,
La mulți ani români! Trăiască România! Existența unui popor nu se discută, ci se afirmă! Viața și puterea noastră stau în Unire!
Patria este sanctuarul național al prezenței noastre neîntrerupte pe aceste plaiuri care sunt ale noastre din veci și pentru de-a pururi. Dacă alte „neamuri“ au venit și s-au sălășluit în acest spațiu, în curs de secole, noi n-am venit: suntem de-aici!
Patria este o ființă vie, care are o istorie desfășurată pe pământul străbun. Sufletul acesteia este poporul căruia îi aparținem și care are certitudinea dăinuirii noastre neclintite la această răscruce de lumi. „Toți românii dintr-o fântână au izvorât și cură“, spunea Constantin Cantacuzino. Noi ne-am simțit una în toate, și legături neîntrerupte ne-au ținut în această unitate de conștiință românească.
Întreaga noastră istorie este străbătută ca un fir roșu de două caracteristici principale: continuitatea de viețuire pe teritoriul fostei Dacii și unitatea de limbă, cultură, tradiții și credință. Deși despărțite veacuri în șir prin hotare politice nefirești, cele trei țări românești medievale au rămas într-o strânsă comuniune etnică și bisericească. Carpații n-au fost niciodată zid despărțitor între frați, ci, precum spunea Octavian Goga, ei au fost „coloana vertebrală“ a pământului românesc. Cele trei provincii, la care se adaugă și Dobrogea, au fost unite printr-un șir nesfârșit de relații economice, politice, culturale și mai ales bisericești.
Datorită acestor legături frățești, prima unire românească înfăptuită de Mihai Viteazul apare ca un act întru totul firesc. Unind, la 1600, pentru scurtă durată, pe români sub un singur sceptru, marele voievod se intitula „din mila lui Dumnezeu, Domn al Țării Românești, al Ardealului și a toată Țara Moldovei“. Unirea realizată de el a străbătut cugetele tuturor românilor, veacuri de-a rândul, întărind conștiința originii comune. De acum înainte, conștiința unității apare ca o adevărată doctrină politică în scrierile marilor cronicari și istorici precum: Grigore Ureche, Dimitrie Cantemir, Miron Costin, Constantin Cantacuzino, Samuil Micu, Gheorghe Șincai, Petru Maior, Ion Budai Deleanu, episcopul Chesarie al Râmnicului și atâția alții.
De pildă, Dimitrie Cantemir, învățatul domn moldovean, în Hronicul său, scria, printre altele, că românii care au fost „din descălecatul de la Traian, de-atunci într-însa (în Dacia) așezându-să, într-aceeași și până acum necontenit lăcuiesc“. Iar dacă vrem să cităm un teolog care a ridicat această problemă, gândul ni se îndreaptă spre vrednicul mitropolit Varlaam al Moldovei, care a dat la lumină Cazania sa în anul 1643, tipărită, precum el însuși spune în a ei Prefață, pentru „toată seminția românească“. Prin osârdia sfântului mitropolit Simion Ștefan al Bălgradului a apărut, la Alba Iulia, în 1648, Noul Testament, în a cărui Predoslovie se pune problema unității limbii și a poporului român.
Sosise timpul să se alcătuiască „o singură domnie“
Circulația cărților bisericești dintr-o parte în cealaltă a Carpaților, precum și circulația dascălilor, a zugravilor de biserici, a călugărilor, preoților și ierarhilor au contribuit, în egală măsură, la întărirea conștiinței unității de neam. Mișcările demografice interromânești, foarte puternice, mai ales în veacul al XVIII-lea, când asuprirea națională și confesională a atins punctul maxim, au fost un alt factor care a contribuit la întărirea acestei conștiințe.
În această epocă, s-a ajuns la înlocuirea termenilor de moldovean, muntean, ardelean cu acela de român, la prefacerea treptată a termenilor de neam în națiune și a celor de Moldova și Țara Românească în cuvântul comun România. De aceea, Ion Budai Deleanu scria că „neamul românesc face în Dacia o națiune de frunte“, fiind convins că a sosit timpul să se alcătuiască „o singură domnie“ sub numele „România“.
Lupta întruchipată de Tudor Vladimirescu, care dorea „slobozenie din afară și dinlăuntru“, a fost continuată în 1848, când revoluționarii români de pretutindeni aveau doruri identice de „unire a întregului neam românesc“ într-o „Românie independentă“. Cei aproximativ 40.000 de participanți la Marea Adunare de la Blaj se exprimau deschis: „Noi vrem să ne unim cu țara“, această dorință devenind o necesitate istorică pentru destinul poporului român.
Marile idealuri proclamate de revoluție au intrat de atunci și mai mult în conștiința mulțimilor. La 24 ianuarie 1859 s-a făcut un prim pas spre realizarea unității de stat, prin dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza, care a dus la constituirea statului independent România. De acum, calea spre împlinirile ulterioare ale istoriei naționale era deschisă viguros și spectaculos. Din acest moment, privirile tuturor românilor din teritoriile aflate sub dominația străină se îndreaptă cu încredere spre România, cu speranța realizării unității statale și politice depline.
„Existența unui popor nu se discută, ci se afirmă“
Această dorință de unitate statală a românilor a fost dovedită și mai convingător în 1877, prin proclamarea independenței de stat a României, consfințită prin sacrificiile materiale ale românilor de pretutindeni și prin jertfele de sânge ale ostașilor români. Cunoscutul „Memorandum“, înaintat de românii transilvăneni Curții din Viena în 1892, a dezvăluit opiniei publice europene modul de oprimare a românilor. El a constituit un nou prilej de manifestare a solidarității românești bazată pe convingerea că „existența unui popor nu se discută, ci se afirmă“, așa cum spunea memorandistul Ioan Rațiu.
În august 1916, România a intrat în Primul Război Mondial nu cu gândul de a cuceri teritorii străine, ci din dorința de întregire națională și statală. Aspirațiile poporului spre unitate au fost exprimate în declarațiile politice ale vremii, în presă și în manifestații publice. La 18 octombrie 1918, un român citea în Parlamentul din Budapesta celebra declarație de autodeterminare, o adevărată decizie prin care națiunea română își asuma dreptul de a-și hotărî singură soarta. Timp de câteva săptămâni, Consiliul național a exercitat guvernarea asupra teritoriilor transilvănene locuite de români. În același timp, națiunea română și-a constituit propriile ei organe politico-administrative – consiliile naționale locale.
Data de 1 decembrie 1918 a fost ziua de încheiere a unui proces îndelung dorit, a unor lupte îndelung purtate, a unor voințe hotărât exprimate, izvorâte din aceeași inimă ce fusese până atunci împărțită. Această inimă românească s-a tot adunat și a mers spre țintă, până când, odată cu miile de transilvăneni înarmați cu „credenționale“ de la toți vecinii, a ajuns, la 1 decembrie 1918, la Alba Iulia. Ce dreptate avusese la 1542 cardinalul Georg Martinuzzi, când îi scria episcopului de Callosa dâen Sarriŕ, Spania: „Din vechime se frământă transilvănenii cu gândul să se desfacă de acest regat al Ungariei și să trăiască după exemplul Moldovei și Munteniei, și nu vor întârzia să facă pasul acesta“! Iată că, la „plinirea vremii“, l-au făcut cu demnitate și eroism.
Unitatea națională – farul călăuzitor al neamului nostru
În această zi memorabilă, cei 1.228 de delegați oficiali au decretat solemn unirea românilor din Transilvania și Banat cu România. Cei peste 100.000 de participanți, adunați pe câmpul lui Horea, au aprobat, în urale nesfârșite, ca într-un adevărat plebiscit popular, istorica hotărâre adoptată atunci. La Alba Iulia s-a desăvârșit procesul regrupării într-o singură unitate, într-o singură ființă a românilor din spațiul carpato-danubiano-pontic, spațiu din vremuri imemorabile al nostru, al celor născuți în el. Visul de aur al românilor era săvârșit astfel prin lupta eroică a maselor largi populare.
„Unitatea României – precum arată Ioan Lupaș – nu este nici opera unui om, nici a unei provincii, nici a unei generații. Ea este rezultatul luptelor susținute vreme de veacuri de cei mai buni fii ai poporului român. Unitatea noastră națională a fost cimentată nu numai prin sângele soldaților noștri, ci și prin jertfele gânditorilor și scriitorilor care, mai ales din secolul al XV-lea încoace, au îndurat, pentru ideile lor, temnița și exilul. Ei au fost promotorii mișcărilor și luptelor care au dus întru sfârșit la această unitate atât de mult visată“. Într-adevăr, idealul unității naționale a fost, de-a lungul veacurilor, farul călăuzitor al neamului nostru.
Acum, la împlinirea a 95 de ani de la Marea Unire, ne plecăm frunțile în fața memoriei celor care au clădit gândul și fapta unirii, aducându-le prinosul nostru postum de recunoștință și venerație. Ca urmași ai marilor făuritori de țară, noi trebuie să le urmăm exemplul luminos, iubind acest pământ izbăvit, cântându-i farmecul și valorificându-i avuțiile prin muncă înfrățită. Având convingerea că viața și puterea noastră stau în unire, putem fi contemporani cu cei care au realizat acest act epocal din istoria Patriei. Astfel, cu fiecare prilej, ca și la acest popas aniversar, ne mărturisim voința neșovăielnică de a fi mereu una, nelăsându-ne dezbinați de nimeni și nimic, niciodată.
Unirea care obligă la demnitate
1 decembrie 1918 este o zi excepțională pentru poporul român, ce încununează un an de grație 1918, când Regatul României s-a unit cu Basarabia, Bucovina și Transilvania. A fost rânduiala Bunului Dumnezeu pentru jertfa tinerilor români de la Mărășești, Mărăști și Oituz, care au ținut în viață statul român ca anul 1918 să fie anul unirii tuturor românilor într-un singur stat național-unitar. România anului 1918 a fost dăruită de Dumnezeu cu oameni excepționali, care au știut să transforme înfrângerea Armatei Române din Primul Război Mondial într-o victorie în plan diplomatic și mai ales a exprimării libere a voinței naționale, ca românii să trăiască într-un singur stat unitar, avându-și coloana vertebrală în Arcul Carpatic.
Ca oameni ai Bisericii nu putem vedea în acest an de grație 1918 decât lucrarea Bunului Dumnezeu care, datorită credinței și iubirii de neam a acestui popor, a făcut posibil ca românii să se reunească într-o singură țară. Cu adevărat în anul 1918 românii au fost conform stemei de pe drapel, și anume vulturul cu crucea în plisc, și ca dintr-un singur piept 100.000 de oameni la Alba Iulia la 1 decembrie 1918 și-au strigat păsul de veacuri de a se uni cu țara.
Când te gândești la acești oameni și la dragostea lor față de neam cu adevărat, și acum, la 95 de ani de la acest eveniment, mulțumești Bunului Dumnezeu că te-ai născut și faci parte din binecuvântatul popor român și că trăiești pe aceste plaiuri binecuvântate, care sunt Grădina Maicii Domnului. Astăzi mai mult ca oricând trebuie să înțelegem că avem o datorie sfântă, lăsată de făuritorii României Mari, de a păstra vie candela credinței noastre strămoșești și de a fi demni ca vulturii, având conștiința că în Europa de astăzi aducem raza de lumină a valorilor noastre creștin-ortodoxe bimilenare și că suntem un popor născut creștin prin sârguința și lucrarea de propovăduire a celui Întâi chemat la Apostolat de Domnul și Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Sfântul Apostol Andrei. Nu e nimic întâmplător atunci când ne gândim că sărbătoarea Sfântului Apostol Andrei din 30 noiembrie este legată tocmai cu ziua de 1 decembrie, ziua cea mai importantă din istoria poporului român.
Nu se putea altfel pentru că datorită credinței creștine aduse pe meleagurile noastre de Sfântul Apostol Andrei neamul nostru a reușit, în pofida tuturor migrațiilor și a năvălirilor care au venit peste teritoriul țării noastre în decursul istoriei, să supraviețuiască ca popor de sorginte latină, dar cu credință creștin-ortodoxă. Este un miracol cum, într-o mare slavă și cu o ocupație de mai bine de 800 de ani a Transilvaniei, elementul românesc ortodox a rămas dominant, arătând că atunci când un neam nu-și uită credința și Îl cinstește așa cum se cuvine pe Dumnezeu după cum a moștenit de la moșii și strămoșii săi, atunci dăinuiește spre a slăvi pe Dumnezeu și spre a mărturisi prin fapte credința în Dumnezeu Cel Unul în Ființă și Întreit în Persoane, Tatăl și Fiul și Sfântul Duh.
De aceea, astăzi avem mai mult ca oricând nevoie de simboluri. Un astfel de simbol al unității neamului și al mărturisirii credinței înaintea lui Dumnezeu este Catedrala Mântuirii Neamului, care atunci când va fi gata îi va reprezenta pe toți românii din toate provinciile istorice și va fi un liant și un simbol al unității noastre naționale și al creștinismului ortodox apostolic de pe pământul României.
Surse: Irineu, Arhiepiscop al Alba Iuliei; Pr. dr. Ciprian Apetrei
,
„MESAGER BUCOVINEAN”, port drapelul cu straie noi și suflu nou, al „Societății pentru Cultură și Literatură Română în Bucovina” – reazemul rezistenței și dezvoltării românismului în Bucovina Istorică
Într-un cadru destul de restrâns, dar select, azi 26 iunie 2013, a fost lansată revista „Mesager Bucovinean”, într-un format nou și mai atractiv vizual, expresie a eforturilor încununate de succes a Societății pentru Cultură și Literatură Română în Bucovina. Lansarea a avut loc în Aula ”Prof. Popoviciu” din cadrul Facultății de Medicină Veterinară din București. Încă din anul 2009 era așteptată această apariție editorială, însă posibilitățile materiale au întârziat aproape 4 ani ieșirea de sub tipar a acestei reviste.
În anul 2003, Ștefan Hostiuc i-a propus prima oara regretatului Col. Galan, Președintele Filialei București și Prim-Vicepreședinte al Societătii pentru Cultură și Literatură Română în Bucovina, să se tipărească o revistă trimestrială care să cuprindă în paginile sale toate activitațile întreprinse de această veche și prestigioasă Societate de Cultură Românească, societate care prin activitățile sale a mentinut și menține încă vie printre românii din țară și cei din jurul României, cultura și istoria strâns legată de acest spațiu atât de încercat și totuși foarte drag românilor, Bucovina, a carei capitală istorică, Cernăuți, împreună cu o mare parte din vestigiile culturale și istorice ale neamului românesc se află datorită vitregiei istorice, înstrăinate și înglobate în statul vecin Ucraina. Propunerea a fost primită cu interes de venerabilul Col. Galan, dar posibilitățile concrete al Societății au facut practic imposibilă demararea proiectului. Abia prin anul 2009 au aparut șansele de materializare a proiectului care au condus concret la lansarea de azi a revistei mult așteptate.
Echipa redacțională a revistei, sub conducerea inimosului și energicului redactor șef, Ștefan Hostiuc, printre care îi putem enumera pe acad. Dimitrie Vatamaniuc, prof.univ.Pavel Țugui, prof.univ.Dumitru Curcă, ec.dr.Liviu Cabariu, av.dr.Eugen Pătraș, prof.Cuța Trandafir, prof. Antuaneta Lucasciuc, ing.Mihai Onciul, ing.Oltea Reus(București), jurnalist Maria Toacă(Cernăuți), scriitor Arcadie Suceveanu,(Chișinău), dr.Ion Guzo(Maramureșul Istoric), jurnalistul Vadim Bacinschi(Sudul Basarabiei-Regiunea Odesa), au realizat împreună o lucrare excepțională și remarcabilă atât din punct de vedere vizual, grafică, culoare, model de tehnoredactare cât și din punct de vedere al conținutului bogat în materiale de istorie și cultură, care o dată parcurse chiar și fugitiv te surprind și te prind sufletește în meandrele momentelor de luptă pentru neatârnare și afirmare a înaintașilor români din Bucovina, aflați sub Imperiul Habsburgic, în momentele de glorie dinaintea și din timpul Marii Unirii a Tuturor Românilor din 1918, dar și tragediei care a urmat începănd cu anul 1940, cedarea Basarabiei și Bucovinei de Nord. Toate acestea sunt momente vii cuprinse în paginile revistei „Mesagerul Bucovinean”, alături de multe alte momente ce sunt un veritabil zid împotriva uitării, ca atâtea altele care s-au ridicat prin efortul și devotamentul celor care vibrează pentru istoria și cultura neamului românesc.
Prezentare selecțiuni din revista „Mesager Bucovinean”
Existența Societății pentru Cultură și Literatură în Bucovina este strâns legată de lupta de rezistență a românilor din Bucovina, alipită de Imperiul Austro-Ungar la Galiția în anul 1786, fiind supuși presiunilor de germanizare din partea imperiului, a căror comunitate risca să dispară din Bucovina. La ora respectivă crearea unei societăți a intelighenției românești care să pregătească cadre naționale era prioritatea numărul unu. Lupta pentru refacerea și conservarea identității românești a românilor bucovineni a continuat până la Unirea din 1918. Lupta s-a dat în principal prin organizațiile societății civile românești create după anul 1862 prin asocieri benevole bazate pe afinități și interese naționale comune care au creat și format caractere, au produs bunuri, au inițiat acțiuni și au pus la cale manifestări ce au dat o nouă amploare procesului de refacere și conservare a identității naționale românești început în anul 1848 prin mișcarea de separare de Galiția. Palmaresul societății civile românești din Bucovina, cuprinde victorii reale: editarea gazetei „Bucovina”(1848-1850), proclamarea Ducatului Bucovinei(1849), înființarea Catedrei de limbă română la Gimnaziul Superior de Stat din Cernăuți (1849) și numirea în acest post a profesorului Aron Pumnul, înființarea Gimnaziului Superior Greco-Oriental din Suceava (1860), fondarea Școlii Superioare Real-Ortodoxe din Cernăuți (1862). O realizare cu totul deosebită și semnificativă ca durată și existență este însăși Societatea pentru Cultură și Literatură Română în Bucovina cu denumirea inițială de „Reuniunea Română de Leptură în Cernăuți”(1 mai 1862), care alături de Societatea „Astra Transilvăneană” au fost singurele societăți din numărul mare de asociații înființate în Imperiul Habsburgic după liberalizarea politică din 1861, care și-au continuat activitatea și după Marea Unire din 1918.
Trebuie menționat că începând cu anul 1862, în Bucovina, majoritatea actelor de cultură și nu numai, cu valoare istorică pentru români, au fost făcute în totalitate de către această Societate pentru Cultură sau cu ajutorul ei.
Până la data emancipării Bucovinei de sub Galiția (eminamente slavă), o bună perioada de timp, toate lucrurile funcționau în baza cutumelor cosmopolite, unicele agreate de autoritățile imperiale pentru asemenea întreprinderi. Cosmopolitismul era atunci la moda în imperiu. În realitate acest cosmopolitism era îndreptat împotriva spiritului național. Sosia lui de mai târziu, internaționalismul socialist cultivat de regimul sovietic se va plimba pe străzile Cernăuțiului cu aceași nonșalanță imperială, cu diferența ca nu va mai purta frac și joben ci salopetă și șapcă proletară. Aceiași doctrină cu alte haine, cosmopolitismul austriac țintea germanizarea iar cel sovietic rusificarea. În ambele cazuri, reacția românilor a fost pe potrivă. În condițiile liberalizarii de sub Franz Josef lua ființă Societatea pentru Cultură și Literatură Română iar sub „perestroika” lui Gorbaciov, Societatea pentru Cultură Românească „Mihai Eminescu” din regiunea Cernăuți. Prima a avut șansa să pornească la drum cu boieri de calibrul lui Alexandru Hurmuzachi, pe când cealaltă… alte timpuri alți oameni, „Dar unde sunt boierii de altă dată?…”(întrebarea din discursul lui Alexandru Hurmuzachi la constituirea Reuniunii Române)
În anul 2012 „Societatea pentru Cultură și Literatură Română în Bucovina” a împlinit 150 de ani de existență. Mulți înainte !
Video – lansarea revistei „Mesager Bucovinean”
Redactor Dorian Theodor
Arhivă foto. Anul 1918… Solidaritatea italenilor cu românii, pentru Marea Unire
Anul 1918… Solidaritatea italenilor cu românii din Transilvania, Banat și Bucovina, pentru libertate și Unire cu Patria Mamă România, „sentinela orientală a latinității”
Editat și publicat de autor: Daniel Siegfriedsohn /romaniabreakingnews.ro