Interviu realizat de reputatul analist militar Ion Petrescu cu istoricul Constantin Corneanu:

„Este necesară conceperea unei strategii răsăritene de către România“ – Constantin Corneanu

Ion Petrescu:

Unul dintre jurnaliștii cu care am avut șansa să lucrez în cea mai puternică instituție de presă pe care o are Armata României este istoricul și publicistul Constantin Corneanu, truditor onest pentru scrierea istoriei românilor așa cum a fost. Dialogul inițiat cu distinsul conațional, la puține zile distanță de aniversarea revenirii Basarabiei la Patria Mamă este o invitație la reflecție. Și dreaptă judecată.

În imagine de la stânga spre dreapta: istoricul Constantin Corneanu, analistul militar Ion Petrescu, avocat Mihai Nicolae – Institutul „Frații Golescu” / Foto: Dorian Theodor – R.B.N. Press

Dacă mâine ar fi înființat un Minister al Reunificării Naționale, unul dintre cei care ar merita să fie în pozițiile cheie, din jurul noului ministru, cu un rol pragmatic, ofensiv, bazat pe experiența sa anterioară, dobândită la nivelul premierului anilor încheiați în 2004, ar fi istoricul și publicistul Constantin Corneanu.

Bine cumpănit în discursul public, extrem de documentat în chestiuni abordate de alții pompieristic, interlocutorul meu nu ocolește întrebările dificile, are timp de invitați din mediul diplomatic, veniți la evenimente de interes public, impune respect prin tact, bun simț, convingeri clare și argumente culese după studii deloc empirice.  Cu această percepție i-am propus câteva întrebări spre reflecție, iar răspunsurile sale au meritat să fie reproduse in integrum.

ROMÂNIA ȘI GEOPOLITICA MARILOR PUTERI –

Profesorul universitar dr. Ioan Scurtu apreciază că în noua ediție revizuită și adăugită a cărții dvs., respectiv “Sub povara marilor decizii. România și geopolitica marilor puteri (1941-1945)”, abordați perioada menționată într-o viziune nouă, prin prisma situației geopolitice și strategice a României, ca parte a unui ansamblu de relații politico-diplomatice și militare desfășurate la nivel european și planetar.O prismă utilă și abordării perioadei postdecembriste a țării noastre. Cartea despre anii 1941-1945 are cinci capitole substanțiale. Extrapolând, volumul ipotetic dedicat perioadei 1989-2014, câte părți ar avea și cum le-ați numi? 

Constantin Corneanu: O întrebare extrem de incitantă, iar un ipotetic volum dedicat perioadei 1989 – 2014 ar putea avea cinci capitole, respectiv: un prim capitol dedicat reconfigurării sistemului de relații internaționale în perioada 1989 – 1991 (dispariția URSS ca actor geopolitic, reconsiderarea strategiei NATO, unificarea Germaniei) în timp ce capitolul doi ar trebui să fie dedicat unei analize privind evoluțiile politico-diplomatice ale NATO și Comunității Economice Europene (viitoarea UE), în fața noilor provocări strategice generate de dispariția unui actor cheie al Războiului Rece și, implicit, al încheierii acestuia.

Capitolul trei ar trebui să fie dedicat situației statelor foste componente ale Tratatului de la Varșovia, respectiv glacisului strategic al fostei URSS, raporturilor dintre ele și Occident (NATO și UE), precum și dintre ele și principalii actori din spațiul ex-sovietic (Federația Rusă, Ucraina etc.).

Un capitol patru ar trebui să fie dedicat destrămării Iugoslaviei și modului în care s-au evidențiat interesele și modalitățile de ducere la îndeplinire ale lor de către importanți actori geopolitici ai lumii (NATO, UE, Germania, Federația Rusă, Marea Britanie, SUA, Franța).

Capitolul cinci l-aș dedica României și intereselor sale geopolitice și strategice, de securitate națională, modului în care s-au cristalizat la nivel de concepte și s-au transpus în practică, relațiilor sale cu statele din vecinătatea apropiată, care au fost „culisele” spectaculoaselor transformări și încleștări geopolitice care au influențat evoluția statului român, după 22 decembrie 1989, care au fost șansele și neșansele noastre etc.

Un ultim capitol ar fi dedicat evoluțiilor din această lume unipolară, cu actori extrem de puternici și extrem de interesați în modificarea echilibrului de putere în arena relațiilor internaționale.  Mă refer îndeosebi la ultimele evenimente din spațiul ex-sovietic. În cursul uneia dintre numeroasele convorbiri dintre președintele american Ronald Reagan și contele Alexandre de Marenches, directorul Serviciului de Informații Externe al Franței, desfășurată la Casa Albă în anii ’80, oaspetele francez avea să evidențieze, aplecându-se asupra planiglobului, faptul că bătălia dintre marile puteri, la începutul anilor ’80, continua să se dea pentru controlul zonelor în care se aflau cele opt elemente chimice strategice indispensabile pe timp de război, ca și pe timp de pace, complexului militaro-industrial și, implicit, asigurării securității naționale. (Foto dreapta: Alexandre de Marenches)

Ronald Reagan și Alexandre de Marenches

Această întâlnire de nivel înalt și discuțiile purtate reprezintă unul dintre cele mai fascinante exemple de analiză geopolitică a intereselor unor mari puteri. Dintr-o asemenea perspectivă, referindu-ne acum la petrol, gaze naturale și gaze de șist, am putea realiza o cercetare asupra perioadei 1989 – 2014, precum și asupra poziției geopolitice și strategice a României în ansamblul evoluției relațiilor internaționale din perioada 1989 – 2014, a modului în care liderii politico-militari ai țării noastre au înțeles și au valorificat importanța așezării geografice, potențialul uman și de materii prime al României, în raporturile dintre marile puteri.

BĂTĂLIA PENTRU CUCERIREA CELUI DE-AL PATRULEA CERC GEOPOLITIC AL LUMII

Ion Petrescu:Dacă ar fi să faceți o comparație între centrele de putere mondiale și raporturile dintre acestea, luând drept referință anii 1939-1941 pentru anul 2014, la ce concluzii pragmatice ați ajunge? 

Constantin Corneanu: Centrele de putere au rămas în linii mari aceleași, respectiv SUA, Germania, Marea Britanie, Franța, Federația Rusă, la care se pot adăuga niște actori internaționali gen UE și NATO, alături de ONU, care grupează o serie de interese derivate din anumite concepte de geopolitică și securitate națională. Victoria Națiunilor Unite de la 9 mai 1945, de pe fronturile europene, urmată de capitularea Japoniei, la 2 septembrie 1945, a permis Statelor Unite să-și pună în aplicare ideile privind cucerirea și dominarea celui de-al treilea cerc geopolitic, prin intermediul “Planului Marshall” și al NATO.

Zbigniew Brzezinski consideră că scopul geopolitic central al SUA ar trebui să-l reprezinte, la început de secol XXI, consolidarea, printr-un parteneriat transatlantic veritabil, a capului de pod stabilit pe continentul eurasiatic, respectiv UE, astfel încât această Europă, în curs de lărgire, să poată deveni o trambulină mai viabilă pentru proiectarea în Eurasia a noii ordini internaționale concepută în Biroul Oval de la Casa Albă. Extinderea NATO, de la Marea Baltică la Marea Neagră, precum și eforturile care s-au făcut, de-o parte și de alta, pentru includerea Georgiei în NATO, ne dau dreptul să concluzionăm că SUA au început bătălia pentru cucerirea celui de-al patrulea cerc geopolitic al lumii, prin efortul de-a controla “Rimland”-ul.  “Rimland”-ul reprezintă, în opinia geopoliticianului Nicholas Spykman, regiunea de margine sau “bordura maritimă” a Eurasiei, care începe cu Finlanda și Țările scandinave, continuă cu Polonia, România, Turcia și Georgia, cuprinde zona Orientului Apropiat și a Indiei și se încheie pe teritoriul Mongoliei, Chinei și Japoniei. În raportul cu privire la problemele securității naționale, adresat guvernului SUA, în martie 1992, de către Paul Wolfovitz, se vorbea despre “necesitatea neadmiterii apariției pe continentele european și asiatic a unei forțe strategice, capabile să se opună SUA”, iar în acest sens se atrăgea atenția că țările “cordonului sanitar” (în special Țările Baltice) sunt “teritorii de cea mai mare importanță strategică, iar atentatul asupra lor din partea rușilor trebuie să atragă după sine rezistența armată din partea țărilor NATO”.

O analiză a evenimentelor petrecute recent în arena relațiilor internaționale, relevă faptul că liderii de la Kremlin depun eforturi teribile pentru păstrarea, cu orice preț, a potențialului strategic al Federației Ruse, la nivel intercontinental, respectiv să rămână “o superputere”, chiar dacă într-o variantă redusă, micșorată, acceptând o serie de compromisuri politice, geopolitice, economice și teritoriale, și fiind convinși că orice concesie teritorială făcută astăzi va fi revizuită mâine în folosul rușilor.

Interesul crescând al SUA și al UE pentru zona Mării Caspice și a țărilor din fostul glacis strategic al URSS a generat nervozitate la Kremlin și proteste din partea Federației Ruse, cu privire la intervenția în sfera sa de influență. Analiștii politici și geopoliticienii ruși apreciază că, în momentul de față, Europa nu are o geopolitică și o voință geografică proprie, iar funcțiile ei se reduc la faptul că ea servește drept bază auxiliară a SUA în Eurasia și loc pentru cel mai verosimil conflict cu Eurasia, ceea ce impune ca liderii politici ai Federației Ruse să participe, ba chiar să genereze, o reorganizare a spațiului european care ar face din acest sector geopolitic un aliat strategic al Moscovei, păstrându-i suveranitatea, autonomia și autarhia. Scopul geopolitic al Federației Ruse este de a scoate Europa de sub controlul SUA (NATO), de a contribui la unificarea ei și de-a consolida legăturile de integrare cu Europa Centrală sub semnul axei Moscova-Berlin, axa de bază a politicii externe ruse.

Din punct de vedere militar, UE nu va fi pentru încă mult timp, fără sprijinul SUA, un pericol serios, iar cooperarea economică cu o Europă neutră poate să rezolve majoritatea problemelor tehnologice ale Rusiei și Asiei, în schimbul resurselor și al parteneriatului strategic. Recentele evoluții din arena relațiilor internaționale ale Federației Ruse (ex. criza din Ucraina și Peninsula Crimeea) par să confirme într-o proporție foarte mare aceste principii de acțiune geopolitică, care nu mai par, astfel, doar niște simple teorii.

Calitatea și potențialul Forțelor Armate ale Rusiei devin, astfel, extrem de importante în realizarea acestui proiect eurasiatic, ceea ce impune ca armata rusă (structura ei și calitatea armamentului) să nu depindă, sub nicio formă, de situația politică de la Kremlin.

În perspectiva evoluțiilor viitoare ale Federației Ruse, calitatea armatei ruse va constitui temelia întregii politici externe rusești, astfel încât, structura armatei va determina, într-o oarecare măsură, echilibrul strategic. Totodată, continuă să existe stereotipuri specifice Războiului Rece, care agravează situația internațională, astfel încât forța armată își prezervă, în aceste condiții, unele semnificații, respectiv de instrument de politică externă și mijloc de protecție a intereselor naționale. Evenimentele din Peninsula Crimeea din această primăvară a anului 2014 reprezintă un exemplu în acest sens.

În condițiile în care NATO controlează prin intermediul Turciei strâmtorile Bosfor și Dardanele, iar Marea Neagră nu înlocuiește ieșirea Federației Ruse la “mările calde”, apariția unui nou actor geopolitic, respectiv Ucraina, și integrarea lui în comunitatea euroatlantică (UE și NATO), reprezintă un pericol major pentru planurile Federației Ruse de a controla Eurasia. Geopoliticienii ruși apreciază că existența Ucrainei în granițele actuale și cu actualul statut de “stat suveran” este identică cu aplicarea unei lovituri monstruoase asupra securității geopolitice a Rusiei, care echivalează cu o invazie pe teritoriul ei.

Continua presiune politico-diplomatică și economică asupra Ucrainei, din partea Kremlinului, ca rezultat opțiunilor euroatlantice ale elitei politice de la Kiev, precum și nesfârșitul „război al gazelor”, confirmă supozițiile conform cărora amestecul Federației Ruse este dictat de o decizie geopolitică majoră, de faptul că existența pe mai departe a Ucrainei unitare este inadmisibilă, în aprecierea unor cercuri politice rusești radicale, precum și în conformitate cu obiectivele extrem de pragmatice ale noului curs de politică externă al Federației Ruse.

Având în vedere că o simplă integrare a Moscovei și Kievului este imposibilă și nu va crea un sistem geopolitic stabil, chiar dacă aceasta se va întâmpla în pofida oricăror dificultăți obiective, geopoliticienii ruși sunt de părere că Moscova trebuie să se implice activ în refacerea spațiului ucrainean conform singurului model geopolitic logic și firesc. Divizarea Ucrainei va permite, în perspectivă, reunificarea părților de Est ale Ucrainei cu Federația Rusă ceea ce va transforma Rusia într-o mare putere navală care va domina Marea Neagră.

Geopoliticianul rus Aleksandr Dughin, extrem de prețuit în cercurile naționaliste rusești, consideră că noile frontiere sunt inevitabile astfel încât unele regiuni trebuie împărțite din nou, sarcina fiind crearea în Occident a unor formațiuni prietene neutre, cu o independență etnoculturală, economică și socială la cel mai înalt grad, dar dependente strategic de Moscova.

Foto:  Aleksandr Dughin

NOUĂ, ROMÂNILOR, NE-A LIPSIT UN COLONEL PRECUM KLAUS VON STAUFFENBERG – Constantin Corneanu

Ion Petrescu – În cartea dumneavoastră, de 570 de pagini, vă referiți și la actul unilateral, de la 23 august 1944. Următoarea schimbare la față, a regimului politic, din România, a avut loc în decembrie 1989. Se poate face o paralelă între cele două evenimente istorice cruciale?

 Constantin Corneanu: Într-un fel, având în vedere importanța momentului în reconfigurarea unui destin istoric și, mai apoi, al opțiunii de politică externă. Evenimentele petrecute la Palatul Regal din București, în după-amiaza zilei de 23 august 1944, au fost generate de inexacta cunoaștere și apreciere a situației politico-militare internaționale și de pe frontul Moldovei, de graba nejustificată a regelui Mihai I, de antipatii și orgolii, iar consecințele au fost teribile, România urcând calvarul capitulării fără condiții.

În perioada războiului, mai ales cu precădere în 1944, „discretele” jocuri ale serviciilor secrete aliate și propaganda de război a Națiunilor Unite au bulversat opinia publică românească și pe factorii de decizie în stat, împiedicând, astfel, obținerea unui consens politic, în drumul care trebuia urmat, precum și alegerea unei soluții de salvare națională demnă și corectă. Modul în care liderii de la Kremlin au pus în aplicare “noua gândire politică” sovietică în planul relațiilor internaționale, în 1989, cu sprijinul brațului său secret (KGB&GRU), alimentează “teoria conspirației” privind implicarea, mai mult decât necesară, a serviciilor secrete sovietice, precum și a celor occidentale, în evoluția evenimentelor din România acelui decembrie 1989.

Într-un articol despre perioada premergătoare căderii regimului Ceaușescu și a comunismului în spațiul românesc, un ofițer din intelligence-ul României socialiste, rememorând una dintre misiunile sale externe din toamna anului 1989, mărturisea că aștepta cu înfrigurare, nu numai el, să se întâmple ceva și în România în contextul derulării evenimentelor din spațiul țărilor membre ale Tratatului de la Varșovia. Agentul secret cu care s-a întâlnit aștepta și el ca cei de la București să se schimbe, sau să fie schimbați, precum și mersul general al țării. Toată lumea aștepta. Armata, activul de partid și de stat, Securitatea, poporul român, toată lumea aștepta. Probabil că singurul care nu aștepta a fost Nicolae Ceaușescu. Sau poate că aștepta și el?! În toată această așteptare s-a întâmplat să izbucnească o revoltă populară la Timișoara, la 16 decembrie 1989, precedată de o încercare nereușită la Iași, în data de 14 decembrie 1989.

Foto: stânga G-ral. Iulian Vlad,  șeful D.S.S. și G-ral. Vasile Milea

A fost începutul sfârșitului pentru regimul Ceaușescu. Însă, spre deosebire de 23 august 1944, într-o astfel de conjuctură istorică, aflați într-o înfrigurată așteptare, nouă, românilor, ne-a lipsit un colonel Klaus von Stauffenberg și un amiral Wilhelm Franz Canaris. Un om care să își asume, chiar cu prețul vieții, responsabilitatea organizării unei lovituri de stat militare pentru înlăturarea lui Nicolae Ceaușescu, precum și un om care, din postura de șef al intelligence-ului, să protejeze și să încurajeze, chiar, un complot politico-militar care ar fi oferit României și românilor un alt destin istoric.

Foto:  stânga – amiral Wilhelm Franz Canaris-șeful serviciului de spionaj militar german, Abwehr / dreapta – Klaus von Stauffenberg

Cele două personaje istorice, cu un destin tragic și măreț deopotrivă, au iubit Germania și viitorul ei mai mult decât propria-i viață, și s-au sacrificat pentru ca omenirea să știe că nu toți germanii au fost precum Adolf Hitler și acoliții lui.

Din păcate, la București, în 1989, toată lumea aștepta. Într-un interviu pe care l-am realizat în octombrie 2010, fostul șef al Direcției de Informații a Armatei (DIA) din 1989, viceamiralul (r) Ștefan Dinu, mărturisea că ar fi trebuit să mai treacă cel puțin 10 ani până când conducerea Armatei României socialiste ar fi îndrăznit să se gândească la o lovitură de stat militară împotriva lui Nicolae Ceaușescu.

  Trebuie menționat faptul că în 1989, aparatul de informații și contrainformații românesc, grupat la 22 decembrie 1989 sub stindardul Departamentului Securității Statului, identificat ca fiind și un instrument de represiune al regimului comunist, nu a permis și nu a încurajat, cu metodele și mijloacele specifice muncii de “intelligence”, existența unei alternative politice la clanul Ceaușescu, a unei opoziții în PCR cu efecte benefice în planul vieții noastre de zi cu zi și a perspectivei istorice.

Valoarea corpului de comandă al aparatului de informații și contrainformații românesc, în acel decembrie 1989, a fost îndoielnică în ceea ce privește necesitățile impuse de funcționarea unui serviciu secret modern, flexibil, imaginativ și devotat unui ideal și interes național.

Duplicitățile generalului Iulian Vlad, lașitățile lui Gianu Bucurescu, “jocurile” lui Stamatoiu și Rațiu etc. relevă un mod de a fi și de a înțelege al liderilor “intelligence”-ului românesc, din acele timpuri, care îmi dau dreptul de a considera că retragerea în interiorul legii și doar informarea șefului statului a reprezentat o decizie care putea trezi speranțe pentru un viitor imediat, pentru conservarea unei situații existente, însă pe termen lung s-au pierdut oamenii, arhivele și credibilitatea serviciului secret român ca instituție.

În condițiile în care memorialistica foștilor ofițeri de securitate, lasă să se înțeleagă că Securitatea a infiltrat anturajul lui Mihail Gorbaciov și a aflat tainele “perestroikăi”, întrebarea care se naște este legată de modul în care liderii “intelligence”-ului românesc au pregătit o perspectivă pentru poporul român, precum colegii de la KGB&GRU pentru poporul rus, o alternativă la baia de sânge din decembrie 1989. Împiedicarea coagulării oricărei forme de opoziție politică la adresa lui Nicolae Ceaușescu, chiar și de sorginte gorbaciovistă, s-a dovedit neproductivă și ineficientă pentru viitorul poporului român.

„ELITA POLITICĂ DE LA CHIȘINĂU ESTE

OBLIGATĂ SĂ NU RATEZE ACEST MOMENT ISTORIC” – Constantin Corneanu

 

Foto: Premierul R. Moldova, Iurie Leanca si Pre;edintele SUA, Barak Obama la Washington, în martie 2014

Ion Petrescu – Sunteți un istoric preocupat și de evoluțiile trecute, dar și actuale, de la est de Prut. Cum comentați viitorul europenilor din Republica Moldova?

Constantin Corneanu: Pe măsură ce UE, sub imperiul evoluțiilor politico-diplomatice din Ucraina, arde etapele în drumul spre semnarea Acordului de Asociere cu Republica Moldova, parafat de elita politică de la Chișinău la Vilnius în noiembrie 2013, adepții integrării europene se vor afla sub o presiune permanentă.

O presiune generată, pe de-o parte, de nevoia de a îndeplini angajamentele asumate în relația cu UE, pe de altă parte de opoziția pe care PCRM-ul lui Voronin și forțele anti-europene din Chișinău și Tiraspol o vor intensifica. Toate acestea într-un an electoral care devine, astfel, crucial pentru destinul istoric al statului Republica Moldova.

Declarațiile pe care le-au făcut înalți responsabili ai Administrației americane, inclusiv faptul că premierul Iurie Leancă a dialogat cu președintele Barak Obama la Washington, relevă faptul că Republica Moldova se bucură de încrederea și sprijinul SUA în eforturile de integrare europeană. Interesul strategic al SUA pentru păstrarea integrității teritoriale și suveranității Republicii Moldova reprezintă un semnal extrem de prețios pentru guvernul de la Chișinău în contextul actual al evoluției relațiilor din spațiul ex-sovietic, având în vedere că Republica Moldova are o rană deschisă: Transnistria.

Într-un interviu pe care vi l-am acordat, în 17 noiembrie 2013, spuneam că un eșec al Ucrainei la Vilnius va influența destinul geopolitic al Republicii Moldova, iar propunerea Comisiei Europene de liberalizarea a vizelor pentru cetățenii RM semnifica un interes major, din punct de vedere geopolitic și strategic al UE, pentru Republica Moldova.

Transformarea Republicii Moldova în principalul punct de sprijin și interes al UE în spațiul ex-sovietic, în cazul unui eșec al Kievului, care acum pare să se contureze, a devenit o realitate. Elita politică de la Chișinău este obligată să nu rateze acest moment istoric. Elita politică conducătoare de la Chișinău trebuie să fie sprijinită, de către România, pentru ca procesul de aderare la setul de valori al UE să fie încununat de succes la sfârșitul anului 2014.

UN OBIECTIV STRATEGIC AL ELITEI POLITICE DE LA BUCUREȘTI

Ion Petrescu – Credeți că după integrarea Republicii Moldova în UE, va fi posibilă o unire a celor două state? 

Constantin Corneanu: În recenta dezbatere privind rolul și locul Republicii Moldova în actualul context geopolitic și strategic din spațiul ex-sovietic, aflat într-o reconfigurare permanentă, organizată de către Asociația Europeană de Studii Geopolitice și Strategice „Gheorghe I. Brătianu” în parteneriat cu Institutul Frații Golescu pentru relații cu românii din străinătate, în cursul serii de 5 martie a.c., în calitate de președinte al Consiliului-Director al AESGS „Gheorghe I. Brătianu” am ținut să menționeze că elita politică de la Chișinău este obligată să înfăptuiască reîntregirea Republicii Moldova în confomitate nu numai cu prevederile Legii cu privire la prevederile de bază ale statutului juridic special al localităților din stînga Nistrului (regiunii transnistrene a Republicii Moldova), adoptată în unanimitate de către Parlamentul Republicii Moldova la 22 iulie 2005, dar și mandatată de Declarația de Independență a Republicii Moldova din 27 august 1991, care relevă foarte clar faptul că elita politică din 1991 a avut conștiința faptului că spațiul nistrean este parte componentă a teritoriului istoric și etnic al devenirii poporului român (ex: Subliniind dăinuirea în timp a moldovenilor în Transnistria – parte componentă a teritoriului istoric și etnic al poporului nostru, se menționează în preambului Declarației de Independență a Republicii Moldova).

Dintr-o astfel de perspectivă, conform adevărurilor istorice recunoscute și asumate de elita politică a Republicii Moldova din 1991 și până astăzi, nu pot fi acceptate soluții de federalizare sau decupare a Transnistriei de Republica Moldova, propuse de către terți, ci trebuie sprijinit de către România efortul de reinstaurare a ordinii constituționale în spațiul nistrean și de integrare a întregii Republici Moldova în UE.

Dialogul permanent dintre elitele politice de la București și Chișinău, respectarea și valorizarea reciprocă dintre cele două elite politice, mai cu seamă în acest efort de integrare europeană al Republicii Moldova, pot constitui premisele unui posibil dialog, și necesar dealtfel, privind o modificare pe cale pașnică a frontierelor dintre cele două state, în condițiile în care Actul Final de la Helsinki fixează nu intangibilitatea frontierelor, ci inviolabilitatea lor prin forță.

Actul Final de la Helsinki oferă posibilitatea unei modificări pașnice a frontierelor, prin autodeterminarea popoarelor și cu acordul celeilalte părți implicate, ambele condiții fiind obligatorii, nu numai prima.

Obligația și dreptul la o astfel de perspectivă derivă din precedentul istoric al perioadei 1917 – 1918 când elita politică a Republicii Democratice Moldovenești, proclamată pe 2 decembrie 1917, a decis în deplină cunoștință de cauză, în pofida reticențelor manifestate de către unele minorități naționale, să se unească cu România, la 27 martie 1918.

Menționez faptul că Senatul SUA, după cum scria cotidianul Moldova Suverană din 20 iunie 1991, a recomandat guvernului american:

„1. să sprijine dreptul la autodeterminare al poporului din Moldova și nordul Bucovinei, ocupate de sovietici, și să elaboreze o hotărâre în acest sens;

2. să sprijine eforturile viitoare ale guvernului Moldovei de a negocia pașnic, dacă o dorește, reunificarea Moldovei și nordului Bucovinei cu România așa cum s-a stabilit în Tratatul de pace de la Paris din 1920, conform normelor în vigoare ale dreptului internațional și Principiul 1 al Actului de la Helsinki”  

Elita politică a Republicii Moldova și Parlamentul de la Chișinău, asemenea Sfatului Țării la 27 martie 1918, are obligația morală, politică, juridică și istorică de a decide, după integrarea în UE, o perspectivă de reîntregire a spațiului istoric și etnic al devenirii neamului românesc.

Foto: Liderii politici de la Chișinău la Palatul Cotroceni cu ocazia decernării distincției „Steaua României” pentru unii dintre depuțații din Parlamentul R.Moldova care au depus eforturi pentru recunoașterea limbii române că limbă de Stat în Republica Moldova

Valorizarea și determinarea elitei politice a Republicii Moldova să reflecteze la o astfel de perspectivă istorică, după integrarea în UE și reinstaurarea ordinii constituționale în spațiul nistrean, va trebui să devină un obiectiv strategic al elitei politice de la București, al societății civile, al mass-media etc. precum și, totodată, conceperea unei strategii răsăritene de către România având drept obiective strategice: resetarea relației cu Federația Rusă și sprijinirea comunităților de români din spațiul ex-sovietic în afirmarea și conservarea identității lor etnice, religioase și culturale. Dintr-o astfel de perspectivă trebuiesc a fi înțelese lucrurile și nu așa cum eronat au fost percepute și scrise într-un articol al blogger-ului Marius Dorin Lulea, respectiv: România Reunită are dreptul legal la Transnistria.

Ion Petrescu – Domnule Constantin Corneanu vă mulțumesc frumos pentru amplele răspunsuri, caracteristice unui român care vede evoluția națiunii sale conform unor etape lucid asumate, pe baza unor programe temeinice, de tipul win-win, în relația cu cel de-Al Doilea Stat Românesc = Republica Moldova.

Pentru R.B.N. Press

Constantin Corneanu via Ion Petrescu / Adeavarul.ro