Momârlanii sau Jienii, comunitate de urmași ai dacilor, „refuzați de dicționarele explicative”

Actualizare / 4 noiembrie 2014 /

Maximilian Gânju /mesagerulhunedorean.ro

Demersul unui fost viceprimar din Valea Jiului de a corecta în Dicționarul Explicativ al Limbii Române (DEX) explicația cuvântului momârlan are șanse de izbândă.
O definiție denigratoare
Academia Română are în vedere corectarea erorii, iar în viitorul DEX, cuvântul momârlan nu va mai fi explicat ca „prost, necioplit etc”. Momârlanii, urmași ai dacilor care au stăpânit pământurile din Valea Jiului, au început demersurile pe lângă Academia Română de a îndrepta greșeala prin intervenția lui Mihăiță Nistor, fostul viceprimar al orașului Aninoasa.
Inițiativa acestuia este susținută de comunitățile de momârlani din Valea Jiului, care consideră explicațiile cuvântului „momârlan” din Dicționarul Explicativ al Limbii Române cel puțin denigratoare. „Ați adus un mare prejudiciu de imagine locuitorilor băștinași din Valea Jiului, care sunt în număr de aproximativ 100.000 de persoane”, își explică inițiativa fostul edil al Aninoasei, Mihăiță Nistor. Acesta cere înlocuirea explicației din DEX, dar nu numai atât. „Cei care au provocat această jignire publică la adresa acestei comunități să vină cu scuzele de rigoare. În sprijinul acestei solicitări vin cu următoarele explicații: Cuvintele latine: moror se traduce în rămășiță, lan în băștinaș sau de demult, strașnic (trebuie văzute traducerile și în limba română și maghiară) totodată cuvântul maghiar maradvany sau derivatele sale din limba maghiară se traduc în limba română în rămășițe, de demult, băștinași”, arată Mihăiță Nistor.
Au primit răspuns pozitiv
 Răspunsul reprezentanților Academiei Române nu s-a lăsat așteptat, iar președintele acestei instituții dă asigurări că în noul Dicționar Explicativ al Limbii Române, în dreptul cuvântului „momârlan” se va găsi explicația corectă. „Am trimis mai multe e-mailuri și mesaje instituțiilor, dar important este că au răspuns cei care pot rezolva modificarea DEX-ului cu referire la cuvântul „momârlan“. Domnul Ionel Haiduc, președintele Academiei Române, ne-a răspuns cu mențiunea că scrisoarea noastră a fost transmisă Secției de limbă-literatură, în vederea corectării ediției viitoare a DEX-ului”, a mai declarat fostul viceprimar al Aninoasei.

…Te privesc aspru în ochi și îți spun clar ! Sunt urmașii dacilor pe care Dumnezeu i-a așezat în cel mai frumos loc din Țară, acolo unde iarba crește mai deasă și mai frumoasă de cât oriunde, numai bună pentru oierit.

Momârlanii sunt o comunitate mică din România, o populație despre care se spune ca ar fi urmașii dacilor așezați în Valea Jiului. Numărul lor este estimat undeva între 10.000 și 20.000. Unii cercetători spun că termenul derivă din limba latină, de la momo (țăran) și lan (băștinaș). Alții susțin că momârlan este un termen relativ nou, apărut după 1870 și împământenit odată cu începerea explorărilor și exploatărilor miniere din Valea Jiului. El derivă din limba maghiară, și se presupune că la originea denumirii stau autoritățile maghiare. Datorită portului popular similar cu cel al dacilor, reprezentat pe columna lui Traian, autoritățile ar fi tras concluzia că „Aceștia sunt rămășițe de daci”, în limba maghiară, limbă în care rămășiță se zice maradwany. Localnicii, care îi auzeau pe domni vorbind, dar nu cunoșteau limba, au transformat cuvântul maradwany în „momârlanii”, adaptând astfel cuvântul unguresc la limba română. Momârlanii își construiesc și acum casele la fel cum o făceau dacii, din bârne necioplite, încheiate la capete cu îmbucături de formă pătrată sau dreptunghiulară. Hainele de sărbători ale momârlanilor constau din pantaloni strâmți și cămașa până la genunchi. Această populație a păstrat o serie de practici precreștine, între care și obiceiul îngropatului morților în curtea de lângă casă. Obiceiul îngropării morților în grădina din apropierea casei își are rădăcinile în urmă cu mai bine de 500 de ani, când exista credința că morții, ca și viii, trebuie să se afle în apropierea familiei, chiar și după ce au trecut la cele sfinte. Astfel, ei puteau să aibă parte de liniște și să nu se transforme în ființe malefice, să nu devină strigoi sau moroi. Locul în care oamenii erau îngropați căpăta denumirea de „morminți de ogradă” sau „morminți de curte”. Printre sărbătorile specifice momârlanilor se numără Colindul pițărăilor și Nedeile

Trecând prin Petroșani, oraș minier cu veleități turistice, nimic nu sugerează că în această zonă incă își duce veacul una dintre cele mai vechi comunități rurale din România. Din cauza exploatărilor miniere începute în 1840 și a dezvoltării urbanistice determinate de acestea, majoritatea momârlanilor au fost nevoiți fie să se adapteze noului stil de viață, fie să își retragă gospodăriile spre dealuri. Dintre cei aproximativ 10.000 de momârlani rămași in Valea Jiului, puțini sunt cei care mai aduc aminte de asemănarea momârlanilor cu dacii amintiți de Columna lui Traian.

Și-au transformat porecla în nume și trăiesc după reguli ancestrale. Își îngroapă încă morții în grădină, ca să fie mai aproape de sufletul și locul de veci al decedatului, iar pentru ei proprietatea este sfântă. Îi definește un singur cuvânt: momârlanii, populația băștinașă din Valea Jiului, pentru care nu e încă loc în dicționare.

Video: Țara momarlanilor, o civilizatie intacta de pe vremea dacilor! 

La început se numeau jieni, dar în timpul ocupației austro-ungare au căpătat porecla de momârlani. Și așa le-a rămas numele. Sunt mândri de el, chiar dacă le-a fost dat de „barabe”, adică venetici pentru cei neobișnuiți cu regionalismele din această zonă a țării.

În Dicționarul Explicativ al Limbii Române, momârlan este desemnat încă un „om prost, necioplit, bădăran”.(!!!) Și asta a și însemnat la început, dar chiar și oamenii locului din Valea Jiului au uitat de mult de vechea denumire de jieni, care desemna populația dintre Jii.

Practic, austro-ungarii le-au spus „maratvanyi”, ceea ce înseamnă „rămășiță, resturi”, dar dacă la început se supărau când cineva îi striga după „poreclă”, acum își umflă pieptul cu mândrie când spun că sunt „momârlani”, urmașii direcți ai dacilor liberi.

Urmele momârlanilor mai sunt păstrate în două muzee din Petroșani, două case autentice, vechi de peste 200 de ani. Aici, uneltele tradiționale și obiectele patrimoniale, donate de familii momârlănești, sunt expuse spre interesul turiștilor, dar și al localnicilor, momârlanii fiind un subiect prea puțin abordat chiar și în zonă. 

„Cu momârlanii să vă spui cum e. Când a fost cu austro-ungarii și au venit multe barabe, cum le spunem noi celor care sunt veniți din altă parte, ne-au dat o denumire ungurească nouă, băștinașilor, dar, ca să fie așa, mai românește, ne-au zis momârlani. La început ni se spunea jieni, că suntem de pe Jii, și pe urmă momârlani. Când au venit ungurii, bărbații erau tunși așa, cu castronul în cap, și purtau mustețe, și au zis că-s mai urâți… Și probabil din cauza aia ni s-a spus așa. Ne-au zis în batjocură așa, ziceai că ne batjocoresc, dar acum toată lumea știe de momârlani, nimeni nu mai zice jieni. Acum, că am ieșit în lume, ne este mai ușor să trecem peste faptul că eram batjocoriți. Dar la început nu ne cădea bine. Dacă ziceai la unul că e momârlan, venea după tine cu o boată și-ți lungea vreo câteva pe spate de nu știai cum te cheamă. Le era ciudă când le ziceai momârlani. Ei, acuma nu. Le place”, povestește, în dulcele grai momârlănesc, Lucreția Marinesc, pentru care păstrarea tradițiilor este literă de lege.

Cu mortul în grădină

Încet-încet, s-au întrepătruns cu „barabele” și au apărut chiar și căsătorii mixte, chiar dacă timid, dar totul până la obiceiuri. Pentru momârlani, mortul se plânge în continuare acasă și se îngroapă tot în grădină, așa încât în orice moment să poată avea cineva grijă de mormântul celui drag trecut în lumea umbrelor.

„Așa ne place nouă. Să fim aproape de cei dragi. La cimitir nu e timp mereu să te duci, că e departe. Așa, în curte pun flori, îl îngrijești”, explică Lucreția Marinesc. Iar mama ei, Nistora Marinesc, o femeie de 82 de ani cu un spirit extrem de tânăr, adaugă: „La cimitir îți ia bani. Așa, fiecare în grădina lui. Poate unul e mai lipsit, nu are bani pentru locul de veci. Dar așa, fiecare dintre momârlani are grădina lui. Oamenii veniți din alte părți, săracii, se îngroapă la cimitir”.

Legenda movilelor

Și tot legat de momârlani, DEX-ul mai păstrează o denumire: moviliță de pământ făcută de râme, ori mănunchi de paie sau de zdrențe care se pune ca semn de hotar sau ca sperietoare pe un teren cultivat.

Iar oamenii locului spun că există un dram de adevăr în această privință. De fapt, cu această zonă sunt  asociate „momâile” care împânzesc dealurile și munții, despre care unii spun că ar exista de pe timpul dacilor. Localnicii spun că, deși nu există o datare strictă a lor, momâile sau gomilele, cum se mai numesc, sunt niște ridicături de pământ sau pietre care stabilesc granițele fie între munți, fie între locurile de pășunat.

Lucru de înțeles, fiindcă, pentru oamenii locului, pământul, sau, mai bine spus, apartenența la un anume loc este sfântă. Bătrânii vorbesc despre încăierări sângeroase și chiar despre omoruri comise cu ani și ani în urmă, când momârlanii erau atât de încrâncenați, încât căsătoriile nu se făceau nici măcar între sate, ci totul rămânea între granițele imaginare ale aceleiași comunități.

Și tot despre momârlani s-a mai spus că, la început,  ar fi locuit în peșteri sau bordeie săpate în pământ, dar resping categoric această legendă și se mândresc cu faptul că sunt oameni gospodari, crescători de animale, în special de oi.

Sunt oameni mândri și hotărâți, iar la ei o vorbă odată spusă nu mai poate fi luată înapoi. Au trecut prin toate, s-au adaptat, dar încă într-o lume a lor, aproape închisă pentru „barabe”.

Portul care-i diferențiază de „barabe”

De fapt, în satul tradițional, momârlanii își produceau cam toate cele necesare traiului în propria gospodărie, dependența de oraș fiind aproape inexistentă. Alimentele și îmbrăcămintea erau făcute chiar în gospodărie, iar în satele vechi era cam tot ceea ce trebuie, inclusiv ateliere de tâmplărie, fierărie și cojocărie. Existau și cazuri în care un om le știa pe toate, de la păstorit la potcovit sau de la construcția de case la medicină empirică, de exemplu.

Chiar și astăzi, momârlanii reușesc să-și păstreze tradițiile, în ciuda faptului că lumea în jurul lor se schimbă. Chiar și acum, femei și bărbați deopotrivă coboară cu laptele agale, printre mașini, călare pe un mândru cal, cu desaga în spate. Iar casele lor sunt construite, în general, pe dealuri cât mai înalte sau cât mai greu accesibile, locuri izolate unde nu trebuie să ajungă oricine.

Și țin cu sfințenie la portul lor tradițional, un amănunt extrem de important care îi diferențiază de cei care au venit pe pământurile lor. Un port transmis din moși-strămoși și pe care fiecare familie îl ține la loc de cinste. Costume vechi poate de 100 de ani, pentru că, din păcate, acum codanele nu mai cos nici ițari și nici cămăși, și pe care tinerii îl îmbracă din ce în ce mai rar.

Bătrânii se tem însă că tradiția nu va fi dusă mai departe de cei tineri, care au dat deja ițarii pe straie tradiționale și calul pe mai mulți cai-putere.

„Noi încă mai păstrăm tradițiile, dar generațiile astea care vin din urmă nu prea. Deci generația care vine după mine… nimic. Nici costume, nici tradiții. Numai dacă reușim să ne implicăm mult să păstrăm tradiția, că de asta am făcut și filmări, pentru că orișiunde în lume ne putem mândri, pentru că sunt rădăcinile noastre, de care nu ne putem lipsi. De acolo ne tragem. Trebuie să le păstrăm cu sfințenie, cum le-au păstrat și bătrânii noștri” – Lucreția Marinesc.

Muzeul din curtea momârlanilor

La păstrarea tradițiilor s-au gândit Petru Gălățan și Lucreția Marinesc când au transformat vechea casă bătrânească într-un muzeu al portului popular și al tradițiilor momârlănești. O promisiune făcută mamei adoptive a bărbatului s-a transformat într-un muzeu unic, ce găzduiește piese de o valoare inestimabilă. O colecție impresionantă, care vorbește despre momârlani și care i-a impresionat pe străinii ce au vizitat-o.

„Bărbatul meu este înfiat aici, la căsuța aceasta, de o mătușă. Când s-a îmbolnăvit, mătușa a zis că, după ce n-o mai fi ea, căsuța ei o să fie stricată și se alege praful din ea. Atunci i-am spus nu numai că nu o să o stric, dar fac și un muzeu. O să adun tot felul de costume, de obiecte, cu ce vă foloseață în timp” – Lucreția Marinesc. Și așa a și fost. Colecția a fost adunată într-o casă bătrânească ce ar putea oricând să fie expusă la un muzeu al satului, pentru că are peste 100 de ani, Muzeul găzduiește vechi costume populare, dar și unelte folosite în gospodărie sau în activitățile agricole și de creștere a animalelor.

„De șase ani, de când am amenajat muzeul, am început să adun obiecte, să cumpăr, că nu mi le dă nimeni degeaba, cum am putut ca să pot să le strâng. Le-am păstrat ca și cum ar fi într-o ladă de zestre. Numai costume populare am 80, dar nu le-am expus pe toate, pentru că nu am avut loc. E, de fapt, mai mult o expoziție decât un muzeu. Dar aș vrea să mă extind”, mai spune gazda noastră, care la început nu a fost înțeleasă nici de vecinii de la care cumpăra obiectele vechi ce urmau să fie expuse.

Abia când proiectul a prins contur, momârlanii și-au dat seama că cineva le va duce tradiția mai departe, măcar și numai expusă într-un muzeu amenajat într-o veche casă bătrânească.

La muzeul   amplasat în curtea bisericii Sf. Varvara, i-am întalnit pe Petru Ititesc și Petru Olaru, doi momârlani get-beget, ajunși la varsta de 85, respectiv 88 de ani. Îmbracați în portul popular, au fost încântați de invitație, fiind bucuroși să evoce identitatea momârlanilor. Hainele păreau a fi luate din muzeu, momârlanii îmbrăcându-se din ce în ce mai rar în straiele specifice lor. Totuși, de câte ori se ivește ocazia, un momârlan conștient și mândru de valoarea identității sale le îmbracă fără să stea pe gânduri, de multe ori fiind mai mult decât fericit să le și descrie: cioareci albi, strâmți, din lână, cămașă albă cu linii subțiri colorate, orizontale, brâu lat din piele, opinci din piele, cu vârf ascuțit, sau cizme, în cazul celor mai tineri.

Urmele momârlanilor mai sunt păstrate în două muzee din Petroșani, două case autentice, vechi de peste 200 de ani. Aici, uneltele tradiționale și obiectele patrimoniale, donate de familii momârlănești, sunt expuse spre interesul turiștilor, dar și al localnicilor, momârlanii fiind un subiect prea puțin abordat chiar și în zonă.

La muzeul  deschis anul trecut, amplasat în curtea bisericii Sf. Varvara, i-am întalnit pe Petru Ititesc și Petru Olaru, doi momârlani get-beget, ajunși la varsta de 85, respectiv 88 de ani. Îmbracați în portul popular, au fost încântați de invitație, fiind bucuroși să evoce identitatea momârlanilor. Hainele păreau a fi luate din muzeu, momârlanii îmbrăcându-se din ce în ce mai rar în straiele specifice lor. Totuși, de câte ori se ivește ocazia, un momârlan conștient și mândru de valoarea identității sale le îmbracă fără să stea pe gânduri, de multe ori fiind mai mult decât fericit să le și descrie: cioareci albi, strâmți, din lână, cămașă albă cu linii subțiri colorate, orizontale, brâu lat din piele, opinci din piele, cu vârf ascuțit, sau cizme, în cazul celor mai tineri.

Interiorul bisericii Sf. Varvara, frecventată de comunitatea momârlănească

Spovedania la brad

Aflați în curtea bisericii, cei doi au respectat tradiția și au călcat pragul locașului sfânt. Deși cultura momârlănească păstrează manifestări păgâne precreștine, cum ar fi îngropatul morților în curtea casei, nedeile sau colindul Pițărăilor din Ajunul Crăciunului, o festivitate care pare să își aibă originile în perioada dacică, momârlanii au fost receptivi creștinării, fiind foarte apropiați de biserică. Aici, momârlanii au ocazia să îl întâlnească pe preotul Octavian Pătrașcu, cel care de ani buni susține această comunitate prin aportul adus în cadrul celor trei biserici frecventate de aceștia. În demersul său, preotul nu a reușit să-i dezvețe pe momârlani de obiceiurile păgâne. Unul dintre cele mai impresionante este spovedirea la brad: momârlanul se închină lângă brad, după ce a îngenuncheat, îl îmbrățișează și își spune păcatele. Dacă nu găsesc niciun brad în apropiere, momârlanii se spovedesc la orice alt copac, considerându-i sacri. În plus, de fiecare dată când taie un copac, momârlanii se închină, îl sărută și abia apoi îl taie.

Petru Olaru – 88 de ani de viață strâns legată de tradiția și de crezul momârlănesc

Petru Ititesc îmbrăcat în portul popular momârlănesc, putându-se observa caracteristicile hainelor

Totuși, cei doi Petru erau nerăbdători să viziteze muzeul, casa momârlănească care spune și povestea lor. Casa, cu două încăperi, aduce aminte de arhitectura dacică: fundație din piatră; pereți din bârne din lemn, dispuse orizontal, cu izolație din pământ galben, bălegar de cal și paie, pusă peste nuiele; podea din pământ bătut; acoperiș din șindrilă. Muzeul a fost creat la inițiativa părintelui Octavian Pătrașcu, casa-muzeu fiind adusă de pe dealurile zonei Livezeni direct în curtea bisericii Sf. Varvara. De asemenea, tot aici și-a făcut apariția și familia Gălățăn (nume frecvent printre momârlani),  cea care se ocupă de celălalt muzeu al momârlanilor.

Petru Olaru s-a dovedit a fi de necontenit, cântând pe toată durata vizitei

Petru Ititesc în “casa veche”, după cum numesc momârlanii puținele case autentice rămase

Interiorul îl mișcă pe Petru Olaru, fluieraș recunoscut printre momârlani, iar cântece și strigături vibrează prin fluier și glas. “Nu mai sună bine!”, spune Petru, aflat în prima încăpere a casei, dând vina pe vârstă și pe degetele care nu îl mai ascultă. Celălalt Petru, Ititesc, refuză fluierul. N-a mai cântat de mult timp, renunțând la fluier după moartea fiului său.

Dana reprezintă noua generație a momârlanilor

Doamna Ileana nu a uitat meșteșugul fusului

Dincolo, în cea de-a doua cameră, alți invitați se bucură de vizita la muzeu. Cu origini momârlănești, Dana și doamna Ileana se bucură de obiectele momârlănești expuse în muzeu: război de țesut, fuse, vase din lut, lămpi cu petrol, precum și o ladă pentru zestre. Pe lângă lada cu zestre, obicei cunoscut în mai multe zone ale țării, momârlanii respectă și tradiția transilvăneană legată de invitația la nuntă. Un membru din cele două familii implicate era trimis să străbată satul călare, trebuind să le ofere celor invitați “plosca de nuntă”, plină cu țuică, din care aceștia beau o înghițitură în cazul în care acceptau invitația.

Petru Olaru întrerupe cântecele, îndemnându-ne să ieșim din casă. Părăsind-o, preotul Octavian Pătrașcu nu ezită să direcționeze vizita spre o altă parte a muzeului: o stână din lemn de brad nemțesc, din perioada regelui Ferdinand, adusă și ea de pe munte. Stâna se comportă precum un portal spre zeci de ani în urmă, unde cojocul, căldarea și untarul sunt la ele acasă. Provocat din nou de mediul momârlănesc, fluierașul Olaru, fără șovăială, pornește o nouă serie de cântări, dovedind că este încă în formă.

Petru Olaru și Petru Ititesc la masa organizată la biserica Sf. Varvara

Vizita se încheie cu o masă organizată pentru momârlanii prezenți, în subsolul bisericii. “Noi nu aveam furculițe când eram tineri”. Petru Ititesc aprobă spusele prietenului său, amintindu-și cu mândrie că și momârlanii au ajutat la construcția bisericii. Revigorat de vinul produs la biserică, Petru Olaru își reia rolul de muzicant; într-un ton mai trist de această dată, interpretând un cântec pentru înmormântare. Umorul momârlănesc nu întârzie să apară: “Pe ăsta îl știi mai bine!”.

Referitor la moarte, momârlanii au o viziune deosebită asupra acesteia. Având casele situate departe de cimitire, înmormântările aveau loc chiar în curte. Acest obicei îi lega, până nu demult, de casă, refuzând să o vândă din cauza (sau datorită) rudelor îngropate în cimitirul familial, motivând că nu doresc să își vândă strămoșii și părinții. O altă cutumă este legată de moartea flăcăilor, momârlanii obișnuind să fixeze un brad împodobit lângă mormânt.

Petru Olaru își reîntâlnește prietenii în fotografiile de la muzeu

Entuziasmați de reîntâlnirea spiritului momârlănesc, Petru Ititesc și Petru Olaru acceptă deplasarea până la cel de-al doilea muzeu, situat în satul Slătinioara, parte a Petroșaniului. Muzeul păstrează aceleași caracteristici: casă cu două încăperi, plină cu unelte, straie, ornamente și fotografii vechi de zeci de ani. Petru Olaru recunoaște imediat câțiva prieteni și câteva cunoștințe în instantaneele monocrome: “Îi cunosc, cum să nu?”.

Petru Ititesc, Petru Gălățan și Petru Olaru. Se observă alăturarea elementelor creștine, icoana, cu cele păgâne, ciucurii steagului pițărăilor

Relațiile strânse dintre momârlani s-au deteriorat însă în ultimii ani, renunțându-se și la obiceiul căsătoriilor doar între tineri momârlani. Acum, puțini dintre ei îsi mai cunosc originile, istoria și tradiția, puțini le mai respectă, iar comunitatea se macină din interior, dar și din cauza erei în care trăim. În orașele Văii Jiului cu greu poate cineva să observe un momârlan, singurele ocazii fiind diminețile în care momârlancele coboară călare de la munte, mergând să vandă lapte “la blocuri”, unde locuiesc “barabele”, nume atribuit orășenilor încă din perioada austro-ungară, folosit și astăzi.

Rămâne de văzut cat vor mai reuși cei bătrâni să mențină acest stil de trai și cât de mult vor reuși să-și influențeze urmașii. În schimb, muzeele și poveștile rămân, precum și colibele și stânele momârlanilor situate “la pădure”, după cum obișnuiesc să spună, care vor mai aminti pentru câțiva ani de faptul că Valea Jiului este una dintre zonele în care au rămas și și-au avut continuitatea dacii.

Video:  Au pus momârlanii pe harta culturală a româniei

*

Video: Țara Jienilor, Țara Momârlanilor /

Locuitori milenari ai Văii Jiului, jienii au cele mai frumoase oi țurcane numite „oi jienești” și cele mai cunoscute învârtite jienești numite și „jiene” tot de la numele lor. În sec.XIX italieniibelunezi veniți în Vale au fost uimiți de asemănarea jienilor cu ciobanii „marmolani” din jurul  muntelui Marmolada de la ei. De atunci ungurii le-au zis „momorlani”, iar regățenii au reținut denumirea de „momârlani” în dreptul jienilor, până în ziua de azi.Fiecare jian are casă la oraș și 1-2 colibe la munte. Vezi și „Jienii din Depresiunea Petroșani” pe Rețeaua literară de Petru Blaj

*

Video: –  Daia” este străbunica neamului Daionilor. Numele ei este pur dacic și unul din cele mai cunoscute în lumea Jienilor – Momârlani. Oameni destoinici, harnici, talentați și vrednici de a nu li se pierde neamul.

…În încheiere o întrebare la care să medităm și pentru care unii cu siguranță au și răspunsuri diferite în funcție de interesele pe care le slujesc, titlurile universitare, dragoste sau ura fața de trecutul nostru etc.

Cum se face că păstorii care au întemeiat Roma antica (vezi sculptura de mai jos),  seamănă la port cu momârlanii urmașii dacilor? Pălăria fiind aici un element mai mult decât evident, pentru cei care nu sunt orbi la similitudini…

*

Realizat și editat de Dorian Theodor / R.B.N. Press

Colaj de texte, imagini și materiale video din următoarele surse:

Carmen Cosman/anonimus.ro;

Descoperă România / Descopera.ro

Momârlanii / ro.wikipedia.org

Imagini / Fotograf  Alex Beldea (Descoperă.ro)

(KanalD) Momârlanii, O civilizație… /youtube.com

Țara Jienilor-Momârlani / youtube.com

Neamul Daionilor/ youtube.com

Momârlanii pe harta culturală a țării/ youtube.com

strong

strong