ROMÂNIA BREAKING NEWS

Home Posts Tagged "interviu"

interviu

,

Interviu realizat de reputatul analist militar Ion Petrescu cu istoricul Constantin Corneanu:

„Este necesară conceperea unei strategii răsăritene de către România“ – Constantin Corneanu

Ion Petrescu:

Unul dintre jurnaliștii cu care am avut șansa să lucrez în cea mai puternică instituție de presă pe care o are Armata României este istoricul și publicistul Constantin Corneanu, truditor onest pentru scrierea istoriei românilor așa cum a fost. Dialogul inițiat cu distinsul conațional, la puține zile distanță de aniversarea revenirii Basarabiei la Patria Mamă este o invitație la reflecție. Și dreaptă judecată.

Constantin Corneanu

În imagine de la stânga spre dreapta: istoricul Constantin Corneanu, analistul militar Ion Petrescu, avocat Mihai Nicolae – Institutul „Frații Golescu” / Foto: Dorian Theodor – R.B.N. Press

Dacă mâine ar fi înființat un Minister al Reunificării Naționale, unul dintre cei care ar merita să fie în pozițiile cheie, din jurul noului ministru, cu un rol pragmatic, ofensiv, bazat pe experiența sa anterioară, dobândită la nivelul premierului anilor încheiați în 2004, ar fi istoricul și publicistul Constantin Corneanu.

Bine cumpănit în discursul public, extrem de documentat în chestiuni abordate de alții pompieristic, interlocutorul meu nu ocolește întrebările dificile, are timp de invitați din mediul diplomatic, veniți la evenimente de interes public, impune respect prin tact, bun simț, convingeri clare și argumente culese după studii deloc empirice.  Cu această percepție i-am propus câteva întrebări spre reflecție, iar răspunsurile sale au meritat să fie reproduse in integrum.

ROMÂNIA ȘI GEOPOLITICA MARILOR PUTERI –

Profesorul universitar dr. Ioan Scurtu apreciază că în noua ediție revizuită și adăugită a cărții dvs., respectiv “Sub povara marilor decizii. România și geopolitica marilor puteri (1941-1945)”, abordați perioada menționată într-o viziune nouă, prin prisma situației geopolitice și strategice a României, ca parte a unui ansamblu de relații politico-diplomatice și militare desfășurate la nivel european și planetar.O prismă utilă și abordării perioadei postdecembriste a țării noastre. Cartea despre anii 1941-1945 are cinci capitole substanțiale. Extrapolând, volumul ipotetic dedicat perioadei 1989-2014, câte părți ar avea și cum le-ați numi? 

 

Constantin Corneanu: O întrebare extrem de incitantă, iar un ipotetic volum dedicat perioadei 1989 – 2014 ar putea avea cinci capitole, respectiv: un prim capitol dedicat reconfigurării sistemului de relații internaționale în perioada 1989 – 1991 (dispariția URSS ca actor geopolitic, reconsiderarea strategiei NATO, unificarea Germaniei) în timp ce capitolul doi ar trebui să fie dedicat unei analize privind evoluțiile politico-diplomatice ale NATO și Comunității Economice Europene (viitoarea UE), în fața noilor provocări strategice generate de dispariția unui actor cheie al Războiului Rece și, implicit, al încheierii acestuia.

Capitolul trei ar trebui să fie dedicat situației statelor foste componente ale Tratatului de la Varșovia, respectiv glacisului strategic al fostei URSS, raporturilor dintre ele și Occident (NATO și UE), precum și dintre ele și principalii actori din spațiul ex-sovietic (Federația Rusă, Ucraina etc.).

Un capitol patru ar trebui să fie dedicat destrămării Iugoslaviei și modului în care s-au evidențiat interesele și modalitățile de ducere la îndeplinire ale lor de către importanți actori geopolitici ai lumii (NATO, UE, Germania, Federația Rusă, Marea Britanie, SUA, Franța).

Capitolul cinci l-aș dedica României și intereselor sale geopolitice și strategice, de securitate națională, modului în care s-au cristalizat la nivel de concepte și s-au transpus în practică, relațiilor sale cu statele din vecinătatea apropiată, care au fost „culisele” spectaculoaselor transformări și încleștări geopolitice care au influențat evoluția statului român, după 22 decembrie 1989, care au fost șansele și neșansele noastre etc.

Un ultim capitol ar fi dedicat evoluțiilor din această lume unipolară, cu actori extrem de puternici și extrem de interesați în modificarea echilibrului de putere în arena relațiilor internaționale.  Mă refer îndeosebi la ultimele evenimente din spațiul ex-sovietic. În cursul uneia dintre numeroasele convorbiri dintre președintele american Ronald Reagan și contele Alexandre de Marenches, directorul Serviciului de Informații Externe al Franței, desfășurată la Casa Albă în anii ’80, oaspetele francez avea să evidențieze, aplecându-se asupra planiglobului, faptul că bătălia dintre marile puteri, la începutul anilor ’80, continua să se dea pentru controlul zonelor în care se aflau cele opt elemente chimice strategice indispensabile pe timp de război, ca și pe timp de pace, complexului militaro-industrial și, implicit, asigurării securității naționale. (Foto dreapta: Alexandre de Marenches)

Ronald Reagan și Alexandre de Marenches

Această întâlnire de nivel înalt și discuțiile purtate reprezintă unul dintre cele mai fascinante exemple de analiză geopolitică a intereselor unor mari puteri. Dintr-o asemenea perspectivă, referindu-ne acum la petrol, gaze naturale și gaze de șist, am putea realiza o cercetare asupra perioadei 1989 – 2014, precum și asupra poziției geopolitice și strategice a României în ansamblul evoluției relațiilor internaționale din perioada 1989 – 2014, a modului în care liderii politico-militari ai țării noastre au înțeles și au valorificat importanța așezării geografice, potențialul uman și de materii prime al României, în raporturile dintre marile puteri.

 

BĂTĂLIA PENTRU CUCERIREA CELUI DE-AL PATRULEA CERC GEOPOLITIC AL LUMII

Ion Petrescu:Dacă ar fi să faceți o comparație între centrele de putere mondiale și raporturile dintre acestea, luând drept referință anii 1939-1941 pentru anul 2014, la ce concluzii pragmatice ați ajunge? 

Constantin Corneanu: Centrele de putere au rămas în linii mari aceleași, respectiv SUA, Germania, Marea Britanie, Franța, Federația Rusă, la care se pot adăuga niște actori internaționali gen UE și NATO, alături de ONU, care grupează o serie de interese derivate din anumite concepte de geopolitică și securitate națională. Victoria Națiunilor Unite de la 9 mai 1945, de pe fronturile europene, urmată de capitularea Japoniei, la 2 septembrie 1945, a permis Statelor Unite să-și pună în aplicare ideile privind cucerirea și dominarea celui de-al treilea cerc geopolitic, prin intermediul “Planului Marshall” și al NATO.

Zbigniew Brzezinski consideră că scopul geopolitic central al SUA ar trebui să-l reprezinte, la început de secol XXI, consolidarea, printr-un parteneriat transatlantic veritabil, a capului de pod stabilit pe continentul eurasiatic, respectiv UE, astfel încât această Europă, în curs de lărgire, să poată deveni o trambulină mai viabilă pentru proiectarea în Eurasia a noii ordini internaționale concepută în Biroul Oval de la Casa Albă. Extinderea NATO, de la Marea Baltică la Marea Neagră, precum și eforturile care s-au făcut, de-o parte și de alta, pentru includerea Georgiei în NATO, ne dau dreptul să concluzionăm că SUA au început bătălia pentru cucerirea celui de-al patrulea cerc geopolitic al lumii, prin efortul de-a controla “Rimland”-ul.  “Rimland”-ul reprezintă, în opinia geopoliticianului Nicholas Spykman, regiunea de margine sau “bordura maritimă” a Eurasiei, care începe cu Finlanda și Țările scandinave, continuă cu Polonia, România, Turcia și Georgia, cuprinde zona Orientului Apropiat și a Indiei și se încheie pe teritoriul Mongoliei, Chinei și Japoniei. În raportul cu privire la problemele securității naționale, adresat guvernului SUA, în martie 1992, de către Paul Wolfovitz, se vorbea despre “necesitatea neadmiterii apariției pe continentele european și asiatic a unei forțe strategice, capabile să se opună SUA”, iar în acest sens se atrăgea atenția că țările “cordonului sanitar” (în special Țările Baltice) sunt “teritorii de cea mai mare importanță strategică, iar atentatul asupra lor din partea rușilor trebuie să atragă după sine rezistența armată din partea țărilor NATO”.

O analiză a evenimentelor petrecute recent în arena relațiilor internaționale, relevă faptul că liderii de la Kremlin depun eforturi teribile pentru păstrarea, cu orice preț, a potențialului strategic al Federației Ruse, la nivel intercontinental, respectiv să rămână “o superputere”, chiar dacă într-o variantă redusă, micșorată, acceptând o serie de compromisuri politice, geopolitice, economice și teritoriale, și fiind convinși că orice concesie teritorială făcută astăzi va fi revizuită mâine în folosul rușilor.

Interesul crescând al SUA și al UE pentru zona Mării Caspice și a țărilor din fostul glacis strategic al URSS a generat nervozitate la Kremlin și proteste din partea Federației Ruse, cu privire la intervenția în sfera sa de influență. Analiștii politici și geopoliticienii ruși apreciază că, în momentul de față, Europa nu are o geopolitică și o voință geografică proprie, iar funcțiile ei se reduc la faptul că ea servește drept bază auxiliară a SUA în Eurasia și loc pentru cel mai verosimil conflict cu Eurasia, ceea ce impune ca liderii politici ai Federației Ruse să participe, ba chiar să genereze, o reorganizare a spațiului european care ar face din acest sector geopolitic un aliat strategic al Moscovei, păstrându-i suveranitatea, autonomia și autarhia. Scopul geopolitic al Federației Ruse este de a scoate Europa de sub controlul SUA (NATO), de a contribui la unificarea ei și de-a consolida legăturile de integrare cu Europa Centrală sub semnul axei Moscova-Berlin, axa de bază a politicii externe ruse.

20140302_info2Din punct de vedere militar, UE nu va fi pentru încă mult timp, fără sprijinul SUA, un pericol serios, iar cooperarea economică cu o Europă neutră poate să rezolve majoritatea problemelor tehnologice ale Rusiei și Asiei, în schimbul resurselor și al parteneriatului strategic. Recentele evoluții din arena relațiilor internaționale ale Federației Ruse (ex. criza din Ucraina și Peninsula Crimeea) par să confirme într-o proporție foarte mare aceste principii de acțiune geopolitică, care nu mai par, astfel, doar niște simple teorii.

Calitatea și potențialul Forțelor Armate ale Rusiei devin, astfel, extrem de importante în realizarea acestui proiect eurasiatic, ceea ce impune ca armata rusă (structura ei și calitatea armamentului) să nu depindă, sub nicio formă, de situația politică de la Kremlin.

În perspectiva evoluțiilor viitoare ale Federației Ruse, calitatea armatei ruse va constitui temelia întregii politici externe rusești, astfel încât, structura armatei va determina, într-o oarecare măsură, echilibrul strategic. Totodată, continuă să existe stereotipuri specifice Războiului Rece, care agravează situația internațională, astfel încât forța armată își prezervă, în aceste condiții, unele semnificații, respectiv de instrument de politică externă și mijloc de protecție a intereselor naționale. Evenimentele din Peninsula Crimeea din această primăvară a anului 2014 reprezintă un exemplu în acest sens.

În condițiile în care NATO controlează prin intermediul Turciei strâmtorile Bosfor și Dardanele, iar Marea Neagră nu înlocuiește ieșirea Federației Ruse la “mările calde”, apariția unui nou actor geopolitic, respectiv Ucraina, și integrarea lui în comunitatea euroatlantică (UE și NATO), reprezintă un pericol major pentru planurile Federației Ruse de a controla Eurasia. Geopoliticienii ruși apreciază că existența Ucrainei în granițele actuale și cu actualul statut de “stat suveran” este identică cu aplicarea unei lovituri monstruoase asupra securității geopolitice a Rusiei, care echivalează cu o invazie pe teritoriul ei.

Continua presiune politico-diplomatică și economică asupra Ucrainei, din partea Kremlinului, ca rezultat opțiunilor euroatlantice ale elitei politice de la Kiev, precum și nesfârșitul „război al gazelor”, confirmă supozițiile conform cărora amestecul Federației Ruse este dictat de o decizie geopolitică majoră, de faptul că existența pe mai departe a Ucrainei unitare este inadmisibilă, în aprecierea unor cercuri politice rusești radicale, precum și în conformitate cu obiectivele extrem de pragmatice ale noului curs de politică externă al Federației Ruse.

Având în vedere că o simplă integrare a Moscovei și Kievului este imposibilă și nu va crea un sistem geopolitic stabil, chiar dacă aceasta se va întâmpla în pofida oricăror dificultăți obiective, geopoliticienii ruși sunt de părere că Moscova trebuie să se implice activ în refacerea spațiului ucrainean conform singurului model geopolitic logic și firesc. Divizarea Ucrainei va permite, în perspectivă, reunificarea părților de Est ale Ucrainei cu Federația Rusă ceea ce va transforma Rusia într-o mare putere navală care va domina Marea Neagră.

Geopoliticianul rus Aleksandr Dughin, extrem de prețuit în cercurile naționaliste rusești, consideră că noile frontiere sunt inevitabile astfel încât unele regiuni trebuie împărțite din nou, sarcina fiind crearea în Occident a unor formațiuni prietene neutre, cu o independență etnoculturală, economică și socială la cel mai înalt grad, dar dependente strategic de Moscova.

Foto:  Aleksandr Dughin

 

NOUĂ, ROMÂNILOR, NE-A LIPSIT UN COLONEL PRECUM KLAUS VON STAUFFENBERG – Constantin Corneanu

Ion Petrescu – În cartea dumneavoastră, de 570 de pagini, vă referiți și la actul unilateral, de la 23 august 1944. Următoarea schimbare la față, a regimului politic, din România, a avut loc în decembrie 1989. Se poate face o paralelă între cele două evenimente istorice cruciale?

 Constantin Corneanu: Într-un fel, având în vedere importanța momentului în reconfigurarea unui destin istoric și, mai apoi, al opțiunii de politică externă. Evenimentele petrecute la Palatul Regal din București, în după-amiaza zilei de 23 august 1944, au fost generate de inexacta cunoaștere și apreciere a situației politico-militare internaționale și de pe frontul Moldovei, de graba nejustificată a regelui Mihai I, de antipatii și orgolii, iar consecințele au fost teribile, România urcând calvarul capitulării fără condiții.

În perioada războiului, mai ales cu precădere în 1944, „discretele” jocuri ale serviciilor secrete aliate și propaganda de război a Națiunilor Unite au bulversat opinia publică românească și pe factorii de decizie în stat, împiedicând, astfel, obținerea unui consens politic, în drumul care trebuia urmat, precum și alegerea unei soluții de salvare națională demnă și corectă. Modul în care liderii de la Kremlin au pus în aplicare “noua gândire politică” sovietică în planul relațiilor internaționale, în 1989, cu sprijinul brațului său secret (KGB&GRU), alimentează “teoria conspirației” privind implicarea, mai mult decât necesară, a serviciilor secrete sovietice, precum și a celor occidentale, în evoluția evenimentelor din România acelui decembrie 1989.

Într-un articol despre perioada premergătoare căderii regimului Ceaușescu și a comunismului în spațiul românesc, un ofițer din intelligence-ul României socialiste, rememorând una dintre misiunile sale externe din toamna anului 1989, mărturisea că aștepta cu înfrigurare, nu numai el, să se întâmple ceva și în România în contextul derulării evenimentelor din spațiul țărilor membre ale Tratatului de la Varșovia. Agentul secret cu care s-a întâlnit aștepta și el ca cei de la București să se schimbe, sau să fie schimbați, precum și mersul general al țării. Toată lumea aștepta. Armata, activul de partid și de stat, Securitatea, poporul român, toată lumea aștepta. Probabil că singurul care nu aștepta a fost Nicolae Ceaușescu. Sau poate că aștepta și el?! În toată această așteptare s-a întâmplat să izbucnească o revoltă populară la Timișoara, la 16 decembrie 1989, precedată de o încercare nereușită la Iași, în data de 14 decembrie 1989.

Foto: stânga G-ral. Iulian Vlad,  șeful D.S.S. și G-ral. Vasile Milea

A fost începutul sfârșitului pentru regimul Ceaușescu. Însă, spre deosebire de 23 august 1944, într-o astfel de conjuctură istorică, aflați într-o înfrigurată așteptare, nouă, românilor, ne-a lipsit un colonel Klaus von Stauffenberg și un amiral Wilhelm Franz Canaris. Un om care să își asume, chiar cu prețul vieții, responsabilitatea organizării unei lovituri de stat militare pentru înlăturarea lui Nicolae Ceaușescu, precum și un om care, din postura de șef al intelligence-ului, să protejeze și să încurajeze, chiar, un complot politico-militar care ar fi oferit României și românilor un alt destin istoric.

Foto:  stânga – amiral Wilhelm Franz Canaris-șeful serviciului de spionaj militar germanAbwehr / dreapta – Klaus von Stauffenberg

Cele două personaje istorice, cu un destin tragic și măreț deopotrivă, au iubit Germania și viitorul ei mai mult decât propria-i viață, și s-au sacrificat pentru ca omenirea să știe că nu toți germanii au fost precum Adolf Hitler și acoliții lui.

Din păcate, la București, în 1989, toată lumea aștepta. Într-un interviu pe care l-am realizat în octombrie 2010, fostul șef al Direcției de Informații a Armatei (DIA) din 1989, viceamiralul (r) Ștefan Dinu, mărturisea că ar fi trebuit să mai treacă cel puțin 10 ani până când conducerea Armatei României socialiste ar fi îndrăznit să se gândească la o lovitură de stat militară împotriva lui Nicolae Ceaușescu.

  Trebuie menționat faptul că în 1989, aparatul de informații și contrainformații românesc, grupat la 22 decembrie 1989 sub stindardul Departamentului Securității Statului, identificat ca fiind și un instrument de represiune al regimului comunist, nu a permis și nu a încurajat, cu metodele și mijloacele specifice muncii de “intelligence”, existența unei alternative politice la clanul Ceaușescu, a unei opoziții în PCR cu efecte benefice în planul vieții noastre de zi cu zi și a perspectivei istorice.

Valoarea corpului de comandă al aparatului de informații și contrainformații românesc, în acel decembrie 1989, a fost îndoielnică în ceea ce privește necesitățile impuse de funcționarea unui serviciu secret modern, flexibil, imaginativ și devotat unui ideal și interes național.

Duplicitățile generalului Iulian Vlad, lașitățile lui Gianu Bucurescu, “jocurile” lui Stamatoiu și Rațiu etc. relevă un mod de a fi și de a înțelege al liderilor “intelligence”-ului românesc, din acele timpuri, care îmi dau dreptul de a considera că retragerea în interiorul legii și doar informarea șefului statului a reprezentat o decizie care putea trezi speranțe pentru un viitor imediat, pentru conservarea unei situații existente, însă pe termen lung s-au pierdut oamenii, arhivele și credibilitatea serviciului secret român ca instituție.

În condițiile în care memorialistica foștilor ofițeri de securitate, lasă să se înțeleagă că Securitatea a infiltrat anturajul lui Mihail Gorbaciov și a aflat tainele “perestroikăi”, întrebarea care se naște este legată de modul în care liderii “intelligence”-ului românesc au pregătit o perspectivă pentru poporul român, precum colegii de la KGB&GRU pentru poporul rus, o alternativă la baia de sânge din decembrie 1989. Împiedicarea coagulării oricărei forme de opoziție politică la adresa lui Nicolae Ceaușescu, chiar și de sorginte gorbaciovistă, s-a dovedit neproductivă și ineficientă pentru viitorul poporului român.

„ELITA POLITICĂ DE LA CHIȘINĂU ESTE

OBLIGATĂ SĂ NU RATEZE ACEST MOMENT ISTORIC” – Constantin Corneanu

 

Iurie Leanca si Barak Obamna

 

Foto: Premierul R. Moldova, Iurie Leanca si Pre;edintele SUA, Barak Obama la Washington, în martie 2014

Ion Petrescu – Sunteți un istoric preocupat și de evoluțiile trecute, dar și actuale, de la est de Prut. Cum comentați viitorul europenilor din Republica Moldova?

Constantin Corneanu: Pe măsură ce UE, sub imperiul evoluțiilor politico-diplomatice din Ucraina, arde etapele în drumul spre semnarea Acordului de Asociere cu Republica Moldova, parafat de elita politică de la Chișinău la Vilnius în noiembrie 2013, adepții integrării europene se vor afla sub o presiune permanentă.

O presiune generată, pe de-o parte, de nevoia de a îndeplini angajamentele asumate în relația cu UE, pe de altă parte de opoziția pe care PCRM-ul lui Voronin și forțele anti-europene din Chișinău și Tiraspol o vor intensifica. Toate acestea într-un an electoral care devine, astfel, crucial pentru destinul istoric al statului Republica Moldova.

Declarațiile pe care le-au făcut înalți responsabili ai Administrației americane, inclusiv faptul că premierul Iurie Leancă a dialogat cu președintele Barak Obama la Washington, relevă faptul că Republica Moldova se bucură de încrederea și sprijinul SUA în eforturile de integrare europeană. Interesul strategic al SUA pentru păstrarea integrității teritoriale și suveranității Republicii Moldova reprezintă un semnal extrem de prețios pentru guvernul de la Chișinău în contextul actual al evoluției relațiilor din spațiul ex-sovietic, având în vedere că Republica Moldova are o rană deschisă: Transnistria.

Într-un interviu pe care vi l-am acordat, în 17 noiembrie 2013, spuneam că un eșec al Ucrainei la Vilnius va influența destinul geopolitic al Republicii Moldova, iar propunerea Comisiei Europene de liberalizarea a vizelor pentru cetățenii RM semnifica un interes major, din punct de vedere geopolitic și strategic al UE, pentru Republica Moldova.

Transformarea Republicii Moldova în principalul punct de sprijin și interes al UE în spațiul ex-sovietic, în cazul unui eșec al Kievului, care acum pare să se contureze, a devenit o realitate. Elita politică de la Chișinău este obligată să nu rateze acest moment istoric. Elita politică conducătoare de la Chișinău trebuie să fie sprijinită, de către România, pentru ca procesul de aderare la setul de valori al UE să fie încununat de succes la sfârșitul anului 2014.

UN OBIECTIV STRATEGIC AL ELITEI POLITICE DE LA BUCUREȘTI

Ion Petrescu – Credeți că după integrarea Republicii Moldova în UE, va fi posibilă o unire a celor două state? 

Constantin Corneanu: În recenta dezbatere privind rolul și locul Republicii Transnistria_Moldova_RomaniaMoldova în actualul context geopolitic și strategic din spațiul ex-sovietic, aflat într-o reconfigurare permanentă, organizată de către Asociația Europeană de Studii Geopolitice și Strategice „Gheorghe I. Brătianu” în parteneriat cu Institutul Frații Golescu pentru relații cu românii din străinătate, în cursul serii de 5 martie a.c., în calitate de președinte al Consiliului-Director al AESGS „Gheorghe I. Brătianu” am ținut să menționeze că elita politică de la Chișinău este obligată să înfăptuiască reîntregirea Republicii Moldova în confomitate nu numai cu prevederile Legii cu privire la prevederile de bază ale statutului juridic special al localităților din stînga Nistrului (regiunii transnistrene a Republicii Asociatia Europeana de Studii Geopolitice si StrategiceMoldova), adoptată în unanimitate de către Parlamentul Republicii Moldova la 22 iulie 2005, dar și mandatată de Declarația de Independență a Republicii Moldova din 27 august 1991, care relevă foarte clar faptul că elita politică din 1991 a avut conștiința faptului că spațiul nistrean este parte componentă a teritoriului istoric și etnic al devenirii poporului român (ex: Subliniind dăinuirea în timp a moldovenilor în Transnistria – parte componentă a teritoriului istoric și etnic al poporului nostru, se menționează în preambului Declarației de Independență a Republicii Moldova).

Republica_Moldova_in_Contextul_Evolutiilor_din_Spatiul_Ex_Sovietic

Dintr-o astfel de perspectivă, conform adevărurilor istorice recunoscute și asumate de elita politică a Republicii Moldova din 1991 și până astăzi, nu pot fi acceptate soluții de federalizare sau decupare a Transnistriei de Republica Moldova, propuse de către terți, ci trebuie sprijinit de către România efortul de reinstaurare a ordinii constituționale în spațiul nistrean și de integrare a întregii Republici Moldova în UE.

Dialogul permanent dintre elitele politice de la București și Chișinău, respectarea și valorizarea reciprocă dintre cele două elite politice, mai cu seamă în acest efort de integrare europeană al Republicii Moldova, pot constitui premisele unui posibil dialog, și necesar dealtfel, privind o modificare pe cale pașnică a frontierelor dintre cele două state, în condițiile în care Actul Final de la Helsinki fixează nu intangibilitatea frontierelor, ci inviolabilitatea lor prin forță.

Actul Final de la Helsinki oferă posibilitatea unei modificări pașnice a frontierelor, prin autodeterminarea popoarelor și cu acordul celeilalte părți implicate, ambele condiții fiind obligatorii, nu numai prima.

Obligația și dreptul la o astfel de perspectivă derivă din precedentul istoric al perioadei 1917 – 1918 când elita politică a Republicii Democratice Moldovenești, proclamată pe 2 decembrie 1917, a decis în deplină cunoștință de cauză, în pofida reticențelor manifestate de către unele minorități naționale, să se unească cu România, la 27 martie 1918.

Menționez faptul că Senatul SUA, după cum scria cotidianul Moldova Suverană din 20 iunie 1991, a recomandat guvernului american:

„1. să sprijine dreptul la autodeterminare al poporului din Moldova și nordul Bucovinei, ocupate de sovietici, și să elaboreze o hotărâre în acest sens;

2. să sprijine eforturile viitoare ale guvernului Moldovei de a negocia pașnic, dacă o dorește, reunificarea Moldovei și nordului Bucovinei cu România așa cum s-a stabilit în Tratatul de pace de la Paris din 1920, conform normelor în vigoare ale dreptului internațional și Principiul 1 al Actului de la Helsinki”  

Elita politică a Republicii Moldova și Parlamentul de la Chișinău, asemenea Sfatului Țării la 27 martie 1918, are obligația morală, politică, juridică și istorică de a decide, după integrarea în UE, o perspectivă de reîntregire a spațiului istoric și etnic al devenirii neamului românesc.

Steaua Romaniei pentru PL Moldova (23)

Foto: Liderii politici de la Chișinău la Palatul Cotroceni cu ocazia decernării distincției „Steaua României” pentru unii dintre depuțații din Parlamentul R.Moldova care au depus eforturi pentru recunoașterea limbii române că limbă de Stat în Republica Moldova

Valorizarea și determinarea elitei politice a Republicii Moldova să reflecteze la o astfel de perspectivă istorică, după integrarea în UE și reinstaurarea ordinii constituționale în spațiul nistrean, va trebui să devină un obiectiv strategic al elitei politice de la București, al societății civile, al mass-media etc. precum și, totodată, conceperea unei strategii răsăritene de către România având drept obiective strategice: resetarea relației cu Federația Rusă și sprijinirea comunităților de români din spațiul ex-sovietic în afirmarea și conservarea identității lor etnice, religioase și culturale. Dintr-o astfel de perspectivă trebuiesc a fi înțelese lucrurile și nu așa cum eronat au fost percepute și scrise într-un articol al blogger-ului Marius Dorin Lulea, respectiv: România Reunită are dreptul legal la Transnistria.

Ion Petrescu – Domnule Constantin Corneanu vă mulțumesc frumos pentru amplele răspunsuri, caracteristice unui român care vede evoluția națiunii sale conform unor etape lucid asumate, pe baza unor programe temeinice, de tipul win-win, în relația cu cel de-Al Doilea Stat Românesc = Republica Moldova.

Pentru R.B.N. Press

Constantin Corneanu via Ion Petrescu / Adeavarul.ro

27

,

DE VORBĂ CU SCRIITOAREA VAVILA POPOVICI din SUA

Autoarea articolelor de pe R.B.N.Press:

„Cetatea nu ne-a uitat. Hotinul ne recunoaște. Este al nostru pe veci!” Incursiune tulburătoare printre amintirile din Romania Mare (1)”

VavilaCarolinaPoetei și prozatoarei Vavila Popovici știința i-a dat multe cunoștințe, însă literatura a încercat să o  învețe ce să facă cu ele. Știința i-a  exersat și i-a ordonat mintea, iar preocupările artistice și literare i-au șlefuit-o, atât cât s-a putut. Născută la Sulița, în județul Hotin, în nordica Bucovină (actualmente Ucraina), Vavila Popovici a deprins periodic sensul cuvântului adaptare, pentru că a copilărit în diferite orașe, a schimbat mereu școlile, a pierdut și a câștigat prieteni. Pentru ea, cea mai frumoasă amintire din vremea începutului este legată de natură, de parcul din Tg. Jiu, unde alerga după orele de școală, pe lângă Poarta Sărutului și Masa Tăcerii. În adolescență scria versuri, citea mult, în paralel cu liceul teoretic avea zilnic, ore de pian și balet la Conservatorul din Tg. Mureș, iar în vacanțe făcea sport, vara tenis și înot, iar iarna, patinaj. Cu toate că visa să îmbrățișeze o cariera artistică,  acest lucru nu a fost posibil din mai multe motive. Problemele de sănătate, lipsa unui dosar bun, dezacordul părinților ca fiica lor să se orienteze spre un asemenea domeniu, precum și pledoaria profesoarei de fizică și chimie, care a convins-o să meargă pe drumul științei, au făcut ca destinul să o poarte la doar șaptesprezece ani, în 1952, în toiul unor vremuri tulburi, în Iașiul lui Eminescu, unde susține și promovează examenul de admitere la Facultatea de Chimie Industrială. Absolvă Institutul politehnic din Galați cu diploma de inginer.

I-a plăcut să lucreze în fabrică și muncea adesea, peste program; era destul de obositor, dar  credea în profesia pe care o făcea, până acolo încât viața de familie și cariera au avut prioritate în fața scrisului și aceasta din dragoste și simț al datoriei. Și-a iubit soțul și pe cele două fiice, pentru care și-a dorit dintotdeauna să fie sănătoase și deștepte, și la fel de mult își iubește și nepoata pe care a crescut-o până la vârsta de doisprezece ani și pe care o consideră ca fiind al treilea copil al ei. Ea însăși afirmă că nu a avut o viață ușoară, mai ales că adesea tânjea după clipe de liniște, în care să poată scrie. Cu timpul, s-a consolat cu învățătura creștină care spune că esențial este ca timpul să nu-l petreci în inactivitate, ci lucrând cu zel și sârguință, cu hărnicie, într-o direcție în care te dirijează inima. Așa a și făcut, astfel că din același preaplin de dragoste au apărut în timp, douăsprezece volume de versuri și paisprezece volume de proză. Vavila Popovici este în prezent, pensionară și locuiește în Statele Unite ale Americii.

„Poezia e aura unei piese a lui Shakespeare./ E melodia cântată/ pe strunele viorii Stradivarius./ E culoarea și lumina/ dintr-un tablou a lui Rembrandt./ E marmură de Carara/ dăltuită de Michelangelo./ E o piruetă a Anei Pavlova.” Citind această definiție pe care ați dat-o poeziei, am înțeles că sunteți un om pentru care arta reprezintă un alter ego, o a doua natură. Cât din Shakespeare, din Rembrandt, din Michelangelo, din Ana Pavlova se regăsește în poezia dvs.?

 

 Da, poezia este prietenul meu nedespărțit! Împreună cu ea m-am bucurat, alteori am plâns, ea m-a consolat. A fost și rămâne refugiul meu sufletesc! Nu este super egoul, ci alter egoul meu. Subliniez acest lucru, fiindcă Jung și alți psihologi se grăbesc să afirme că în domeniul creațiilor și al hobby-urilor se produce un dezechilibru între sine, ego și super ego. Poate că există și aceste dezechilibre, dar atunci când te naști cu acest har, el nu poate fi decât, așa cum spuneți, un alter ego.

Cred că poezia trebuie să aibă din toate acestea, adică din perenitatea pieselor lui Shakespeare, din lumina lui Rembrandt, din tăria și puritatea marmorei căutată și șlefuită de Michelangelo, din grația unei piruete… Ne  străduim noi, poeții, dar asta nu înseamnă că și reușim.

 

Ați debutat în revista Chimistul” din Onești, în anul 1965, pe vremea când lucrați ca ingineră la Combinatul Chimic din Borzești, însă debutul absolut a fost în revista „Ramuri”, din Craiova, în 1982. Ce imagine îi păstrați lui Marin Sorescu, în conexiune cu momentul dvs. de debut?

La revista „Chimistul” lucrau doi redactori foarte buni, le păstrez o amintire frumoasă. Combinatul Chimic era cea mai mare întreprindere la acea oră, din țară. M-au descoperit că scriu versuri, deși ascundeam pe cât posibil această preocupare și mi-au publicat câteva poezii. Pe Marin Sorescu regret, nu l-am cunoscut personal. I-am trimis două poezii și mi le-a publicat. Înseamnă că le-a citit și i-au plăcut.

De ce „13 poeți” și nu un volum de versuri semnat de Vavila Popovici, mai ales că erați câștigătoarea unui important premiu pentru poezie, premiul Editurii Eminescu, în 1988? Cine erau ceilalți doisprezece?

Editura era în clădirea „Casa Scânteii”. Când m-am dus prima oară să întreb de premiul de care aflasem dintr-o scrisoare trimisă pe adresa mea, mi s-a comunicat că din motive de economie de hârtie, Elena Ceaușescu a dispus să se editeze un volum colectiv. Ceilalți doisprezece poeți erau: Paul Androne, Diana Barbu, Claudiu Bazalt, Octavian Berindei, Gheorghe Dinică, Petru Dunca, Liliana Grădinaru, Claudiu Iordache, Vasile Morar, Ioana Pârvulescu, Teodor Purice, Ion Rușeț. În 1990, adică după schimbarea regimului, cei care s-au perindat la direcția editurii, toți, pe rând, mi-au promis că-mi vor publica volumul de versuri și au plecat tot pe rând, foarte curând: Mircea Ciobanu, Eugen Negrici, Valeriu Râpeanu. Poeta Virginia Carianopol îmi făcuse referat pentru volumul „Oglinda lumii” (acesta ar fi fost titlul primului volum), întrucât ea fusese lectorul volumului. Mi s-a comunicat că volumul a fost predat unei tipografii, nu am putut să-l recuperez, s-a pierdut. Același lucru mi s-a întâmplat și cu primul roman, predat unei edituri din București. Cu mari insistențe l-am recuperat, după ce a fost refuzat spre editare. Redactorul care mi l-a înapoiat, m-a condus pe scările editurii, spre ieșire și m-a întrebat, pe un ton de reproș: „De ce nu mi-ați spus că soțul a fost condamnat politic?” Am rămas stupefiată, nu i-am răspuns, m-am uitat insistent în ochii lui, i-am întins mâna și am plecat. Dedusese din paginile cărții.

Din puținul meu timp liber am încercat la o altă editură să-mi public un volum de versuri, tot înainte de 1989 și am fost refuzată, spunându-mi-se că am prea mulți îngeri și prea multă tristețe în versurile mele. Un scriitor mi-a sugerat să scriu măcar o odă în volumul de versuri, închinată „conducătorului”. Bine înțeles că nu am acceptat. Alții au făcut-o, sincer sau duplicitar!

Repet ceea ce am mai spus cu ocazia unui alt interviu: nici nu se putea edita înainte de 1989 ceea ce scrisesem în cărțile mele, nu puteau fi mărturisite gândurile și întâmplările neplăcute, uneori dureroase, din acea perioadă a comunismului; sinceritatea nu putea fi prețuită, ci speculată și pedepsită, tristețea era un păcat. Și oricum, până la acea dată, să poți edita o carte, ori erai un mare talent, ori aveai relații, ori făceai compromisuri. Nu exista o altă cale! Mare talent nu eram, relații nu aveam (poate mai curând piedici!), iar compromisuri nu am acceptat să fac. Unchiul nostru care era Episcop pe vremea aceea și căruia m-am plâns, mi-a spus, mai în glumă, mai în serios: „Astăzi la putere este  banul, politica și femeia.” Mă gândesc acum, ce rădăcini adânci avem…

Ce a urmat după 1989, atât în versuri, cât și în proză?

Imediat după acele întâmplări am hotărât să-mi public  volumele pe cont propriu și le-am publicat pe rând, și iată că am reușit să public mai multe volume de poezie și proză.

„Te-ai arătat în ceașca de cafea / dimineața, în balconul plin cu flori. / Soarele strălucea pe marginea ceștii / și tu erai piticul negru / din ceașca de cafea.” Stihurile dvs. m-au trimis cu gândul la mitologia scandinavă, dar și la literatura fantastică a evului mediu. În ce măsură se regăsesc aceste accente în volumul “Piticul din ceașca de cafea”, ca un “semn că sufletul nu cere odihnă”?

Un critic literar din Iași a scris despre această poezie: „Cine poate fi acest pitic din ceașca de cafea? Decât daimonul creației, care stăruie în mintea și sufletul creatorului….” Alt critic a scris: „Poemul « Piticul din ceașca de cafea », care dă titlul volumului, are un efect aproape straniu, în care dorința de reînviere te duce la mitul lui Horus și totuși cea mai puternică realitate este cea din puterea visului, pentru că aceasta dezvoltă, transformă, educă transcendența trăită, este adevăr, o ontologie de care, de altfel, poeta nu se poate despărți.”

Să ne aducem aminte că Mitul era pentru vechii egipteni o cale de cunoaștere care ducea către lumină. Criticul a făcut această comparație, cred, având în vedere impresionanta iubire conjugală a zeiței Isis pentru Osiris. La vremea când i-am citit rândurile, am fost profund emoționată.

Dumneavoastră v-ați gândit probabil, la cosmogonia scandinavă, despre care se spune că dă frisoane cititorilor, frisoane metafizice desigur, întrucât viața cu toate bucuriile și suferințele ei, nu este decât amânarea unui sfârșit… Mitologia nordică a fost și rămâne o sursă de inspirație în literatură, artă. M-a impresionat, spre exemplu, lucrarea „Inelul Nibelungilor”  a compozitorului german Richard Wagner în care sunt dezvăluite calitățile eterne ale personajelor portretizate în mituri, aventurile zeilor, uriașilor, gnomilor și oamenilor care luptă cu lăcomia și trădarea pentru a ajunge la un final izbăvitor; Brunhilde ia inelul magic și se aruncă împreună cu acesta într-un rug funerar, pentru a-l distruge pentru totdeauna. Sacrificiul ei aduce inelul înapoi Rinului și purifică lumea, pentru o nouă eră a iubirii… Frumos, înălțător!

V-ați gândit probabil și la literatura fantastică a evului mediu, la povestea Graalului sau basmelor din ciclul „O mie și una de nopți”; la cei care au creat acea miraculoasă literatură a secolului al XIX-lea, Honore de Balzac, Jules Verne, Oscar Wilde, Bram Stoker în romanul Dracula.

Sau poate la “Frasinul cosmic”, din mitologia europeană? Frasinul și Stejarul. Da! Sufletul ascuns de frunzele stejarului și iarna venind și vântul scuturând frunzele și rămânând doar sufletul fără haină… Da, el, sufletul care nu cere niciodată „odihnă”!

 „În zilele de vară / când căldura / îmi învăluia trupul, / închideam ochii / și mă rugam soarelui. / Din prea multă iubire / mă rugam” („Anotimp interior”). Vi s-a spus vreodată că o paralelă între aceste versuri ale Vavilei Popovici și cele ale lui Ion Barbu din “Riga Crypto și lapona Enigel” (Mă-închin la soarele-nțelept,/ Că sufletu-i fântână-n piept/ Și roata albă mi-e stăpână/ Ce zace-n sufletul fântână./ La soare, roata se mărește,/ La umbră, numai carnea crește/ Și somn e carnea, se dezumflă,/— Dar vânt și umbră iar o umflă…”) este absolut normală? Cum se autodefinește lumea spirituală a Vavilei Popovici în lumina soarelui, adeptă al cărui tip de cunoaștere filosofică sunteți?

 

 Nu m-am gândit până acum la această paralelă și comparația mă onorează; acolo este o dramă lirică puternică, în lumea Laponiei, în drumul lui Crypto cu renii săi, o dragoste fulgerătoare față de Enigel care iubea soarele: „Eu de umbră mult mă tem/ Că dacă-n iarnă sunt făcută/ Și ursul alb mi-e vărul drept,/ Din umbra deasă desfăcută,/ Mă-nchin la soarele-nțelept…” Este reluată oarecum tema din Luceafărul lui Eminescu, tot atât de liric redată imposibilitatea dragostei, cu inversare de roluri… Poate, acele versuri: „Din prea multă iubire mă rugam”?

Referitor la a doua întrebare, legată oarecum de prima, nu pot să afirm că mă încadrez strict într-o cunoaștere filosofică. Pot aminti doar cuvintele lui Constantin Noica pentru că m-au obsedat multă vreme: „Dacă iubiți poezia sau muzica, pierderile, creșterile, curgerile, dacă vă plac geometria și rigoarea fără să vi se împietrească inima, dacă sunteți în stare de un dram de nebunie și un munte de măsură, veți întâlni filosofia.” Și cred că am întâlnit-o și nu am ocolit-o. Dar este doar o întâlnire! Metafizica născută din mirare în fața rânduirii acestei lumi… Așa se întâmplă, cu cât omul dobândește mai multe cunoștințe, cu atât are mai  multe lucruri nelămurite, își pune mai multe întrebări. Mirarea aceasta filosofică rezultă și din perceperea intensă a durerii, în urma căreia vin întrebările. M-am convins cu timpul că, prin acumulare de cunoștințe, de experiențe mai plăcute sau mai triste, vine momentul când îți ordonezi răspunsurile și îți faci o filozofie asupra vieții care este numai a ta și pe care o poți păstra în tine sau poți s-o faci cunoscută semenilor, prin una din formele artei. Cred în Dumnezeu și în Împărăția Lui, cred în dreptate, adevăr, iubire; în libertate, în fericire,  în lumină – spirit viu care coboară din soare și intră în contact cu spiritul nostru, cred!

Aristotel spunea la vremea sa că oamenii au început să filosofeze mânați fiind de „mirare”. Și așa este! Dacă ai ochi să privești cu atenție această lume, începi să te miri. Și te miri și te miri și te întrebi și răspunsurile vin, alteori  nu vin… Dar în tot ce facem și gândim trebuie să-l avem pe Dumnezeu în viața noastră. Nu trebuie să respingem nimic din ceea ce ar putea exista, fiindcă gândirea ne este atât de limitată! Libertatea și fericirea spre care tindem nu se pot obține decât prin iubire și dăruire; iubire față de aproapele nostru; iubirea care ne este însămânțată în suflet și pe care trebuie s-o îngrijim, ca această sămânță să ajungă să rodească. Cred că trebuie să ne străduim pentru a înlătura animalitatea, egoismul și barbaria din noi, ceea ce ar duce la o conviețuire normală de care avem atâta nevoie, iată în ce cred! Mai cred că trebuie să ne debarasăm de teama care ne-a însoțit și ne însoțește încă. Să devenim încrezători în forțele binelui, să fim curajoși, cu compasiune față de aproapele nostru, dar și față de departele nostru, de ce nu? și cu spirit de sacrificiu, așa cum ne învață Hristos, iar sacrificiul înseamnă renunțare în favoarea semenului tău, izvorâtă din preaplinul dragostei.

„Sus – un cer îndepărtat, albastru./ Sub mine un astru./ În mine – universul reflectat./ Infinitul – mister plin de mistere./ «Cerul cerului al Domnului este! »/ Moartea – printre ere,/ În mine – universul reflectat.” Cum explicați această înclinație specifică simbolismului, spre nostalgie și spre valențele fonice ale cuvântului, cu valoare terapeutică ce vă caracterizează?

Simbolurile în general, ne sunt necesare exprimării lucrurilor spirituale. Un poet simbolist pe care-l ador este Bacovia. După mine este un mare poet! Am găsit într-o revistă un articol în care se spune despre băcăuanul Bacovia că este «un ins epuizat prematur, că percepe timpul ca un bătrân, îmbătrânit de eșecuri și celibat prelungit, locuitor al unui târg de provincie dintr-o regiune cu climă aspră… pentru bătrâni, provinciali, «nordici» timpul trece greu, monoton și chinuit». M-a durut și m-a revoltat cumplit acest articol, acest mod de a gândi și a blama un mare poet român, simbolist. M-am consolat însă, cu caracterizarea lui Ion Caraion: «Bacovia are un instinct al poeziei mai puternic decât poezia lui, cu care obține arta.» Cred că m-a influențat în scrierea unor poezii. A scris poezia „Amurg”, amintind de Corbii poetului Tradem: „Trec corbii – ah, „corbii/ Poetului Tradem – /Și curg pe – noptat/ Pe-un târg înghețat…”

Fiindcă tot vorbim despre creație, despre poezie, permiteți-mi să divaghez puțin, să  întreb cine își mai amintește de talentatul poet craiovean Traian Demetrescu, care semna de multe ori cu pseudonimul literat Tradem? A fost cel care a recunoscut printre primii valoarea lui Eminescu și l-a caracterizat într-un vers „tu dulce-al poeziei Crist”. A scris poezia „Corbii”: „Pe plopii ninși/ Coboară corbii-n pâlc de doliu,/ Cernesc al iernei alb lințoliu,/ Și, triști, de foame par învinși…/ Cugetători,/ Privesc pe cer, privesc departe;/ Pe când un glas de vânt împarte/ Un cântec care dă fiori…

Pe atunci, invocând acest dialog al spiritelor, am scris poezia „Visul lui Bacovia”: „O floare, un gând, un poem/ Și-n mii de speranțe,/ Mii de cutezanțe/ Și visul poetului Tradem./ Ce glasuri interioare îmi sună!/ Ce voci! Mă-ngrozesc să le-ascult,/ Pe când apărând blânda lună/ Mă poartă în nopți de demult./ O floare, un gând, un poem,/ Vise mă fac să evoc./ Unul din ele invoc,/ Visul poetului Tradem”.

Am scris cândva și o poezie intitulată „Dragoste de Bacovia” care se termina cam așa: „Privea în sus și-mi arăta/ „corbii poetului Tradem”./ Corbi ce se duceau „pe pustii”, în amurg, „pe zări argintii”./ Râdea emoționat, vibrau în el „scântei de vis”/ sub cerul gri, deschis./ Am căzut în genunchi și-am început a-l implora:/ Maestre, atinge-mă cu pana ta!”

Cât privește nostalgia, melancolia versurilor mele, îmi permiteți a cita cuvintele lui Constantin Noica: „Melancolia este fericirea ce se hrănește din absențe.” Și această absență a persoanei iubite, pierdută pentru totdeauna, face loc momentelor de inspirație, de exaltare, de fericire a scrisului, ca o compensație a absenței, cu iluzia transformării ei în prezență. Andrei Pleșu spune că melancolia este un moment de înstrăinare, de izolare : „Privești ceva, ai vrea să-l iubești, dar nu poți, simți că între tine și el este o distanță pe care n-o poți diminua.” Câtă dreptate are!

A apărut cu ceva timp în urmă, „Jurnalul unei fete greu de mulțumit”, o carte scrisă de Jeni Acterian. În literatura română, jurnalul, se întâlnește la Mircea Eliade („Jurnalul adolescentului miop”), Camil Petrescu, Nicolae Steinhardt („Jurnalul fericirii”). Vavila Popovici ne propune „File de jurnal”, „Jurnalul unei veri”, dar și „Jurnal american”. Vă considerați o continuatoare a scriitorilor anterior menționați în ceea ce privește mărturisirea de sine, transpunerea imaginii propriei personalități reflectate ca o confesiune generată de anumite împrejurări de viață?

Unii și-au pus întrebarea dacă un jurnal al unui om anodin poate interesa cititorul. Ei bine, eu cred că da! Îmi place să scriu jurnale deoarece în jurnal ideile nu sunt expuse conform unui plan, ci ele sunt evocate de un peisaj, de o întâlnire cu un om, de o convorbire, de o lectură, etc. Contemplu, gândesc și reflectez. Reflecția deci, însoțește contemplația. Îți exprimi propriile gânduri și păreri și stârnești gândurile cititorului care intră într-un dialog al undelor cu scriitorul. Părerea lui Mircea Eliade era că cel ce scrie un jurnal, în măsura în care el încearcă să capteze măcar o parte din ceea ce vede și simte, trebuie să accepte riscul de a fi confundat cu un caiet de note sau cu fragmente autobiografice. Și totuși, a scris jurnale. Tolstoi spunea că jurnalul este o redare a realității. Eu accept ideea de a fi o redare a realității, dar ca să fie și literatură, cred că trebuie depășită într-un mod această realitate, trebuie transcendentalizată, dacă se reușește, bineînțeles…

Un jurnal se scrie dintr-o nevoie de destăinuire, de sinceritate pe care o are orice om; unii o fac verbal, alții în scris. George Călinescu spunea că este o prostie să scrii un jurnal, actualul critic Ion Simuț spune (am găsit un articol în „România literară”) că jurnalele ar trebui să stea în raftul doi sau trei, acolo unde le este locul. Sunt păreri și păreri, dar jurnalele se vând și se citesc cu mult interes. Ion Caraion spunea că Jurnalul poate avea capricii, lejerități, copilării, confesiuni și chiar indiscreții. Așa și este! Jurnale s-au scris și se scriu și rezistă și chiar au mare succes în comparație cu literatura de ficțiune. Consimt spuselor lui Marquez: „Nimeni nu-și va aduce aminte de tine pentru gândurile tale secrete. Cere-I Domnului tăria și înțelepciunea pentru a le exprima”.

 Suntem la capitolul memorialistică, „Albumul cu fotografii”. Ce a stat la baza realizării acestei cercetări a societății românești? Cât si cum v-ați documentat pentru a realiza un studiu atent prin care prezentați viața în complexitatea ei socială și psihologică?

„Albumul cu fotografii” este o carte editată în 1999, în care am folosit ca pretext literar fotografiile albumului de familie și este o lucrare memorialistică alcătuită din amintiri dragi, dureroase majoritatea, purtate în mintea și inima mea. Singura ficțiune este cel de al treilea copil (băiatul), spre a scoate în evidență mentalitatea tinerelor mame din acea vreme de a nu face copii (redată în romanul „Binele și Răul”).

Scriind toate cărțile la persoana întâia, am fost întrebată după citirea fiecărei cărți dacă este viața mea și am subliniat că m-am inspirat din realitate, dar am introdus si elemente fictive, spre a da o continuitate acțiunii, a face… literatură. Această carte însă, în mare parte nu este ficțiune, ci realitatea vieții pe care am trăit-o. Și nu este singura carte scrisă în acest mod!

 De unde provine dramatismul scrierii de față? Dacă ar fi să ne întoarcem în timp, care este fotografia ce vă este cea mai dragă din acest album?

 

 De unde provine dramatismul? Din viața pe care am trăit-o. Fotografia cea mai dragă este a soțului pe care l-am pierdut.

La ce lucrați în prezent ?

Am două cărți în lucru. Mereu am câte două cărți în lucru. Prima este un volum bilingv de versuri, a doua este o carte de amintiri, intitulată „Popasurile vieții”.

Cum arată viitorul?

Hm! Mult a fost, puțin a rămas! Pentru mine vorbind. Timpul vieții nu l-am chemat, mi s-a dat, nu-l alung, dar simt cum pleacă… Îmi pare rău, fiindcă va fi plin de evenimente. Cred că nu trebuie să ne speriem, fiecare generație a avut probleme noi, mai grele, mai ușoare, dar le-au trecut. Fiecare om trebuie să poarte în suflet credința în Dumnezeu. Cu ea va depăși mai ușor greutățile.

 Ce recomandare ați dori să le faceți celor care abia acum încep să scrie?

 

 Să iubească adevărul, să viseze mult, ori de câte ori realitatea din jur îi va obosi. Să citească mult și sistematic. Să caute valoarea în viață. Să-și facă bibliotecă și fișe pentru cărțile citite. Să scrie, dar să nu se grăbească să publice. Eu m-am grăbit, fiindcă am pierdut din timpul scrierii și acum îmi dau seama că ar fi trebuit să revizuiesc cu atenție textele și să fiu mai exigentă cu editarea lor.

Ce hobby-uri aveți?

 Am avut multe. Acum mi-a rămas doar muzica.

Cât de multă poezie există într-o reacție chimică?

O reacție chimică se prezintă ca un fenomen în urma căruia două sau mai multe substanțe puse în contact în anumite condiții, formează substanțe diferite, altele decât cele inițiale. Te minunezi când vezi că una pui și alta iese. În poezie folosim cuvinte din bogăția limbii, după gradul de afectivitate pe care-l avem fiecare, le alăturăm într-un mod, ele se atrag, se amestecă, explodează, uneori (ce mult așteptată este explozia cuvintelor!), formând idei și imagini pe care cititorul le gustă… Ne minunăm, uneori, pentru ce a ieșit. Se întâmplă să nu-ți mai recunoști gândurile care te-au însoțit. Poezia este, da, o alchimie, o  modelare în cuvinte, în fraze, în metafore a unei lumi care întocmai ca o reacție chimică, ne tulbură, ne mișcă, ne fascinează.

Pentru R.B.N. Press

Octavian D. Curpaș  – Senior Editor Ziarul Miorița USA

Phoenix, Arizona

© Copyright 2012 - ROMÂNIA BREAKING NEWS - RBN Press