ROMÂNIA BREAKING NEWS

La mulți ani români! Trăiască România! Existența unui popor nu se discută, ci se afirmă! Viața și puterea noastră stau în Unire!

La mulți ani români! Trăiască România! Existența unui popor nu se discută, ci se afirmă! Viața și puterea noastră stau în Unire!

Patria este sanctuarul național al prezenței noastre neîntrerupte pe aceste plaiuri care sunt ale noastre din veci și pentru de-a pururi. Dacă alte „neamuri“ au venit și s-au sălășluit în acest spațiu, în curs de secole, noi n-am venit: suntem de-aici!

Patria este o ființă vie, care are o istorie desfășurată pe pământul străbun. Sufletul acesteia este poporul căruia îi aparținem și care are certitudinea dăinuirii noastre neclintite la această răscruce de lumi. „Toți românii dintr-o fântână au izvorât și cură“, spunea Constantin Cantacuzino. Noi ne-am simțit una în toate, și legături neîntrerupte ne-au ținut în această unitate de conștiință românească.

Întreaga noastră istorie es­te străbătută ca un fir roșu de două carac­te­­ristici principale: con­tinuitatea de viețuire pe te­ri­­toriul fostei Dacii și unitatea de limbă, cultură, tradiții și cre­­dință. Deși despărțite vea­curi în șir prin hotare politice ne­fi­rești, cele trei țări ro­mâ­nești me­dievale au rămas într-o strân­să comuniune etnică și bi­se­ricească. Carpații n-au fost ni­ciodată zid despărțitor între frați, ci, precum spunea Octa­vi­an Goga, ei au fost „coloana ver­tebrală“ a pământului ro­mâ­nesc. Cele trei provincii, la ca­re se adaugă și Dobrogea, au fost u­nite printr-un șir ne­sfâr­șit de re­lații economice, po­li­ti­ce, cul­tu­­rale și mai ales bise­ri­cești.

Datorită acestor legături fră­țești, prima unire româ­neas­că înfăptuită de Mihai Viteazul a­pare ca un act întru totul fi­resc. Unind, la 1600, pentru scur­tă durată, pe români sub un singur sceptru, marele voie­vod se intitula „din mila lui Dum­nezeu, Domn al Țării Ro­mâ­nești, al Ardealului și a toa­tă Țara Moldovei“. Unirea rea­li­­zată de el a străbătut cu­ge­te­le tuturor românilor, veacuri de-a rândul, întărind conștiința o­ri­ginii comune. De acum îna­in­te, conștiința unității apare ca o adevărată doctrină poli­ti­că în scrierile marilor cronicari și istorici precum: Grigore Ure­che, Dimitrie Cantemir, Miron Cos­tin, Constantin Cantacu­zi­no, Samuil Micu, Gheorghe Șin­cai, Petru Maior, Ion Budai De­leanu, episcopul Chesarie al Râm­nicului și atâția alții.

De pildă, Dimitrie Cante­mir, învățatul domn mol­do­vean, în Hronicul său, scria, prin­tre altele, că românii care au fost „din descălecatul de la Tra­ian, de-atunci într-însa (în Da­cia) așezându-să, într-a­ce­eași și până acum necontenit lă­cuiesc“. Iar dacă vrem să ci­tăm un teolog care a ridicat a­ceas­tă problemă, gândul ni se îndreaptă spre vrednicul mitro­po­­lit Varlaam al Moldovei, care a dat la lumină Cazania sa în a­nul 1643, tipărită, precum el în­suși spune în a ei Prefață, pen­tru „toată seminția ro­mâ­neas­că“. Prin osârdia sfântului mi­tropolit Simion Ștefan al Băl­gradului a apărut, la Alba Iu­lia, în 1648, Noul Testament, în a­ cărui Predoslovie se pune pro­blema unității limbii și a poporului român.
Sosise timpul să se alcătuiască „o singură domnie“

Circulația cărților bisericești din­tr-o parte în cealaltă a Car­pa­ților, precum și circulația das­călilor, a zugravilor de bise­rici, a călugărilor, preoților și ie­rarhilor au contribuit, în e­ga­lă măsură, la întărirea con­ști­in­ței unității de neam. Miș­că­ri­le demografice interromânești, foar­te puternice, mai ales în vea­cul al XVIII-lea, când asu­pri­rea națională și confesională a atins punctul maxim, au fost un alt factor care a contribuit la întărirea acestei conștiințe.

În această epocă, s-a ajuns la înlocuirea termenilor de mol­do­vean, muntean, ardelean cu a­cela de român, la prefacerea trep­tată a termenilor de neam în națiune și a celor de Moldova și Țara Românească în cuvântul comun România. De aceea, Ion Budai Deleanu scria că „nea­mul românesc face în Da­cia o națiune de frunte“, fiind con­vins că a sosit timpul să se al­cătuiască „o singură domnie“ sub numele „România“.

Lupta întruchipată de Tu­dor Vladimirescu, care dorea „slo­bozenie din afară și din­lă­un­tru“, a fost continuată în 1848, când revoluționarii ro­mâni de pretutindeni aveau do­ruri identice de „unire a între­gu­lui neam românesc“ într-o „Ro­­mânie independentă“. Cei a­proximativ 40.000 de participanți la Marea Adunare de la Blaj se exprimau deschis: „Noi vrem să ne unim cu țara“, a­ceas­tă dorință devenind o nece­si­tate istorică pentru destinul poporului român.

Marile idealuri proclamate de revoluție au intrat de atunci și mai mult în conștiința mul­ți­mi­lor. La 24 ianuarie 1859 s-a fă­cut un prim pas spre rea­li­za­rea unității de stat, prin dubla a­legere a lui Alexandru Ioan Cu­za, care a dus la constituirea sta­tului independent România. De acum, calea spre împlinirile ul­terioare ale istoriei naționale era deschisă viguros și specta­cu­­los. Din acest moment, pri­vi­ri­le tuturor românilor din teri­to­­riile aflate sub dominația stră­i­nă se îndreaptă cu în­cre­de­re spre România, cu speranța re­alizării unității statale și po­li­tice depline.

„Existența unui popor nu se discută, ci se afirmă“

Această dorință de unitate sta­tală a românilor a fost do­ve­di­tă și mai convingător în 1877, prin proclamarea independen­ței de stat a României, consfin­ți­tă prin sacrificiile materiale ale românilor de pretutindeni și prin jertfele de sânge ale os­ta­șilor români. Cunoscutul „Me­­morandum“, înaintat de ro­mâ­nii transilvăneni Curții din Vie­na în 1892, a dezvăluit opi­niei publice europene modul de o­primare a românilor. El a con­stituit un nou prilej de ma­ni­­festare a solidarității ro­mâ­nești bazată pe convingerea că „e­xis­tența unui popor nu se dis­cu­­tă, ci se afirmă“, așa cum spu­nea me­morandistul Ioan Ra­țiu.

În august 1916, România a in­trat în Primul Război Mon­di­al nu cu gândul de a cuceri teri­to­rii străine, ci din dorința de în­tregire națională și statală. As­pirațiile poporului spre uni­ta­­te au fost exprimate în decla­ra­țiile politice ale vremii, în pre­să și în manifestații publice. La 18 octombrie 1918, un ro­mân citea în Parlamentul din Bu­­dapesta celebra declarație de autodeterminare, o ade­vă­ra­tă decizie prin care națiunea ro­­mână își asuma dreptul de a-și hotărî singură soarta. Timp de câteva săptămâni, Consiliul na­țional a exercitat guvernarea a­supra teritoriilor transil­vă­ne­ne locuite de români. În același timp, națiunea română și-a con­stituit propriile ei organe po­litico-administrative – consi­li­ile naționale locale.

Data de 1 decembrie 1918 a fost ziua de încheiere a unui pro­­ces îndelung dorit, a unor lup­­te îndelung purtate, a unor vo­­ințe hotărât exprimate, iz­vo­râ­­te din aceeași inimă ce fusese pâ­­nă atunci împărțită. Această ini­­mă românească s-a tot adu­nat și a mers spre țintă, până când, odată cu miile de transil­vă­­neni înarmați cu „creden­țio­na­le“ de la toți vecinii, a ajuns, la 1 decembrie 1918, la Alba Iu­lia. Ce dreptate avusese la 1542 car­dinalul Georg Marti­nuzzi, când îi scria episcopului de Callosa dâen Sarriŕ, Spania: „Din vechime se frământă tran­sil­vănenii cu gândul să se des­fa­că de acest regat al Un­ga­riei și să trăiască după exemplul Mol­dovei și Munteniei, și nu vor în­târzia să facă pasul a­ces­ta“! Iată că, la „plinirea vre­mii“, l-au fă­cut cu demnitate și eroism.
Unitatea națională – farul călăuzitor al neamului nostru

În această zi memorabilă, cei 1.228 de delegați oficiali au de­cre­tat solemn unirea ro­mâ­ni­lor din Transilvania și Banat cu Ro­mâ­nia. Cei peste 100.000 de par­ti­cipanți, adunați pe câmpul lui Ho­rea, au aprobat, în urale ne­sfâr­șite, ca într-un adevărat ple­biscit popular, istorica ho­tă­râ­re a­doptată atunci. La Alba Iu­lia s-a desăvârșit procesul regru­pă­rii într-o singură unitate, în­tr-o sin­gură ființă a ro­mâ­nilor din spa­țiul carpato-da­nu­bi­ano-pontic, spațiu din vremuri imemora­bi­­le al nostru, al c­e­lor născuți în el. Visul de aur al românilor era să­vârșit astfel prin lupta eroică a maselor largi populare.

„Unitatea României – precum a­rată Ioan Lupaș – nu este nici o­pe­ra unui om, nici a unei pro­vin­cii, nici a unei generații. Ea este re­zultatul luptelor sus­ți­nute vre­me de veacuri de cei mai buni fii ai poporului ro­mân. Unitatea noas­tră națio­na­lă a fost cimen­ta­­tă nu numai prin sângele sol­da­ților noștri, ci și prin jertfele gân­ditorilor și scri­itorilor care, mai ales din se­colul al XV-lea în­coa­c­e, au în­du­rat, pentru ideile lor, te­mn­i­ța și exilul. Ei au fost pro­motorii mișcărilor și luptelor ca­re au dus întru sfârșit la a­ceas­tă u­nitate atât de mult vi­sa­tă“. În­tr-adevăr, idealul unității na­­ționale a fost, de-a lungul vea­cu­rilor, farul călăuzitor al nea­mului nostru.

Acum, la împlinirea a 95 de ani de la Marea Unire, ne ple­căm frunțile în fața memoriei ce­lor care au clădit gândul și fap­ta u­nirii, aducându-le prino­sul nostru postum de recu­noș­tin­ță și ve­ne­rație. Ca urmași ai ma­rilor fă­u­ritori de țară, noi tre­buie să le ur­măm exemplul lu­minos, iubind acest pământ iz­băvit, cân­tân­­du-i farmecul și va­lori­fi­cân­du-i avuțiile prin mun­că înfră­ți­tă. Având convin­ge­­rea că viața și puterea noas­tră stau în unire, pu­tem fi con­tem­­porani cu cei ca­re au reali­zat acest act epocal din istoria Pa­triei. Astfel, cu fie­ca­re prilej, ca și la acest popas a­ni­versar, ne mărturisim voința ne­­șo­vă­iel­nică de a fi mereu una, ne­lăsându-ne dezbinați de nimeni și nimic, niciodată.

Unirea care obligă la demnitate

1 decembrie 1918 este o zi excepțională pentru poporul român, ce încununează un an de grație 1918, când Regatul României s-a unit cu Basarabia, Bucovina și Transilvania. A fost rânduiala Bunului Dumnezeu pentru jertfa tinerilor români de la Mărășești, Mărăști și Oituz, care au ținut în viață statul român ca anul 1918 să fie anul unirii tuturor românilor într-un singur stat național-unitar. România anului 1918 a fost dăruită de Dumnezeu cu oameni excepționali, care au știut să transforme înfrângerea Armatei Române din Primul Război Mondial într-o victorie în plan diplomatic și mai ales a exprimării libere a voinței naționale, ca românii să trăiască într-un singur stat unitar, avându-și coloana vertebrală în Arcul Carpatic.

Ca oameni ai Bisericii nu putem vedea în acest an de grație 1918 decât lucrarea Bunului Dumnezeu care, datorită credinței și iubirii de neam a acestui popor, a făcut posibil ca românii să se reunească într-o singură țară. Cu adevărat în anul 1918 românii au fost conform stemei de pe drapel, și anume vulturul cu crucea în plisc, și ca dintr-un singur piept 100.000 de oameni la Alba Iulia la 1 decembrie 1918 și-au strigat păsul de veacuri de a se uni cu țara.

Când te gândești la acești oameni și la dragostea lor față de neam cu adevărat, și acum, la 95 de ani de la acest eveniment, mulțumești Bunului Dumnezeu că te-ai născut și faci parte din binecuvântatul popor român și că trăiești pe aceste plaiuri binecuvântate, care sunt Grădina Maicii Domnului. Astăzi mai mult ca oricând trebuie să înțelegem că avem o datorie sfântă, lăsată de făuritorii României Mari, de a păstra vie candela credinței noastre strămoșești și de a fi demni ca vulturii, având conștiința că în Europa de astăzi aducem raza de lumină a valorilor noastre creștin-ortodoxe bimilenare și că suntem un popor născut creștin prin sârguința și lucrarea de propovăduire a celui Întâi chemat la Apostolat de Domnul și Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Sfântul Apostol Andrei. Nu e nimic întâmplător atunci când ne gândim că sărbătoarea Sfântului Apostol Andrei din 30 noiembrie este legată tocmai cu ziua de 1 decembrie, ziua cea mai importantă din istoria poporului român.

Nu se putea altfel pentru că datorită credinței creștine aduse pe meleagurile noastre de Sfântul Apostol Andrei neamul nostru a reușit, în pofida tuturor migrațiilor și a năvălirilor care au venit peste teritoriul țării noastre în decursul istoriei, să supraviețuiască ca popor de sorginte latină, dar cu credință creștin-ortodoxă. Este un miracol cum, într-o mare slavă și cu o ocupație de mai bine de 800 de ani a Transilvaniei, elementul românesc ortodox a rămas dominant, arătând că atunci când un neam nu-și uită credința și Îl cinstește așa cum se cuvine pe Dumnezeu după cum a moștenit de la moșii și strămoșii săi, atunci dăinuiește spre a slăvi pe Dumnezeu și spre a mărturisi prin fapte credința în Dumnezeu Cel Unul în Ființă și Întreit în Persoane, Tatăl și Fiul și Sfântul Duh.

De aceea, astăzi avem mai mult ca oricând nevoie de simboluri. Un astfel de simbol al unității neamului și al mărturisirii credinței înaintea lui Dumnezeu este Catedrala Mântuirii Neamului, care atunci când va fi gata îi va reprezenta pe toți românii din toate provinciile istorice și va fi un liant și un simbol al unității noastre naționale și al creștinismului ortodox apostolic de pe pământul României.

Surse: Irineu, Arhiepiscop al Alba IulieiPr. dr. Ciprian Apetrei

Opiniile exprimate în aceast articol aparţin autorului şi nu reflectă neapărat poziţia portalului de presă romaniabreakingnews.ro, cu excepția celor publicate direct pe contul de autor al Redacţiei ROMÂNIA BREAKING NEWS. Responsabilitatea juridică a informațiilor publicate revine în întregime autorului. Persoanele juridice și fizice menționate în articol care consideră că prin cele publicate le-au fost lezate drepturile și imaginea publică în mod nejustificat, au posibilitatea de a se apăra prin solicitarea dreptului la replică la adresa de email: replica [at] romaniabreakingnews.ro Preluarea articolelor de pe romaniabreakingnews.ro se poate realizeaza în limita maximă a 500 de semne. În mod obligatoriu, trebuie citată sursa și autorul informației cu indicarea și linkul direct către sursă. Preluarea integrală se poate realiza doar în condițiile unui acord încheiat cu Redacția ROMÂNIA BREAKING NEWS - RBN Press.