ROMÂNIA BREAKING NEWS

Home Posts Tagged "Marea Unire"

Marea Unire

,

Patria este sanctuarul național al prezenței noastre neîntrerupte pe aceste plaiuri care sunt ale noastre din veci și pentru de-a pururi. Dacă alte „neamuri“ au venit și s-au sălășluit în acest spațiu, în curs de secole, noi n-am venit: suntem de-aici!

Patria este o ființă vie, care are o istorie desfășurată pe pământul străbun. Sufletul acesteia este poporul căruia îi aparținem și care are certitudinea dăinuirii noastre neclintite la această răscruce de lumi. „Toți românii dintr-o fântână au izvorât și cură“, spunea Constantin Cantacuzino. Noi ne-am simțit una în toate, și legături neîntrerupte ne-au ținut în această unitate de conștiință românească.

Întreaga noastră istorie es­te străbătută ca un fir roșu de două carac­te­­ristici principale: con­tinuitatea de viețuire pe te­ri­­toriul fostei Dacii și unitatea de limbă, cultură, tradiții și cre­­dință. Deși despărțite vea­curi în șir prin hotare politice ne­fi­rești, cele trei țări ro­mâ­nești me­dievale au rămas într-o strân­să comuniune etnică și bi­se­ricească. Carpații n-au fost ni­ciodată zid despărțitor între frați, ci, precum spunea Octa­vi­an Goga, ei au fost „coloana ver­tebrală“ a pământului ro­mâ­nesc. Cele trei provincii, la ca­re se adaugă și Dobrogea, au fost u­nite printr-un șir ne­sfâr­șit de re­lații economice, po­li­ti­ce, cul­tu­­rale și mai ales bise­ri­cești.

Datorită acestor legături fră­țești, prima unire româ­neas­că înfăptuită de Mihai Viteazul a­pare ca un act întru totul fi­resc. Unind, la 1600, pentru scur­tă durată, pe români sub un singur sceptru, marele voie­vod se intitula „din mila lui Dum­nezeu, Domn al Țării Ro­mâ­nești, al Ardealului și a toa­tă Țara Moldovei“. Unirea rea­li­­zată de el a străbătut cu­ge­te­le tuturor românilor, veacuri de-a rândul, întărind conștiința o­ri­ginii comune. De acum îna­in­te, conștiința unității apare ca o adevărată doctrină poli­ti­că în scrierile marilor cronicari și istorici precum: Grigore Ure­che, Dimitrie Cantemir, Miron Cos­tin, Constantin Cantacu­zi­no, Samuil Micu, Gheorghe Șin­cai, Petru Maior, Ion Budai De­leanu, episcopul Chesarie al Râm­nicului și atâția alții.

De pildă, Dimitrie Cante­mir, învățatul domn mol­do­vean, în Hronicul său, scria, prin­tre altele, că românii care au fost „din descălecatul de la Tra­ian, de-atunci într-însa (în Da­cia) așezându-să, într-a­ce­eași și până acum necontenit lă­cuiesc“. Iar dacă vrem să ci­tăm un teolog care a ridicat a­ceas­tă problemă, gândul ni se îndreaptă spre vrednicul mitro­po­­lit Varlaam al Moldovei, care a dat la lumină Cazania sa în a­nul 1643, tipărită, precum el în­suși spune în a ei Prefață, pen­tru „toată seminția ro­mâ­neas­că“. Prin osârdia sfântului mi­tropolit Simion Ștefan al Băl­gradului a apărut, la Alba Iu­lia, în 1648, Noul Testament, în a­ cărui Predoslovie se pune pro­blema unității limbii și a poporului român.
Sosise timpul să se alcătuiască „o singură domnie“

Circulația cărților bisericești din­tr-o parte în cealaltă a Car­pa­ților, precum și circulația das­călilor, a zugravilor de bise­rici, a călugărilor, preoților și ie­rarhilor au contribuit, în e­ga­lă măsură, la întărirea con­ști­in­ței unității de neam. Miș­că­ri­le demografice interromânești, foar­te puternice, mai ales în vea­cul al XVIII-lea, când asu­pri­rea națională și confesională a atins punctul maxim, au fost un alt factor care a contribuit la întărirea acestei conștiințe.

În această epocă, s-a ajuns la înlocuirea termenilor de mol­do­vean, muntean, ardelean cu a­cela de român, la prefacerea trep­tată a termenilor de neam în națiune și a celor de Moldova și Țara Românească în cuvântul comun România. De aceea, Ion Budai Deleanu scria că „nea­mul românesc face în Da­cia o națiune de frunte“, fiind con­vins că a sosit timpul să se al­cătuiască „o singură domnie“ sub numele „România“.

Lupta întruchipată de Tu­dor Vladimirescu, care dorea „slo­bozenie din afară și din­lă­un­tru“, a fost continuată în 1848, când revoluționarii ro­mâni de pretutindeni aveau do­ruri identice de „unire a între­gu­lui neam românesc“ într-o „Ro­­mânie independentă“. Cei a­proximativ 40.000 de participanți la Marea Adunare de la Blaj se exprimau deschis: „Noi vrem să ne unim cu țara“, a­ceas­tă dorință devenind o nece­si­tate istorică pentru destinul poporului român.

Marile idealuri proclamate de revoluție au intrat de atunci și mai mult în conștiința mul­ți­mi­lor. La 24 ianuarie 1859 s-a fă­cut un prim pas spre rea­li­za­rea unității de stat, prin dubla a­legere a lui Alexandru Ioan Cu­za, care a dus la constituirea sta­tului independent România. De acum, calea spre împlinirile ul­terioare ale istoriei naționale era deschisă viguros și specta­cu­­los. Din acest moment, pri­vi­ri­le tuturor românilor din teri­to­­riile aflate sub dominația stră­i­nă se îndreaptă cu în­cre­de­re spre România, cu speranța re­alizării unității statale și po­li­tice depline.

„Existența unui popor nu se discută, ci se afirmă“

Această dorință de unitate sta­tală a românilor a fost do­ve­di­tă și mai convingător în 1877, prin proclamarea independen­ței de stat a României, consfin­ți­tă prin sacrificiile materiale ale românilor de pretutindeni și prin jertfele de sânge ale os­ta­șilor români. Cunoscutul „Me­­morandum“, înaintat de ro­mâ­nii transilvăneni Curții din Vie­na în 1892, a dezvăluit opi­niei publice europene modul de o­primare a românilor. El a con­stituit un nou prilej de ma­ni­­festare a solidarității ro­mâ­nești bazată pe convingerea că „e­xis­tența unui popor nu se dis­cu­­tă, ci se afirmă“, așa cum spu­nea me­morandistul Ioan Ra­țiu.

În august 1916, România a in­trat în Primul Război Mon­di­al nu cu gândul de a cuceri teri­to­rii străine, ci din dorința de în­tregire națională și statală. As­pirațiile poporului spre uni­ta­­te au fost exprimate în decla­ra­țiile politice ale vremii, în pre­să și în manifestații publice. La 18 octombrie 1918, un ro­mân citea în Parlamentul din Bu­­dapesta celebra declarație de autodeterminare, o ade­vă­ra­tă decizie prin care națiunea ro­­mână își asuma dreptul de a-și hotărî singură soarta. Timp de câteva săptămâni, Consiliul na­țional a exercitat guvernarea a­supra teritoriilor transil­vă­ne­ne locuite de români. În același timp, națiunea română și-a con­stituit propriile ei organe po­litico-administrative – consi­li­ile naționale locale.

Data de 1 decembrie 1918 a fost ziua de încheiere a unui pro­­ces îndelung dorit, a unor lup­­te îndelung purtate, a unor vo­­ințe hotărât exprimate, iz­vo­râ­­te din aceeași inimă ce fusese pâ­­nă atunci împărțită. Această ini­­mă românească s-a tot adu­nat și a mers spre țintă, până când, odată cu miile de transil­vă­­neni înarmați cu „creden­țio­na­le“ de la toți vecinii, a ajuns, la 1 decembrie 1918, la Alba Iu­lia. Ce dreptate avusese la 1542 car­dinalul Georg Marti­nuzzi, când îi scria episcopului de Callosa dâen Sarriŕ, Spania: „Din vechime se frământă tran­sil­vănenii cu gândul să se des­fa­că de acest regat al Un­ga­riei și să trăiască după exemplul Mol­dovei și Munteniei, și nu vor în­târzia să facă pasul a­ces­ta“! Iată că, la „plinirea vre­mii“, l-au fă­cut cu demnitate și eroism.
Unitatea națională – farul călăuzitor al neamului nostru

În această zi memorabilă, cei 1.228 de delegați oficiali au de­cre­tat solemn unirea ro­mâ­ni­lor din Transilvania și Banat cu Ro­mâ­nia. Cei peste 100.000 de par­ti­cipanți, adunați pe câmpul lui Ho­rea, au aprobat, în urale ne­sfâr­șite, ca într-un adevărat ple­biscit popular, istorica ho­tă­râ­re a­doptată atunci. La Alba Iu­lia s-a desăvârșit procesul regru­pă­rii într-o singură unitate, în­tr-o sin­gură ființă a ro­mâ­nilor din spa­țiul carpato-da­nu­bi­ano-pontic, spațiu din vremuri imemora­bi­­le al nostru, al c­e­lor născuți în el. Visul de aur al românilor era să­vârșit astfel prin lupta eroică a maselor largi populare.

„Unitatea României – precum a­rată Ioan Lupaș – nu este nici o­pe­ra unui om, nici a unei pro­vin­cii, nici a unei generații. Ea este re­zultatul luptelor sus­ți­nute vre­me de veacuri de cei mai buni fii ai poporului ro­mân. Unitatea noas­tră națio­na­lă a fost cimen­ta­­tă nu numai prin sângele sol­da­ților noștri, ci și prin jertfele gân­ditorilor și scri­itorilor care, mai ales din se­colul al XV-lea în­coa­c­e, au în­du­rat, pentru ideile lor, te­mn­i­ța și exilul. Ei au fost pro­motorii mișcărilor și luptelor ca­re au dus întru sfârșit la a­ceas­tă u­nitate atât de mult vi­sa­tă“. În­tr-adevăr, idealul unității na­­ționale a fost, de-a lungul vea­cu­rilor, farul călăuzitor al nea­mului nostru.

Acum, la împlinirea a 95 de ani de la Marea Unire, ne ple­căm frunțile în fața memoriei ce­lor care au clădit gândul și fap­ta u­nirii, aducându-le prino­sul nostru postum de recu­noș­tin­ță și ve­ne­rație. Ca urmași ai ma­rilor fă­u­ritori de țară, noi tre­buie să le ur­măm exemplul lu­minos, iubind acest pământ iz­băvit, cân­tân­­du-i farmecul și va­lori­fi­cân­du-i avuțiile prin mun­că înfră­ți­tă. Având convin­ge­­rea că viața și puterea noas­tră stau în unire, pu­tem fi con­tem­­porani cu cei ca­re au reali­zat acest act epocal din istoria Pa­triei. Astfel, cu fie­ca­re prilej, ca și la acest popas a­ni­versar, ne mărturisim voința ne­­șo­vă­iel­nică de a fi mereu una, ne­lăsându-ne dezbinați de nimeni și nimic, niciodată.

Unirea care obligă la demnitate

1 decembrie 1918 este o zi excepțională pentru poporul român, ce încununează un an de grație 1918, când Regatul României s-a unit cu Basarabia, Bucovina și Transilvania. A fost rânduiala Bunului Dumnezeu pentru jertfa tinerilor români de la Mărășești, Mărăști și Oituz, care au ținut în viață statul român ca anul 1918 să fie anul unirii tuturor românilor într-un singur stat național-unitar. România anului 1918 a fost dăruită de Dumnezeu cu oameni excepționali, care au știut să transforme înfrângerea Armatei Române din Primul Război Mondial într-o victorie în plan diplomatic și mai ales a exprimării libere a voinței naționale, ca românii să trăiască într-un singur stat unitar, avându-și coloana vertebrală în Arcul Carpatic.

Ca oameni ai Bisericii nu putem vedea în acest an de grație 1918 decât lucrarea Bunului Dumnezeu care, datorită credinței și iubirii de neam a acestui popor, a făcut posibil ca românii să se reunească într-o singură țară. Cu adevărat în anul 1918 românii au fost conform stemei de pe drapel, și anume vulturul cu crucea în plisc, și ca dintr-un singur piept 100.000 de oameni la Alba Iulia la 1 decembrie 1918 și-au strigat păsul de veacuri de a se uni cu țara.

Când te gândești la acești oameni și la dragostea lor față de neam cu adevărat, și acum, la 95 de ani de la acest eveniment, mulțumești Bunului Dumnezeu că te-ai născut și faci parte din binecuvântatul popor român și că trăiești pe aceste plaiuri binecuvântate, care sunt Grădina Maicii Domnului. Astăzi mai mult ca oricând trebuie să înțelegem că avem o datorie sfântă, lăsată de făuritorii României Mari, de a păstra vie candela credinței noastre strămoșești și de a fi demni ca vulturii, având conștiința că în Europa de astăzi aducem raza de lumină a valorilor noastre creștin-ortodoxe bimilenare și că suntem un popor născut creștin prin sârguința și lucrarea de propovăduire a celui Întâi chemat la Apostolat de Domnul și Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Sfântul Apostol Andrei. Nu e nimic întâmplător atunci când ne gândim că sărbătoarea Sfântului Apostol Andrei din 30 noiembrie este legată tocmai cu ziua de 1 decembrie, ziua cea mai importantă din istoria poporului român.

Nu se putea altfel pentru că datorită credinței creștine aduse pe meleagurile noastre de Sfântul Apostol Andrei neamul nostru a reușit, în pofida tuturor migrațiilor și a năvălirilor care au venit peste teritoriul țării noastre în decursul istoriei, să supraviețuiască ca popor de sorginte latină, dar cu credință creștin-ortodoxă. Este un miracol cum, într-o mare slavă și cu o ocupație de mai bine de 800 de ani a Transilvaniei, elementul românesc ortodox a rămas dominant, arătând că atunci când un neam nu-și uită credința și Îl cinstește așa cum se cuvine pe Dumnezeu după cum a moștenit de la moșii și strămoșii săi, atunci dăinuiește spre a slăvi pe Dumnezeu și spre a mărturisi prin fapte credința în Dumnezeu Cel Unul în Ființă și Întreit în Persoane, Tatăl și Fiul și Sfântul Duh.

De aceea, astăzi avem mai mult ca oricând nevoie de simboluri. Un astfel de simbol al unității neamului și al mărturisirii credinței înaintea lui Dumnezeu este Catedrala Mântuirii Neamului, care atunci când va fi gata îi va reprezenta pe toți românii din toate provinciile istorice și va fi un liant și un simbol al unității noastre naționale și al creștinismului ortodox apostolic de pe pământul României.

Surse: Irineu, Arhiepiscop al Alba IulieiPr. dr. Ciprian Apetrei

,

Anul 1918… Solidaritatea italenilor cu românii din Transilvania, Banat și Bucovina, pentru libertate și Unire cu Patria Mamă România, „sentinela orientală a latinității”

1918_italieni_solidari_cu_romanii_pentru Marea_Unire (1)

1918_italieni_solidari_cu_romanii_pentru Marea_Unire (2)

1918_italieni_solidari_cu_romanii_pentru Marea_Unire (3)

1918_italieni_solidari_cu_romanii_pentru Marea_Unire (4)

1918_italieni_solidari_cu_romanii_pentru Marea_Unire (5)

Editat și publicat de autor:  Daniel Siegfriedsohn /romaniabreakingnews.ro

,

Într-un cadru destul de restrâns, dar select, azi 26 iunie 2013, a fost lansată revista „Mesager Bucovinean”, într-un format nou și mai atractiv vizual, expresie a eforturilor încununate de succes a Societății pentru Cultură și Literatură Română în Bucovina. Lansarea a avut loc în Aula ”Prof. Popoviciu” din cadrul Facultății de Medicină Veterinară din București. Încă din anul 2009 era așteptată această apariție editorială, însă posibilitățile materiale au întârziat aproape 4 ani ieșirea de sub tipar a acestei reviste.

În anul 2003, Ștefan Hostiuc i-a propus prima oara regretatului Col. Galan, Președintele Filialei București și Prim-Vicepreședinte al Societătii pentru Cultură și Literatură Română în Bucovina, să se tipărească o revistă trimestrială care să cuprindă în paginile sale toate activitațile întreprinse de această veche și prestigioasă Societate de Cultură Românească, societate care prin activitățile sale a mentinut și menține încă vie printre românii din țară și cei din jurul României, cultura și istoria strâns legată de acest spațiu atât de încercat  și totuși foarte drag românilor, Bucovina, a carei capitală istorică, Cernăuți, împreună cu o mare parte din vestigiile culturale și istorice ale neamului românesc se află  datorită vitregiei istorice, înstrăinate și înglobate în statul vecin Ucraina. Propunerea a fost primită cu interes de venerabilul Col. Galan, dar posibilitățile concrete al Societății au facut practic imposibilă demararea proiectului. Abia prin anul 2009 au aparut șansele de materializare a proiectului care au condus concret la lansarea de azi a revistei mult așteptate.

Echipa redacțională a revistei, sub conducerea inimosului și energicului redactor șef, Ștefan Hostiuc, printre care îi putem enumera pe acad. Dimitrie Vatamaniuc, prof.univ.Pavel Țugui, prof.univ.Dumitru Curcă, ec.dr.Liviu Cabariu, av.dr.Eugen Pătraș, prof.Cuța Trandafir, prof. Antuaneta Lucasciuc, ing.Mihai Onciul, ing.Oltea Reus(București), jurnalist Maria Toacă(Cernăuți), scriitor Arcadie Suceveanu,(Chișinău), dr.Ion Guzo(Maramureșul Istoric), jurnalistul Vadim Bacinschi(Sudul Basarabiei-Regiunea Odesa),  au realizat împreună o lucrare excepțională și remarcabilă atât din punct de vedere vizual, grafică, culoare, model de tehnoredactare cât și din punct de vedere al conținutului bogat în materiale de istorie și cultură, care o dată parcurse chiar și fugitiv te surprind și te prind sufletește în meandrele momentelor de luptă pentru neatârnare și afirmare a înaintașilor români din Bucovina, aflați sub Imperiul Habsburgic, în momentele de glorie dinaintea și din timpul Marii Unirii a Tuturor Românilor din 1918, dar și tragediei care a urmat începănd cu anul 1940, cedarea Basarabiei și Bucovinei de Nord. Toate acestea sunt momente vii cuprinse în paginile revistei „Mesagerul Bucovinean”, alături de multe alte momente ce sunt un veritabil zid împotriva uitării, ca atâtea altele care s-au ridicat prin efortul și devotamentul celor care vibrează pentru istoria și cultura neamului românesc.

Prezentare selecțiuni din revista „Mesager Bucovinean”

Stema Ducatului Bucovinei aflata in componenta Imperiului Austro Ungar -1849

Existența Societății pentru Cultură și Literatură în Bucovina este strâns legată de lupta de rezistență a românilor din Bucovina, alipită de Imperiul Austro-Ungar la Galiția în anul 1786,  fiind  supuși presiunilor de germanizare din partea imperiului,  a căror comunitate risca să dispară din Bucovina. La ora respectivă crearea unei societăți a intelighenției românești care să pregătească cadre naționale era prioritatea numărul unu. Lupta pentru refacerea și conservarea identității românești a românilor bucovineni a continuat până la Unirea din 1918. Lupta s-a dat în principal prin organizațiile societății civile românești create după anul 1862 prin asocieri benevole bazate pe afinități și interese naționale comune care au creat și format caractere, au produs bunuri, au inițiat acțiuni și au pus la  cale manifestări ce au dat o nouă amploare procesului de refacere și conservare a identității naționale românești început în anul 1848 prin mișcarea de separare de Galiția. Palmaresul societății civile românești din Bucovina, cuprinde  victorii reale: editarea gazetei „Bucovina”(1848-1850), proclamarea Ducatului Bucovinei(1849), înființarea Catedrei de limbă română la Gimnaziul Superior de Stat din Cernăuți (1849) și numirea în acest post a profesorului Aron Pumnul, înființarea Gimnaziului Superior Greco-Oriental din Suceava (1860), fondarea Școlii Superioare Real-Ortodoxe din Cernăuți (1862). O realizare cu totul deosebită și semnificativă ca durată și existență este însăși Societatea pentru Cultură și Literatură Română în Bucovina cu denumirea inițială de „Reuniunea Română de Leptură în Cernăuți”(1 mai 1862), care alături de Societatea  „Astra Transilvăneană” au fost singurele societăți din numărul mare de asociații înființate în Imperiul Habsburgic după liberalizarea politică din 1861, care și-au continuat activitatea și după Marea Unire din 1918.

Trebuie menționat că începând cu anul 1862, în Bucovina, majoritatea actelor de cultură și nu numai, cu valoare istorică pentru români, au fost făcute în totalitate de către această Societate pentru Cultură sau cu ajutorul ei.

Până la data emancipării Bucovinei de sub Galiția (eminamente slavă), o bună perioada de timp, toate lucrurile funcționau în baza cutumelor cosmopolite, unicele agreate de autoritățile imperiale pentru asemenea întreprinderi. Cosmopolitismul era atunci la moda în imperiu. În realitate acest cosmopolitism era îndreptat împotriva spiritului național. Sosia lui de mai târziu, internaționalismul socialist cultivat de regimul sovietic se va plimba pe străzile Cernăuțiului cu aceași nonșalanță imperială, cu diferența ca nu va mai purta frac și joben ci salopetă și șapcă proletară. Aceiași doctrină cu alte haine, cosmopolitismul austriac țintea germanizarea iar cel sovietic rusificarea. În ambele cazuri, reacția românilor a fost pe potrivă. În condițiile liberalizarii de sub Franz Josef lua ființă Societatea pentru Cultură și Literatură Română iar sub „perestroika” lui Gorbaciov, Societatea pentru Cultură Românească „Mihai Eminescu” din regiunea Cernăuți. Prima a avut șansa să pornească la drum cu boieri de calibrul lui Alexandru Hurmuzachi, pe când cealaltă…  alte timpuri alți oameni, „Dar unde sunt boierii de altă dată?…”(întrebarea din discursul lui Alexandru Hurmuzachi la constituirea Reuniunii Române)

În anul 2012 „Societatea pentru Cultură și Literatură Română în Bucovina” a împlinit 150 de ani de existență. Mulți înainte !

Video – lansarea revistei „Mesager Bucovinean”

Redactor Dorian Theodor

© Copyright 2012 - ROMÂNIA BREAKING NEWS - RBN Press