Povești de viață. Cum o statuie din București schimbă un destin al unui român pribeag în primii ani de comunizare a României

Amintiri din pribegie – Român ajutat de ambasada franceză din Bulgaria

Încă o zi se apropie de sfârșit. Soarele a  coborât spre zenit, iar lumina amurgului îmbracă totul în tonuri de roz, liliachiu, roșu și albastru. În această seară stau de vorbă cu Dumitru Sinu (nea Mitică). Amintirile lui curg asemenea unei ape învolburate, iar trecutul prinde din nou viață sub ochii noștri. Prezentul dispare, alungat parcă de povestirile prietenului meu, despre oameni și întâmplări din vremuri de altădată…

De la Panciova la Banovici, via Kovacica – Iugoslavia

Multe s-au petrecut după ce s-a schimbat regimul politic în România și comuniștii au preluat puterea. Camarila comunistă făcea ravagii iar acțiunile ei schimbau destine peste noapte. Un număr mare de militanți anticomuniști și-au lăsat familiile și ce le mai rămăsese din averile ciuntite de noul regim, și au părăsit țara. Anul 1948 a excelat prin numărul de emigrări, pentru că atunci s-a declanșat cel mai mare val de refugiați politic, din perioada postbelică. În aceste vremuri de restriște, marcate de puternice frământări politice și sociale, a luat drumul pribegiei și domnul Dumitru Sinu. Împreună cu alte șapte persoane, a trecut granița pe la sârbi. Cei care l-au ajutat să fugă din România au fost legionarii, cu toate că amicul meu, cunoscut între prieteni ca nea Mitică, nu făcuse parte niciodată din gruparea lor.

Când a părăsit România, în Iugoslavia era președinte Iosip Broz Tito. Iugoslavia era teritoriul care făcea joncțiunea între țările comuniste și Occident. Lagăre de concentrare și de muncă împânzeau toate provinciile imperiului titoist, al cărui conducător părea a juca un rol dublu. Nu era străin de ideile comunismului ce înflorea în Europa de Est, dar avea abilitatea de a nu se îndepărta nici de lumea liberă, progresistă, occidentală, spre care avea o oarecare deschidere.

Odată ajuns în Iugoslavia, Mitică Sinu a făcut trei zile pușcărie, la Panciova, cea mai veche pușcărie din țara vecină, datând de pe timpul Imperiului Austro-Ungar. Apoi, a fost mutat la Kovacica, unde a stat două săptămâni. De acolo, a fost trimis la Banovici (Bosnia-Herțegovina), unde a rămas un an și câteva luni, timp în care a lucrat la cantina închisorii.  În acest timp, i-a fost dat să vadă și să traiască multe, dar mai ales, să cunoască o sumedenie de oameni, de toate felurile. Mi-a povestit de câțiva dintre ei care nu pot fi uitați, chiar dacă, de-atunci au trecut mulți, mulți ani… Întâmplările ai căror protagoniști au fost, nu pot fi șterse niciodată din memoria lui.

Disperarea te duce cu trenul în Franța… și-apoi, în Canada

Autoritățile locale se foloseau din plin de prezența refugiaților pe teritoriul iugoslav, repartizându-i în diverse locuri (lagăre) de muncă, pe toată perioada de ședere în țara lor. Însă nu munceau gratuit, fiind remunerați cu sume modice pentru munca prestată. Apoi, după ce profitau din plin de munca lor, o perioadă, fie îi expediau în țările de proveniență – și asta se întâmpla cu cei mai mulți dintre ei -, fie, pur și simplu, îi alungau în Est, la întâmplare, în țări la fel de sărace precum cele din care plecaseră. Cei mai curajoși, și norocoși în același timp, reușeau să fugă și ajungeau în țările occidentale, de unde, majoritatea traversau oceanul spre continentul nord american.

De exemplu, își amintește Nea Mitică, cum pe unii români, sârbii îi trimiteau în Bulgaria, pe bulgari în România, pe alții în Ungaria, în mod aleator. Așa se face că printre românii ajunși în Bulgaria era un anume, Grigore Coroiu, de care-și amintește și astăzi. Pe acest om autoritățile au vrut să-l repatrieze. Disperat, s-a aruncat de la etaj rănindu-se grav la maxilare – falca superioară și dinții. În această situație, cei cu putere de decizie au luat hotărârea să-l urce pe Grigore în tren, cu destinața Franța.

Coroiu nu avea bilet, călătorea clandestin. Când controlorii l-au întrebat de bilet, el a deschis gura plină de răni, impresionându-i, drept pentru care, probabil din milă, l-au lăsat în pace și așa, bietul om a ajuns în Franța…

Dar cum Franța era pentru mulți refugiați doar un loc de popas, Grigore Coroiu stă un timp aici, și-apoi pleacă mai departe, înspre Canada. Aici, Coroiu s-a revăzut cu nea Mitică și s-a numărat, chiar, printre apropiații lui. Omul era simpatic și în special cei mici, copiii lui nea Mitică, se simțeau confortabil în prezența lui. Grigore Coroiu știa să gătească la fel de bine ca un bucătar profesionist. Avea însă, și el, o meteahnă: era un împătimit al ruletei și pierdea astfel toți banii, pariind la curse sau la jocuri de noroc. Dar nu era singurul, era o boală la modă! Asta nu-i afecta cu nimic amiciția cu Mitică Sinu…

„Da, domnilor,  Pierre Rosetti este francez!”

Monumentul lui C.A. Rosetti – vedere de epocă

Un caz asemănător a fost și cel al lui Pierre Rosetti, un alt român trimis în Bulgaria. Acesta le-a spus bulgarilor că el este francez. Prin urmare, bulgarii i-au contactat pe cei de la ambasada franceză, pentru a-i stabili lui Pierre naționalitatea. Ambasadorul și-a dat seama imediat că Pierre nu era francez. „Nu ai nici o legătură cu Franța – i s-a adresat acesta românului -, dar fiindcă știu cine a fost bunicul tău (este vorba de C. A. Rossetti) și în memoria lui există chiar o statuie în București, nu îți voi opri accesul în țara noastră. Ești liber să mergi acolo.” Imediat, ambasadorul le-a spus bulgarilor: „Da, domnilor,  Pierre Rosetti este francez!” Și astfel, bulgarii l-au trimis pe românul nostru în Franța.

Iată cum, datorită unui monument, un refugiat român a reușit să ajungă în Occident. Și aceasta pentru că ambasadorul Franței cunoștea faptul că statuia lui C.A. Rosetti, este amplasată în piața cu același nume din București. Turnată în bronz, în anul 1902, în cadrul Școlii de arte și meserii din București, statuia în cauză a fost realizată de către Wladimir Hegel. Opera de artă îl reprezintă pe C. A. Rosetti așezat într-un fotoliu, meditând. Pe frontispiciul monumentului este fixată o placă de bronz, frumos ornamentată, ce poartă inscripția: „C.A. Rosetti. 1816-1885. Luminează-te și vei fi! Voiește și vei avea!”

Statuia C.A.ROSETTI – București

Pe soclu se găsesc două basoreliefuri din metal, ce reproduc momente din activitatea patriotică a lui C. A. Rosetti: actul istoric de la Unirea Principatelor, intitulat „24 ianuarie 1859”, iar al doilea, „9 mai 1877”, evocând proclamarea independenței de stat a României. Tânărul sculptor polonez, Wladimir Hegel (Włodzimierz în polonă), a fost cunoscut la Paris de scriitorul V.A. Urechia, omul de cultură și bărbatul de stat român, care primise drept omagiu – pentru participarea la Congresul latinității de la Paris – o statuetă realizată de sculptorul Hegel. Obiectul respectiv l-a determinat să-l convingă pe acesta să vină în România. Wladimir Hegel s-a stabilit în București și s-a impus ca pedagog și profesor la Școala de arte și meserii, a devenit profesor de sculptură și desen la Academia de Belle Arte din capitala României. Este bine de știut că sub îndrumarea lui Hegel, a studiat o perioadă Constantin Brâncuși. Wladimir Hegel i-a fost „părinte și profesor” și sculptorului Dimitrie Paciurea.

O ștampilă „nemțească” făcută dintr-un cartof și cerneală

Grigore Coroiu și Pierre Rosetti și-au văzut visul cu ochii, întrucât a ajunge în Occident era cea mai mare dorință a oricărui refugiat. Însă acestea au fost cazuri particulare, fiecare în felul său, prin originalitatea metodelor prin care, cei doi emigranți au reușit să ajungă în Franța. Dar cum românii au fost dintotdeauna foarte inventivi,  ei au uzat de tot felul de metode ingenioase pentru a scăpa spre Vest.

Nea Mitică nu a uitat cum, câțiva dintre românii din lagăr, s-au dat drept nemți, tocmai pentru că nădăjduiau că în felul acesta vor fi trimiși în Germania. De aceea, ce s-au gândit ei? Și-au fabricat documente false, pe care au pus o ștampilă contrafăcută, confecționată, tot de către ei, dintr-un cartof și cerneală.

Neamțul e tot neamț!

Sârbii și-au dat imediat seama că lucrurile nu sunt așa cum par, dar românii nu s-au descurajat și au continuat jocul. Perseverenți, compatrioții noștri se trezeau în fiecare dimineață devreme și se spălau cu zăpadă, sub ochii uluiți ai gardienilor sârbi. Era un ger de crăpau pietrele, însă nu conta – ei strigau toți odată, în germană: „Eins, zwei, drei” (Unu, doi, trei) și se spălau cu zăpadă. După ce i-au urmărit astfel câteva zile, sârbii au spus: „Neamțul e tot neamț!”. Cu alte cuvinte, oricât de frig este, indiferent dacă plouă, ninge ori e soare, neamțul nu se abate de la disciplina în spiritul căreia era educat. Ce era să mai facă, în locul acela, cu românii noștri, mai ales că se convinseseră că era vorba de nemți adevărați? Așa că sârbii i-au urcat în tren și i-au trimis în Germania.

Ursu: ”Deschid orice casă de bani!”

Pe Ursu, nea Mitică l-a cunoscut tot în Iugoslavia. Era un tip simpatic. Avea un vocabular aparte, care îi amuza pe ceilalți. Când îl întreba cineva ce a făcut în România, el răspundea: „M-am luptat cu ursoaicele, am dat lovitura la case de bani”. Când îl întrebau ce știe să facă, el spunea că are degete fine. „Cum adică?” „Deschid orice casă de bani”. Sau, când îi reușea ceva, exprima: „Mi-a ieșit pasența!” Povestea cum i-au adus case de bani elvețiene, germane, japoneze, americane etc.  „Nu-mi vine să cred, am reușit la americani”, spunea el. Pe Ursu l-au îmbrăcat în haine americănești, i-au dat bani, l-au dus în America și nu a mai auzit nimeni de el. Posibil, spune nea Mitică, să-l fi folosit în cadrul serviciilor secrete pentru a deschide seifuri cu diverse documente.

Pentru R.B.N.Press

Octavian D. CURPAȘ