique al IV-lea, sec. al XV-lea, că exista explicația că regii Spaniei coboară din principii geți, din Dacia, luându-și numele de la locul unde trăiesc doar pentru că e mai ilustru decât al strămoșilor.

Dacii în heraldica spaniolă

Mai mult, dacii au intrat în heraldica spaniolă: când a fost compusă stema regilor catolici, în secolul al XV-lea, pe lângă acvilă, leul Leonului, Turnul Castiliei, au fost înscrise și însemnele personale ale regilor, care să simbolizeze noblețea și dreptul lor la suveranitate. Jugul și săgețile, simbolurile dacilor. Iar alături, simbolul major, nodul gordian retezat. Jugul, bogăția dacilor, cu mulțimea de vite de pe malurile Dunării; nodul: mitul lui Alexandru (Imperiul) retezat de Jugul triumfului getic.

Sfântul Isodor comenta dărâmarea Imperiului prin lovitura dacilor:

“Roma însăși, învingătoarea tuturor popoarelor, a trebuit să slujească supusă și să primească jugul triumfului getic” (Ibidem, pag. 212).

Despre marele patriot român și om de cultură, Alexandru Busuioceanu și studiul său asupra urmelor românești de oricând și oriunde… 

Dan Slușanschi, editorul volumului „Zamolxis” al lui Alexandru Busuioceanu, apărut la Editura Meridiane în 1985, despre autor:

Alexandru Busuioceanu – a promovat istoria și cultura românească în Spania

„În 1942, în viața lui Alexandru Busuioceanu a intervenit un eveniment deosebit, ce-și va pune amprenta pe tot restul activității și sentimentelor sale. Profund deprimat de înrăutațirea climatului politic din România acelor ani, el decide să părăsească țara, cu intenția mărturisită de a nu se mai întoarce niciodată. Iată de ce acceptă postul de atașat cultural la Madrid, unde avea să se stabilească; ulterior va înființa o catedră de Limba și Literatura Română la Universitatea de acolo, pe care o va păstra până la moarte. A desfășurat o neîncetată activitate de cercetare și propagare a culturii românești: înființează Institutul Român de Cultură din Madrid, obține introducerea limbii române ca materie obligatorie la șapte facultăți spaniole, înlesnește publicarea unor traduceri din marii noștri scriitori, publică articole și ține conferințe despre arta și literatura română.

Se simte profund român, și așa se va simți până la moarte, păstrându-și cetățenia și purtând în suflet o necontenită nostalgie pentru pământul său natal”. – Dan Slușanschi, editorul volumului „Zamolxis” al lui Alexandru Busuioceanu, apărut la Editura Meridiane în 1985.

Acest studiu s-a născut datorită preocupărilor sale constante de a căuta urme românești oricând și oriunde, făcând o pasiune din studierea vechilor arhive ale Spaniei.

Legendele spaniole

Zamolxis, zeul dacic al nemuririi, prezentat ca un filosof

Pornind în căutarea urmelor hispanice ale împăratului Traian, a dat în Spania, peste o legendă în care se spune că dacii au năvălit în Spania și au început istoria nouă a poporului hispanic.

„Numele dacice ale lui Zamolxis, Deceneu, Decebal ș.a. se întâlnesc astfel la Sfântul Isidor, la Arhiepiscopul Rodrigo Jimenez de Rada, la Alfonso el Sabio, pentru a nu-i cita decât pe cei mari, luând loc în genealogia însăși a poporului hispanic. De la un cronicar la altul, faptele și numele se transmit alterate, se împodobesc cu elemente noi și tind din ce în ce mai mult către fabulos. Sâmburele de istorie se transformă în legendă și ia culoarea celorlalte fapte care alcătuiesc istoria pierdută în neguri”, scrie Alexandru Busuioceanu.

Legendele mai arată că regii Spaniei coboară din principi daci, deși numele le sunt schimbate, deoarece le-au luat de la locul unde trăiau, întrucât era mai ilustru ca al strămoșilor. Legendele respective își au izvoarele în autorii antici iar încorporarea lor în istoria Spaniei s-a făcut firesc, datorită cronicarilor și tradiției spaniole. Din aceste legende se desprinde ideea că Zamolxis, zeul dacic al nemuririi, este prezentat cu rangul de filosof sau îl întâlnim cu nume deformate. Cu toate acestea mitul său rămâne nedespărțit de legenda dacică așa cum a fost consemnată de antici.

Zamolxis, „citat” de Platon

Pentru cronicarii spanioli sursele de inspirație au fost autorii antici, în principal latinii și grecii.

Cel mai important dintre ei a fost Herodot. În a sa „Historiae”, Herodot consemnează:

„După cât am aflat de la grecii ce locuiesc în Hellespont și la Pont, acest Zamolxis, fiind un om a slujit la Samos ca sclav; a fost chiar rob al lui Pitagora; (…) căștigându-și libertatea, se spune că ar fi strâns o avere mare și, îmbogățindu-se, s-a întors în patria sa. Și cum tracii (geții) duceau o viață mizerabilă și erau ignoranți, acest Zamolxis (…) a pus să i se zidească o sală pentru primirea și ospătarea celor mai de frunte concetățeni ai săi, unde să-i învețe că nici el, nici ei și nici cei ce se vor naște vreodată dintr-înșii nu vor pieri, ci vor merge într-un loc unde vor viețui de-a pururi, bucurându-se de toate cele bune (…) Părerea mea este că Zamolxis a trăit cu mulți ani înaintea lui Pitagora. Și cred că e destul cât am spus, fie că a existat un om cu numele lui Zamolxis, fie că va fi fost o divinitate indigenă de-a geților.”

Cele consemnate de Herodot sunt completate mai târziu de Strabon, care vine cu amănunte noi despre Zamolxis. Astfel, ajungând Mare Preot al regelui, era tălmaciul voinței zeilor. După un timp s-a retras într-o peșteră greu accesibilă din care ieșea foarte rar și numai pentru a fi consultat de rege și sfetnicii săi.

„Mai târziu a fost considerată sfântă și peștera în care se retrăsese Zamolxis și se numea Muntele Sacru, adevăratul nume, care s-a dat și unui râu ce curgea la picioarele acestui munte, fiind Kogaionon”, consemnează Stabon. Platon, în „Republica”, îi învață pe greci despre sănătatea trupului și a sufletului, așa cum știe el, de la un trac, că procedează Zamolxis cu dacii. Zamolxis fiind foarte înțelept, a devenit adorat de daci iar în inima lor sădise ideea nemuririi. „Geții nu cred că mor ci că cei care au răposat se duc la zeul lor Zamolxis, pe care îl mai numesc Gebeleisis. La fiecare cinci ani ei trimit pe unul dintre dânșii, tras la sorți, ca sol la Zamolxis, încredințându-i toate câte le au de cerut fiecare”, mai consemnează Herodot.

Burebista, în versurile spaniolului Lucan („Burebista – Mesagerul de la Istrul scitic”)

Revenind la temă, știm că scriitorii antici spanioli îi cunosc pe daci din sec. I î.d.H.

Din studiul acestora rezultă faptul că se pot desprinde câteva momente din istoria dacilor și cam ce idee își făcuseră aceștia despre Dacia. Un fapt surprinzător îl constituie lipsa oricăror impresii legate de cucerirea Daciei de către Traian.
Un prim moment dacic se referă la împrejurările de la jumătatea primului secol î.d.H., în vremea luptelor civile dintre Cezar și Pompei, când regele dacilor era Burebista. Acesta din urmă profită de discordiile din imperiu și, în urma unor incursiuni la sud de Istru, prădând Tracia, Macedonia și Iliria, produce neliniște la Roma.

– Acestea sunt reflectate în versurile spaniolului Lucan, mai ales în poemul său „Pharsalia”, unde pe Burebista îl numește „Mesagerul de la Istrul scitic”. Mai sunt prezentați șefii oștilor dace: un Sadala, viteazul Cotys și credinciosul Deiotarus. Lucan și-a făcut și o idee despre țara și poporul dac. Aceasta este destul de vagă: „reflectând în acvatice contururi o lume abia întrezărită de pustiuri și de ghețuri”.
Un al doilea moment se referă la succesorul lui Burebista, Cotiso, care este prezentat ca unul dintre regii daci cei mai însemnați și care a continuat politica tradițională. Cel care are cele mai multe informații, și care sunt folosite de spanioli, este Seneca. Găsim informații despre faima temutei săgeți getice, despre funestele plante care cresc la Istru din ale căror rădăcini strivite se distilează „ucigătoare sucuri” . Se mai știe că țara este bogată în pietre scumpe. Un loc deosebit îl reprezintă fluviul Istru sau Danuviu, care „prin multele-i guri își pierde sarmanticele unde, iar cu una scaldă (insula) Peuce (Delta)”

Marțial, Pomponius Mela și Columella

Un al treilea moment dacic, cu mari ecouri, mai ales la Roma, îl găsim la Marțial, contemporan cu Domițian, cel care a purtat numeroase războaie pentru potolirea sarmaților iazigi și, mai ales, al dacilor. În Dacia se ridica steaua lui Decebal. În epigramele ce l-au făcut celebru pe Marțial, acesta redă atmosfera de la Roma și ideea care și-o făceau romanii despre daci și țara lor. Nici el nu cunoaște bine aceste ținuturi care „se confundă ca într-un imens și întunecat limes hyperboreu. Sub leneșele stele ale cerului getic – «Getici sidera pigra poli» – sub asprimile Ursei polare – «hyperboreos Triones» – apar iernaticele ținuturi artice, cu sălbateca Peuce și Istrul fremătând de tropotul cailor”.

Pomponius Mela

În sec. I d.H cel mai bine informat autor spaniol este Pomponius Mela. În „Chorographia” face o descriere, aproape completă, a Sciției și Traciei, precum și a popoarelor ce locuiau acele ținuturi. Aceasta se constituia într-un compendiu interesant abundând de cunoștințe geografice și etnografice. Pomponius Mela, un om deosebit de informat, reproduce mult din scrierile lui Herodot și Strabon. Deși descrierea e mai sumară, ea ne oferă destule amănunte despre caracterul și moravurile dacilor. Printre reperele dacice ale lui Mela întâlnim pe acelea de la Pontul Euxin: Tyras (Cetatea Albă), Istropolis (în Dobrogea), Callatis (Mangalia), Tomoe sau Tomi (Constanța), Tiristis (Caliacra) precum și cetatea Dionysopolis (Balcic). Dintre ceilalți autori spanioli, numai unul oferă ceva informații privind obiceiurile geților. Acesta este Columella. În lucrarea sa „De re rustica” ne înfățișează scene pastorale și domestice. Vorbind despre creșterea oilor spune că acestea „oferă unor popoare lipsite de grâu toată hrana”. Columella comite o mare greșeală. Este știut faptul că dacii cunoșteau grâul și-l cultivau pe mari suprafețe.

Paulus Orosius confundă pe geți cu goții

…la 150 de ani de la părăsirea Daciei de către romani, un alt autor spaniol, Paulus Orosius, lasă în scrierile sale informații despre daci.

Cunoștințele spaniolilor despre daci se îmbogățesc la fața locului. Pe timpul războielor lui Traian cu Decebal multe legiuni aveau în componență spanioli. Unii dintre ei vor rămâne pe aceste meleaguri, dar cei care s-au întors au dus cu ei multe informații.
Peste câteva secole mai precis la 150 de ani de la părăsirea Daciei de către romani, un alt autor spaniol, Paulus Orosius, lasă în scrierile sale informații despre daci. În afară de faptul că face o descriere geografică aproximativă, face și greșeli, poate și din cauza faptului că nu a reușit să consulte decât pe unii autori antici. El confundă pe goți cu geți și, astfel, pune în seama goților fapte din istoria geților și dacilor. El consemnează războaiele dacilor cu romanii unde Decebal este Diurpaneus (cârmuitor, în limba dacă). Numele acesta va apărea în toate cronicile spaniole de mai târziu.

Despre Nicetas de Remesiana – originar din Dacia

Nu putem să nu amintim de un spirit înaintat ce a trăit la sfârșitul secolului IV și începutul secolului V d.H. ce are legături cu amândouă civilizațiile. Este Nicetas de Remesiana. Originar din Dacia, Nicetas a propovăduit credința creștină pe ambele maluri ale Istrului, misionariatul lui străbătând Imperiul roman de la un capăt la altul. La Remesiana, Nicetas pune bazele unui mare centru spiritual. Aici se consacră unei însemnate activități literare pentru a explica fundamentele dogmei creștine. Lui îi este atribuit celebrul imn „Te deum laudamus”.

Rodrigo Jimenez de Rada îl transformă și el pe Deceneu în got

RODRIGO JIMENEZ DE LA RADA. 1791.

RODRIGO JIMENEZ DE LA RADA. 1791.

De la consemnările istorice ale acestor autori până la legendă nu a mai fost decât un pas. Cel care l-a făcut primul (și cel mai important) a fost arhiepiscopul Rodrigo Jimenez de Rada. În „Historia Gothica”, terminată în anul 1243, folosind scrierile lui Orosius, Isidor din Sevilla încearcă să compună un tablou cât mai complet. Sunt multe goluri în relatările anterioare și astfel de Rada completează relatările istorice cunoscute cu legende și mituri. În afară de mitul biblic al originilor, mitul grec al lui Hercule (sau mitul eroic), întâlnim mitul gotic, care este cel mai extins al lucrării. Preluând greșelile înaintașilor cum că goți = geți, și Jimenez de Rada cade în acest păcat. Principalul mit atribuit „goților” este mitul lui Deceneu sau al înțelepților. Și astfel arhiepiscopul din Toledo introduce în istoria spaniolă mitul și istoria dacilor. Începutul fiind făcut, urmașii acestuia nu au făcut decât să consfințească legăturile dintre daci (români) și spanioli.

„Zamolxis, zeul carpatic al nemuririi, coboară în cronicile spaniole pâna la rangul de filozof, sau se disimulează sub nume deformate în care nu mai poate fi recunoscut; dar mitul rămâne nedespărțit de legenda dacică, așa cum i-a impresionat ea pe antici și a trecut pe sub pana scriitorilor hispanici”, conchide Alexandru Busuioceanu la finalul excepționalului său studiu.

(Titlul original al studiului: MITUL DACIC ÎN ISTORIA ȘI LEGENDELE SPANIOLE)

Publicat de romaniabreakingnews.ro pe paza materialelor publicate anterior:

RBN PRESS – Despre Zamolxis, împărații daci care au distrus Imperiul Roman și însemnele dacice de pe stema regilor Spaniei

RBN PRESS –Noi de ce nu am învățat asta? Legendele hispanice: regii spanioli se trag din principi daci!

,

“Ceea ce numim, acum, națiunea maghiară, este rezultatul unor politici satanice de genocid etnic și de asimilare a unei populații autohtone de către un grup de …barbari de-a lungul unui mileniu: națiunea maghiară este rezultatul maghiarizării numelor și limbii rumânilor (tracilor) panonieni!

În 1919, 30 % din populația proaspătului stat ungar o constituia etnia rumânească, etnie pură – nemaghiarizată nici după nume și nici lingvistic: acum, mai sunt 10000 de rumâni, în mai puțin de un secol!!! Vă dați seama ce s-a întâmplat în ceilalți 900 de ani!

DESFIINȚĂM MINCIUNA ORIGINII MAGHIARE A SECUILOR:
O REALITATE ISTORICĂ – ORIGINEA DACICĂ A SECUILOR

Absurditatea vremurilor actuale: steagul secuiesc, cu însemnele soarelui și lunii – specific rumânimii (ele se află pe steagurile vechilor regiuni, fiind vechi simboluri dacice), a fost folosit prima oară în alianța dintre secui și Mihai Viteazu contra ungurilor. Acum, ungurii au luat steagul respectiv, ce s-a născut împotriva lor, și l-au pus pe Parlamentul lor!!! O prostie inimaginabilă!!!

Cauconii, aflăm încă de la Homer, erau de origine tracă și trăiau pe râul Kaukon în Kaukonia, care cuprindea regiunea Elis și părți din Ahaia și Arkadia. Ei ar fi migrat din nordul Peninsulei Balcanice pe la anul 1600 î.Chr. Pe cei rămași în vatra originară Ptolemeus (sec. II d.Chr.) îi va regăsi cu numele de cauconensis la nord de Dunăre printre triburile din Dacia, în Țara Bârsei și în împrejurimi, dar fără a trece de Carpații Răsăriteni. Prin coroborarea informațiilor referitoare la teritoriul lor, dacii cauconi au trăit în sud-estul Transilvaniei cuprinzând nu numai Țara Bârsei, ci și o parte din actualul județ Harghita, spre izvoarele Oltului, ca și părți din județele Buzău și Mureș. Tot în această zonă Amianus Marcellinus (sec.IV) a consemnat existența unui ținut numit Caucaland, iar mărturia unui soldat roman se referă la un munte Caucas de pe lângă râul Olt. Ca urmare a faptului că reprezentau un vechi neam autohton atestat încă din antichitatea îndepărtată, lingvistul german Jacob Grimm a considerat firesc să constate legătura dintre denumirile de cauci, cauconi și Caucaland pentru a le asocia acestora și denumirea de Cogaion ( muntele sfânt al dacilor), cu conotația sa religioasă. Pe de altă parte filologul german J.Wolff considera că și denumirea de Kockel cu variantele Kukel și Kukula utilizate de sași pentru a desemna Târnavele ar proveni din anticul coca sau cuca, care înseamnă munte, cu mențiunea că cel mai important munte din zona Târnavelor se numește Cogan, cu variantele mai vechi Cocan sau Chuchal, ceea ce indică faptul că originea reală a acestor denumiri este hidronimul Kukula menținut și astăzi în uz de secui.
Cine nu își știe trecutul nu este vrednic nici de prezent.

Tinutul secuiesc, cat si apartenenta secuilor la maghiarime, sunt inventii absurde ale acestor ani! Niciodata nu a existat tinutul secuiesc iar secuii, despre care in vechime ungurii spuneau ca sunt rumânii aprigi, au fost cea mai persecutată colectivitate de sub stapanirea maghiara: Gheorghe Doja – secui autentic (pana acum câteva sute de ani, secuii aveau nume rumânesti si erau ortodocsi, deci erau rumâni curati), cel care a condus rascoala de eliberare a Transilvaniei de sub jugul maghiar, a fost miseleste ars pe un scaun incins; dar nu numai, din acel moment a inceput genocidul etnic impotriva secuilor: stapanirea maghiara ia obligat sa poarte nume unguresti, sa treaca la catolicism si să vorbească maghiara. Cine nu se supunea, avea să fie ucis – în memoria genocidului îndreptat de unguri împotriva secuilor, stă mărturie Bulevardul Martiriului Secuilor – aflat în Miercurea Ciuc!!! De ce aceste adevaruri au disparut din cartile de istorie? Cat de nemernica si pungasa e aceasta clasa politica care a inchis ochii la transformarea unor adevaruri istorice în minciuni antirumânești? Cati dintre noi mai stim ca Stefan cel Sfant al Ungariei a fost rumân după mamă? Câți dintre noi mai stim ca numele de Ungaria e un nume cu origini tracice, Ungro-Valahia – un nume străvechi ce face referință la pământul negru (Neagra Valahie) al Panoniei Tracice? ) Sa nu uitam ca Budapesta mai are o urmă de rumânism tracic în ea: steagul rosu, galben si albastru, prezent pe frumoasa primarie a acestui oras!

Toate aceste asocieri dintre toponime și etnonime puse demult în evidență de savanții germani, conduc la concluzia că tribul dacic al cauconilor este unul și același cu neamul sikuli-lor, adică al secuilor care ocupă și astăzi același ținut și mai ales folosesc străvechea denumire de Kükülö. Numai în legătură cu acest hidronim ținutul lor a și purtat denumirea de Ciculia, iar locuitorii numele de ciculi, așa cum au consemnat călătorii străini. Dar numele de ciculi trece ușor la forma siculi, de unde și forma de secui. Viteji, aidoma cauconilor din Elis, siculii dacici și-au păstrat conștiința de autohtoni, mândri de faptul că erau stăpâni pe ținuturilor lor, ceea ce a impus recunoașterea demnității lor colective. Captați treptat în sfera de interes a coroanei de la Buda, așa după cum arată și A.D.Xenopol în Istoria românilor din Dacia Traiană, (Ediția III, București 1988, Vol III pag.224) ei au fost maghiarizați prin mijloace din ce în ce mai dure mai ales după anul 1848.

Pentru a forța desprinderea lor definitivă de masa covârșitoare a autohtonilor din Ardeal, istorigrafia timpului le-a atribuit diferite origini bizare, care se contrazic între ele și ca atare se anulează reciproc. În încercarea de a suplini lipsa oricăror dovezi care să ateste o pătrundere a lor în Ardeal, cum a fost cea a sașilor intens susținută de coroana maghiară, istoricii au vehiculat și mai vehiculează diferite plăsmuiri referitoare la originea secuilor oscilând penibil între a-i considerea avari, gepizi, huni, pecenegi etc, deși ei sunt autohtoni, sunt membrii străvechiului neam dacic al cauconilor, primii care au dat nume locurilor pe care trăiesc.

Ei au conservat până astăzi nu numai niște toponime de vârstă neolitică, ci serii toponimice de vârstă neolitică uneori identice cu cele din zona Sibiu, ceea ce reprezintă o altă mare dovadă a faptului că sunt băștinași. Recapitulând, va trebui să arătăm lumii întregi că cei numiți astăzi secuii sau siculii sunt urmașii autohtonilor denumiți caucoli, iar mai târziu ciculi fiindcă au trăit și trăiesc pe văile râurilor denumite încă din antichitate prin hidronimul autohton Kukula. Ca o altă dovadă că râurile Kukala au o denumire rumânească arhaică, aceeași spiritualitate rumânească a atribuit unui râu din bazinul Siretului omonimul Cucalea.

Având în vedere că maghiarizarea lor forțată echivalează cu imprescriptibilul genocid etnic, ne revine obligația, ca în numele adevărului, să facem necesara distincție maghiarizat-maghiar, mai ales în cazul secuilor, care începând cu Unio Trio Nationum s-au revendicat ca etnie de sine stătătoare distinctă de a ungurilor. I-am uitat și continuăm să îi uităm pe cei de o fire cu noi și soarta nu iartă. Din ignoranță și din comoditate operăm cu teorii de tip Roesler, deși adevărul istoric cu privire la secui se susține cu argumente:

1. Argumente geografice și toponimice, sistematizate în lucrările științifice ale lui Sabin Oprean (1928) și Coriolan Suciu (1974). Vlăhița este numită în maghiară chiar Olah Falu, adică satul valahilor. Prezența lor sub numele de cauconi în sud-estul Transilvaniei este probată de harta lui Ptolemeu din secolul II, dar și de mărturiile unor călători străini ca Georg Reicherstorfer care la 1527 îi numea ciculi ca și de mărturiile lui Christian Schesaeus de la 1540 sau de ale lui Ferrante Capece din februarie 1584.

2. Argumente arheologice, având în vedere vestigiile bine reprezentate pentru toate epocile începând cu neoliticul. În ansamblul Daciei, Țara Secuilor se delimitează în mod natural prin particularitățile sale de relief, de climă și de resurse, iar aferent acestora, mărturiile arheologice o individualizează încă din protoistorie ca pe o adevărată punte peste Carpați între Dacia intra- și extracarpatică. În acest context așezările din Țara Secuilor au prosperat încă din antichitate susținând o concentrație demografică ridicată mai ales prin importantele resurse minerale (sare, fier, cupru. ape minerale etc.) de care au dispus mereu. (vezi și Viorica Crișan, Dacii din estul Transilvaniei etc.)

3. Argumente istorice, mai ales pentru a denunța legile de maghiarizare din anii 1842, 1879, 1883 și 1907, în temeiul cărora o bună parte din densa populație autohtonă a fost transformată, prin cele mai draconice forme de constrângere, în vorbitori de limbă maghiară. În jurnalul campaniei de pedepsire de la 1761 generalul von Buccow, a notat pentru totdeauna că în cel mai maghiarizat scaun din secuime din 102 sate 99 erau locuite de români, așa cum arată istoricul Dr. Mircea Dogaru în revista LUMEA Nr.4 (108)/2002.
4. Argumente heraldice. Fiindcă în sfârșit s-au recunoscut siculi, deci ciculi autohtoni, și nu altceva, vor redescoperi din perspectiva continuității asumate că în momentul semnării tratatului UNIO TRIUM NATIONUM aveau ca secui conștiința originii lor dacice, motiv pentru care s-au ilustrat în heraldică prin tandemul de semne dacice primordiale soarele-luna (însemnele de pe drapelul secuiesc), tandem deseori regăsit în multe reprezentări antice ale dacilor, inclusiv pe tăblițele de plumb cu scriere dacică de la Sinaia (vezi ziarul „Gardianul” din 30mai-4iunie 2005). Aceeași pereche SOARELE-LUNA mai apare numai pe stemele de sorginte dacică ale Moldovei și ale Țării Românești și la nimeni altcineva în lume. De aici lipsa oricăror îndoieli că și secuii au avut conștiința că aparțin neamului dacic. Orice altă explicație invocând asocieri cu probabilitate zero frizează ridicolul.

5. Argumente culturale. Simon de Keza ne spune limpede ca secuii au înprumutat scrierea de la vlahi. Dar o scriere valahica de tip răboj, numită „rovás irás” și după maghiarizarea lor, nu se potrivea decat unui grai valahic și în nici un caz unui grai străin, care ar fi folosit limba și scrierea latină după modelul oferit la acea vreme de cancelaria regală de la Buda.

Hilar este faptul că propaganda anti-românească a uitat de Simon de Keza pentru a pretinde că sintagma „rovás irás” ar defini o scriere adusă de prin Asia, deși chiar teremenul de „rovás” indica originea sa valahică. Ca dovadă că este o străveche scriere rumânească, rumânii din Valea Timocului, cei care n-au avut legaturi cu secuii, folosesc și ei până astăzi termenul de „răbuj”. Pe de altă parte, este remarcabil faptul că odată cu parțiala lor maghiarizare secuii au transpus și în variantă maghiară celebrele noastre balade Meșterul Manole și Miorița, total inaderente folclorului maghiar sau oricărui alt folclor, ca semn profund al faptului că secuii aparțin la matricea stilistică rumânească.

6. Argumente religioase. Despre originea lor dacică vorbesc și stâlpii lor funerari de pe morminte care sunt identici cu stâlpii dacici care mai sunt păstrați în alte zone rumânești. Gestul nostru de închinare a pâinii cu semnul crucii regăsit la secuii trecuți la calvinismul lipsit de cinstirea Sfintei Cruci este un alt indiciu al orginii lor ortodoxe. Aceeași origine ortodoxă o au și parastasele pe care le fac secuii la înmormântare. Ca mărturie tragică a deznaționalizării lor forțate încă se mai văd, în mai multe locuri, dărâmăturile unor vechi biserici ortodoxe, semn al comunităților de români maghiarizați în secuime. Despre grozaviile îndurate în perioada de maghiarizare forțată ne vorbește și monumentul de la Ciceu consacrat celor două sute de secui uciși în zi de hram de către generalul de tristă amintire, care a mai bătut cu tunul cam tot atâtea locașuri de cult ortodoxe între care și mânăstirea lui Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus.

7. Argumente antroponimice, din lucrările științifice ale lui G.Popa – Lisseanu și ale lui I.I. Rusu (1986), și mai recent ale lui Ioan Ranca (1995) sau Ioan Drăgan (2000) care pe baza documentelor de arhivă dovedesc maghiarizarea familiilor românești prin nume ca Albu, Boér, Bokor (Bucur), Karácsony, Csipán (cioban în graiul aromânilor), Dán, Fogarasi, Kosztin, Lunguj, Lupuj, Mirtse, Moldván, Nyisztor, Oláh, Oltyán, Pászkuly, Ráduly, Sztojka, Szávuly, Sérbán, Zsunkuy (se citește Juncu) și multe, multe altele, ceea ce nu mai poate fi considerată o problemă a persoanelor respective, ci a națiunii române și a României, din moment ce astăzi liderii acestor autohtoni maghiarizați odată cu numele lor cer autonomie teritorială. Aceste nume dovedesc încă odată că împotriva Neamului Rumânesc s-a practicat imprescriptibilul genocid etnic care nu poate servi de bază pentru pretențiile teritoriale numite autonomie.

8. Argumente sociologice. Lucrările bine documentate cu date culese din teren de Maria Cobianu-Băcanu (1998 și 2000), doctor în filozofie la Institutul de Sociologie al Academiei Române.
Este de la sine înțeles că din cele opt grupe de argumente chiar și numai o singură grupă este suficientă pentru a susține definitiv calitatea de autohtoni a secuilor ca trup din trupul țării, chiar dacă o bună parte au fost maghiarizați forțat de către defuncta putere imperială în mai multe etape bine cunoscute de istorie, dar și în perioada Diktatului. Le-am menajat prin tăcere drama deznaționalizării ca mama cea adevărată din cunoscuta piesă de teatru “Cercul de cretă caucazian” a lui Bertold Brecht. Nici acum nu vom proceda altfel, dar nu putem accepta sub nici o formă contrafacerile celor care mânați de interese străine practică intriga și minciuna spre continua hărțuire și în final dezagregarea României. O lege privind protejarea minorităților, oricare ar fi conținutul ei, obligă majoritatea să se subordoneze oricărui minoritar devenit astfel un protejat, fiindcă obține un statut preferențial, ceea ce este inadmisibil din moment ce într-o țară democratică legile sunt aceleași pentru toți. În cazul minorității maghiarizate din România situația se dovedește a fi foarte periculoasă prin faptul că au devenit masă de manevră pentru revizionismul mărturisit pe care îl implică incalificabila contestare a tratatului de pace semnat de toate părțile la Trianon.

SECUII DISTRUȘI DE NAȚIA UNGARĂ

De ce această… rezervă, ca să nu-i spunem dușmănie, a ungurilor față de secui? Din două pricini, iar mai târziu din trei.. De la început, a fost faptul că Secuii se înțelegeau foarte bine cu ceilalți rumâni, din Moldova și Mutenia, teritorii neocupate de unguri la vremea respectivă. Acest lucru era intolerabil pentru unguri . A doua pricină era că Secuii erau alt neam decât Ungurii! În secolul XIX s-a declanșat maghiarizarea sistematică a scaunelor secuiești și spre sfârșitul perioadei interbelice maghiarizarea și-a atins scopul. Secuii dispăruseră din istorie. Națiunea secuiască înceta să mai existe înghițită de cea maghiară. Deși nobilimea secuiască a fost, de foarte multe ori, aliată cu Ungurii și împotriva Rumânilor- datorită privilegiilor obținute de la Budapesta (ca și în prezent, dealtfel), la nivel popular între Secui și Rumâni a existat sute de ani o frățietate pe care îndrăznim să o numim chiar sfântă. Mulți dintre Rumâni nu au șovăit să-și dea viața pentru drepturile și libertățile Secuilor, și la rândul lor mulți dintre Secui nu au șovăit să se jertfească pentru libertatea și drepturile Românilor – intrând aici nu doar cei din Transilvania, ci și cei din Țara Românească a Munteniei și din Țara Românească a Moldovei.

ȚARA SECUIMII – RUMÂNIMEA

Dat fiind că distrugătoarea Secuilor este Națiunea ungară, este evident că, și după dispariția Secuimii, Ungurii și Secuii sunt pe poziții total antagonice. Poate este de amintit aici că la mijlocul secolului XIX, Secuii încă socoteau că “Țara” este pentru ei Rumânimea, acoperind prin acest nume – ” Țara” – Moldova și Muntenia, privind Ungaria ca “străinătate”. Acum însă nu mai există Secui, întrucât au asimilați de Unguri. Iar cei care au distrus – printr-o politică intenționată și diabolică de distrugere – Populația Secuiască, nu pot și în niciun caz socotiți ca moștenitori – ci doar ca ucigași – ai Secuilor. Deci, în revendicările lor, Ungurii din ceea ce azi, cu totul impropriu, se numește Secuime, nu pot apela la nimic din istoria și drepturile celor pe care i-au nimicit, adică Secuii. Deși, evident, cu obișnuita nemărginită impertinență a nemeșimii ungurești, o fac.
Cum s-a înfăptuit diabolica maghiarizare a secuilor.

Primele maghiarizari ale numelor au avut loc între 1848 si 1849, când aproape 700 de persoane si-au schimbat numele. În 1862, altor 550 de persoane le sunt maghiarizate numele, cinci ani mai târziu numarul acestora ajungând la o mie. Numirea în 1867 a unui nou ministru responsabil cu maghiarizarea avea sa accentueze procesul. Sub presiunea autoritatilor, la fiecare jumatate de an se întocmesc liste pentru schimbarile de nume, pe regiuni si provincii, lucru ce avea sa duca la maghiarizarea a înca 2700 de persoane între 1867 si 1880.

Rezultatele nu erau însa pe masura pretentiilor iredentiste ale societatii de maghiarizare. Prin urmare, în 1898, revizionismul maghiar comanda raspândirea în masa a unui îndrumar intitulat “Cum sa maghiarizam numele de familie”. Autor era chiar presedintele Societatii de maghiarizare a numelui, Telkes Simon, pentru care “asa cum prin botez crestinul devine membru al comunitatii crestine, tot asa, prin maghiarizarea numelui de familie, prin botez national, cel cu nume strain este primit în societatea maghiara, în rândurile adevaratilor fii ai natiunii” – sună satanic, nu?. Astfel, promotorul maleficei lucrari prevedea mai multe metode de maghiarizare rapida si eficienta a numelor de familie. În primul rând, maghiarizarea prin preluarea numelui asezarii din care provenea supusul imperial si adaugarea terminatiei “i” (Aradi, Erdi, Lendvai etc). Pentru aceia care nu ajungeau prin adaugarea sufixului de maghiarizare la un nume cu o rezonanta ungureasca credibila se recomanda traducerea denumirilor meseriilor si preluarea acestora (Acs-Dulgheru, Dobos-Tobosaru, Festo-Boiangiu, Lakatos-Lacatusul, Pap-Preotu, Kantor-Dascalu, Zaszlos-Stegaru, Tiszt-Ofiterul), iar cei ce voiau sa pastreze amintirea nationalitatii stramosilor puteau folosi numele de Najos (Bavarez), Bolgar (Bulgaru), Gorog (Grecul). Pentru români era rezervat apelativul Olah, autorul inventând si numele de Kun, ca aplicare pentru neamul “asezat între Dunare si Tisa”. Pe de alta parte, se sugera ca substantivelor sa le fie adaugate sufixele s, as, es, ös, iar verbelor ó, ö. Nu se agrea în schimb terminatia “y” motivul reprezentându-l posibila confuzie dintre numele nou maghiarizate si cele vechi, mai ales de vita nobila (identificate prin terminatiile “y” sau “i”). Pentru a grabi maghiarizarea, cererile de schimbare a numelor nu mai trebuiau însotite de o anumita fundamentare ori de certificatele de cetatenie, autoritatile maghiare considerând ca “maghiarizarea numelui nu necesita justificari”.

Eficienta prin tenacitate

În urma acestor actiuni, fenomenul de maghiarizare a numelor a luat rapid proportii. Peste 300 de schimbari de nume în 1880, 1300 un an mai târziu si mai bine de 14 000 în deceniul care a urmat. Totusi, la sarbatoarea mileniului din 1896, Societatea de Maghiarizare a Numelor a considerat rezultatele ca nesatisfacatoare, fiind expediate într-un ritm frenetic noi metodologii si propuneri de nume tuturor acelora care prin pozitia lor puteau contribui la aplicarea deciziilor (directori de scoli, ziare si reviste, societati financiare si industriale, dar si arhive). Apelurile avea sa fie trimise si episcopilor greco-catolici, reformati, catolici, unitarieni si lojelor masonice, în manifeste mentionându-se ca: “nefacând parte din rândul marilor natiuni si, din cauza teritoriului, neputând sa mai creasca în mijlocul lor, Ungaria îsi urmeaza instinctul în timp si cauta sa înhate toate mijloacele legale si curate prin care se usureaza contopirea – în mica patrie – a tuturor fiilor sai, alcatuind o unica si mare familie. Cursul contopirii a pornit fara zgomot, din fericire, si devine tot mai simplu. Împrejurarile sunt favorabile, dar timpul nu asteapta. Trebuie sa stam la pânda, sa nu ramânem de caruta, dar mai ales sa nu scapam vrabia din mâna”.

Cartea secreta a guvernului

În 1907, la Budapesta apare sub egida Tipografiei Regale Maghiare de Stat lucrarea “Românii din Ungaria”. Un volum de lucru confidential al guvernului maghiar, în cele o mie de pagini fiind inserate masuri dure vizând reducerea la tacere a tuturor miscarilor care, promovând ideea ca Austro-Ungaria nu mai putea exista într-o forma imperiala, militau pentru aparitia în cadrul unei confederatii de state nationale a Transilvaniei Românesti. Desigur, editarea lucrarii este si astazi negata de Guvernul de la Budapesta. Peste timp, însa, s-au pastrat cel putin doua exemplare, unul aflat în pastrarea bibliotecii Universitare din Cluj-Napoca, iar cel de-al doilea arhivat în fondul secret al Academiei Române din Bucuresti. În fundamentarea lucrarii, autorul, (în principal Anton Huszar, translator în Ministerul de Interne ungar, dar în spatele caruia se aflau ideile contelui Andrassy, la acea vreme ministru de interne), amintea ca, în anii 1905-1906, “românii din Ungaria (de fapt, din zona cotropita a Transilvaniei-n.r.) au manifestat în mod demonstrativ în contra caracterului national unitar al statului ungar, cautând sa-l transforme într-un stat organizat pe baze federaliste”. În acest scop, principalele institutii ale neamului românesc (biserica, scoala, finantele) au fost transformate în “factori de lupta si de instigare în contra statului maghiar, a natiunii maghiare si a limbii maghiare”. Directiile de lupta împotriva românismului propuse de Anton Huszar se refereau la distrugerea unitatii demografice a românilor ardeleni, maghiarizarea Bisericii greco-catolice române, desfiintarea autonomiei Bisericii Ortodoxe Române, maghiarizarea învatamântului, interzicerea culturii românesti în Transilvania, desfiintarea presei românesti si a organizatiilor politice a ardelenilor, precum si împiedicarea accesului românilor la institutiile financiare. Cea mai mare problema a revizionistilor se lega de repartizarea naturala a românilor în judetele Transilvaniei, iar cum în cele 12 judete majoritatea absoluta era româneasca, Huszar sublinia ca se impunea “o noua ordonare a judetelor si a cercurilor electorale românesti pentru ca ele sa asigure punctul de vedere unguresc”. Lucru care s-a realizat, între 1907 si 1918, Ardealul fiind colonizat cu maghiari, românii ardeleni fiind trans-colonizati în mai multe regiuni maghiare. În acelasi timp, considerând ca Biserica greco-catolica se îndepartase de catolicism si intrase în curentele de politica ultra-româneasca, revizionistii demarau si procesul de maghiarizare a acesteia.

Încercari de sfarâmare a identitatii nationale

Concomitent cu maghiarizarea Bisericii greco-catolice, era vizata sidesfiintarea autonomiei Bisericii Ortodoxe Române, motivatia lui Huszar fiind aceea ca trebuia “sa dispara odata aceasta cangrena politica, care roade trupul natiunii maghiare si al tarii”. Pentru aceasta, trebuia limitat accesul tinerilor la învatamântul teologic, prin stergerea de pe listele de bursieri a acelora care “au dat dovezi de sentimente în contra statului si a natiunii maghiare”, iar în seminariile teologice trebuiau numiti ca directori si profesorii “doar persoanelor care în cursul studiilor universitare au audiat timp de cel putin patru semestre limba si literatura maghiara si au colocvat din aceste materii în fiecare semestru”. În plus, se interziceau reuniunile învatatorilor ortodocsi, manualele folosite în seminarii trebuiau si ele avizate de autoritatile maghiare. Din atentia revizionistilor nu scapau nici scolile. Astfel, tinând cont de faptul ca limba româna era cea mai puternica arma a românilor împotriva maghiarizarii, autorul propunea ca în scolile secundare românesti limba de predare sa fie maghiara, iar limba româna sa devina doar obiect obligatoriu de învatamânt.

La rândul lor, societatile de lectura de la liceele românesti, erau obligate sa-si tina sedintele în mod alternativ, într-o saptamâna în maghiara, în alta în româna. Din repertoriile corurilor si orchestrelor liceelor românesti trebuiau eliminate textele nationaliste, iar primirea elevilor din România trebuia îngreunata.

În ceea ce-i privește pe români, procesul de secuizare a lor, s-a produs de-a lungul secolelor, lent, pe cale pașnică și naturală, dar au existat și presiuni și constrângeri de natură etnică și confesională cum au existat și momente de constrângere, de trecere forțată a românilor vorbitori de limbă maghiară din satele etnic mixte la religii de expresie maghiară. Cronologic, aceste momente de maximă intoleranță față de confesiunea și etnia românilor din “Secuime” au avut loc după cum urmează: anii 1848/1849, toamna anului 1916 (după retragerea Armatei române din Ardeal), lunile ce au urmat retragerii administrației românești; anii care au urmat după Dictatul de la Viena (1940-1944), perioada de după instalarea administrației Comisiei aliate de Control (noiembrie 1944-martie 1945), primăvara anului 1990. Prezente în memoria colectivă a românilor din Covasna și Harghita, aceste momente reprezintă, o “piatră grea” a conviețuirii interetnice, manifestându-se ca o adevărată “teroare a istoriei.”

Din cele 10 valuri de asimilare imediată și de alungare a românilor din ceea ce istoric s-a denumit Secuime, puse în evidență de Nicolae Edroiu, cinci sunt înregistrate între 1850-1992, fiind documentate de recensămintele moderne, fie că ele au fost efectuate sub administrație austriacă, ungurească sau românească.

Cele mai mari și dramatice schimbări produse în configurația etnică și confesională a românilor din zonă, au avut loc, după Dictatul de la Viena, din septembrie 1940. Prin arestări, maltratări, terorizări și expulzări forțate de populație, însoțite și de măsuri de convertire și trecere de la religia ortodoxă și greco-catolică, la alte confesiuni de expresie maghiară, numărul românilor a fost atunci drastic diminuat, producându-se o adevărată “purificare etnică” a “ținutului secuiesc” . Așa stând lucrurile, se poate aprecia că zona este un “melting pot” (creuzet), în care mai multe etnii au fost asimilate de către cea maghiară. Și astăzi, realitatea etno-demografică din județele Covasna și Harghita este departe de imaginea unui grup etnic compact. În cele două județe există un număr însemnat de persoane cu dublă ascendență identitară (provenite din familii etnic mixte), grupuri cu apartenență controversată (cel mai numeros fiind format din țigani) ș.a.. La acestea mai trebuie adăugată concluzia cercetărilor recente conform căreia, cultura maghiară din zonă este puțin deschisă la interschimburi culturale reciproce, puțin permisivă și ospitalieră față de nevoia celorlalți de a-și prezerva și afirma propria identitate pe care o apreciază ca pe o amenințare la identitatea maghiară. După ce a trebuit să renunțe la poziția dominantă ca urmare a destrămării monarhiei austro-ungare și formării României Mari, maghiarii din acest spațiu au avut și au dificultăți să accepte noua poziție de minoritate, continuând să lupte pentru menținerea sau recâștigarea privilegiilor și pozițiilor lor dominante. Așa au procedat, după instaurarea comunismului când, cu sprijinul lui Stalin au reușit să înființeze Regiunea Autonomă Maghiară, “experiment socialist” de tristă amintire pentru rumâni.

Napoleon Săvescu / R.B.N. Press

Sursa imaginii:  Președintele  Partidului Civic Maghiar din Covasna, Kulcsar Terza Jozsef, a făcut plângere penală împotriva secuilor din așa-zisul Ținut Secuiesc pentru că au tupeul să se declare, sau “să raporteze” că sunt secui.

,

Actualizare / 4 noiembrie 2014 /

Maximilian Gânju /mesagerulhunedorean.ro

Demersul unui fost viceprimar din Valea Jiului de a corecta în Dicționarul Explicativ al Limbii Române (DEX) explicația cuvântului momârlan are șanse de izbândă.
O definiție denigratoare
Academia Română are în vedere corectarea erorii, iar în viitorul DEX, cuvântul momârlan nu va mai fi explicat ca „prost, necioplit etc”. Momârlanii, urmași ai dacilor care au stăpânit pământurile din Valea Jiului, au început demersurile pe lângă Academia Română de a îndrepta greșeala prin intervenția lui Mihăiță Nistor, fostul viceprimar al orașului Aninoasa.
Inițiativa acestuia este susținută de comunitățile de momârlani din Valea Jiului, care consideră explicațiile cuvântului „momârlan” din Dicționarul Explicativ al Limbii Române cel puțin denigratoare. „Ați adus un mare prejudiciu de imagine locuitorilor băștinași din Valea Jiului, care sunt în număr de aproximativ 100.000 de persoane”, își explică inițiativa fostul edil al Aninoasei, Mihăiță Nistor. Acesta cere înlocuirea explicației din DEX, dar nu numai atât. „Cei care au provocat această jignire publică la adresa acestei comunități să vină cu scuzele de rigoare. În sprijinul acestei solicitări vin cu următoarele explicații: Cuvintele latine: moror se traduce în rămășiță, lan în băștinaș sau de demult, strașnic (trebuie văzute traducerile și în limba română și maghiară) totodată cuvântul maghiar maradvany sau derivatele sale din limba maghiară se traduc în limba română în rămășițe, de demult, băștinași”, arată Mihăiță Nistor.
Au primit răspuns pozitiv
 Răspunsul reprezentanților Academiei Române nu s-a lăsat așteptat, iar președintele acestei instituții dă asigurări că în noul Dicționar Explicativ al Limbii Române, în dreptul cuvântului „momârlan” se va găsi explicația corectă. „Am trimis mai multe e-mailuri și mesaje instituțiilor, dar important este că au răspuns cei care pot rezolva modificarea DEX-ului cu referire la cuvântul „momârlan“. Domnul Ionel Haiduc, președintele Academiei Române, ne-a răspuns cu mențiunea că scrisoarea noastră a fost transmisă Secției de limbă-literatură, în vederea corectării ediției viitoare a DEX-ului”, a mai declarat fostul viceprimar al Aninoasei.

…Te privesc aspru în ochi și îți spun clar ! Sunt urmașii dacilor pe care Dumnezeu i-a așezat în cel mai frumos loc din Țară, acolo unde iarba crește mai deasă și mai frumoasă de cât oriunde, numai bună pentru oierit.

Momârlanii sunt o comunitate mică din România, o populație despre care se spune ca ar fi urmașii dacilor așezați în Valea Jiului. Numărul lor este estimat undeva între 10.000 și 20.000. Unii cercetători spun că termenul derivă din limba latină, de la momo (țăran) și lan (băștinaș). Alții susțin că momârlan este un termen relativ nou, apărut după 1870 și împământenit odată cu începerea explorărilor și exploatărilor miniere din Valea Jiului. El derivă din limba maghiară, și se presupune că la originea denumirii stau autoritățile maghiare. Datorită portului popular similar cu cel al dacilor, reprezentat pe columna lui Traian, autoritățile ar fi tras concluzia că „Aceștia sunt rămășițe de daci”, în limba maghiară, limbă în care rămășiță se zice maradwany. Localnicii, care îi auzeau pe domni vorbind, dar nu cunoșteau limba, au transformat cuvântul maradwany în „momârlanii”, adaptând astfel cuvântul unguresc la limba română. Momârlanii își construiesc și acum casele la fel cum o făceau dacii, din bârne necioplite, încheiate la capete cu îmbucături de formă pătrată sau dreptunghiulară. Hainele de sărbători ale momârlanilor constau din pantaloni strâmți și cămașa până la genunchi. Această populație a păstrat o serie de practici precreștine, între care și obiceiul îngropatului morților în curtea de lângă casă. Obiceiul îngropării morților în grădina din apropierea casei își are rădăcinile în urmă cu mai bine de 500 de ani, când exista credința că morții, ca și viii, trebuie să se afle în apropierea familiei, chiar și după ce au trecut la cele sfinte. Astfel, ei puteau să aibă parte de liniște și să nu se transforme în ființe malefice, să nu devină strigoi sau moroi. Locul în care oamenii erau îngropați căpăta denumirea de „morminți de ogradă” sau „morminți de curte”. Printre sărbătorile specifice momârlanilor se numără Colindul pițărăilor și Nedeile

Trecând prin Petroșani, oraș minier cu veleități turistice, nimic nu sugerează că în această zonă incă își duce veacul una dintre cele mai vechi comunități rurale din România. Din cauza exploatărilor miniere începute în 1840 și a dezvoltării urbanistice determinate de acestea, majoritatea momârlanilor au fost nevoiți fie să se adapteze noului stil de viață, fie să își retragă gospodăriile spre dealuri. Dintre cei aproximativ 10.000 de momârlani rămași in Valea Jiului, puțini sunt cei care mai aduc aminte de asemănarea momârlanilor cu dacii amintiți de Columna lui Traian.

Și-au transformat porecla în nume și trăiesc după reguli ancestrale. Își îngroapă încă morții în grădină, ca să fie mai aproape de sufletul și locul de veci al decedatului, iar pentru ei proprietatea este sfântă. Îi definește un singur cuvânt: momârlanii, populația băștinașă din Valea Jiului, pentru care nu e încă loc în dicționare.

Video: Țara momarlanilor, o civilizatie intacta de pe vremea dacilor! 

La început se numeau jieni, dar în timpul ocupației austro-ungare au căpătat porecla de momârlani. Și așa le-a rămas numele. Sunt mândri de el, chiar dacă le-a fost dat de „barabe”, adică venetici pentru cei neobișnuiți cu regionalismele din această zonă a țării.

În Dicționarul Explicativ al Limbii Române, momârlan este desemnat încă un „om prost, necioplit, bădăran”.(!!!) Și asta a și însemnat la început, dar chiar și oamenii locului din Valea Jiului au uitat de mult de vechea denumire de jieni, care desemna populația dintre Jii.

Practic, austro-ungarii le-au spus „maratvanyi”, ceea ce înseamnă „rămășiță, resturi”, dar dacă la început se supărau când cineva îi striga după „poreclă”, acum își umflă pieptul cu mândrie când spun că sunt „momârlani”, urmașii direcți ai dacilor liberi.

Urmele momârlanilor mai sunt păstrate în două muzee din Petroșani, două case autentice, vechi de peste 200 de ani. Aici, uneltele tradiționale și obiectele patrimoniale, donate de familii momârlănești, sunt expuse spre interesul turiștilor, dar și al localnicilor, momârlanii fiind un subiect prea puțin abordat chiar și în zonă. 

„Cu momârlanii să vă spui cum e. Când a fost cu austro-ungarii și au venit multe barabe, cum le spunem noi celor care sunt veniți din altă parte, ne-au dat o denumire ungurească nouă, băștinașilor, dar, ca să fie așa, mai românește, ne-au zis momârlani. La început ni se spunea jieni, că suntem de pe Jii, și pe urmă momârlani. Când au venit ungurii, bărbații erau tunși așa, cu castronul în cap, și purtau mustețe, și au zis că-s mai urâți… Și probabil din cauza aia ni s-a spus așa. Ne-au zis în batjocură așa, ziceai că ne batjocoresc, dar acum toată lumea știe de momârlani, nimeni nu mai zice jieni. Acum, că am ieșit în lume, ne este mai ușor să trecem peste faptul că eram batjocoriți. Dar la început nu ne cădea bine. Dacă ziceai la unul că e momârlan, venea după tine cu o boată și-ți lungea vreo câteva pe spate de nu știai cum te cheamă. Le era ciudă când le ziceai momârlani. Ei, acuma nu. Le place”, povestește, în dulcele grai momârlănesc, Lucreția Marinesc, pentru care păstrarea tradițiilor este literă de lege.

Cu mortul în grădină

Încet-încet, s-au întrepătruns cu „barabele” și au apărut chiar și căsătorii mixte, chiar dacă timid, dar totul până la obiceiuri. Pentru momârlani, mortul se plânge în continuare acasă și se îngroapă tot în grădină, așa încât în orice moment să poată avea cineva grijă de mormântul celui drag trecut în lumea umbrelor.

„Așa ne place nouă. Să fim aproape de cei dragi. La cimitir nu e timp mereu să te duci, că e departe. Așa, în curte pun flori, îl îngrijești”, explică Lucreția Marinesc. Iar mama ei, Nistora Marinesc, o femeie de 82 de ani cu un spirit extrem de tânăr, adaugă: „La cimitir îți ia bani. Așa, fiecare în grădina lui. Poate unul e mai lipsit, nu are bani pentru locul de veci. Dar așa, fiecare dintre momârlani are grădina lui. Oamenii veniți din alte părți, săracii, se îngroapă la cimitir”.

Legenda movilelor

Și tot legat de momârlani, DEX-ul mai păstrează o denumire: moviliță de pământ făcută de râme, ori mănunchi de paie sau de zdrențe care se pune ca semn de hotar sau ca sperietoare pe un teren cultivat.

Iar oamenii locului spun că există un dram de adevăr în această privință. De fapt, cu această zonă sunt  asociate „momâile” care împânzesc dealurile și munții, despre care unii spun că ar exista de pe timpul dacilor. Localnicii spun că, deși nu există o datare strictă a lor, momâile sau gomilele, cum se mai numesc, sunt niște ridicături de pământ sau pietre care stabilesc granițele fie între munți, fie între locurile de pășunat.

Lucru de înțeles, fiindcă, pentru oamenii locului, pământul, sau, mai bine spus, apartenența la un anume loc este sfântă. Bătrânii vorbesc despre încăierări sângeroase și chiar despre omoruri comise cu ani și ani în urmă, când momârlanii erau atât de încrâncenați, încât căsătoriile nu se făceau nici măcar între sate, ci totul rămânea între granițele imaginare ale aceleiași comunități.

Și tot despre momârlani s-a mai spus că, la început,  ar fi locuit în peșteri sau bordeie săpate în pământ, dar resping categoric această legendă și se mândresc cu faptul că sunt oameni gospodari, crescători de animale, în special de oi.

Sunt oameni mândri și hotărâți, iar la ei o vorbă odată spusă nu mai poate fi luată înapoi. Au trecut prin toate, s-au adaptat, dar încă într-o lume a lor, aproape închisă pentru „barabe”.

Portul care-i diferențiază de „barabe”

De fapt, în satul tradițional, momârlanii își produceau cam toate cele necesare traiului în propria gospodărie, dependența de oraș fiind aproape inexistentă. Alimentele și îmbrăcămintea erau făcute chiar în gospodărie, iar în satele vechi era cam tot ceea ce trebuie, inclusiv ateliere de tâmplărie, fierărie și cojocărie. Existau și cazuri în care un om le știa pe toate, de la păstorit la potcovit sau de la construcția de case la medicină empirică, de exemplu.

Chiar și astăzi, momârlanii reușesc să-și păstreze tradițiile, în ciuda faptului că lumea în jurul lor se schimbă. Chiar și acum, femei și bărbați deopotrivă coboară cu laptele agale, printre mașini, călare pe un mândru cal, cu desaga în spate. Iar casele lor sunt construite, în general, pe dealuri cât mai înalte sau cât mai greu accesibile, locuri izolate unde nu trebuie să ajungă oricine.

Și țin cu sfințenie la portul lor tradițional, un amănunt extrem de important care îi diferențiază de cei care au venit pe pământurile lor. Un port transmis din moși-strămoși și pe care fiecare familie îl ține la loc de cinste. Costume vechi poate de 100 de ani, pentru că, din păcate, acum codanele nu mai cos nici ițari și nici cămăși, și pe care tinerii îl îmbracă din ce în ce mai rar.

Bătrânii se tem însă că tradiția nu va fi dusă mai departe de cei tineri, care au dat deja ițarii pe straie tradiționale și calul pe mai mulți cai-putere.

„Noi încă mai păstrăm tradițiile, dar generațiile astea care vin din urmă nu prea. Deci generația care vine după mine… nimic. Nici costume, nici tradiții. Numai dacă reușim să ne implicăm mult să păstrăm tradiția, că de asta am făcut și filmări, pentru că orișiunde în lume ne putem mândri, pentru că sunt rădăcinile noastre, de care nu ne putem lipsi. De acolo ne tragem. Trebuie să le păstrăm cu sfințenie, cum le-au păstrat și bătrânii noștri” – Lucreția Marinesc.

Muzeul din curtea momârlanilor

La păstrarea tradițiilor s-au gândit Petru Gălățan și Lucreția Marinesc când au transformat vechea casă bătrânească într-un muzeu al portului popular și al tradițiilor momârlănești. O promisiune făcută mamei adoptive a bărbatului s-a transformat într-un muzeu unic, ce găzduiește piese de o valoare inestimabilă. O colecție impresionantă, care vorbește despre momârlani și care i-a impresionat pe străinii ce au vizitat-o.

„Bărbatul meu este înfiat aici, la căsuța aceasta, de o mătușă. Când s-a îmbolnăvit, mătușa a zis că, după ce n-o mai fi ea, căsuța ei o să fie stricată și se alege praful din ea. Atunci i-am spus nu numai că nu o să o stric, dar fac și un muzeu. O să adun tot felul de costume, de obiecte, cu ce vă foloseață în timp” – Lucreția Marinesc. Și așa a și fost. Colecția a fost adunată într-o casă bătrânească ce ar putea oricând să fie expusă la un muzeu al satului, pentru că are peste 100 de ani, Muzeul găzduiește vechi costume populare, dar și unelte folosite în gospodărie sau în activitățile agricole și de creștere a animalelor.

„De șase ani, de când am amenajat muzeul, am început să adun obiecte, să cumpăr, că nu mi le dă nimeni degeaba, cum am putut ca să pot să le strâng. Le-am păstrat ca și cum ar fi într-o ladă de zestre. Numai costume populare am 80, dar nu le-am expus pe toate, pentru că nu am avut loc. E, de fapt, mai mult o expoziție decât un muzeu. Dar aș vrea să mă extind”, mai spune gazda noastră, care la început nu a fost înțeleasă nici de vecinii de la care cumpăra obiectele vechi ce urmau să fie expuse.

Abia când proiectul a prins contur, momârlanii și-au dat seama că cineva le va duce tradiția mai departe, măcar și numai expusă într-un muzeu amenajat într-o veche casă bătrânească.

La muzeul   amplasat în curtea bisericii Sf. Varvara, i-am întalnit pe Petru Ititesc și Petru Olaru, doi momârlani get-beget, ajunși la varsta de 85, respectiv 88 de ani. Îmbracați în portul popular, au fost încântați de invitație, fiind bucuroși să evoce identitatea momârlanilor. Hainele păreau a fi luate din muzeu, momârlanii îmbrăcându-se din ce în ce mai rar în straiele specifice lor. Totuși, de câte ori se ivește ocazia, un momârlan conștient și mândru de valoarea identității sale le îmbracă fără să stea pe gânduri, de multe ori fiind mai mult decât fericit să le și descrie: cioareci albi, strâmți, din lână, cămașă albă cu linii subțiri colorate, orizontale, brâu lat din piele, opinci din piele, cu vârf ascuțit, sau cizme, în cazul celor mai tineri.

Urmele momârlanilor mai sunt păstrate în două muzee din Petroșani, două case autentice, vechi de peste 200 de ani. Aici, uneltele tradiționale și obiectele patrimoniale, donate de familii momârlănești, sunt expuse spre interesul turiștilor, dar și al localnicilor, momârlanii fiind un subiect prea puțin abordat chiar și în zonă.

La muzeul  deschis anul trecut, amplasat în curtea bisericii Sf. Varvara, i-am întalnit pe Petru Ititesc și Petru Olaru, doi momârlani get-beget, ajunși la varsta de 85, respectiv 88 de ani. Îmbracați în portul popular, au fost încântați de invitație, fiind bucuroși să evoce identitatea momârlanilor. Hainele păreau a fi luate din muzeu, momârlanii îmbrăcându-se din ce în ce mai rar în straiele specifice lor. Totuși, de câte ori se ivește ocazia, un momârlan conștient și mândru de valoarea identității sale le îmbracă fără să stea pe gânduri, de multe ori fiind mai mult decât fericit să le și descrie: cioareci albi, strâmți, din lână, cămașă albă cu linii subțiri colorate, orizontale, brâu lat din piele, opinci din piele, cu vârf ascuțit, sau cizme, în cazul celor mai tineri.

Interiorul bisericii Sf. Varvara, frecventată de comunitatea momârlănească

Spovedania la brad

Aflați în curtea bisericii, cei doi au respectat tradiția și au călcat pragul locașului sfânt. Deși cultura momârlănească păstrează manifestări păgâne precreștine, cum ar fi îngropatul morților în curtea casei, nedeile sau colindul Pițărăilor din Ajunul Crăciunului, o festivitate care pare să își aibă originile în perioada dacică, momârlanii au fost receptivi creștinării, fiind foarte apropiați de biserică. Aici, momârlanii au ocazia să îl întâlnească pe preotul Octavian Pătrașcu, cel care de ani buni susține această comunitate prin aportul adus în cadrul celor trei biserici frecventate de aceștia. În demersul său, preotul nu a reușit să-i dezvețe pe momârlani de obiceiurile păgâne. Unul dintre cele mai impresionante este spovedirea la brad: momârlanul se închină lângă brad, după ce a îngenuncheat, îl îmbrățișează și își spune păcatele. Dacă nu găsesc niciun brad în apropiere, momârlanii se spovedesc la orice alt copac, considerându-i sacri. În plus, de fiecare dată când taie un copac, momârlanii se închină, îl sărută și abia apoi îl taie.

Petru Olaru – 88 de ani de viață strâns legată de tradiția și de crezul momârlănesc

Petru Ititesc îmbrăcat în portul popular momârlănesc, putându-se observa caracteristicile hainelor

Totuși, cei doi Petru erau nerăbdători să viziteze muzeul, casa momârlănească care spune și povestea lor. Casa, cu două încăperi, aduce aminte de arhitectura dacică: fundație din piatră; pereți din bârne din lemn, dispuse orizontal, cu izolație din pământ galben, bălegar de cal și paie, pusă peste nuiele; podea din pământ bătut; acoperiș din șindrilă. Muzeul a fost creat la inițiativa părintelui Octavian Pătrașcu, casa-muzeu fiind adusă de pe dealurile zonei Livezeni direct în curtea bisericii Sf. Varvara. De asemenea, tot aici și-a făcut apariția și familia Gălățăn (nume frecvent printre momârlani),  cea care se ocupă de celălalt muzeu al momârlanilor.

Petru Olaru s-a dovedit a fi de necontenit, cântând pe toată durata vizitei

Petru Ititesc în “casa veche”, după cum numesc momârlanii puținele case autentice rămase

Interiorul îl mișcă pe Petru Olaru, fluieraș recunoscut printre momârlani, iar cântece și strigături vibrează prin fluier și glas. “Nu mai sună bine!”, spune Petru, aflat în prima încăpere a casei, dând vina pe vârstă și pe degetele care nu îl mai ascultă. Celălalt Petru, Ititesc, refuză fluierul. N-a mai cântat de mult timp, renunțând la fluier după moartea fiului său.

Dana reprezintă noua generație a momârlanilor

Doamna Ileana nu a uitat meșteșugul fusului

Dincolo, în cea de-a doua cameră, alți invitați se bucură de vizita la muzeu. Cu origini momârlănești, Dana și doamna Ileana se bucură de obiectele momârlănești expuse în muzeu: război de țesut, fuse, vase din lut, lămpi cu petrol, precum și o ladă pentru zestre. Pe lângă lada cu zestre, obicei cunoscut în mai multe zone ale țării, momârlanii respectă și tradiția transilvăneană legată de invitația la nuntă. Un membru din cele două familii implicate era trimis să străbată satul călare, trebuind să le ofere celor invitați “plosca de nuntă”, plină cu țuică, din care aceștia beau o înghițitură în cazul în care acceptau invitația.

 

Petru Olaru întrerupe cântecele, îndemnându-ne să ieșim din casă. Părăsind-o, preotul Octavian Pătrașcu nu ezită să direcționeze vizita spre o altă parte a muzeului: o stână din lemn de brad nemțesc, din perioada regelui Ferdinand, adusă și ea de pe munte. Stâna se comportă precum un portal spre zeci de ani în urmă, unde cojocul, căldarea și untarul sunt la ele acasă. Provocat din nou de mediul momârlănesc, fluierașul Olaru, fără șovăială, pornește o nouă serie de cântări, dovedind că este încă în formă.

Petru Olaru și Petru Ititesc la masa organizată la biserica Sf. Varvara

Vizita se încheie cu o masă organizată pentru momârlanii prezenți, în subsolul bisericii. “Noi nu aveam furculițe când eram tineri”. Petru Ititesc aprobă spusele prietenului său, amintindu-și cu mândrie că și momârlanii au ajutat la construcția bisericii. Revigorat de vinul produs la biserică, Petru Olaru își reia rolul de muzicant; într-un ton mai trist de această dată, interpretând un cântec pentru înmormântare. Umorul momârlănesc nu întârzie să apară: “Pe ăsta îl știi mai bine!”.

Referitor la moarte, momârlanii au o viziune deosebită asupra acesteia. Având casele situate departe de cimitire, înmormântările aveau loc chiar în curte. Acest obicei îi lega, până nu demult, de casă, refuzând să o vândă din cauza (sau datorită) rudelor îngropate în cimitirul familial, motivând că nu doresc să își vândă strămoșii și părinții. O altă cutumă este legată de moartea flăcăilor, momârlanii obișnuind să fixeze un brad împodobit lângă mormânt.

Petru Olaru își reîntâlnește prietenii în fotografiile de la muzeu

Entuziasmați de reîntâlnirea spiritului momârlănesc, Petru Ititesc și Petru Olaru acceptă deplasarea până la cel de-al doilea muzeu, situat în satul Slătinioara, parte a Petroșaniului. Muzeul păstrează aceleași caracteristici: casă cu două încăperi, plină cu unelte, straie, ornamente și fotografii vechi de zeci de ani. Petru Olaru recunoaște imediat câțiva prieteni și câteva cunoștințe în instantaneele monocrome: “Îi cunosc, cum să nu?”.

Petru Ititesc, Petru Gălățan și Petru Olaru. Se observă alăturarea elementelor creștine, icoana, cu cele păgâne, ciucurii steagului pițărăilor

Relațiile strânse dintre momârlani s-au deteriorat însă în ultimii ani, renunțându-se și la obiceiul căsătoriilor doar între tineri momârlani. Acum, puțini dintre ei îsi mai cunosc originile, istoria și tradiția, puțini le mai respectă, iar comunitatea se macină din interior, dar și din cauza erei în care trăim. În orașele Văii Jiului cu greu poate cineva să observe un momârlan, singurele ocazii fiind diminețile în care momârlancele coboară călare de la munte, mergând să vandă lapte “la blocuri”, unde locuiesc “barabele”, nume atribuit orășenilor încă din perioada austro-ungară, folosit și astăzi.

Rămâne de văzut cat vor mai reuși cei bătrâni să mențină acest stil de trai și cât de mult vor reuși să-și influențeze urmașii. În schimb, muzeele și poveștile rămân, precum și colibele și stânele momârlanilor situate “la pădure”, după cum obișnuiesc să spună, care vor mai aminti pentru câțiva ani de faptul că Valea Jiului este una dintre zonele în care au rămas și și-au avut continuitatea dacii.

Video:  Au pus momârlanii pe harta culturală a româniei

*

Video: Țara Jienilor, Țara Momârlanilor /

Locuitori milenari ai Văii Jiului, jienii au cele mai frumoase oi țurcane numite „oi jienești” și cele mai cunoscute învârtite jienești numite și „jiene” tot de la numele lor. În sec.XIX italieniibelunezi veniți în Vale au fost uimiți de asemănarea jienilor cu ciobanii „marmolani” din jurul  muntelui Marmolada de la ei. De atunci ungurii le-au zis „momorlani”, iar regățenii au reținut denumirea de „momârlani” în dreptul jienilor, până în ziua de azi.Fiecare jian are casă la oraș și 1-2 colibe la munte. Vezi și „Jienii din Depresiunea Petroșani” pe Rețeaua literară de Petru Blaj

*

Video: –  Daia” este străbunica neamului Daionilor. Numele ei este pur dacic și unul din cele mai cunoscute în lumea Jienilor – Momârlani. Oameni destoinici, harnici, talentați și vrednici de a nu li se pierde neamul.

…În încheiere o întrebare la care să medităm și pentru care unii cu siguranță au și răspunsuri diferite în funcție de interesele pe care le slujesc, titlurile universitare, dragoste sau ura fața de trecutul nostru etc.

Cum se face că păstorii care au întemeiat Roma antica (vezi sculptura de mai jos),  seamănă la port cu momârlanii urmașii dacilor? Pălăria fiind aici un element mai mult decât evident, pentru cei care nu sunt orbi la similitudini…

*

Realizat și editat de Dorian Theodor / R.B.N. Press

Colaj de texte, imagini și materiale video din următoarele surse:

Carmen Cosman/anonimus.ro;

Descoperă România / Descopera.ro

Momârlanii / ro.wikipedia.org

Imagini / Fotograf  Alex Beldea (Descoperă.ro)

(KanalD) Momârlanii, O civilizație… /youtube.com

Țara Jienilor-Momârlani / youtube.com

Neamul Daionilor/ youtube.com

Momârlanii pe harta culturală a țării/ youtube.com

strong

strong

,

Iata ca a sosit momentul in care filmul documentar “TRACII: Istorie Ascunsa” poate fi vizionat si pe internet, dupa o noua repriza de munca ce aduce cateva completari versiunii lansate in cadrul Festivalului Dacic 2013. Urmarind acest film, veti intra in lumea traco-geto-dacilor, vezi descoperi cateva dintre comorile lor, cativa dintre regii traco-geto-daci, veti vedea cateva simulari si personaje 3D si veti ajunge la concluzia ca:

“Istoria antică a Europei ar trebui rescrisă! Înainte ca Roma să ia ființă, înainte ca Grecia să înflorească, neamurile traco-geto-dacice au stăpânit teritorii vaste din continentul european și și-au lăsat amprenta asupra întregii sale istorii.
În călătoria pe care v-o propunem către trecutul îndepărtat al Europei vi se va prezenta o nouă perspectivă asupra istoriei antice. Multe dintre lucrurile pe care le credeați deja bine stabilite vor fi zdruncinate. Fapte și evenimente puțin cunoscute vor veni să redefinească istoria…
Probele materiale și izvoarele istorice dovedesc că tracii aveau o cultură avansată și că erau creatori rafinați de artă, că lumea greacă a fost puternic influențată de cea tracă, grecii preluând de la traci tradiții și zeități.
În același timp, incursiunea în spațiul antic traco-geto-dacic vă va aduce în prim plan uimitoare comori antice din aur și argint și personalitățile remarcabile ale unor eroi care au rămas adânc întipăriți în memoria umanității.
Nu în ultimul rând, veți descoperi că traco-geto-dacii au ajuns la conducerea Imperiul Roman, un lucru menționat clar și dincolo de orice discuție de chiar izvoarele antice latine.
 Desigur, odată cu vizionarea acestui film, întrebările de genul: “De ce nu găsim aceste informații în cărțile noastre de istorie?” sau “Cine vrea să ne fure istoria?” vor deveni mai acute și vor pretinde cu mult mai multă forță un răspuns de la autoritățile politice și științifice românești.

Ideea este că redescoperirea adevăratei noastre istorii e un proces accelerat pe care nu îl mai poate opri nimic. Indiferent de forțele care se opun, adevărul despre fabuloasa noastră istorie iese cu iuțeală la lumină. Iar acest lucru are darul de a ne face mai uniți și mai puternici…

Așadar, Omule Bun, te invit să urmărești acest film făcut cu credința că neamul nostru se poate trezi din somnul cel de moarte. Bucură-te de el, meditează asupra acestor informații și fă-l cunoscut tuturor celor din jurul tău!
Cu drag, Daniel Roxin

 

,

Misteriosul Codex Rohonczi e scris in limba daca. O ipoteza tulburatoare a unui cercetator roman.

Limbajul folosit face parte din cele opt scrieri nedescifrate inca de omenire * Dacii scriau de la dreapta la stanga si de jos in sus * Un expert indian crede ca e vorba de o evanghelie apocrifa * O Apocalipsa care descrie foarte clar sfarsitul vremurilor * Dacii si-ar fi preluat scrierea de la brahmani.

N.R.  – R.B.N. Press: Este cu totul deplasat și fără temei sa susții că dacii  si-ar fi preluat scrierea de la brahmani, când toate izvoarele vorbesc, inclusiv la indieni, despre civilizare a spațiului hindus de către cuceritori proveniți din arcul Carpatic. Un singur exemplu, din mitologia hindusă care descrie pe eroul mitologic RAMA (cinstit ca zeu hindus) venit din Carpați.

Codexul Rohonczi este un document controversat al cărui sistem de scriere este inedit și încă nedescifrat în mod convingător. Manuscrisul a fost păstrat la Rohonc până în 1838, când contele Gusztáv Batthyány și-a donat biblioteca, inclusiv codicele, Academiei de Științe a Ungariei. Deși este încetățenită varianta „codexul Rohonczi”, articolul de față optează pentru denumirea „codice”.

Codexul face parte din lista celor opt scrieri care nu au fost descifrate inca. Cercetatoarea romanca Viorica Enachiuc crede ca a izbutit sa o descifreze, fiind scrisa in latina vulgara, dar cu caractere dacice.

Attila Nyíri a propus o interpretare publicată în Theologiai Szemle, 39/1996 (pag. 91-98). În mare, procedeul pe care l-a folosit pentru descifrare a constat în a întoarce cartea și a asocia fiecărui caracter litera cea mai apropiată. Este de reținut însă că același simbol cunoaște uneori varii interpretări și aceeași literă transcrie mai multe simboluri.

În final, autorul ajunge la un text care, luat ca atare, are sens în maghiară și este de natură religioasă. Cercetătorul indian M. K. Singh susține că textul este scris cu o variantă regională de Brahmi care poate fi citită. A transliterat primele 24 de pagini pentru a obține un text în Hindi pe care apoi l-a tradus în maghiară și l-a publicat în ediția 2004/6 – 2005/1 a periodicului Turán. În interpretarea sa, codicele se vrea a fi o evanghelie apocrifă.

Mai mult, ar cuprinde o varianta de Apocalipsa, care descrie foarte clar “vremurile de pe urma” ale omenirii.

S-a speculat mult ca Singh a descifrat o serie de previziuni apocaliptice dar ca a ales sa patreze tacerea.

O alta ipoteza este ca ar fi scrisa in alfabetul dacic. De la daci nu au rămas izvoare scrise. Prea puține se știau despre locuitorii zonei carpato-dunărene, după retragerea romanilor.

Manuscrisul cuprinde primele documente scrise în această perioadă istorică. A fost scrisă cu caractere dacice, de la dreapta la stânga, și se citește de jos în sus.

Vorbește despre despre vlahi și regatul lor. Mulți au încercat să descifreze Codexul Rohonczi, dar n-au putut. Arheologul Viorica Enachiuc a tradus, în premieră, filele misteriosului manuscris.

În 1982, Viorica Enachiuc (foto) a aflat dintr-o revistă publicată în Ungaria de existența în arhivele Academiei Ungare a Codexului Rohonczi. Se spunea că e redactat într-o limbă necunoscută. A facut rost de o copie. Timp de 20 de ani, a muncit ca să-i descifreze tainele. Manuscrisul se afla în Arhivele Academiei de Științe a Republicii Ungaria.

E o carte legată în piele. A fost păstrată în localitatea Rohonczi până în anul 1907. Groful Batthyany Gusytav a dăruit-o Academiei de Științe a Ungariei, în 1838. Nu se știe prin câte mâini a trecut de-a lungul secolelor. “Scriere secretă” După Al Doilea Razboi Mondial, doctorul Vajda Joysef, preot misionar, îi scria cercetătorului Otto Gyurk, în legatura cu Codexul: “Se găsește în Arhivele Academiei de Științe a Ungariei o carte rară, Codexul Rohonczi.

Acest Codex este scris cu o scriere secretă, pe care nimeni n-a reusit s-o descifreze până acum”. Literele sunt asemănătoare scrierii grecești. “Seamănă și cu literele feniciene, apoi am încercat pe baza vechii scrieri ungurești, dar n-a mers. Toate încercările le-am aruncat în foc”. După ce a studiat Codexul, cercetătorul Otto Gyurk a publicat, în 1970, o parte din observațiile sale într-un articol, în care a încercat să identifice acele semne din manuscris care ar putea semnifica cifre.

Viorica Enachiuc a descoperit că textele Codexului au fost redactate în secolele XI si XII, într-o limbă latină vulgară (daco-romana), cu caractere moștenite de la daci. “Sunt semne care au aparținut alfabetului dacic, ce cuprindea aproximativ 150 de caractere, cu legăturile respective. Textele din Rohonczi au fost redactate în latina vulgară, dar într-un alfabet dacic, în care dominante sunt străvechile semne utilizate de indo-europeni în epoca bronzului”, spune aceasta.

Solii și cântece ale vlahilor Codexul are 448 de pagini, fiecare cu circa 9-14 șiruri. În text sunt intercalate miniaturi cu scene laice și religioase. E scris cu cerneală violet. Cuprinde o culegere de discursuri, solii, cântece și rugăciuni, care include 86 de miniaturi. Consemnează înființarea statului centralizat blak (vlah), sub conducerea domnitorului Vlad, între anii 1064 si 1101.

“Sunt informații despre organizarea administrativă și militară a țării ce se numea Dacia. Avea hotarele de la Tisa la Nistru și mare, de la Dunăre spre nord până la izvoarele Nistrului.

Mitropolia blakilor avea sediul la Ticina – cetatea din insula Pacuiul lui Soare”, a descoperit Viorica Enachiuc. Codexul conține și versurile unui cântec de luptă, numit “Jurământul tinerilor blaki”, care a fost tradus în felul următor:

“O viață, tăciunele Șarpelui, puternic veghetor,/ Înșelator, să nu primești a te uni/ Cu prorocirile Șarpelui, anuale, pentru că lovit/ Vei fi/ Cântecul cetății aud îndelung/ Mergeți vioi, jurați pe caciulă, pe puternica caciulă!/ Să juri cu maturitate și cu convingere!/ Să fiu ție putere vie, trăiesc, în luptă să fiu!/  Alesul jurământ prețuiește șoimul tău, mergi cu jurământ puternic!”

Sursa:  agentia.org  via Cer si pamant romanesc

,

În contextul actual agitat și controversat privind originea și evoluția neamului românesc, va sugerez să citiți și cartea ”Genomul uman” ai cărei autori sunt distinșii dr. Georgeta Cardoș și prof. dr. Alexander Rodewald, care vă propune o călătorie genetică inedită și care demonstrează – de data aceasta cu puterea de netăgăduit a științei biologice – că noi, românii de pretutindeni, suntem un neam unic, că noi nu suntem urmașii Romei și, ca atare, avem dreptul inalienabil de a fi considerați ceea ce, de fapt, suntem: urmași ai neamului daco-getic. Azi, oamenii de știintă pot stabili traseul parcurs de strămoșii noștri, care, acum 60.000 de ani, s-au aventurat afară din Africa pentru a coloniza Europa.

Paleogenetica și paleoantropologia moleculară, două științe noi, reprezintă o adevărată fereastră spre trecutul omenirii, așa cum de altfel susține, cu îndreptătire, prof. dr. Alexander Rodewald.

Paleo-antropologia, antropologia populațională și fizică, genetica umană și moleculară, citogenetica, genetica biochimică, imunogenetica, genetica populaționară, paleogenetica, biologia evoluționistă, se constituie toate într-o nouă și importantă sursă de evaluare științifică a trecutului uman de pe teritoriul vechii Dacii, actuala Românie. Concluzia cercetătorilor este clară: înaintașii noștri au fost și sunt străvechii daco-geți. Această concluzie nu are arbitrariul opiniei, ci este bazată pe rigorile de netăgăduit ale științei genetice.

Progresele din ultimii ani ai biologiei genetice au făcut posibilă analiza aprofundată și corectă a specimenelor umane care au trăit în vremuri devenite încețoșate în memoria noastră, aducând date importante despre acești strămoși îndepărtați, astfel încât mitul originii noastre latine nu se mai reflectă nici în realitatea genetică prezentă.

Cu toate că au avut loc și unele mutații provocate de migrațiile din Epoca Fierului sau ca urmare a venirii pe teritoriul nostru a unor popoare migratoare, elementele genetice dominante au rămas cele de origine daco-getică.

Densitatea genetică rară a invadatorilor în cadrul populației țării desigur că a dus la un semn de întrebare în rândul geneticienilor, probabil pentru că, așa cum ne sugerează Adina Mutar(http://www.enational.ro/romania-mea/istoria-nestiuta-a-getilor-si-genomul-european-35248.html/), probabil pentru că ei n-au luat în calcul două aspecte: că femeile fugeau în păduri din calea invadatorilor, iar cele violate își ucideau pruncii născuți din siluire.

Populația autohtonă europeană apartine haplogrupului I, descendenți din Cro Magnon, socotită ca aparținând Culturii Cucuteni-Tripolie.

În urmă cu câțiva ani, am avut și eu curiozitatea de a vedea cărui grup genetic îi aparțin; surpriza a fost una plăcută: patern I1b, matern T.

Dar lucrurile devin mult mai serioase fiindcă multe studii științifice de paleogenetică strică istorii elaborate fără susținere arheologică.

Acest lucru s-a întâmplat când cercetările genetice ale doamnei Georgeta Cardo­ -cercetător ­științific în biologie la Institutul Național de Cercetare „Victor Babeș­”- au investigat mormintele domnitorilor moldoveni de la Rădăuți. S-a demonstrat astfel, fără posibilitatea de contrazicere, că urmașii lui Bogdan I nu erau cumani, așa cum susțineau unii istorici din țara noastră, ci erau autohtoni.

Rezultatele preliminare privind genomul Europei au stârnit și continuă să stârnească vii controverse, pentru că ele contrazic, de multe ori, afirmatiile oficiale gresite privind originea popoarelor!

Conform geneticienilor Belledi, Richards, Owens și Malyarchuk, care și-au publicat studiile în 2000, 2002 si 2003, ADN-ul mitocondrial găsit la populatia românilor aromâni, a românilor din Maramures si Vrancea, face parte din haplogrupul care a fondat neoliticul în Europa.

Haplogrupurile din Carpati – I1, I2a, I2a2a-L69.2 sunt nativ-europene, pontice și balcanice, descendente din oamenii paleoliticului, a căror concentrație se regăsește astăzi și în Bosnia Hertegovina, Croatia, Serbia, Moldova, dar cea mai mare diversitate a haplotipului se găsește numai în România.

Așa cum am prezentat și în cărțile mele ”Noi nu suntem urmașii Romei” și ”Noi, dacii”( www.dacia.org), istoria adevărată de început a poporului român, istoria daco-geților, își trimite, prin timp, dovezile concludente reieșite din studii științifice care nu pot fi negate.

Pe lângă descoperirile arheologice uluitoare și revelatoare asupra originii noastre – cum sunt cele de la Tărtăria (cu prima scriere din istoria lumii) și Tăblițele de la Sinaia – biologia genetică moleculară aduce o contribuție însemnată la descoperirea identității unui popor, în comparație cu alte neamuri mai apropiate sau mai îndepărtate teritorial.

Tratatul distinșilor cercetători științifici și doctori în genetică Georgeta Cardoș și Alexander Rodewald este mai mult decât o pledoarie pentru adevăr, este adevărul însuși. În ultimii 20 – 25 de ani, tehnicile de excepție din laboratoare, analizele sofisticate, comparațiile edificatoare cu alte genomuri umane, toate metodele noi, inimaginabile acum 50 sau 100 de ani, fac posibile acum descifrări genetice din mumii umane cu o vechime de peste 35.000 de ani, cum sunt resturile umane din Peștera Cioclovina. Mai mult decât atât, în ultimii zece ani, paleogenetica moleculară este domeniul cu înregistrări de succese remarcabile care confirmă multe dintre ideile care, înainte, erau simple ipoteze.

În tratat sunt prezentate cercetările și concluziile de paleogenetică moleculară făcute la populații vechi din Epoca Bronzului și din Epoca Fierului și care au trăit pe teritoriul actual al României. De asemenea, sunt scoase în evidență relațiile surprinzătoare din punct de vedere genetic ale altor neamuri europene, în comparație cu neamul românesc.

Meritul fundamental al autorilor cărții este acela de a fi demonstrat științific structura genetică, originea, evoluția și răspândirea geografică a omului contemporan. De asemenea, dânșii au scos în evidență structura socială a populațiilor vechi și a celor actuale, combinațiile genetice ale diferitelor popoare de-a lungul timpului și importanța pe care aceste descoperiri o are în medicina legală, în analiza și diagnosticarea bolilor genetice, precum și în modul prin care pot fi tratate. Ca urmare, descoperirile genetice au semnificații de importanță vitală pentru viața oamenilor și, de asemenea, ele contribuie fundamental la cunoașterea și evaluarea originii unui neam de pe pământ.

Cartea ”Genomul uman” este un veritabil și demn de prețuit document, pentru că are știința ca structură și ca fundament. Ideile care se desprind din paginile cărții coincid cu ceea ce societatea pe care am onoarea să o conduc, ”Reînvierea Daciei” (”Dacia Revival”), afirmă răspicat de aproape două decenii: noi suntem urmașii daco-geților și nu ai romanilor, noi nu suntem urmașii Romei!

Adresez cele mai calde felicitări autorilor pentru uriașa și migăloasa pregătire științifică și tehnică, pentru munca asiduă de laborator, pentru observațiile pe care le-au prezentat într-o formă care să poată fi înțeleasă de un public mai larg, pentru sistematizarea materialelor, pentru fotografiile inspirate, pentru tabelele și schemele revelatoare dar, mai ales, pentru superba lor pasiune ca oameni de știință pentru care adevărul nu are nicio legătură cu politica și nici cu opinia altora.

Recomand călduros această carte tuturor românilor care vor să știe de unde se trag ca neam și care vor să afle adevărul pe calea științei genetice. Vor putea constata pe baze științifice că, într-adevăr,

Noi nu suntem urmașii Romei!

Dr.Napoleon Săvescu

Președintele Societății Internaționale

” Reînvierea Daciei”

Sursa foto www.uni-tuebingen.de

,

Cu ceva ani în urmă, prezentam și eu, ca și alți nebuni cu iubire de neam, unele cazuri legate de istoria acestui popor care, după din ce în ce mai multe surse – culmea – din afară, pare să fie albia de formare a popoarelor Europei.

Dacii nu mai vor să tacă – Războiul dacilor cu românii

Știu că vor sări în sus toți cei sătui de “propaganda comunistă” de “îndoctrinarea exagerată”, unii poate sinceri în scepticismul lor, alții însă pur și simplu ignoranți sau și mai grav, rău intenționați. Pe cei din urmă nu ai cum să îi convingi pentru că ei nu vor să fie convinși. Când însă astfel de specimene se află în fruntea țării sau a diferitelor ministere, organe și organisme ale statului cu atribuțiuni în păstrarea unității, suveranității și identității neamului, problema devine în mod clar de competența organelor care se ocupă acuma de copii din licee, ca cele mai mari amenințări la adresa securității statului.

Nu știu ce urmăresc structurile abilitate să se ocupe de securitatea independența acestui stat, dar știu cu ce nu se ocupă și ar trebui să se ocupe:

  1. Dacii nu mai vor să tacă – Războiul dacilor cu românii dosare ultrasecrete exclusiv zv Subiecte îngropateIstorie călcată în picioare, un articol scris tot de mine, scotea în evidență pentru a nu știu câta oară și tot inutil, imensele date istorice care se află sub Grădiștea, practic un alt oraș de mărimea Bucureștiului, oraș descoperit pe vremea lui Ceaușescu. S-au început cercetările au fost demarcate săpături, obiectivul a fost sub atenția istoricilor și specialiștilor militari. Cum însă serviciile secrete ale Rușilor erau direct interesate, informațiile au ajuns și unde nu trebuia. Dosarul cu planurile siturilor antice nedecopertate, gasite de echipa speciala de cercetatori, a fost multiplicat în patru exemplare, care au fost trimise la MLPAT, Institutul Pro Domus, Ministerul Culturii si UNESCO. Alexandru Mironov a inclus cetățile pe listele UNESCO. Urma să se inițieze o amplă campanie de săpături arheologice și să se realizeze un centru turistic exceptional. Programul a fost însă stopat, iar copii ale dosarului cu hârtile siturilor au ajuns la ruși, apoi mai recent după revoluție la căutători de comori și așa au fost înstrăinate celebrele brățări dacice despre care unii spun că ar avea proprietăți radionice. Lumea cu adevărat cultă este interesată de caz, BBC vine cu aparatură de ultim moment și scanează toată zona, pretinzând că vor să facă un film despre daci. Ce film au făcut, e mai puțin important, mai ales că au răsucit istoria cum au vrut ei ca să îi scoată pe daci rudimentari și sălbatici, uitând că celții cei cu care se laudă ei sunt veniți din această zonă, fiind urmași ai tracilor. Important este că nu au dorit să pună la dispoziția statului roman rezultatul cercetărilor spunând că o vor face după ce vor realize filmul. Ce ne poate spune domnul Maior despre acest subiect? Ce date au fost descoperite de britanici sub Sarmisegetuza, cum a fost posibil să se acorde unui stat străin dreptul să scaneze teritoriul românesc și să plece cu datele investigației?

  2. Dacii nu mai vor să tacă – Războiul dacilor cu românii dosare ultrasecrete exclusiv zv În august 2012, în timp ce se lucra la autostrada SibiuNădlac este descoperit un alt oraș subteran, aparținând culturii Turdaș oraș care se întindea pe o suprafață de 100 de hectare datând din 4500-5000 Î.Hr. Odată cu acest oraș a fost descoperită și o piatră care conținea o scriere asemănătoare celei de la Tărtăria, dar mai veche decât aceasta. În mod normal odată cu descoperirea acestor situri ar fi trebuit sistată automat lucrarea la această autostradă și declanșată cercetarea arheoligică, declararea zonei ca zonă de interes național, inclusă în patrimonial național, luate măsuri de pază și securizare a zonei, sau dacă lipsa fondurilor nu permitea, conservarea și paza zonei. Apoi era normal să se studieze variant întreruperii sau anulării construcției șoselei în zona respectivă, făcute cercetări suplimentare scanaraea zonei, așa cum au făcut englezii la Sarmisegetuza și crearea unui șantier arheologic pentru a proteja descoperirea. Ce face însă guvernul român? Domnul Șova, ministrul fără minister și fără obiectul muncii, prietenul de afaceri al premierului Ponta, declară că din toate autostrăzile pe care România le are în plan, cea mai urgentă este Sibiu Nădlac, care este prioritatea 1. Pentru această porțiune de autostradă, sau mai bine zis Sibiu – Orăștie se alocă în regim prioritar suma de 700 milioane lei. De ce această urgență? De ce această porțiune de autostradă din toată România, cine are interes să bage sub asfalt această descoperire arheologică unică? Ce interese servește domnul Șova și regimul pe care îl reprezintă, cine dorește îngroparea istoriei românilor? Domnul Maior, poate să scoată capul din dosarele elevilor de la liceul Bolintineanu sau din filmele cu profesoara Costică și să privească un pic descoperirile de pe autostradă, sau nu a fost încă informat ?

  3. Dacii nu mai vor să tacă – Războiul dacilor cu românii dosare ultrasecrete exclusiv zv În septembrie 2012, în localitatea Hândrești, comuna Oteleni, profesorul Mihai Vasilencu face o descoperire pe care media se grăbește să o califice descoperirea anului. Între piesele descoperite se găseau și unele care aveau gravate unele semne ce au fost imediat etichetate ca asemănătoare cu scrierea tăblițeor de la Tărtăria.  Este imatur nu numai prematur să se facă astfel de aprecieri mai ales la câteva zile de la descoperire, mai este mult drum de parcurs până vom afla ce epocă reprezintă piesele descoperite, dar nimic nu este exclus. Să sperăm doar că specialiștii nu vor proceda cum s-a procedat cu tăblițele de la Sinaia sau cuiele dacice și cu cine știe câte alte artefacte. Dincolo de toate acestea trebuie mentionat ca, la inceputul anului 2012, Vasilencu a mai facut o descoperire de senzatie. Atunci, gasirea unei serii de vestigii, vechi de peste 5.000 de ani, arata ca in zona Handresti – Oteleni exista dovezi ale civilizatiei umane ce ajung pana in Epoca Bronzului (4.500 – 5000 de ani i.Hr. – n.r.)

  4. Dacii nu mai vor să tacă – Războiul dacilor cu românii dosare ultrasecrete exclusiv zv Plăcutele din plumb de la Sinaia sunt niște piese ce se găseau în subsolul Muzeului Național de Antichități (actual Institutul de Arheologie) încă de la inființarea acestuia, “mai multe sute de astfel de plăci”, după unele surse. Se spune că ar fi fost turnate în ultimul sfert de veac XIX (1873-după anumite surse) din ordinul regelui Carol I, după originalele de aur, descoperite într-un tezaur în Poiana Văcăriei, unde urma să se sape fundația Castelului Peleș. Despre acestea au stiut o multime de istorici, pornind de la Grigore Tocilescu, Ion Nestor, Vasile Pârvan și până la Alexandru Suceveanu și Alexandru Vulpe. Ce s-a intamplat cu tezaurul descoperit nu prea se pomenește, probabil regele Carol I avea nevoie de bani și le-a vandut sau le-a topit. Așa a si dispărut dovada autenticității acestui izvor istoric deosebit.Conform opiniilor doamnei Aurora Pețan, specialist în lingvistică, fost cercetător principal în cadrul Academiei Române, timp de un secol, nimeni nu a scris un rând despre existența acestor inscripții, nimeni nu le-a cercetat. Singura contribuție o constituie cartea dlui ing. Dan Romalo, apărută în anul 2003 și reeditată în 2005 la editura Alcor. Dl Romalo este “părintele” acestui subiect: lui i se datorează scoaterea la lumină a pieselor, salvarea, prin fotografiere, a multora dintre plăcile dispărute astăzi, precum și prima transcriere, analiză și propunere de decriptare metodică a lor.Doamna Aurora Pețan, care, sesizând importanța acestor artefacte și mai ales a mesajului pe care îl transmit peste generații, și-a canalizat energia în scopul studierii și mediatizării lor, atrăgându-și adversitatea celor care se luptă să țină adevărul ascuns cât mai adânc și fiind nevoită în final să demisioneze și să renunțe la carieră. Totuși, deși în țară subiectul a reușit să fie deocamdată înăbușit, a trezit atenția străinilor, care se interesează de el, inclusiv prin intermediul serviciilorde informații. Adrian Bucurescu, autor al cărții „Tainele tăblițelor de la Sinaia”, în care a încercat o traducere a acestora, afirmă: „Tăblițele de la Sinaia sunt de o importanță covârșitoare pentru istoria și cultura noastră, fiind prima oară când aflăm ce spun Dacii despre ei înșiși și despre dușmanii lor cei mai crunți, Romanii. Importanța lor constă nu numai în informațiile istorice deosebit de valoroase ci și în frumusețea artistică, de multe ori la treapta de capodopere, literare și plastice. În momentul de față nu există nici un program oficial de studiere, sau cel puțin deprotejare a pieselor, care sunt, în continuare, neinventariate și prost păstrate. Lipsa deinteres a oamenilor de știință, fie ei lingviști ori istorici, și a instituțiilor în grija cărora ar trebui să se afle studierera acestei arhive, este dublată de entuziasmul unor”traducători” fanteziști, lipsiți de o minimă pregătire în domeniu, care discreditează în mod regretabil subiectul. Chiar dacă buna credință a acestora nu trebuie pusă la îndoială, rezultatele lor intoxică opinia publică, compromit subiectul și îi îndepărtează și mai mult pe specialiști. Ce face domnul Maior, dacă tot e interesat de carte de educația românilor ca problemă de interes național strategic, de ce nu se aplecă și asupra acestor scrieri pe care iată unii se grăbesc să le piardă, alții să le distrugă, unii să le bagatelizeze, alții să le “traducă” aiurea.

  5. Dacii nu mai vor să tacă – Războiul dacilor cu românii dosare ultrasecrete exclusiv zv Insula Șerpilor. Un subiect care a făcut obiectul unor dispute diplomatice aprige între România și fosta Uniune Sovietică, apoi Ucraina. Trecând peste faptul că a reprezentat un teritoriu românesc luat cu japca de prietenii de la răsărit, Insula, chiar și așa nelocuită are și alte puncte care o fac dorită. Pe lângă poziția strategică în Marea Neagră, pe lângă faptul că se află în platforma de exploatare a gazelor și petrolului din Marea Neagră, mai sunt și alte interese care țin de .. istorie, cultură, care face în ultimul timp obiectul interesului șefului SRI. Pe Insula Șerpilor (pe care fostul președinte al României, Emil Constantinescu, a „dăruit-o” complet nejustificat Ucrainei) se mai găseau încă, în secolul XIX, ruinele unui imens templu antic, despre care N. Densușianu ne spune că era închinat lui Apollo. În secolul XIX, acest templu a fost practic „demontat” și transportat la Moscova, unde a dispărut cu desăvârșire. Se vorbește că și acolo s-ar fi aflat un centru energetic al culturii trace. Iată deci o altă problemă de culțură care l-ar putea interesa pe domnul Maior, dacă cele legate de teritoriu, zăcăminte energetice, puncte strategice nu îl interesează.

  6. Dacii nu mai vor să tacă – Războiul dacilor cu românii dosare ultrasecrete exclusiv zv Cel mai nou subiect, despre care am mai vorbit, dar nu este deloc cel mai lipsit de importanță, este cel legat de munții Bucegi. Lumea își mai amintește celebrul caz al elicopterului israelian prăbușit în Bucegi undea în zona numită Colții Țapului. Am scris în articolul “Până unde merge „amabilitatea” guvernelor?” dspre implicațiile sau îmbârligăturile subiectului Bucegi, despre interesul israelienilor pentru Bucegi, Varful Omu, Babele și zona cunoscută din antichitate drept “ centrul sacru “ al lui Zalmoxe. Poate mulți vor spune că e o prostie, dar dacă e așa de ce se intersează cu atâta sârg evreii de el și de ce au reușit să primească de la statul roman dreptul de “exploatare turistică “ a zonei, exact acolo unde de veacuri, românii spun că se întâmplă ceva ciudat? Nu poate fi o simplă coincidență acest interes al străinilor față de zonele “caudate” ale României, cum nu poate și de loc doar “ignoranță” sau lipsă de informare, atitudinea autorităților române care se fac că nu văd, nu aud, nu știu, nu îi interesează, nu vor să protejeze aceste comori ale culturii, istoriei, care sunt dorite, studiate, cercetate, exploatate, de alții. Dacă este atât de intereasat de cultură și educație, de ce nu se implică domnul Maior și în acest caz?

Cum se poate interpreta acordul Ministerului Apărării Naționale dat unor organizații străine de a cerceta arhiva MApN ? Cum poate fi interpretată indiferența autorităților române față de toate aceste cazuri și multe altele, indiferență care duce la dispariția, distrugerea, scoaterea României din istoria Europei care – alții o spun, nu eu – se pare că își trage seva de aici din fosta Tracie, din Dacia preistorică. În loc să intercepteze mailurile și chaturile incomozilor, SRI ar trebui să se ocupe de problemele supraviețuirii acestui stat hăituit în ultimul timp mai mult de proprii cetățeni decât de străini. Se pare că românii, nu romanii sunt adevărații și cei mai periculoși dușmani ai Dacilor, adevăratele războaie de distrugere a Daciei nu s-au dat acum 2000 de ani, se duc în zilele noastre, nu Romanii ci Românii vor duce la dispariția regatului dac. Mai este cineva în Dacia care să nu vrea să își omoare străbunii ?

Ne mai miră că în timpul acesta românii, sau mai bine spus urmașii vechilor daci plecați “la muncă” pe alte pământuri acum mii de ani, care trăiesc pe alte meleaguri, în Serbia, Bulgaria, Cehoslovacia, Franța, Elveția, Spania, Germania, sunt tratați cu indiferență de guvernul României? Păi să fiți voi sănatoși frați daci, în voi ne e speranța, voi ați reușit să vă păstrați limba și obiceiurile mii de ani, nu v-a exterminat nimeni, nu v-a trădat nimeni, nu v-a urât nimeni, nu v-a călcat nimeni în picioare, nu v-a impus nimeni pe cine să aveți președinte, nu v-a mințit nimeni, nu v-a înșelat nimeni. Ce se întâmplă cu noi acuma, voi nu ați pățit în 4000 de ani, voi ați fost lăsați să vă duceți traiul așa cum ați vrut și ați supraviețuit Noi, Dacii de aici din Dacia suntem decimați cu Codex Alimentarius, cu Chevron, cu Gold Corporation, cu închiderea spitalelor, cu reducerea salariilor și  pensiilor,cu impozitări succesive, cu taxe pe respirat,  cu închiderea și falimentarea intreprinderilor prin “privatizare”, cu lipsa medicamentelor din farmacii, cu servicii secrete și procurori dând buzna în biserici și în licee după marii șpăgari ai țării, cu cu nesimțirea și indiferența guvernanților. Rămâneți acolo, în voi ne e salvarea.

Sursa: ziuaveche.ro

,

Se caută un cui. Valoare estimata – 1 milion EURO…
În 1995, în Republica Moldova a fost adus un cui miraculos, un cui dacic care avea peste 2000 de ani vechime, un cui care nu ruginea…
Cuiul a fost găsit de către fizicianul și scriitorul Andrei Vartic, în sanctuarul dacic de la Racos (România).
“Cuiul dacic” a fost studiat de către specialiști din domeniul metalurgiei din orașele Bălți, Leningrad și Moscova. S-a realizat și o spectogramă. Conform analizelor cuiul era constituit din alfa-fier pur în proporție de 99,9 %.
Savanții au conchis că un fier de o asemenea calitate putea fi produs (acum 2000 de ani !) numai în condiții speciale de laborator sau în cosmos!
Valoarea minimă a cuiului a fost estimată la 1.000.000 EURO.
Andrei Vartic a decedat în 2009… Știe cineva unde se află cuiul găsit de el?
Autor: Dr. Veaceslav Stavila, Chisinau
Cum a inceput povestea acestui cui Dacic (cui al lui Pepelea, spun eu) ?
Andrei a luat cuiul si l-a supus analizelor la Institutul de Metalurgie de la Balti (R.Moldova) unde, minune, X-Ray-ul arata ca, acel cui dateaza de peste 2000 de ani !
Acel cui Dacic care nu vrea sa rugineasca, avea in componenta lui nici mai mult nici mai putin decit alfa-fier pur de 99,97%; nici urma de impuritati, adica de compusi ai carbonului ce ramin de la prelucrare.
O “minune antica”,despre care va atrag atentia ca se poate obtine numai in conditii speciale de laborator sau in cosmos!
Pina la ora actuala sint cunoscute in lume numai doua exemple de astfel de fier antic: stilpul de fier de la Delhi si un disc din Mongolia, datat din secolul IX, cercetat atat in laboratoarele de la NASA cit si la Universitatea Harvard. Specialistii spun ca procesul modelarii unui obiect din fier pur este mult mai complicat chiar decit obtinerea lui, data fiind posibilitatea introducerii in el a unor impuritati.
Discul din Mongolia putea fi modelat doar in cosmos, sustin specialistii de la NASA, iar cercetatorii de la Chisinau aveau aceasi parere despre Cuiul Dacic.
Andrei Vartic, pragmatic, mai neincrezator, a fugit cu Cuiul la Leningrad, la Institutul Metalurgic caci, fier a pur, o fi el dar poate ca suprafata lui sa fi fost vopsita cu vre-o vopsea speciala “dacica”, ca sa nu rugineasca.
La Leningrad cercetatorii au mai descoperit o minune, despre care va voi vorbi mai tirziu. Vrind sa verifice odata in plus, Andrei ia “Cuiul lui Pepelea” si fuge la Moscova.
Si de asta data rezultatul a fost acelasi: Cuiul Dacic care nu vroia sa rugineasca de peste 2000 de ani,era format din alfa-fier pur in proportie de 99,97% si era acoperit, nu cu vopsea ci cu 3 straturi moleculare, perpendiculare, care-l protejau impecabil, pastrindu-i puritatea, aceste trei straturi fiind, tineti-va respiratia va rog:
1. suprafata – Magnetita “Fe3O4″
2. oxid de fier “FeO”
3. alumo-silicati.
Prin cercetarile efectuate de profesorul Kiosse si doctor Galina Volodin, utilizind metode de iradiere ci X-Ray aplicate la pelicule subtiri de semiconductori (asa numitele unghiuri mici) s-au putut observa peliculele protectoare despre care am vorbit mai sus.
Profesorul Daria Grabco a studiat la microscop microstructura deosebita a fierului dacic si a mai observat ca acest fier are doua straturi de “domene”, unul central si unul de suprafata. Domenele, si aici este “ciudatenia”, sint orientate perpendicular unul pe altul asta insemnind ca, mai intii s-a solidificat (in cimpul magnetic al Pamintului) stratul interior, apoi, peste el s-a aplicat in stare lichida un alt strat, care s-a solidificat si el, dar … in alta pozitie fata de cimpul magnetic al Pamintului!!!
Ei bine ,doamnelor,domnisoarelor si domnilor , asta se intimpla acum peste 2000 de ani, intr-o tara salbatica, populata de tarani daci,” primitivi si salbatici”. Cuceriti mai tirziu de romani (numai 14% din teritoriul Daciei) care au sosit cu o “mica” armata de 150,000 de legionari si carora le-au trebuit mai mult de 6 ani sa cucereasca ce … citiva kilometri din Spatiul Dacic.
Oare s-a intrebat cineva cum a putut rezista in fata Romei, o simpla civilizatie taraneasca? De ce se temeau romanii de daci? De ce Caesar si Burebista au murit in acelasi timp?
De ce, de la moartea lui Caesar (care dorise sa porneasca razboiul impotriva dacilor) si pina la cucerirea a numai 14% din Dacia, de catre Traian, au mai trebuit sa treaca 150 de ani?
De ce in toti acesti 150 de ani romanii si dacii nu s-au avintat in conflicte directe? De ce nici o armata romana nu pleca la razboi fara sa aibe cel putin un Doctor Dac cu ea? Ce or fi avut de impartit ei dacii si romanii ca acestia din urma, dupa cucerirea unei bucati asa de neinsemnate din teritoriul Daciei, sa declare cea mai lunga sarbatoare cunoscuta pina in zilele noastre, o sarbatoare de nici mai mult nici mai putin de 123 de zile, in care poporul roman putea sa manince si sa bea gratuit pe socoteala statului … 123 de zile?
Ce or fi sarbatorit de fapt romanii? Astfel se demonstreaza ca ei Dacii au lasat documente mult mai rezistente in fata macinarii timpului decit cele ale anticilor Greci sau Romani, dar in alt limbaj decit in cel scris-vorbit. Limbile sint si ele supuse distrugerii, alfabetele la fel.
Dacii ne-au lasat mostre de “civilizatie” extraordinara dintre care amintim de:
– Betoane perfecte nedistruse de timp, apa si intemperii de peste 2000 de ani
– Metalurgie mai avansata decit ceea din zilele noastre – cuie care nu ruginesc de 2000 de ani, calupuri de fier de 40 kg, cind romanii nu puteau sa topeasca in cuptoarele lor bucati mai mari de 25kg.
– Modelele Matematice de la Gradistea Muscelului si desigur cele Topografice, prin asezarea “asa ziselor cetati” din Muntii Sureanului, Cindrelului, Persanilor (Racos) intr-o ordine perfect geometrica de invidiat chiar si azi.
Se pare ca nimanui, sau unui numar forte redus de oamenii de stiinta romani ,nu le pasa de acesti daci, iar Andrei Vartic in loc sa gaseasca nu intelegere ci dorinta arzatoare din partea compatriotilor romani, sa nu fi fost nevoit sa se duca in Rusia cu acel “Cui al lui Pepelea”, spre a-i cerceta misterele.
De ce nu s-a oferit Institutul de Metalurgie din Romania sa faca studii, daca nu din sentiment patriotic, macar interes stiintific? Pe Andrei Vartic l-a chemat si presedintele de atunci, Ion Iliescu, pentru o intrevedere de 15 minute, care a durat o ora si jumatate, urmata de promisiuni – dar guvernul s-a schimbat!
Istoria poporului nostru Carpato-Dunarean nu a fost scrisa inca, iar Sarmisegetuza este inca un mister acoperit de paminturi care poate ca o protejaza.
Unii spun ca numele ei vine de la Sarmis e (si) Getuza, altii mai initiati in tainele Vedice il citesc Sarmi Seget Usa, adica “Eu ma grabesc sa curg” (in sanscrita). Din nefericire azi pling si caprele din Muntii Orastiei de mizeria ce domneste in “Zona Sacra” a Sarmi-Segetusei. Excavatii cu buldozere,jefuitori de relicve, nepasare, chiar reavointa, iau locul a ceea ce ar fi trebuit sa fie declarata rezervatie a cetatilor dacice din Muntii Sureanului.
Ce nume ciudat si acest Sureanului, ce o fi insemnind domnilor arheologi, istorici, lingvisti?
Il citez din nou pe prietenul meu Andrei Vartic, care spunea ca „Lipsa idolilor in asezarile dacilor din Muntii Suryanului (Surya, zeul soarelui la indienii arhaici, urmasi ai arienilor Carpato Danubieni, spun eu) ne duce cu gindul la Marele creator Divin, al poporului dac, Daksha, zapacit si el de Creatia sa, aflata in contiuna, ireversibila si cuantificata descoperire a Drumului Frumos, s-a indragostit de ea. De aceea el daco-romanul cind spune „buna ziua” de fapt spune „Bun e Dyaus”. El Dyaus Pitar (pitar – cel ce aduce pita – in sanscrita) a fost primul mare zeu al arienilor (indo-europeni cum se mai spune). De la el se trage Zeus, Saturn, si intorcindu-ne la cea mai veche, poate, poveste a genezei cind Zeului Suprem i-a placut Pamintul a dat nastere prin respiratia sa celor 7 zei ai genezei lumii, avindu-l conducator pe Marele Zeu Dak-Sha. Acesta dupa ce s-a uitat peste tot pe pamint a gasit un loc unde ape albastre tisneau din munti impaduriti, dealuri blinde ii inconjurau, acoperite de covoare verzi de iarba, unde clima era blinda si … in timpul noptii a populat acest spatiu sacru cu primii 10,000 de fii, fii lui iubiti Dacii „the chosen people”.
„Bun e Dyaus” domnilor daco-romani, trezitiva si va redescoperiti trecutul pina nu vi-l fura or distruge altii, daca nu o veti face voi insisi.
(Dr. Napoleon Savescu)
,

   Adevăruri dureroase….

Printre-atâtea zile negre

Printre nori și grele ploi

Arde-o sfântă lumânare

Lin în sufletul din noi.

Dar, încet, încet se stinge

Sub povara ce-o avem,

Am ajuns să nu cunoaștem

Cine-am fost, cine suntem.

Nu știm cine-au fost strămoșii,

Nu știm că din daci venim

Că români am fost cu toții

Și așa dorim să fim.

Ani de zile ne-au mințit

Cu dovezi și aberații

Că suntem două popoare,

Două țări și două nații.

Ne-au spus că suntem moldavi,

Să nu vrem în România,

Ne-au spus că voi ne urâți

Și că mama ni-e Rusia.

Am trăit mulți ani de-a rândul,

N-am știut că v-au durut

Și pe voi clipele grele

Chiar atunci când ne-ați pierdut.

Astăzi căutăm răspunsuri,

 Îngeri ne-au șoptit în vis

Că suntem români și punctum

Și mereu de neînvins!

         (Maria Pruteanu)

,

 

 

„Geții, care se cred nemuritori”

 

      Geții care se cred nemuritori, cei mai viteji și mai drepți dintre traci, neamul cel mai numeros din lume după acel al inzilor… Astfel sună – în istoriile lui Herodot – prima mențiune amănunțită ce se face despre geto-daci, cei aflați sub stratul roman al etnicității noastre        și pe care conștiința românească i-a recunoscut și revendicat dintotdeauna drept începători și întemeietori ai istoriei naționale.

      Geții care își spun nemuritori, repetă Herodot, insistând asupra credinței dacilor în nemurirea sufletului, credință ce va fi însemnat, la vremea aceea, o mare îndrăzneală a spiritului aplecat asupră-și, construcție sublimă a gândului izvoditor de faptă, căci această ipoteză dacii nu au formulat-o doar, ci au și practicat-o, cu toții, sub semnul ei desfășurându-și, plini de glorie, Istoria. O istorie ale cărei începuturi urcă în timp până dincolo de epoca războiului Troiei, așezare întemeiată ea însăși, se pare, de către un trac.

      Cu gândul la această credință a strămoșilor noștri am adunat o parte din textele care ni s-au părut semnificative pentru prestigiul aparte în antichitate al traco-geților, dar mai ales pentru originalitatea culturii și istoriei acestora. De la Herodot și Strabon la Tacit și Suetoniu, de la Platon și Menandru la Ovidiu și Horațiu, iar de la aceștia la o mulțime de autori mai mult sau mai puțin necunoscuți, antichitatea greco-romană a comentat fenomenul geto-dacic cu un interes mereu viu și, credem, special.

      Generozitatea „României literare” având limite (tipografice), multe texte importante rămân aici nepomenite. Ele pot fi însă cu folos găsite, împreună cu tot aparatul critic, în cele două volume de Fontes historiae daco-romanae, Editura Academiei, 1964 și 1970, din care am operat și noi selecția prezentă. Ne-am îngăduit unele comentarii atunci când am crezut că ele permit sugestia ori dovada continuității în spirit a celor ce de două mii de ani și mai bine locuim aceste ținuturi ale lumii. Iar această continuitate, ce se proiectează prin noi, cei de azi, în zarea nesfârșită a istoriei viitoare, stă tot sub semnul nemuririi, nu a fiecăruia, ci a tuturor, nemurirea a ceea ce ne dă identitate ca popor cu un suflet propriu, aparte, distinct, acesta nemuritor!

      În căutarea acestei continuități, începutul a fost făcut de cel deopotrivă savant și vizionar de geniu care a fost Vasile Pârvan. Pilda sa nu trebuie uitată, pentru a păstra rigoarea temeiului științific chiar și atunci când ne trezim visând în marginea textului străvechi.

      Literatura noastră, atât de legată de istoria națională încă de la origini, când primii scriitori erau mai întâi istoriografi – cronicarii, n-a epuizat izvorul nesecat de inspirație pe care îl reprezintă istoria, trecutul de gândire și faptă al înaintașilor noștri.

      Celebrarea acestui trecut e mai mult decât o datorie. Este una din rațiunile de a exista ale culturii, ale literaturii române.

                                                        

                                                                                                   Ion Coja

 

 

 

 

 

„ÎNCEPÂND de la Herodot, care numește pe geți „cei mai viteji și mai cinstiți dintre traci”, literatura antică ne-a păstrat un șir întreg de mărturii foarte onorabile despre acest popor. Înainte de toate, credința lor în nemurirea sufletelor, care îi desparte de toți ceilalți traci și de greci. Apoi, o orânduire și o cumințenie a vieții lor sociale și politice, care se manifestă într-un chip surprinzător în mai toate împrejurările grele ale istoriei lor. Astfel, împotriva tuturor aparențelor, ei se arată ca un popor sedentar și liniștit, care nu cere decât să fie lăsat în pace […]. Nu vom mai repeta aici însemnătatea în viața acestui popor a marei preoții a Zeului Zamolxis, de un așa accentuat caracter moral și patriotic, nici rolul pe care se arată a-l fi avut ordinul călugăresc getic al „Întemeietorilor”. Spiritul de disciplină manifestat de acest popor, fie sub Dromichaites, fie sub Oroles, fie sub Scorilo, fie mai ales sub Burebista, când i se cere să distrugă toate vițele, ceea ce era și o mare pagubă materială, în sfârșit vitejia tenace și solidar disciplinată din răsboaiele lui Decebal cu romanii, îi ridică mai presus de toți ceilalți barbari, fie ei traci din sud, germani din nord, ori celți din vest. Cu dreptate istoricii antici și moderni și-au arătat mirarea și admirația pentru apariția acestui popor așa de deosebit în mijlocul celorlalți barbari. Romanii, biruitorii dacilor, au fost în această privință de un perfect cavalerism, recunoscând atât pe Coloana lui Traian, cât și altfel, toate calitățile, nu numai de eroism sălbatec, dar și de respectabilă civilizație ale geto-dacilor.

                                                                               Vasile Pârvan (Getica)

IORDANES (sec. Vl)

GEȚII n-au fost deci lipsiți de oameni care să-i învețe filosofie. De aceea geții au fost totdeauna superiori asupra tuturor barbarilor și aproape egali cu grecii, după cum relatează Dio, care a compus analele lor în limba greacă. El spune că acei dintre ei care erau de neam s-au numit la început Tarabostes, iar apoi Pilleati: dintre dînșii se alegeau și regii, și preoții.

CLEMENS  din Alexandria (sec. II-III)

Geții, un neam barbar care a gustat și el din filosofie, aleg în fiecare an un sol semizeului Zamolxis. Zamolxis a fost unul dintre apropiații lui Pitagora. Așadar este înjunghiat cel socotit cel mai vrednic dintre cei ce se îndeletnicesc cu filosofía (s.n.). Cei care nu sunt aleși se mâhnesc amarnic, spunând „că au fost lipsiți de un prilej fericit “.

*

FILOSOFIA nu e numai speculativă și intelectuală. Ea se și practică, tocmai pentru că de ea nu se îndeletnicesc unii, ci toți. Filosofía la geți, câtă a fost, era „folclorică”. Altminteri, dacă ar fi practicată numai de o elită, ea nu ar ajunge la sacrificiul vieții. Pentru că la acest gest erau gata oricând geții și pentru că acest gest rezultă dintr-o credință filosofică, deducem caracterul folcloric al acestei filosofii,

HERODOT (sec. V î.e.n.)

Iată cum se cred nemuritori geții: ei cred că nu mor și că acel care dispare din lumea noastră se duce la zeul Zamolxis. Unii din ei îi mai spun și Gebeleizis. Tot la al cincilea an ei trimit la Zamolxis un sol tras la sorți, cu poruncă să-i facă cunoscute lucrurile de care de fiecare dată au nevoie. Iată cum îl trimit pe sol. Unii din ei primesc poruncă să țină trei sulițe (cu vârful în sus), iar alții, apucând de mâini si de picioare pe cel ce urmează să fie trimis la Zamolxis și ridicându-l în sus, îl azvârle în sulițe. Dacă – străpuns de sulițe – acesta moare, geții socot că zeul le este binevoitor. Iar dacă nu moare, aduc învinuiri solului, zicând că e un om ticălos și, după învinuirile aduse, trimit un altul, căruia îi dau însărcinări încă fiind in viață. Aceiași traci, când tună și fulgeră, trag cu săgețile în sus, spre cer, și amenință divinitatea {care provoacă aceste fenomene) deoarece ei cred că nu există un alt zeu in afară de al lor (s.n.).

*

MOARTEA ca o răsplată, de care nu este demn un ticălos!  Despre cineva a cărui agonie se prelungește, am auzit-o pe mama spunând că „nu poate să moară, are prea multe păcate” sau „cine știe ce păcate o fi având “ ori „s-a îndurat Dumnezeu și a luat-o”.

Pasaj mult discutat în legătură cu monoteismul geților: „ei cred că nu există un alt zeu în afară de al lor”…

SOLINUS (sec. III)

Acum e locul să ne îndreptăm spre Tracia și să întoarcem pânzele spre cele mai destoinice neamuri ale Europei. Cei care doresc să-i cerceteze cu grijă vor afla cu ușurință că barbarii traci au dispreț pentru viața dintr-un fel de exercițiu natural al înțelepciunii. Toți sunt gata pentru moartea de bună voie, deoarece unii dintre ei socotesc că sufletele morților se întorc, iar alții că ele nu mor, ci devin mai fericite.

*

CREDINȚA în nemurirea sufletului nu poate veni decât din adânca cercetare a acestuia (vezi, in acest sens, mai jos, textul lui Platon). Tocmai în asta constă superioritatea Viitoriei Lipan, a culturii „rurale”.

PLATON (sec. IV î.e.n.)

Tot așa stau lucrurile, Carmide, și cu acest descântec. Eu (Socrate) l-am învățat acolo în oaste, de la un medic trac unul din ucenicii lui Zamolxis, despre care se zice că îi fac pe oameni nemuritori. Spunea tracul acesta că (medicii) greci aveați dreptate sa cuvinteze așa cum v-am arătat adineauri. Dar Zamolxis, adăuga el, regele nostru, care este un zeu, ne spune că după cum nu trebuie să încercăm a îngriji ochii fără să ținem seama de cap, nici capul nu poate fi îngrijit neținându-se seama de corp, tot astfel trebuie să-i dăm îngrijire trupului dimpreună cu sufletul și iată pentru ce medicii greci nu se pricep la cele mai multe boli: (anume) pentru că ei nu cunosc întregul pe care-l au de îngrijit. Dacă acest întreg este bolnav, partea nu poate fi sănătoasă. Căci, zicea el, toate lucrurile bune și rele pentru corp și pentru om în întregul său – vin de la suflet și de acolo curg (ca dintr-un izvor), ca de la cap la ochi; trebuie deci – mai ales și în primul rând – să tămăduim izvorul răului, ca să se poată bucura de sănătate capul și tot restul trupului. Prietene, zicea el, sufletul se vindecă cu descântece. Aceste descântece sunt vorbele frumoase care fac să se nască în suflete înțelepciunea.

 

*

TOCMAI de aceea, suferința sufletească poate fi fatală trupului și se poate muri „de inimă rea”. Acest fel de moarte se întâlnește foarte des la noi, la români, fiind o explicație frecventă în popor. În câte limbi mai există acest diagnostic?

ARIAN (sec. II)

În ținutul acestor celți se află și izvoarele lui. Cei mai îndepărtați dintre aceștia sunt cvazii și marcomanii. După aceea o ramură a sarmaților și iazigii, apoi geții care cred în nemurire. Urmează majoritatea sarmaților și sciții până la vărsare (a Istrului).

*

ESTE semnificativ că ajungând la geți, Arian se abate de la seaca înșiruire a numelor de popoare prin ale căror ținuturi curge Dunărea, spre a semnala faptul pentru care antichitatea i-a celebrat pe strămoșii noștri, deosebindu-i de toate celelalte neamuri: credința în nemurire.

Credința în nemurire este esență de umanism. Ea derivă din (sau justifică) ideea atât de omenească a omului centru al universului. Conștiința faptului că omul e ceva aparte, deosebit de restul naturii se reazemă, se confirmă în credința nemuririi. Nepieritor este sufletul – adică tocmai ceea ce are numai omul. Excepțional în ordinea naturală, omul nu poate să aparțină în întregime acesteia. Și, singurul, va face excepție de la legea inexorabilă a morții.

Nietzsche (și alții) au explicat apariția acestei idei ca pe o simplă consecință a visului în care cei morți continuă să apară, să trăiască. De aici distincția trup – suflet și credința în nemurirea sufletului. Ceea ce însă trebuie explicat nu este apariția, cât menținerea acestei credințe, care nu putea să reziste doar pe dovezile efemere ale visului (dacă e să acceptăm explicația filosofului german). Ideea nemuririi sufletului mai apare in antichitate, în alte forme, dar la geți ea devine principiu ordonator ai vieții. Din idee devine credință, sentiment, factor dinamic, prevestind creștinismul.

Omul este singura ființă care știe că va muri. Conștiința acută a acestui lucru duce la încercarea de a rezista, înfrunta și depăși moartea. Și astfel începe istoria.

Conștiința morții și, mai apoi, credința în nemurire instituie prestigiul, cultul morților și, implicit, un ritual de înmormîntare tot mai complex. În comuna primitivă nu se practica înmormântarea rituală, nu exista cultul morților. Dovadă – lipsa (sau apariția relativ târzie) a cimitirelor, a mormintelor. Acestea apar odată cu zorii istoriei, întrucâtva premergîndu-i chiar, așa cum e firesc să se întâmple într-o relație cauză – efect

Credința în nemurire duce la cultul morților, iar acesta este o formă – poate cea mai veche, dar mereu prezentă, și azi – a sentimentului istoriei. Cultul morților, al amintirii și pomenirii acestora, îl au mai ales popoarele cu o veche istorie. „Voi ce-aveți îngropat aici ?“ – întrebare capitală. Acest cult și credința în nemurire te fac solidar cu cei dinaintea ta și cu cei care îți vor urma. Nu întâmplător începuturile culturii scrise românești stau în niște pomelnice.

Nu este o (sau numai o) solidaritate cu un trecut abstract, impersonal, ci cu trecutul trăit de cei ce-au murit sub ochii tăi și de cei ce-au murit sub ochii acestora ș.a.m.d., știuți numai din poveștile bătrânilor, și ele păstrate cu sfințenie de cult.

Împăratul IULIAN (sec. IV)

Eu (Traian), Jupiter și zeilor, după ce am luat conducerea imperiului amorțit și descompus din cauza tiraniei care dăinuise mult la noi în țară, și din cauza silniciei geților, singur am cutezat să merg împotriva neamurilor care locuiesc dincolo de Istru și am nimicit neamul geților, care au fost mai războinici decât oricare dintre oamenii ce au trăit cândva – și aceasta nu numai datorită tăriei trupului lor, dar și pentru că îi convinsese să fie astfel (s.n.) slăvitul lor Zamolxis. Crezând că nu mor, dar că își schimbă locuința, ei sunt mai porniți pe lupte, decât ar fi înclinați să întreprindă o călătorie.

*

UNII exegeți consideră că Traian, în această scriere satirică, e pus de autor să se laude, exagerând războinicia dacilor. Dar ceea ce cu siguranță aparține în acest text nu personajului literar, imaginat, ci eroului istoriei, real, este legătura pe care o face între credința în nemurire a dacilor și ardoarea cu care aceștia și-au apărat patria.

Cât privește pretinsa lăudăroșenie imaginată de autorul scrierii, e de amintit că Traian avea uneori obiceiul să-și lege cuvintele prin jurământ: așa să văd eu supusă Dacia în rândurile provinciilor! (AMMIANUS MARCELLINUS). De unde se poate vedea că Traian într-adevăr s-a fălit totdeauna cu fapta sa cea mai de seamă.

DIONISIU (Periegetul) (sec. II)

 – țara imensă a dacilor.

HORAȚIU (sec. I i.e.n.}

…geții cei aspri cărora pământul nehotărnicit le dă roade și cereale libere. Nu le place să cultive același ogor mai mult de un an, iar după ce au îndeplinit toate muncile, alții care le urmează în aceleași condiții, le iau locul. Acolo femeia nu se face vinovată față de copiii vitregi, ci poartă de grijă celor lipsiți de mamă, iar soția cu zestre nu ajunge stăpâna bărbatului și nici nu se încrede într-un amant chipeș. Zestrea cea mai de seamă este cinstea părinților și virtutea femeii pentru care legămîntul căsătoriei rămâne  trainic; ea se teme de alt bărbat. Păcatul este un sacrilegiu pe care îl plătește cu moartea.

*

VERSURILE horațiene s-ar putea să aibă o valoare strict documentară minimă. Pentru femeile geților poetul închipuie un portret inspirat, desigur, de suratele lor romane – prin răsturnarea defectelor în calități. Dar ceea ce cu siguranță n-a mai inventat poetul: legendara țară a geților, unde, localizată, devenea credibilă pană și existența femeii ideale. Apelul la aceasta țară spre a obține girul verosimilității dovedește încă o dată aura legendară care împodobea numele Traciei și, mai ales, al Daciei, în conștiința antichității, la Roma în mod deosebit.

EUSEBIUS din Caesarea (sec. III-IV)

…cum se întâmplă și cu sclavii de prin comedii – geți și daci, niște flecari, deprinși să-și ascută limba și să spună glume din limba dacică (s.n.).

AUTORUL se referă la sclavii daci și geți, deveniți, în comediile grecești târzii, simbolul servitorului isteț care-și bate joc de stăpân, mai ales prin ascuțimea limbii. Lazăr Șăineanu avea să constate un fapt asemănător din cercetarea cuvintelor turcești, intrate în limba română cu un sens „depreciat”, dovadă a stării de spirit populare din timpul ocupației turcești.

DIODOR din Sicilia (sec. I î.e.n.)

De asemenea fură pregătite două ospețe: pentru acei macedonieni, Dromichaites rândui tot felul de mâncăruri alese, servite pe o masă de argint, iar tracilor le dădu să mănânce zarzavaturi și carne, dar pregătite cu măsură, așezându-le pe niște tăblițe de lemn, care țineau loc de masă. În cele din urmă, puse să le toarne macedonienilor vin în cupe de argint și de aur, pe câtă vreme el și tracii lui beau vinul din pahare de corn și de lemn, așa cum obișnuiesc geții. … Dromichaites îl întrebă apoi pe Lisimah care dintre cele două ospețe i se pare mai vrednic de un rege : cel ai macedonienilor sau cel al tracilor. La care Lisimah îi răspunse că cel al macedonienilor. „Atunci – zise Dromichaites – de ce ai lăsat acasă atâtea deprinderi, un trai cât se poate de ademenitor și o domnie plină de strălucire, și te-a cuprins dorința să vii la niște barbari, care au o viață de sălbatici, locuiesc într-o țară bântuită de geruri și n-au parte de roade îngrijite? De ce te-ai silit, împotriva firii, să-ți duci oștenii pe niște meleaguri în care orice oaste străină nu poate afla scăpare sub cerul liber ? (s.n.)

*

EXCELENTĂ lecție de înțelepciune și tact diplomatic. Profetică introducere la o istorie politică de peste două milenii, caracterizată prin căutarea păcii și a bunei înțelegeri, istoria unui popor care o luat arma în mână numai pentru a se apăra.

FRONTINUS (sec. I î.e.n.)

Scorylo, conducătorul dacilor, știind că poporul roman era dezbinat din pricina războaielor civile și socotind că nu-i nimerit să-i atace, deoarece datorită unui război cu un dușman din afară s-ar putea restabili înțelegerea între cetățeni, a pus în fața concetățenilor săi doi clini și pe când se luptau intre ei cu îndârjire, le-au arătat un lup. Imediat câinii s-au aruncat asupra acestuia, uitând de cearta lor. Prin această pildă i-a oprit pe barbari de la un atac care ar fi adus foloase romanilor;

STRABON (sec.I)

Lăsând la o parte trecutul îndepărtat al geților, întâmplările din vremea noastră sunt următoarele: ajungând în fruntea neamului său, care era istovit de războaie dese, getul Burebista i-a înălțat atât de mult prin exerciții, abținere de la vin și ascultare față de porunci, încât, în câțiva ani, a făurit un stat puternic și a supus geților cea mai mare parte din populațiile vecine. Ba încă a ajuns să fie temut și de romani.

UN PROGRAM oricând valabil : „exerciții, abținere de la vin și ascultare față de porunci”…

DIO CASSIUS (sec. II—III)

Cel mai însemnat război de atunci al romanilor a fost cel împotriva dacilor asupra cărora, în vremea aceea, domnea Decebal, foarte priceput la planurile de război și iscusit în înfăptuirea lor, știind să aleagă prilejul pentru a-i ataca pe dușman și a se retrage la timp. Dibaci în a întinde curse, era un bun luptător și se pricepea să folosească izbânda, dar și să iasă cu bine dintr-o înfrângere.

*

IAR de ne duce gândul la „era acest Ștefan Vodă – la lucruri de război meșter; unde nu cugetai acolo îl aflai; unde era nevoie, însuși se vira, ca văzându-l ai săi să nu se înderepteze. Și pentru aceea, rar război de nu biruia. Așijderea și unde-l biruiau alții, nu perdea nădejdea; că știindu-se căzut jos se ridica deasupra biruitorilor”, în felul acesta nu aducem, firește, argumente și nici ipoteze măcar. Ci numai lăsăm gândul să fie peste veacuri spațiu de regăsire și recunoaștere pentru cei ce de multă vreme sunt repere ale istoriei, ale conștiinței noastre de sine.

SUETONIU (sec.I-II) Viețile Cezarilor, Divinul August, LXIII. 4)

M. Antonius scrie că (August) a făgăduit-o pe Iulia mai întâi fiului său Antonius, apoi lui Cotiso, regele geților, și că tot atunci a cerut in schimb, în căsătorie, chiar pentru el, pe fiica regelui.

AMĂNUNT iarăși revelator. Peste două secole pe tronul Romei imperiale se va urca primul împărat de origine tracă: Maximinus Thrax, la 235. Până în anul 610 îi vor urma alți treizeci și nouă de împărați de origine traco-iliră. Unul dintre ei a fost și dacul Galerius (vezi mai jos).

STRABON

Muzica întreagă, privită atât ca melodie cât și ca ritm, și cuprinzând (în noțiunea ei) și instrumentele, e socotită ca fiind de obârșie tracă și asiatică. (…) Se spune că cei care s-au ocupat în vechime cu muzica – Orfeu, Musaios și Tamiris sunt traci. Și numele lui Eumolp tot de la traci vine…

*

DESPRE Eumolp, „cel care cântă bine”, se mai spunea și că a instituit misterele de la Eleusis, atât de importante, pe plan spiritual, pentru antichitatea greco-romană.

HERODOT

 

Zalmoxis acesta, care era om (nu divinitate) – …își înălță o casă de oaspeți, spre a cinsti pe fruntașii din orașe, și îndestulându-i, să le dea o învățătură, potrivit căreia nici ei, nici comesenii săi, nici cei care urmau să se nască neîncetat din el, nu aveau să se stingă, ci aveau să meargă în ținutul unde, supraviețuind veșnic, va avea parte de toate bunurile. Mai degrabă socotesc că Zamolxis acesta s-a ivit cu mulți ani înainte de Pitagora (s.n.)

HELLANICOS (sec. V i.e.n.)

…(Zamolxis) înapoindu-se la el în țară a dat învățături oamenilor cu privire la nemurirea sufletului. (…) Ei spun că cei morți pleacă la Zamolxis și că se vor întoarce. Dintotdeauna (s.n.) ei au crezut că aceste lucruri sunt adevărate. Aduc jertfe și benchetuiesc ca și cum mortul se va întoarce.

*

OBICEIUL s-a păstrat până azi, când praznicul de după înmormîntare devine banchet în toată regula. Beau, mănîncâ, petrec și discută, ca la orice petrecere, dar mai ales despre cel plecat. Banchetul folosește celor mai apropiați de mort. Aceștia trei zile n-au mîncat mai nimic, n-au dormit, au stat la priveghi, nu s-au pieptănat etc., „murind” puțin – ca-n jertfele sciților – ca să mai poată fi câtuși de puțin în apropierea celui plecat, ca și când l-ar putea astfel conduce o bucată din drumul pe care a pornit Și când se întorc de la cimitir, extenuați de toate suferințele, obiceiul – mai puternic decât orice – îi obligă să ia loc la masă și să mănânce, să participe la „banchetul” general. Și astfel se „reîntorc” la viață, după cei câțiva pași făcuți cu înfiorare pe drumul marii călătorii. Ceilalți comeseni simt asta : atitudinea lor față de rudele cele mai apropiate mortului. Acestea sunt cinstite altfel decât ca simple gazde ale unei petreceri. Au căpătat prestigiul unei experiența esențiale, al unei inițieri.

PORPHYRIOS (sec. 111)

…Numit Zamolxis, deoarece – la naștere –  i se aruncase deasupra o piele de urs. Tracii numesc pielea (aceasta) „Zalmos”. … Dionysophanes afirmă că el a fost sclavul lui Pitagora, că a căzut in mâinile hoților și a fost tatuat când s-a făcut răscoala împotriva lui Pitagora, care o fugit, și că și-a legat fața din pricina tatuajului. Unii mai spun că numele de Zamolxis înseamnă „bărbat străin“.

*

LA ȘAPTE SECOLE după Herodot, Porphyrios poate furniza asemenea detalii! Singura explicație posibilă: locul lui Zamolxis în ceea ce s-ar putea numi tradițiile orale ale antichității. Din păcate, cele scrise sunt numai semnificative, și mai puțin explicative, justificative pentru prestigiul getului zeificat.

HESYCHIOS din Alexandria (sec. V-Vl)

Zalmoxis. Despre acesta Herodot ne spune că grecii care locuiesc în jurul Pontului afirmă că a fost sclavul lui Pitagora, că apoi a fost eliberat și s-a înapoiat cu corabia în ținuturile sale de baștină, unde a propagat învățături despre un trai mai înțelept decât cel al grecilor (s.n.) A adus cu sine fruntași atenieni și i-a primit cât se poate de bine, spunând că nici el, nici discipolii săi nu vor muri. Alții susțin că (Zalmoxis) era consacrat lui Cronos.

 

*

ADICĂ nemuritor.

Un documentar de Ion Coja

 

 

*     *

*

 

Domnule profesor, care-i povestea acestui „documentar”?

Chiar poveste, o poveste frumoasă. Este un text care a fost publicat în „România literară” de George Ivașcu. I l-am propus și mi l-a publicat imediat. În 1976 sau 77, cred. Pe trei pagini, din mijlocul revistei, așa ceva nu se întâmpla prea des…. Textul a fost însoțit și de o ilustrație bogată, din pricina căreia s-a mai umblat la text, redacția amputându-l fără a mai fi eu întrebat la ce fragmente să se renunțe. Mi l-a scos pe cel mai important, despre Galerius.  Textul a mai fost publicat de vreo două ori de Iosif Constantin Drăgan, în „Noi, Tracii”, fără nicio intervenție, adică în integralitatea sa. Din păcate nu mai am niciun exemplar din numărul respectiv. Dacă nu mă înșel, era textul cel mai amplu despre daci care se publica în presa din România după 1948.  Aduc acest text în atenția tinerilor care, din lipsă de lecturi, fac afirmații  complet aeriene cu privire la un pretins complot al tăcerii care i-ar viza pe daci!… Vezi, Doamne, lumea academică, universitară, ar  studia prea puțin componenta noastră dacică, în comparație cu partea romană, latină, din formula noastră etnică! Da, asta e  situația: informațiile despre daci sunt foarte puține în comparație cu bibliotecile întregi care nu reușesc să cuprindă întreaga moștenire latină… Academia publicase primele două volume, cele mai importante, cuprinzând practic toate izvoarele, toate textele rămase din antichitate care fac și cea mai mică mențiune despre oamenii trăitori la Nord de Dunăre… Nu numai despre daci, în mod explicit!… În câteva ore parcurgi toate aceste izvoare scrise! Sigur, mai rămân și mărturiile arheologice, și altele… Dar, totuși, foarte puține în raport cu interesul nostru pentru daci!

Completarea acestor surse se face tare greu, este nevoie de o erudiție cu totul specială, la care puțini ajung! Când mă gândesc la mari specialiști, îmi vin în minte două nume dintre colegii mei: Cicerone Poghirc și Grigore Brâncuș! Ei au continuat și îmbogățit tradiția tracologiei științifice, pe urmele lui Hasdeu. Evident, nu s-au epuizat posibilitățile de a descoperi lucruri noi, fie și numai prin (re)interpretarea corectă și inspirată a surselor existente, deja cunoscute și comentate!

Atrag atenția aupra fragmentului din Getica lui Pârvan. Nimeni nu era mai în măsură decât marele savant să tălmăcească pe înțelesul oricui adevăratele relații care au existat între daci și romani. Din partea romanilor admirație deosebită, cum n-au mai avut pentru alt popor „barbar”. „Romanii, biruitorii dacilor – conchide Pârvan, au fost în această privință de un pefect cavalerism, recunoscând atât pe coloana lui Traian, cât și altfel, toate calitățile, nu numai de eroism sălbatic, dar și de respectabilă civilizație, ale geto-dacilor.”

De pe urma acestui „documentar” m-am ales cu o prietenie – îi pot spune așa, care m-a onorat în mod deosebit: a părintelui profesor Ioan G. Coman. Mare teolog, mare filolog… Va trebui, cât de curând, să spun și povestea asta, despre cartea Scriitori bisericești din epoca străromână. O carte esențială pentru cultura și spiritualitatea noastră! Referitor la această carte și la ideea că ar exista o epocă străromână în cultura noastră, da, se poate spune că s-a produs și se menține un boicot academic și universitar. Dar aceasta este o altă discuție…

În concluzie, deoarece ați avut câteva intervenții severe împotriva unor dacologi, care este părerea dumnevoastră despre daci?

Am avut și am ceva cu dacologii care, certați cu biblioteca, fac tracologie lăutărește, din ce aud, din ce le-ar place să găsească în cărțile pe care nu le citesc… Cu asemenea hei-rupiști nu mai impunem noi adevărul despre daci.

Care adevăr?

Adevărul că tracii, în mod deosebit dacii, geto-dacii, au fost al treilea mare popor al antichității europene! Pot fi puși alături de greci și de romani. Din păcate, performanțele lor s-au pierdut în neagra veșnicie a uitării, poate și pentru că suportul material al civilizației lor nu a avut  trăinicia pietrei și a scrisului. Dacii au dezvoltat o civilizație a lemnului, au ignorat beneficiile scrisului, dar nu din lipsă de spirit inovator, ci pentru că au văzut și reversul medaliei: scrisul are și el neajunsurile sale, nu este lipsit de consecințe neplăcute nefaste. Dacii le-au evitat, prin oralitate!… Astfel că în final, ca moștenitori ai acestor daci, românii s-au ales cu cea mai bogată cultură populară orală din Europa! Ca să nu zic mai mult!… Iar oralitate înseamnă, printre altele, autenticitate!… Prețuiește mai mult decât orice bibliotecă! Nimic nu-i mai important decât autenticitatea, în materie de viață spirituală, culturală. Fără autenticitate, ești o pastișă, un plagiat!

Ce părere aveți despre cercetările geneticienilor care au stabilit că ponderea substratului dacic este, din punct de vedere genetic, biologic, mult mai mare decât a romanilor?

Nu este o noutate ca ipoteză. Glotogeneza, adică nașterea unei limbi, și etnogeneza – nașterea unui popor, nu merg neapărat în paralel, cu aceleași „cote de participare”. E de așteptat ca procentul în care limba română este o limbă romanică să fie mai mare decât procentul biologic cu care au participat romanii, latinii, la plămada noastră etnică. Aceasta este situația cu toate limbile și popoarele romanice. Răspândirea limbii latine s-a făcut mai ales pe un suport  politic și cultural: prestigiul, încă neegalat în istorie, al Romei!… Când se vor face cercetări complete asupra acestei chestiuni, eu mă aștept să se constate că noi, românii, prin comparație cu alte popoare romanice, avem procentul cel mai mare de romanitate, de latinitate biologică, dacă îmi accepți acești termeni…  Nu are importanță că acest procent este mult mai mic decât procentul participării biologice a autohtonilor geto-daci la etnogeneza românească! Este normal să fie așa!

Am auzit de niște cercetări făcute în Germania, la Hamburg, mi se pare. Din păcate nu ni se spune unde au fost publicate rezultatele acestor cercetări… Astfel de cercetări s-au făcut de mult în România, la Iași mai ales. Cu rezultate foarte măgulitoare pentru noi. Bunăoară, din aceste cercetări rezultă că spațiul românesc este unul din care au plecat multe „gene” în toată Europa!  Europa este genetic marcată de strămoși de-ai noștri care au ajuns unii, nu puțini, chiar și pe insulele britanice!… Din păcate, aceste rezultate i-au nemulțumit pe cei care ne poartă sâmbetele! La ordinul unui secretar de stat udemerist s-au sistat fondurile pentru aceste cercetări!…

Așadar, nu trebuie să ne fie teamă de aceste cercetări de paleo-genetică! Vor confirma că suntem ceea ce am știut că suntem: unul dintre cele mai vechi popoare din lume. Iar când spun „vechi” am în vedere și memoria colectivă, comunitară. Pe cale strict orală, fără sprijinul școlii și al cărții, noi am păstrat amintirea apostolului Andrei, foarte clară, a lui Traianus Imperator, personaje atât de importante pentru istoria noastră. Ba chiar și ale unor persoane și evenimente mult mai vechi! Recomand în acest sens lucrările domnului  MIRON  SCOROBETE! Extrem de interesante, iar pentru mine convingătoare! Din păcate, sunt puțin cunoscute. Deocamdată!…

23 ianuarie 2013

                                                                                             A consemnat Petre Burlacu

© Copyright 2012 - ROMÂNIA BREAKING NEWS - RBN Press