ROMÂNIA BREAKING NEWS

Home Posts Tagged "Octavian D. Curpaș"

Octavian D. Curpaș

,

Amintiri din pribegie – Român ajutat de ambasada franceză din Bulgaria

Încă o zi se apropie de sfârșit. Soarele a  coborât spre zenit, iar lumina amurgului îmbracă totul în tonuri de roz, liliachiu, roșu și albastru. În această seară stau de vorbă cu Dumitru Sinu (nea Mitică). Amintirile lui curg asemenea unei ape învolburate, iar trecutul prinde din nou viață sub ochii noștri. Prezentul dispare, alungat parcă de povestirile prietenului meu, despre oameni și întâmplări din vremuri de altădată…

De la Panciova la Banovici, via Kovacica – Iugoslavia

Multe s-au petrecut după ce s-a schimbat regimul politic în România și comuniștii au preluat puterea. Camarila comunistă făcea ravagii iar acțiunile ei schimbau destine peste noapte. Un număr mare de militanți anticomuniști și-au lăsat familiile și ce le mai rămăsese din averile ciuntite de noul regim, și au părăsit țara. Anul 1948 a excelat prin numărul de emigrări, pentru că atunci s-a declanșat cel mai mare val de refugiați politic, din perioada postbelică. În aceste vremuri de restriște, marcate de puternice frământări politice și sociale, a luat drumul pribegiei și domnul Dumitru Sinu. Împreună cu alte șapte persoane, a trecut granița pe la sârbi. Cei care l-au ajutat să fugă din România au fost legionarii, cu toate că amicul meu, cunoscut între prieteni ca nea Mitică, nu făcuse parte niciodată din gruparea lor.

Când a părăsit România, în Iugoslavia era președinte Iosip Broz Tito. Iugoslavia era teritoriul care făcea joncțiunea între țările comuniste și Occident. Lagăre de concentrare și de muncă împânzeau toate provinciile imperiului titoist, al cărui conducător părea a juca un rol dublu. Nu era străin de ideile comunismului ce înflorea în Europa de Est, dar avea abilitatea de a nu se îndepărta nici de lumea liberă, progresistă, occidentală, spre care avea o oarecare deschidere.

Odată ajuns în Iugoslavia, Mitică Sinu a făcut trei zile pușcărie, la Panciova, cea mai veche pușcărie din țara vecină, datând de pe timpul Imperiului Austro-Ungar. Apoi, a fost mutat la Kovacica, unde a stat două săptămâni. De acolo, a fost trimis la Banovici (Bosnia-Herțegovina), unde a rămas un an și câteva luni, timp în care a lucrat la cantina închisorii.  În acest timp, i-a fost dat să vadă și să traiască multe, dar mai ales, să cunoască o sumedenie de oameni, de toate felurile. Mi-a povestit de câțiva dintre ei care nu pot fi uitați, chiar dacă, de-atunci au trecut mulți, mulți ani… Întâmplările ai căror protagoniști au fost, nu pot fi șterse niciodată din memoria lui.

Disperarea te duce cu trenul în Franța… și-apoi, în Canada

Autoritățile locale se foloseau din plin de prezența refugiaților pe teritoriul iugoslav, repartizându-i în diverse locuri (lagăre) de muncă, pe toată perioada de ședere în țara lor. Însă nu munceau gratuit, fiind remunerați cu sume modice pentru munca prestată. Apoi, după ce profitau din plin de munca lor, o perioadă, fie îi expediau în țările de proveniență – și asta se întâmpla cu cei mai mulți dintre ei -, fie, pur și simplu, îi alungau în Est, la întâmplare, în țări la fel de sărace precum cele din care plecaseră. Cei mai curajoși, și norocoși în același timp, reușeau să fugă și ajungeau în țările occidentale, de unde, majoritatea traversau oceanul spre continentul nord american.

De exemplu, își amintește Nea Mitică, cum pe unii români, sârbii îi trimiteau în Bulgaria, pe bulgari în România, pe alții în Ungaria, în mod aleator. Așa se face că printre românii ajunși în Bulgaria era un anume, Grigore Coroiu, de care-și amintește și astăzi. Pe acest om autoritățile au vrut să-l repatrieze. Disperat, s-a aruncat de la etaj rănindu-se grav la maxilare – falca superioară și dinții. În această situație, cei cu putere de decizie au luat hotărârea să-l urce pe Grigore în tren, cu destinața Franța.

Coroiu nu avea bilet, călătorea clandestin. Când controlorii l-au întrebat de bilet, el a deschis gura plină de răni, impresionându-i, drept pentru care, probabil din milă, l-au lăsat în pace și așa, bietul om a ajuns în Franța…

Dar cum Franța era pentru mulți refugiați doar un loc de popas, Grigore Coroiu stă un timp aici, și-apoi pleacă mai departe, înspre Canada. Aici, Coroiu s-a revăzut cu nea Mitică și s-a numărat, chiar, printre apropiații lui. Omul era simpatic și în special cei mici, copiii lui nea Mitică, se simțeau confortabil în prezența lui. Grigore Coroiu știa să gătească la fel de bine ca un bucătar profesionist. Avea însă, și el, o meteahnă: era un împătimit al ruletei și pierdea astfel toți banii, pariind la curse sau la jocuri de noroc. Dar nu era singurul, era o boală la modă! Asta nu-i afecta cu nimic amiciția cu Mitică Sinu…

„Da, domnilor,  Pierre Rosetti este francez!”

Monumentul lui C.A. Rosetti - vedere de epocă

Monumentul lui C.A. Rosetti – vedere de epocă

Un caz asemănător a fost și cel al lui Pierre Rosetti, un alt român trimis în Bulgaria. Acesta le-a spus bulgarilor că el este francez. Prin urmare, bulgarii i-au contactat pe cei de la ambasada franceză, pentru a-i stabili lui Pierre naționalitatea. Ambasadorul și-a dat seama imediat că Pierre nu era francez. „Nu ai nici o legătură cu Franța – i s-a adresat acesta românului -, dar fiindcă știu cine a fost bunicul tău (este vorba de C. A. Rossetti) și în memoria lui există chiar o statuie în București, nu îți voi opri accesul în țara noastră. Ești liber să mergi acolo.” Imediat, ambasadorul le-a spus bulgarilor: „Da, domnilor,  Pierre Rosetti este francez!” Și astfel, bulgarii l-au trimis pe românul nostru în Franța.

Iată cum, datorită unui monument, un refugiat român a reușit să ajungă în Occident. Și aceasta pentru că ambasadorul Franței cunoștea faptul că statuia lui C.A. Rosetti, este amplasată în piața cu același nume din București. Turnată în bronz, în anul 1902, în cadrul Școlii de arte și meserii din București, statuia în cauză a fost realizată de către Wladimir Hegel. Opera de artă îl reprezintă pe C. A. Rosetti așezat într-un fotoliu, meditând. Pe frontispiciul monumentului este fixată o placă de bronz, frumos ornamentată, ce poartă inscripția: „C.A. Rosetti. 1816-1885. Luminează-te și vei fi! Voiește și vei avea!”

Statuia C.A.ROSETTI - București

Statuia C.A.ROSETTI – București

Pe soclu se găsesc două basoreliefuri din metal, ce reproduc momente din activitatea patriotică a lui C. A. Rosetti: actul istoric de la Unirea Principatelor, intitulat „24 ianuarie 1859”, iar al doilea, „9 mai 1877”, evocând proclamarea independenței de stat a României. Tânărul sculptor polonez, Wladimir Hegel (Włodzimierz în polonă), a fost cunoscut la Paris de scriitorul V.A. Urechia, omul de cultură și bărbatul de stat român, care primise drept omagiu – pentru participarea la Congresul latinității de la Paris – o statuetă realizată de sculptorul Hegel. Obiectul respectiv l-a determinat să-l convingă pe acesta să vină în România. Wladimir Hegel s-a stabilit în București și s-a impus ca pedagog și profesor la Școala de arte și meserii, a devenit profesor de sculptură și desen la Academia de Belle Arte din capitala României. Este bine de știut că sub îndrumarea lui Hegel, a studiat o perioadă Constantin Brâncuși. Wladimir Hegel i-a fost „părinte și profesor” și sculptorului Dimitrie Paciurea.

O ștampilă „nemțească” făcută dintr-un cartof și cerneală

Grigore Coroiu și Pierre Rosetti și-au văzut visul cu ochii, întrucât a ajunge în Occident era cea mai mare dorință a oricărui refugiat. Însă acestea au fost cazuri particulare, fiecare în felul său, prin originalitatea metodelor prin care, cei doi emigranți au reușit să ajungă în Franța. Dar cum românii au fost dintotdeauna foarte inventivi,  ei au uzat de tot felul de metode ingenioase pentru a scăpa spre Vest.

Nea Mitică nu a uitat cum, câțiva dintre românii din lagăr, s-au dat drept nemți, tocmai pentru că nădăjduiau că în felul acesta vor fi trimiși în Germania. De aceea, ce s-au gândit ei? Și-au fabricat documente false, pe care au pus o ștampilă contrafăcută, confecționată, tot de către ei, dintr-un cartof și cerneală.

Neamțul e tot neamț!

Sârbii și-au dat imediat seama că lucrurile nu sunt așa cum par, dar românii nu s-au descurajat și au continuat jocul. Perseverenți, compatrioții noștri se trezeau în fiecare dimineață devreme și se spălau cu zăpadă, sub ochii uluiți ai gardienilor sârbi. Era un ger de crăpau pietrele, însă nu conta – ei strigau toți odată, în germană: „Eins, zwei, drei” (Unu, doi, trei) și se spălau cu zăpadă. După ce i-au urmărit astfel câteva zile, sârbii au spus: „Neamțul e tot neamț!”. Cu alte cuvinte, oricât de frig este, indiferent dacă plouă, ninge ori e soare, neamțul nu se abate de la disciplina în spiritul căreia era educat. Ce era să mai facă, în locul acela, cu românii noștri, mai ales că se convinseseră că era vorba de nemți adevărați? Așa că sârbii i-au urcat în tren și i-au trimis în Germania.

Ursu: ”Deschid orice casă de bani!”

Pe Ursu, nea Mitică l-a cunoscut tot în Iugoslavia. Era un tip simpatic. Avea un vocabular aparte, care îi amuza pe ceilalți. Când îl întreba cineva ce a făcut în România, el răspundea: „M-am luptat cu ursoaicele, am dat lovitura la case de bani”. Când îl întrebau ce știe să facă, el spunea că are degete fine. „Cum adică?” „Deschid orice casă de bani”. Sau, când îi reușea ceva, exprima: „Mi-a ieșit pasența!” Povestea cum i-au adus case de bani elvețiene, germane, japoneze, americane etc.  „Nu-mi vine să cred, am reușit la americani”, spunea el. Pe Ursu l-au îmbrăcat în haine americănești, i-au dat bani, l-au dus în America și nu a mai auzit nimeni de el. Posibil, spune nea Mitică, să-l fi folosit în cadrul serviciilor secrete pentru a deschide seifuri cu diverse documente.

Pentru R.B.N.Press

Octavian D. CURPAȘ

,

DE VORBĂ CU SCRIITOAREA VAVILA POPOVICI din SUA

Autoarea articolelor de pe R.B.N.Press:

„Cetatea nu ne-a uitat. Hotinul ne recunoaște. Este al nostru pe veci!” Incursiune tulburătoare printre amintirile din Romania Mare (1)”

VavilaCarolinaPoetei și prozatoarei Vavila Popovici știința i-a dat multe cunoștințe, însă literatura a încercat să o  învețe ce să facă cu ele. Știința i-a  exersat și i-a ordonat mintea, iar preocupările artistice și literare i-au șlefuit-o, atât cât s-a putut. Născută la Sulița, în județul Hotin, în nordica Bucovină (actualmente Ucraina), Vavila Popovici a deprins periodic sensul cuvântului adaptare, pentru că a copilărit în diferite orașe, a schimbat mereu școlile, a pierdut și a câștigat prieteni. Pentru ea, cea mai frumoasă amintire din vremea începutului este legată de natură, de parcul din Tg. Jiu, unde alerga după orele de școală, pe lângă Poarta Sărutului și Masa Tăcerii. În adolescență scria versuri, citea mult, în paralel cu liceul teoretic avea zilnic, ore de pian și balet la Conservatorul din Tg. Mureș, iar în vacanțe făcea sport, vara tenis și înot, iar iarna, patinaj. Cu toate că visa să îmbrățișeze o cariera artistică,  acest lucru nu a fost posibil din mai multe motive. Problemele de sănătate, lipsa unui dosar bun, dezacordul părinților ca fiica lor să se orienteze spre un asemenea domeniu, precum și pledoaria profesoarei de fizică și chimie, care a convins-o să meargă pe drumul științei, au făcut ca destinul să o poarte la doar șaptesprezece ani, în 1952, în toiul unor vremuri tulburi, în Iașiul lui Eminescu, unde susține și promovează examenul de admitere la Facultatea de Chimie Industrială. Absolvă Institutul politehnic din Galați cu diploma de inginer.

I-a plăcut să lucreze în fabrică și muncea adesea, peste program; era destul de obositor, dar  credea în profesia pe care o făcea, până acolo încât viața de familie și cariera au avut prioritate în fața scrisului și aceasta din dragoste și simț al datoriei. Și-a iubit soțul și pe cele două fiice, pentru care și-a dorit dintotdeauna să fie sănătoase și deștepte, și la fel de mult își iubește și nepoata pe care a crescut-o până la vârsta de doisprezece ani și pe care o consideră ca fiind al treilea copil al ei. Ea însăși afirmă că nu a avut o viață ușoară, mai ales că adesea tânjea după clipe de liniște, în care să poată scrie. Cu timpul, s-a consolat cu învățătura creștină care spune că esențial este ca timpul să nu-l petreci în inactivitate, ci lucrând cu zel și sârguință, cu hărnicie, într-o direcție în care te dirijează inima. Așa a și făcut, astfel că din același preaplin de dragoste au apărut în timp, douăsprezece volume de versuri și paisprezece volume de proză. Vavila Popovici este în prezent, pensionară și locuiește în Statele Unite ale Americii.

„Poezia e aura unei piese a lui Shakespeare./ E melodia cântată/ pe strunele viorii Stradivarius./ E culoarea și lumina/ dintr-un tablou a lui Rembrandt./ E marmură de Carara/ dăltuită de Michelangelo./ E o piruetă a Anei Pavlova.” Citind această definiție pe care ați dat-o poeziei, am înțeles că sunteți un om pentru care arta reprezintă un alter ego, o a doua natură. Cât din Shakespeare, din Rembrandt, din Michelangelo, din Ana Pavlova se regăsește în poezia dvs.?

 

 Da, poezia este prietenul meu nedespărțit! Împreună cu ea m-am bucurat, alteori am plâns, ea m-a consolat. A fost și rămâne refugiul meu sufletesc! Nu este super egoul, ci alter egoul meu. Subliniez acest lucru, fiindcă Jung și alți psihologi se grăbesc să afirme că în domeniul creațiilor și al hobby-urilor se produce un dezechilibru între sine, ego și super ego. Poate că există și aceste dezechilibre, dar atunci când te naști cu acest har, el nu poate fi decât, așa cum spuneți, un alter ego.

Cred că poezia trebuie să aibă din toate acestea, adică din perenitatea pieselor lui Shakespeare, din lumina lui Rembrandt, din tăria și puritatea marmorei căutată și șlefuită de Michelangelo, din grația unei piruete… Ne  străduim noi, poeții, dar asta nu înseamnă că și reușim.

 

Ați debutat în revista Chimistul” din Onești, în anul 1965, pe vremea când lucrați ca ingineră la Combinatul Chimic din Borzești, însă debutul absolut a fost în revista „Ramuri”, din Craiova, în 1982. Ce imagine îi păstrați lui Marin Sorescu, în conexiune cu momentul dvs. de debut?

La revista „Chimistul” lucrau doi redactori foarte buni, le păstrez o amintire frumoasă. Combinatul Chimic era cea mai mare întreprindere la acea oră, din țară. M-au descoperit că scriu versuri, deși ascundeam pe cât posibil această preocupare și mi-au publicat câteva poezii. Pe Marin Sorescu regret, nu l-am cunoscut personal. I-am trimis două poezii și mi le-a publicat. Înseamnă că le-a citit și i-au plăcut.

De ce „13 poeți” și nu un volum de versuri semnat de Vavila Popovici, mai ales că erați câștigătoarea unui important premiu pentru poezie, premiul Editurii Eminescu, în 1988? Cine erau ceilalți doisprezece?

Editura era în clădirea „Casa Scânteii”. Când m-am dus prima oară să întreb de premiul de care aflasem dintr-o scrisoare trimisă pe adresa mea, mi s-a comunicat că din motive de economie de hârtie, Elena Ceaușescu a dispus să se editeze un volum colectiv. Ceilalți doisprezece poeți erau: Paul Androne, Diana Barbu, Claudiu Bazalt, Octavian Berindei, Gheorghe Dinică, Petru Dunca, Liliana Grădinaru, Claudiu Iordache, Vasile Morar, Ioana Pârvulescu, Teodor Purice, Ion Rușeț. În 1990, adică după schimbarea regimului, cei care s-au perindat la direcția editurii, toți, pe rând, mi-au promis că-mi vor publica volumul de versuri și au plecat tot pe rând, foarte curând: Mircea Ciobanu, Eugen Negrici, Valeriu Râpeanu. Poeta Virginia Carianopol îmi făcuse referat pentru volumul „Oglinda lumii” (acesta ar fi fost titlul primului volum), întrucât ea fusese lectorul volumului. Mi s-a comunicat că volumul a fost predat unei tipografii, nu am putut să-l recuperez, s-a pierdut. Același lucru mi s-a întâmplat și cu primul roman, predat unei edituri din București. Cu mari insistențe l-am recuperat, după ce a fost refuzat spre editare. Redactorul care mi l-a înapoiat, m-a condus pe scările editurii, spre ieșire și m-a întrebat, pe un ton de reproș: „De ce nu mi-ați spus că soțul a fost condamnat politic?” Am rămas stupefiată, nu i-am răspuns, m-am uitat insistent în ochii lui, i-am întins mâna și am plecat. Dedusese din paginile cărții.

Din puținul meu timp liber am încercat la o altă editură să-mi public un volum de versuri, tot înainte de 1989 și am fost refuzată, spunându-mi-se că am prea mulți îngeri și prea multă tristețe în versurile mele. Un scriitor mi-a sugerat să scriu măcar o odă în volumul de versuri, închinată „conducătorului”. Bine înțeles că nu am acceptat. Alții au făcut-o, sincer sau duplicitar!

Repet ceea ce am mai spus cu ocazia unui alt interviu: nici nu se putea edita înainte de 1989 ceea ce scrisesem în cărțile mele, nu puteau fi mărturisite gândurile și întâmplările neplăcute, uneori dureroase, din acea perioadă a comunismului; sinceritatea nu putea fi prețuită, ci speculată și pedepsită, tristețea era un păcat. Și oricum, până la acea dată, să poți edita o carte, ori erai un mare talent, ori aveai relații, ori făceai compromisuri. Nu exista o altă cale! Mare talent nu eram, relații nu aveam (poate mai curând piedici!), iar compromisuri nu am acceptat să fac. Unchiul nostru care era Episcop pe vremea aceea și căruia m-am plâns, mi-a spus, mai în glumă, mai în serios: „Astăzi la putere este  banul, politica și femeia.” Mă gândesc acum, ce rădăcini adânci avem…

Ce a urmat după 1989, atât în versuri, cât și în proză?

Imediat după acele întâmplări am hotărât să-mi public  volumele pe cont propriu și le-am publicat pe rând, și iată că am reușit să public mai multe volume de poezie și proză.

„Te-ai arătat în ceașca de cafea / dimineața, în balconul plin cu flori. / Soarele strălucea pe marginea ceștii / și tu erai piticul negru / din ceașca de cafea.” Stihurile dvs. m-au trimis cu gândul la mitologia scandinavă, dar și la literatura fantastică a evului mediu. În ce măsură se regăsesc aceste accente în volumul “Piticul din ceașca de cafea”, ca un “semn că sufletul nu cere odihnă”?

Un critic literar din Iași a scris despre această poezie: „Cine poate fi acest pitic din ceașca de cafea? Decât daimonul creației, care stăruie în mintea și sufletul creatorului….” Alt critic a scris: „Poemul « Piticul din ceașca de cafea », care dă titlul volumului, are un efect aproape straniu, în care dorința de reînviere te duce la mitul lui Horus și totuși cea mai puternică realitate este cea din puterea visului, pentru că aceasta dezvoltă, transformă, educă transcendența trăită, este adevăr, o ontologie de care, de altfel, poeta nu se poate despărți.”

Să ne aducem aminte că Mitul era pentru vechii egipteni o cale de cunoaștere care ducea către lumină. Criticul a făcut această comparație, cred, având în vedere impresionanta iubire conjugală a zeiței Isis pentru Osiris. La vremea când i-am citit rândurile, am fost profund emoționată.

Dumneavoastră v-ați gândit probabil, la cosmogonia scandinavă, despre care se spune că dă frisoane cititorilor, frisoane metafizice desigur, întrucât viața cu toate bucuriile și suferințele ei, nu este decât amânarea unui sfârșit… Mitologia nordică a fost și rămâne o sursă de inspirație în literatură, artă. M-a impresionat, spre exemplu, lucrarea „Inelul Nibelungilor”  a compozitorului german Richard Wagner în care sunt dezvăluite calitățile eterne ale personajelor portretizate în mituri, aventurile zeilor, uriașilor, gnomilor și oamenilor care luptă cu lăcomia și trădarea pentru a ajunge la un final izbăvitor; Brunhilde ia inelul magic și se aruncă împreună cu acesta într-un rug funerar, pentru a-l distruge pentru totdeauna. Sacrificiul ei aduce inelul înapoi Rinului și purifică lumea, pentru o nouă eră a iubirii… Frumos, înălțător!

V-ați gândit probabil și la literatura fantastică a evului mediu, la povestea Graalului sau basmelor din ciclul „O mie și una de nopți”; la cei care au creat acea miraculoasă literatură a secolului al XIX-lea, Honore de Balzac, Jules Verne, Oscar Wilde, Bram Stoker în romanul Dracula.

Sau poate la “Frasinul cosmic”, din mitologia europeană? Frasinul și Stejarul. Da! Sufletul ascuns de frunzele stejarului și iarna venind și vântul scuturând frunzele și rămânând doar sufletul fără haină… Da, el, sufletul care nu cere niciodată „odihnă”!

 „În zilele de vară / când căldura / îmi învăluia trupul, / închideam ochii / și mă rugam soarelui. / Din prea multă iubire / mă rugam” („Anotimp interior”). Vi s-a spus vreodată că o paralelă între aceste versuri ale Vavilei Popovici și cele ale lui Ion Barbu din “Riga Crypto și lapona Enigel” (Mă-închin la soarele-nțelept,/ Că sufletu-i fântână-n piept/ Și roata albă mi-e stăpână/ Ce zace-n sufletul fântână./ La soare, roata se mărește,/ La umbră, numai carnea crește/ Și somn e carnea, se dezumflă,/— Dar vânt și umbră iar o umflă…”) este absolut normală? Cum se autodefinește lumea spirituală a Vavilei Popovici în lumina soarelui, adeptă al cărui tip de cunoaștere filosofică sunteți?

 

 Nu m-am gândit până acum la această paralelă și comparația mă onorează; acolo este o dramă lirică puternică, în lumea Laponiei, în drumul lui Crypto cu renii săi, o dragoste fulgerătoare față de Enigel care iubea soarele: „Eu de umbră mult mă tem/ Că dacă-n iarnă sunt făcută/ Și ursul alb mi-e vărul drept,/ Din umbra deasă desfăcută,/ Mă-nchin la soarele-nțelept…” Este reluată oarecum tema din Luceafărul lui Eminescu, tot atât de liric redată imposibilitatea dragostei, cu inversare de roluri… Poate, acele versuri: „Din prea multă iubire mă rugam”?

Referitor la a doua întrebare, legată oarecum de prima, nu pot să afirm că mă încadrez strict într-o cunoaștere filosofică. Pot aminti doar cuvintele lui Constantin Noica pentru că m-au obsedat multă vreme: „Dacă iubiți poezia sau muzica, pierderile, creșterile, curgerile, dacă vă plac geometria și rigoarea fără să vi se împietrească inima, dacă sunteți în stare de un dram de nebunie și un munte de măsură, veți întâlni filosofia.” Și cred că am întâlnit-o și nu am ocolit-o. Dar este doar o întâlnire! Metafizica născută din mirare în fața rânduirii acestei lumi… Așa se întâmplă, cu cât omul dobândește mai multe cunoștințe, cu atât are mai  multe lucruri nelămurite, își pune mai multe întrebări. Mirarea aceasta filosofică rezultă și din perceperea intensă a durerii, în urma căreia vin întrebările. M-am convins cu timpul că, prin acumulare de cunoștințe, de experiențe mai plăcute sau mai triste, vine momentul când îți ordonezi răspunsurile și îți faci o filozofie asupra vieții care este numai a ta și pe care o poți păstra în tine sau poți s-o faci cunoscută semenilor, prin una din formele artei. Cred în Dumnezeu și în Împărăția Lui, cred în dreptate, adevăr, iubire; în libertate, în fericire,  în lumină – spirit viu care coboară din soare și intră în contact cu spiritul nostru, cred!

Aristotel spunea la vremea sa că oamenii au început să filosofeze mânați fiind de „mirare”. Și așa este! Dacă ai ochi să privești cu atenție această lume, începi să te miri. Și te miri și te miri și te întrebi și răspunsurile vin, alteori  nu vin… Dar în tot ce facem și gândim trebuie să-l avem pe Dumnezeu în viața noastră. Nu trebuie să respingem nimic din ceea ce ar putea exista, fiindcă gândirea ne este atât de limitată! Libertatea și fericirea spre care tindem nu se pot obține decât prin iubire și dăruire; iubire față de aproapele nostru; iubirea care ne este însămânțată în suflet și pe care trebuie s-o îngrijim, ca această sămânță să ajungă să rodească. Cred că trebuie să ne străduim pentru a înlătura animalitatea, egoismul și barbaria din noi, ceea ce ar duce la o conviețuire normală de care avem atâta nevoie, iată în ce cred! Mai cred că trebuie să ne debarasăm de teama care ne-a însoțit și ne însoțește încă. Să devenim încrezători în forțele binelui, să fim curajoși, cu compasiune față de aproapele nostru, dar și față de departele nostru, de ce nu? și cu spirit de sacrificiu, așa cum ne învață Hristos, iar sacrificiul înseamnă renunțare în favoarea semenului tău, izvorâtă din preaplinul dragostei.

„Sus – un cer îndepărtat, albastru./ Sub mine un astru./ În mine – universul reflectat./ Infinitul – mister plin de mistere./ «Cerul cerului al Domnului este! »/ Moartea – printre ere,/ În mine – universul reflectat.” Cum explicați această înclinație specifică simbolismului, spre nostalgie și spre valențele fonice ale cuvântului, cu valoare terapeutică ce vă caracterizează?

Simbolurile în general, ne sunt necesare exprimării lucrurilor spirituale. Un poet simbolist pe care-l ador este Bacovia. După mine este un mare poet! Am găsit într-o revistă un articol în care se spune despre băcăuanul Bacovia că este «un ins epuizat prematur, că percepe timpul ca un bătrân, îmbătrânit de eșecuri și celibat prelungit, locuitor al unui târg de provincie dintr-o regiune cu climă aspră… pentru bătrâni, provinciali, «nordici» timpul trece greu, monoton și chinuit». M-a durut și m-a revoltat cumplit acest articol, acest mod de a gândi și a blama un mare poet român, simbolist. M-am consolat însă, cu caracterizarea lui Ion Caraion: «Bacovia are un instinct al poeziei mai puternic decât poezia lui, cu care obține arta.» Cred că m-a influențat în scrierea unor poezii. A scris poezia „Amurg”, amintind de Corbii poetului Tradem: „Trec corbii – ah, „corbii/ Poetului Tradem – /Și curg pe – noptat/ Pe-un târg înghețat…”

Fiindcă tot vorbim despre creație, despre poezie, permiteți-mi să divaghez puțin, să  întreb cine își mai amintește de talentatul poet craiovean Traian Demetrescu, care semna de multe ori cu pseudonimul literat Tradem? A fost cel care a recunoscut printre primii valoarea lui Eminescu și l-a caracterizat într-un vers „tu dulce-al poeziei Crist”. A scris poezia „Corbii”: „Pe plopii ninși/ Coboară corbii-n pâlc de doliu,/ Cernesc al iernei alb lințoliu,/ Și, triști, de foame par învinși…/ Cugetători,/ Privesc pe cer, privesc departe;/ Pe când un glas de vânt împarte/ Un cântec care dă fiori…

Pe atunci, invocând acest dialog al spiritelor, am scris poezia „Visul lui Bacovia”: „O floare, un gând, un poem/ Și-n mii de speranțe,/ Mii de cutezanțe/ Și visul poetului Tradem./ Ce glasuri interioare îmi sună!/ Ce voci! Mă-ngrozesc să le-ascult,/ Pe când apărând blânda lună/ Mă poartă în nopți de demult./ O floare, un gând, un poem,/ Vise mă fac să evoc./ Unul din ele invoc,/ Visul poetului Tradem”.

Am scris cândva și o poezie intitulată „Dragoste de Bacovia” care se termina cam așa: „Privea în sus și-mi arăta/ „corbii poetului Tradem”./ Corbi ce se duceau „pe pustii”, în amurg, „pe zări argintii”./ Râdea emoționat, vibrau în el „scântei de vis”/ sub cerul gri, deschis./ Am căzut în genunchi și-am început a-l implora:/ Maestre, atinge-mă cu pana ta!”

Cât privește nostalgia, melancolia versurilor mele, îmi permiteți a cita cuvintele lui Constantin Noica: „Melancolia este fericirea ce se hrănește din absențe.” Și această absență a persoanei iubite, pierdută pentru totdeauna, face loc momentelor de inspirație, de exaltare, de fericire a scrisului, ca o compensație a absenței, cu iluzia transformării ei în prezență. Andrei Pleșu spune că melancolia este un moment de înstrăinare, de izolare : „Privești ceva, ai vrea să-l iubești, dar nu poți, simți că între tine și el este o distanță pe care n-o poți diminua.” Câtă dreptate are!

A apărut cu ceva timp în urmă, „Jurnalul unei fete greu de mulțumit”, o carte scrisă de Jeni Acterian. În literatura română, jurnalul, se întâlnește la Mircea Eliade („Jurnalul adolescentului miop”), Camil Petrescu, Nicolae Steinhardt („Jurnalul fericirii”). Vavila Popovici ne propune „File de jurnal”, „Jurnalul unei veri”, dar și „Jurnal american”. Vă considerați o continuatoare a scriitorilor anterior menționați în ceea ce privește mărturisirea de sine, transpunerea imaginii propriei personalități reflectate ca o confesiune generată de anumite împrejurări de viață?

Unii și-au pus întrebarea dacă un jurnal al unui om anodin poate interesa cititorul. Ei bine, eu cred că da! Îmi place să scriu jurnale deoarece în jurnal ideile nu sunt expuse conform unui plan, ci ele sunt evocate de un peisaj, de o întâlnire cu un om, de o convorbire, de o lectură, etc. Contemplu, gândesc și reflectez. Reflecția deci, însoțește contemplația. Îți exprimi propriile gânduri și păreri și stârnești gândurile cititorului care intră într-un dialog al undelor cu scriitorul. Părerea lui Mircea Eliade era că cel ce scrie un jurnal, în măsura în care el încearcă să capteze măcar o parte din ceea ce vede și simte, trebuie să accepte riscul de a fi confundat cu un caiet de note sau cu fragmente autobiografice. Și totuși, a scris jurnale. Tolstoi spunea că jurnalul este o redare a realității. Eu accept ideea de a fi o redare a realității, dar ca să fie și literatură, cred că trebuie depășită într-un mod această realitate, trebuie transcendentalizată, dacă se reușește, bineînțeles…

Un jurnal se scrie dintr-o nevoie de destăinuire, de sinceritate pe care o are orice om; unii o fac verbal, alții în scris. George Călinescu spunea că este o prostie să scrii un jurnal, actualul critic Ion Simuț spune (am găsit un articol în „România literară”) că jurnalele ar trebui să stea în raftul doi sau trei, acolo unde le este locul. Sunt păreri și păreri, dar jurnalele se vând și se citesc cu mult interes. Ion Caraion spunea că Jurnalul poate avea capricii, lejerități, copilării, confesiuni și chiar indiscreții. Așa și este! Jurnale s-au scris și se scriu și rezistă și chiar au mare succes în comparație cu literatura de ficțiune. Consimt spuselor lui Marquez: „Nimeni nu-și va aduce aminte de tine pentru gândurile tale secrete. Cere-I Domnului tăria și înțelepciunea pentru a le exprima”.

 Suntem la capitolul memorialistică, „Albumul cu fotografii”. Ce a stat la baza realizării acestei cercetări a societății românești? Cât si cum v-ați documentat pentru a realiza un studiu atent prin care prezentați viața în complexitatea ei socială și psihologică?

„Albumul cu fotografii” este o carte editată în 1999, în care am folosit ca pretext literar fotografiile albumului de familie și este o lucrare memorialistică alcătuită din amintiri dragi, dureroase majoritatea, purtate în mintea și inima mea. Singura ficțiune este cel de al treilea copil (băiatul), spre a scoate în evidență mentalitatea tinerelor mame din acea vreme de a nu face copii (redată în romanul „Binele și Răul”).

Scriind toate cărțile la persoana întâia, am fost întrebată după citirea fiecărei cărți dacă este viața mea și am subliniat că m-am inspirat din realitate, dar am introdus si elemente fictive, spre a da o continuitate acțiunii, a face… literatură. Această carte însă, în mare parte nu este ficțiune, ci realitatea vieții pe care am trăit-o. Și nu este singura carte scrisă în acest mod!

 De unde provine dramatismul scrierii de față? Dacă ar fi să ne întoarcem în timp, care este fotografia ce vă este cea mai dragă din acest album?

 

 De unde provine dramatismul? Din viața pe care am trăit-o. Fotografia cea mai dragă este a soțului pe care l-am pierdut.

La ce lucrați în prezent ?

Am două cărți în lucru. Mereu am câte două cărți în lucru. Prima este un volum bilingv de versuri, a doua este o carte de amintiri, intitulată „Popasurile vieții”.

Cum arată viitorul?

Hm! Mult a fost, puțin a rămas! Pentru mine vorbind. Timpul vieții nu l-am chemat, mi s-a dat, nu-l alung, dar simt cum pleacă… Îmi pare rău, fiindcă va fi plin de evenimente. Cred că nu trebuie să ne speriem, fiecare generație a avut probleme noi, mai grele, mai ușoare, dar le-au trecut. Fiecare om trebuie să poarte în suflet credința în Dumnezeu. Cu ea va depăși mai ușor greutățile.

 Ce recomandare ați dori să le faceți celor care abia acum încep să scrie?

 

 Să iubească adevărul, să viseze mult, ori de câte ori realitatea din jur îi va obosi. Să citească mult și sistematic. Să caute valoarea în viață. Să-și facă bibliotecă și fișe pentru cărțile citite. Să scrie, dar să nu se grăbească să publice. Eu m-am grăbit, fiindcă am pierdut din timpul scrierii și acum îmi dau seama că ar fi trebuit să revizuiesc cu atenție textele și să fiu mai exigentă cu editarea lor.

Ce hobby-uri aveți?

 Am avut multe. Acum mi-a rămas doar muzica.

Cât de multă poezie există într-o reacție chimică?

O reacție chimică se prezintă ca un fenomen în urma căruia două sau mai multe substanțe puse în contact în anumite condiții, formează substanțe diferite, altele decât cele inițiale. Te minunezi când vezi că una pui și alta iese. În poezie folosim cuvinte din bogăția limbii, după gradul de afectivitate pe care-l avem fiecare, le alăturăm într-un mod, ele se atrag, se amestecă, explodează, uneori (ce mult așteptată este explozia cuvintelor!), formând idei și imagini pe care cititorul le gustă… Ne minunăm, uneori, pentru ce a ieșit. Se întâmplă să nu-ți mai recunoști gândurile care te-au însoțit. Poezia este, da, o alchimie, o  modelare în cuvinte, în fraze, în metafore a unei lumi care întocmai ca o reacție chimică, ne tulbură, ne mișcă, ne fascinează.

Pentru R.B.N. Press

Octavian D. Curpaș  – Senior Editor Ziarul Miorița USA

Phoenix, Arizona

© Copyright 2012 - ROMÂNIA BREAKING NEWS - RBN Press