ROMÂNIA BREAKING NEWS

Home Posts Tagged "România"

România

,

…2 martie 1917, într-un compartiment de tren militar din gara Pskov, țarul tuturor rușilor, Nicolae al II-lea, semneaza actul de abdicare care pune capat tricentenarei dinastii a Romanovilor. Rusia tarista devine Rusia democrată.

Revolutia si razboiul fisureaza edificiul tot mai subred al vastului imperiu. Moldovenii din Basarabia, supuși, de la anexarea din 1812, unui samavolnic proces de rusificare, se agită, se adună, se organizează. Pentru ei nu exista decat un singur vis si o singură soluție.

La 28 mai 1917, Alexei Mateevici, autorul mișcătorului poem Limba noastră, afirma răspicat:

Alexei Mateevici„Suntem moldoveni, fii ai vechii Moldove, însă facem parte din marele popor român, asezat în România, Transilvania, Bucovina. Frații noștri își zic români. Așa să ne zicem și noi.“

Pe 27 martie 1918 Sfatul Țării a votat unirea Basarabiei cu România, Basarabia fiind astfel prima dintre provinciile istorice care s-a unit cu România. Au urmat celelalte provincii românești – Ardealul, Crișana, Banatul, Maramureșul și Bucovina – spre sfârșitul anului 1918, fiind creată România Mare.

Efectele Unirii au fost anulate la 28 iunie 1940, când Rusia a anexat din nou Basarabia, în baza pactului secret Ribbentrop-Molotov.

Unirea Basarabiei cu România a căpătat un cadru legal, când în ședința Sfatului Țării de la Chișinău se proclama unirea Republicii Democratice Moldovenești (fosta Basarabie țaristă) cu România, unirea fiind posibilă inclusiv în urma susținerii Armatei Române care pus capăt atacurilor banditești ale bandelor bolșevice din Basarabia în cadrul Revoluției din 1917. Din cei 135 de deputați prezenți ai Sfatului Țării, 86 au votat în favoarea unirii, 3 au votat împotrivă, iar 36 s-au abținut, 13 deputați fiind absenți. Citirea rezultatului a fost însoțită de aplauze și strigăte entuziaste „Trăiască Unirea cu România!”. Despre acest eveniment, Anton Mărgărit spunea că „fără dorința, energia și voința basarabenilor, această unire ar fi fost imposibilă”.

Evenimentele premergătoare unirii

Prin Tratatul de la București din 1812, partea situată la răsărit de Prut a principatului Moldovei a intrat în componența imperiului Rusiei. Din acel moment, au intrat în concurență, pentru locuitorii acestui ținut formând gubernia Basarabiei, două concepții identitare potrivnice : « românismul » care promova unirea politică și culturală a tuturor vorbitorilor graiurilor est-romanice indiferent de împărățiile ale căror supuși erau (Imperiul Habsburgic, Imperiul Rus sau Imperiul Otoman), și «moldovenismul» susținut de autoritățile rusești, care promova deosebirea și despărțirea culturală și politică a vorbitorilor graiurilor est-romanice supuși ai «Țarului tuturor Rusiilor», de ceilalți. Unirea Basarabiei cu România votată la data de 27 martie (9 aprilie) 1918 de către Sfatul Țării, (parlamentul Republicii Democratice Moldovenești) reprezintă concretizarea și biruința mișcării « româniste » din acest ținut.

În contextul prăbușirii Imperiului Rus, anarhia și violența trupelor rusești debandate a determinat Sfatul Țării să cheme, în 13 ianuarie 1918 armata română în Basarabia, pentru a pune capăt jafului. Sovietul bolșevic din Chișinău, aflând despre chemarea trupelor române, a declarat că nu se va mai supune Sfatului Țării și a anunțat o primă pentru capetele conducătorilor guvernului Republicii. Până la urmă însă bolșevicii au fost nevoiți să părăsească Basarabia.

Unirea

Până la ședința din 27 martie 1918 a Sfatului Țării, comitetele ținuturilor din Bălți, Soroca și Orhei au fost consultate în privința Unirii cu Regatul României. Pe 27 martie, Sfatul Țării a votat în favoarea Unirii cu România cu următoarele condiții:

1. Sfatul Țării urma să ducă la bun sfârșit o reformă agrară, care trebuia să fie acceptată fără obiecțiuni de guvernul român;
2. Basarabia avea să rămână autonomă, având să aibă propriul său organ legislativ, Sfatul Țării, ales prin vot democratic;
3. Sfatul Țării avea să voteze bugetul local, urma să controleze consiliile zemstvelor și orașelor și avea să numească funcționarii administrației locale;
4. Recrutările aveau să fie făcute pe baze teritoriale;

5. Legile locale și forma de administrare puteau fi schimbate numai cu acordul reprezentanților locali;
6. Drepturile minorităților urmau să fie garantate prin lege și respectate în statul român;
7. Doi reprezentanți ai Basarabiei aveau să facă parte din guvernul central român;
8. Basarabia urma să trimită în Parlameantul României un număr de deputați proporțional cu populația regiunii;
9. Toate alegerile aveau să fie organizate pe baze democratice, urmând să se bazeze pe votul direct, egal, secret și universal;
10. Noua Constituție urma să garanteze libertatea cuvântului și a religiei;
11. Urma să fie proclamată o amnistie pentru toate persoanele care comiseseră infracțiuni politice în timpul revoluției.
12. Din cei 135 de deputați prezenți, 86 au votat în favoarea Unirii, 3 au votat împotrivă, iar 36 s-au abținut, 13 deputați fiind absenți ( lista și opțiunile la votare).

Citirea rezultatului a fost însoțită de aplauze furtunoase și strigăte entuziaste „Trăiască Unirea cu România!”.

 

 

Urmări

Timp de 22 da ani, Unirea cu România a ferit Basarabia de războiul civil rus, de tragediile colectivizării, ale Holodomorului, ale « terorii roșii » dezlănțuită de Ceka-GPU-NKVD și ale deportărilor către Gulag. Aceasta era întocmai scopul Sfatului Țării, inclusiv al delegaților ruși sau ucraineni care au votat Unirea.

În acest răstimp Basarabia a primit, conform datelor « Oficiului internațional pentru refugiați al Societății Națiunilor » întemeiat de Fridtjof Nansen, zeci de mii de refugiați din Rusia și Ucraina, majoritatea simpli civili (printre care meșteșugari sau mici prăvălieri evrei, credincioși pravoslavnici, simpli țărani ucraineni) care-și riscau viața trecând Nistrul înot sau pe ghiață sub gloanțele grănicerilor ruși (uneori și români). Dintre acești refugiați, socotiți indiferențiat « reacționari » sau « contra-revoluționari » de autoritățile sovietice, toți cei care se mai aflau în Basarabia în vara anului 1940, când Armata Roșie a ocupat țara, au fost deportați în Siberia.

actul-unirii-basarabiei

O minoritate dintre locuitorii Basarabiei, mai ales cei mai săraci și  de tendință radicală, era favorabilă regimului bolșevic și ostilă Unirii, căreia i s-a opus și pe care Uniunea Sovietică s-a bazat pentru a lupta politic împotriva României. Dintre toate teritoriile pierdute de Imperiul Rus, Basarabia a fost singurul a cărui cedare nu a fost recunoscută de URSS, nefiind confirmată de niciun tratat semnat de guvernul bolșevic. Ca urmare, acesta a reacționat împotriva Unirii pe de-o parte suscitând în Basarabia însăși răscoala de la Tatarbunar, pe de altă parte înființând în Ucraina sovietică, pe malul stâng al Nistrului, Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească în care a dezvoltat «Moldovenismul».

La procesul răsculaților de la Tatarbunar, au venit, ca apărători ai acuzaților, mulți intelectuali comuniști din Europa occidentală precum Henri Barbusse, care au contribuit, spre satisfacția Uniunii Sovietice, la popularizarea în străinătate a imaginii unei Românii represive care ar fi « ocupat în mod nedrept un teritoriu profund doritor de a fi sovietic ».

romaniabreakingnews.ro

,

A apărut acum, de curând, o nouă modă printre tinerii intelectuali și scriitori: a nu mai fi români, a regreta că sunt români, a pune la îndoială existența unui specific național și chiar posibilitatea inteligenței creatoare a elementului românesc. Să ne înțelegem bine: tinerii aceștia nu depășesc naționalul pentru a simți și gândi valorile universale; ei nu spun: “Nu mai sunt român, pentru că sunt înainte de toate om, și cuget numai prin acest criteriu universal și etern”.

Tinerii aceștia nu disprețuiesc românismul pentru că sunt comuniști sau anarhiști, sau mai știu eu ce sectă social-universală. Nu. Ei, pur și simplu, regretă că sunt români și ar vrea să fie (o mărturisesc) orice altă nație de pe lume, chinezi, unguri, nemți, scandinavi, ruși, spanioli; orice, numai români – nu. S-au săturat până în gât de destinul acesta de a fi și a rămâne român. Și caută prin orice fel de argumentare (istorică, filozofică, literară) să demonstreze că românii sunt o rasă incapabilă de gândire, de eroism, de probleme filozofice, de creație artistică și așa mai departe.

Unul dintre ei se îndoiește demult de realitatea unui neam românesc războinic, încât își propune să citească istoria Imperiului Otoman a lui Hammer, ca să verifice dacă într-adevăr s-au luptat vreodată românii cu turcii și i-au învins! Altul crede că orice creier care contează în istoria și cultura “românească” nu e de origine română. Cantemir, Kogălniceanu, Eminescu, Hașdeu, Conta, Maiorescu, Iorga, Pârvan etc. – toți, dar absolut toți sunt străini. Sunt slavi, ovrei, armeni, nemți, orice; dar nu pot fi români, românii nu pot crea, nu pot judeca; românii sunt deștepți, sunt șmecheri, dar nu sunt nici gânditori, nici creatori.

Dacă le pronunți vreun nume despre care se știe sigur că e românesc, au alte argumente. Este din Oltenia? Sânge sârbesc. Este din Moldova? Moldova întreagă e slavizată. Din Transilvania? Sânge unguresc. Cunosc câțiva moldoveni care spun cu mândrie: “Am sânge grecesc!” sau “Strămoșu-meu a fost rus”. Singura lor șansă de a fi oameni adevărați este de a-și dovedi că originea lor nu este curat românească. Nu cred că se află țară europeană în care să existe atâția intelectuali cărora să le fie rușine de neamul lor, să-i caute cu atât  a frenezie defectele, să-și bată joc de trecutul lui și să mărturisească în gura mare că ar prefera să aparțină, prin naștere, altei țări.

Toți tinerii aceștia au de făcut obiecții neamului românesc. Mai întâi, spun ei, românii sunt deștepți, și asta îi împiedică să aibă drame interioare, să cunoască profunzimile sufletului omenesc; îi împiedică să aibă probleme. Cine nu are probleme sufletești, cine nu capătă insomnii din cauza meditațiilor și agoniilor, cine nu e în pragul nebuniei și al sinuciderii, cine nu ajunge pentru zece ani neurastenic, cine nu urlă “Neant! Agonie! Zădărnicie!”, cine nu se dă cu capul de pereți ca să afle “autenticitatea”, “spiritualitatea” și “viața interioară” – acela nu poate fi om, nu poate cunoaște valorile vieții și ale culturii, nu poate crea nimic. Românii sunt deștepți – ce oroare! Unde poate duce deșteptăciunea? La ce-ți folosește faptul că poți cunoaște, superficial, realitatea – când îți lipsește facultatea de a imagina probleme, îți lipsește boala prin care poți întrezări moartea și existența, îți lipsesc înseși elementele dramei lăuntrice?

Tinerii aceștia sunt supărați pe neamul românesc pentru că românii nu au drame, nu au conflicte și nu se sinucid din desperare metafizică. Tinerii au descoperit o întreagă literatură europeană de metafizică și etică a desperării. Și, pentru că desperarea este un sentiment necunoscut românului (care a rămas, în pofida atâtor erezii și culturalizări, drept-credincios Bisericii Răsăritene), tinerii intelectuali au dedus stupiditatea iremediabilă a acestui neam. (…)

Alimentați de lecturi europene, mimând drame europene, voind cu orice preț o spiritualitate care să semene chiar numai exterior cu spiritualitatea occidentală sau rusă – tinerii n-au înțeles nimic din geniul acestui popor românesc, bântuit de atâtea păcate, având nenumărate lipsuri, dar strălucind totuși cu o inteligență și o simțire proprie. Tinerii au reacționat împotriva curentului de acum 10-12 ani, pornit de la Gândirea și Ideea Europeană (Pârvan, Lucian Blaga, Nae Ionescu, Nichifor Crainic; originale sunt tot în cursurile și publicațiile lui N. Iorga), care proclamase “autohtonismul”, “specificul etnic” în artă și în gândire și încercase cea dintâi filozofie ortodoxă prin crearea tipologiei românești.

Cauzele acestei reacțiuni (care a început prin a fi pur spirituală, pentru a ajunge în deplin nihilism, negație a istoriei, relativism în cultură, disoluția conceptelor critice etc.) sunt mult prea interesante și prea aproape de noi ca să ne încumetăm să le discutăm în acest articol. De altfel, nici n-am încercat aici să cercetăm întreg fenomenul “a nu mai fi român”, ci numai să denunțăm câteva din aberațiile ultimei mode intelectuale.

Aceia care desperează de destinul de a se fi născut români judecă strâmb meritele și defectele poporului. Ei vor problematici, îndoieli, eroism – iar poporului român îi e cu totul străină îndoiala și despre eroi are o concepție cu totul familiară. Pentru un tânăr intelectual, credința și îndoiala au valoare filozofică, deschid căile meditației, pun probleme; pentru un țăran român nu există îndoială, el crede firesc (așa cum curg apele, cum cresc florile), fără “probleme” (țăranul român este realist; vezi colecțiile de proverbe, ca să înțelegi cum a reacționat el contra încercărilor de idealism, de criticism aduse de popoarele cu care a intrat în legătură). (…)

Este adevărat că poporul românesc suferă de multe păcate, este adevărat că ne lipsesc multe axe – dar aceasta e condiția noastră umană, acestea sunt posibilitățile noastre de a atinge universalitatea. Putem pleca de la ele sau le putem ignora pur și simplu. Dar nu e nici cavaleresc, nici eficace să ne fie rușine că ne-am născut români numai pentru simplul motiv că nu găsim în valențele românești ceea ce vrea Șestov sau Dostoievski.

Mircea Eliade – Oceanografie (1934) – Editura Humanitas, 1991

Publicat și pe cuvantul-ortodox.ro

,

James A. Robinson

Profesorul James A. Robinson, autorul bestseller-ului „Why nations fail“ (n.r. – „De ce eșuează națiunile“), a explicat într-o conferință susținută la Cluj-Napoca în anul 2014, unde a greșit România, în dezvoltarea sa de-a lungul istoriei, și care sunt soluțiile pentru a ajunge să avem o țară de succes. Principalii vinovați: Imperiul Otoman, comunismul și în prezent, instituțiile statului și societatea civilă. Au trecut de atunci doi ani de zile și nimeni nu pare să fi luat în seamă nici la nivel politic, nici la nivelul societății civile, cele explicate de profesorul James A. Robinson.

James Robinson, specialist în economie și științe politice la Universitatea americană Harvard, le-a vorbi atunci, studenților și profesorilor despre provocările la care România trebuie să facă față ca să evolueze. Coautor al cărții „Why nations fail”, considerată un bestseller, în 2012, de către celebrele publicații străine „New York Times” și „Wall Street Journal”. „James Robinson a vorbit despre lucrarea sa în mai multe țări, cu președinți de state, prim-miniștri, dar și cu studenți, despre cum țările pot să prospere“, explică Don Lothrop, președintele Fundației americane „RomaniaOne”, cel care l-a adus pe Robinson la Cluj.

Mai săraci decât englezii. De ce?

Pe baza studiilor sale făcute pe numeroase state ale lumii, profesorul a reușit să explice, ieri, de ce unele țări au succes, iar alte sunt în declin. Pe scurt, spune universitarul, „regulile și instituțiile din viața economică și politică sunt cauzele. Motivul pentru care România e mai săracă decât Anglia nu are nicio legătură cu geografia, resursele naturale, valorile ori culturile, ci cu faptul că, din punct de vedere istoric, sunt două societăți diferite cu instituții și reguli diferite“.
Potrivit profesorului Robinson, societatea engleză s-a dezvoltat mult în epoca modernă și a creat instituții de tip incluziv, adică instituții care au susținut puternic investițiile și au creat oportunități pentru dezvoltare, fapt care a contribuit esențial la evoluția economică a țării.

Nu același lucru s-a întâmplat cu România. „Aici, lucrurile au stat altfel, pentru că țara s-a aflat sub influența Imperiului Otoman. Acesta a înființat instituții exclusive, care nu au creat oportunități de dezvoltare (n.r. – așa cum s-a întâmplat în Vest). O altă perioadă nefastă a fost cea comunistă. Motivul pentru care România e mai săracă decât Anglia sau SUA este moștenirea istorică diferită. Structura instituțiiilor din Anglia față de România a fost una diferită.

Ce ar trebui să facă România?

Să-și schimbe instituțiile publice, dacă vrea schimbarea!“, a spus Robinson (foto mai jos).

Soluția: societatea civilă și justiția

În opinia sa, sunt multe modele despre cum se pot schimba instituțiile statului, iar răspunul la acel „cum“ trebuie căutat în societatea civilă. „Rolul societății civile s-a văzut în 1989, la Revoluție, când Ceaușescu a fost dat jos. Asta a înseamnat o uriașă transformare pentru România. Dar transformările nu se fac dintr-un singur foc, ci e nevoie de timp. Asta s-a văzut și în istoria SUA, dar și în istoria Angliei“, afirmă Robinson .

Un alt aspect necesar schimbării, crede el, e justiția. Profesorul adaugă că, în ultimii ani, în România, au fost multe provocări legate de independența justiției. Totuși, a subliniat Robinson, după Revoluție, observatorii externi au văzut că țara noastră a progresat mult din punct de vedere economic, dar și al justiției: „Dacă te uiți în trecutul SUA sau al Angliei, vei vedea că mereu au fost lupte pentru a face justiția independentă de sistemul politic. Aici intervine societatea civilă, care joacă un rol important în susținerea independenței justiției. Dacă ne asigurăm că justiția e independentă, și nu e sub influența politicului, atunci avem un prim pas înainte“.

Marea problemă: cum facem politică?!

„(…) Statul român e folosit ca să organizeze puterea, în loc să asigure binele public…”

Problema fundamentală a statului român, mai zice specialistul britanic, e modul în care funcționează politica. „Statul român e folosit ca să organizeze puterea, în loc să asigure binele public. E folosit ca să acorde favoruri și servicii susținătorilor politici. Statul român trebuie fundamental transformat dintr-unul clientelistic într-unul non-clientelist. Dacă se face această transformare, atunci majoritatea lucrurilor se vor rezolva de la sine”, a spus James Robinson.
Specialistul în economie și științe politice ne spune și cum am putea să schimbă implicarea politicului în instituțiile statului: „Impui o serie de reguli privind modul în care se acordă contractele publice, modul în care sunt angajați oamenii din sistem, cum sunt ei promovați. Sunt sigur că sunt legi în acest sens, legi bune, dar problema e că nu sunt puse în practică”.
Și, totuși, cum am putea să ne schimbăm țara? „Nu te poți aștepta ca politicienii să schimbe asta, ar fi în defavoarea lor. E ceva ce societatea trebuie să schimbe, să forțeze politicienii să facă aceste schimbări referitoare la implicaea în instituțiile cetățenilor”.

În cartea sa, profesorul mai explică cum se face tranziția de la societățile în care funcționează clientelismul politic la cele de tip pragmatic. „Luăm tot exemplele Anglia și SUA, unde aceste tranziții s-au făcut în trecut. A fost vorba despre o mai mare implicare a societății civile“, consideră Robinson. Așa, spune el, au făcut și state din Africa – precum Botswana-, sau din America de Sud – Brazilia sau Columbia. Tot Robinson a dat exemple de state-model, ridicate prin implicarea cetățenilor: Japonia, Suedia și Germania.

„This week on DNA“

Don Lothrop, președintele Fundației RomaniaOne, crede, la rândul lui, că România trebuie să-și clădească o societate civilă puternică, care să devină o forță și să susțină independența justiției: „Când aud oamenii zicând că democrația a eșuat în România, le zic că nici n-a început încă. Ce e de făcut? Oamenii trebuie să vorbească cu reprezentanții lor în Parlament, să-i întrebe ce fac și ce soluții au. Câți români fac asta?“.
Și el, ca și Robinson, crede că salvarea vine din interiorul societății. Acesta a spus că, în ultimii ani, justiția de la noi a înregistrat progrese uriașe și că ar trebui organizată o emisiune televizată, intitulată „This week on DNA“ (n.r. – „Săptămâna aceasta, cu DNA”). „E un miracol că o țară poate avea un department de anticorupție cu un așa succes: 875 de condamnări au fost în România anul trecut. Nu s-a mai înregistrat nicăieri în lume așa ceva. E uimitor”, este de părere americanul.

Cine este James Robinson?

James A. Robinson este profesor la Universitatea Harvard și profesor asociat la două centre aparținând instituției: Institutul de Științe Sociale Cantitative și Centrul Weatherhead pentru Afaceri Internaționale. E specialist în economie și științe politice. A studiat economie la London School of Economics, Universitatea Warwick și Universitatea Yale, iar cercetările sale s-au orientat spre identificarea discrepanțelor politice ale statelor lumii și influența directă a acestora în dezvoltarea economică a fiecăruia.

Surse: scholar.harvard.edu/jrobinsonen.wikipedia.org/wiki/James_A._Robinson,  whynationsfail.comro.stiri.yahoo.com

romaniabreakingnews.ro

,

Patria este sanctuarul național al prezenței noastre neîntrerupte pe aceste plaiuri care sunt ale noastre din veci și pentru de-a pururi. Dacă alte „neamuri“ au venit și s-au sălășluit în acest spațiu, în curs de secole, noi n-am venit: suntem de-aici!

Patria este o ființă vie, care are o istorie desfășurată pe pământul străbun. Sufletul acesteia este poporul căruia îi aparținem și care are certitudinea dăinuirii noastre neclintite la această răscruce de lumi. „Toți românii dintr-o fântână au izvorât și cură“, spunea Constantin Cantacuzino. Noi ne-am simțit una în toate, și legături neîntrerupte ne-au ținut în această unitate de conștiință românească.

Întreaga noastră istorie es­te străbătută ca un fir roșu de două carac­te­­ristici principale: con­tinuitatea de viețuire pe te­ri­­toriul fostei Dacii și unitatea de limbă, cultură, tradiții și cre­­dință. Deși despărțite vea­curi în șir prin hotare politice ne­fi­rești, cele trei țări ro­mâ­nești me­dievale au rămas într-o strân­să comuniune etnică și bi­se­ricească. Carpații n-au fost ni­ciodată zid despărțitor între frați, ci, precum spunea Octa­vi­an Goga, ei au fost „coloana ver­tebrală“ a pământului ro­mâ­nesc. Cele trei provincii, la ca­re se adaugă și Dobrogea, au fost u­nite printr-un șir ne­sfâr­șit de re­lații economice, po­li­ti­ce, cul­tu­­rale și mai ales bise­ri­cești.

Datorită acestor legături fră­țești, prima unire româ­neas­că înfăptuită de Mihai Viteazul a­pare ca un act întru totul fi­resc. Unind, la 1600, pentru scur­tă durată, pe români sub un singur sceptru, marele voie­vod se intitula „din mila lui Dum­nezeu, Domn al Țării Ro­mâ­nești, al Ardealului și a toa­tă Țara Moldovei“. Unirea rea­li­­zată de el a străbătut cu­ge­te­le tuturor românilor, veacuri de-a rândul, întărind conștiința o­ri­ginii comune. De acum îna­in­te, conștiința unității apare ca o adevărată doctrină poli­ti­că în scrierile marilor cronicari și istorici precum: Grigore Ure­che, Dimitrie Cantemir, Miron Cos­tin, Constantin Cantacu­zi­no, Samuil Micu, Gheorghe Șin­cai, Petru Maior, Ion Budai De­leanu, episcopul Chesarie al Râm­nicului și atâția alții.

De pildă, Dimitrie Cante­mir, învățatul domn mol­do­vean, în Hronicul său, scria, prin­tre altele, că românii care au fost „din descălecatul de la Tra­ian, de-atunci într-însa (în Da­cia) așezându-să, într-a­ce­eași și până acum necontenit lă­cuiesc“. Iar dacă vrem să ci­tăm un teolog care a ridicat a­ceas­tă problemă, gândul ni se îndreaptă spre vrednicul mitro­po­­lit Varlaam al Moldovei, care a dat la lumină Cazania sa în a­nul 1643, tipărită, precum el în­suși spune în a ei Prefață, pen­tru „toată seminția ro­mâ­neas­că“. Prin osârdia sfântului mi­tropolit Simion Ștefan al Băl­gradului a apărut, la Alba Iu­lia, în 1648, Noul Testament, în a­ cărui Predoslovie se pune pro­blema unității limbii și a poporului român.
Sosise timpul să se alcătuiască „o singură domnie“

Circulația cărților bisericești din­tr-o parte în cealaltă a Car­pa­ților, precum și circulația das­călilor, a zugravilor de bise­rici, a călugărilor, preoților și ie­rarhilor au contribuit, în e­ga­lă măsură, la întărirea con­ști­in­ței unității de neam. Miș­că­ri­le demografice interromânești, foar­te puternice, mai ales în vea­cul al XVIII-lea, când asu­pri­rea națională și confesională a atins punctul maxim, au fost un alt factor care a contribuit la întărirea acestei conștiințe.

În această epocă, s-a ajuns la înlocuirea termenilor de mol­do­vean, muntean, ardelean cu a­cela de român, la prefacerea trep­tată a termenilor de neam în națiune și a celor de Moldova și Țara Românească în cuvântul comun România. De aceea, Ion Budai Deleanu scria că „nea­mul românesc face în Da­cia o națiune de frunte“, fiind con­vins că a sosit timpul să se al­cătuiască „o singură domnie“ sub numele „România“.

Lupta întruchipată de Tu­dor Vladimirescu, care dorea „slo­bozenie din afară și din­lă­un­tru“, a fost continuată în 1848, când revoluționarii ro­mâni de pretutindeni aveau do­ruri identice de „unire a între­gu­lui neam românesc“ într-o „Ro­­mânie independentă“. Cei a­proximativ 40.000 de participanți la Marea Adunare de la Blaj se exprimau deschis: „Noi vrem să ne unim cu țara“, a­ceas­tă dorință devenind o nece­si­tate istorică pentru destinul poporului român.

Marile idealuri proclamate de revoluție au intrat de atunci și mai mult în conștiința mul­ți­mi­lor. La 24 ianuarie 1859 s-a fă­cut un prim pas spre rea­li­za­rea unității de stat, prin dubla a­legere a lui Alexandru Ioan Cu­za, care a dus la constituirea sta­tului independent România. De acum, calea spre împlinirile ul­terioare ale istoriei naționale era deschisă viguros și specta­cu­­los. Din acest moment, pri­vi­ri­le tuturor românilor din teri­to­­riile aflate sub dominația stră­i­nă se îndreaptă cu în­cre­de­re spre România, cu speranța re­alizării unității statale și po­li­tice depline.

„Existența unui popor nu se discută, ci se afirmă“

Această dorință de unitate sta­tală a românilor a fost do­ve­di­tă și mai convingător în 1877, prin proclamarea independen­ței de stat a României, consfin­ți­tă prin sacrificiile materiale ale românilor de pretutindeni și prin jertfele de sânge ale os­ta­șilor români. Cunoscutul „Me­­morandum“, înaintat de ro­mâ­nii transilvăneni Curții din Vie­na în 1892, a dezvăluit opi­niei publice europene modul de o­primare a românilor. El a con­stituit un nou prilej de ma­ni­­festare a solidarității ro­mâ­nești bazată pe convingerea că „e­xis­tența unui popor nu se dis­cu­­tă, ci se afirmă“, așa cum spu­nea me­morandistul Ioan Ra­țiu.

În august 1916, România a in­trat în Primul Război Mon­di­al nu cu gândul de a cuceri teri­to­rii străine, ci din dorința de în­tregire națională și statală. As­pirațiile poporului spre uni­ta­­te au fost exprimate în decla­ra­țiile politice ale vremii, în pre­să și în manifestații publice. La 18 octombrie 1918, un ro­mân citea în Parlamentul din Bu­­dapesta celebra declarație de autodeterminare, o ade­vă­ra­tă decizie prin care națiunea ro­­mână își asuma dreptul de a-și hotărî singură soarta. Timp de câteva săptămâni, Consiliul na­țional a exercitat guvernarea a­supra teritoriilor transil­vă­ne­ne locuite de români. În același timp, națiunea română și-a con­stituit propriile ei organe po­litico-administrative – consi­li­ile naționale locale.

Data de 1 decembrie 1918 a fost ziua de încheiere a unui pro­­ces îndelung dorit, a unor lup­­te îndelung purtate, a unor vo­­ințe hotărât exprimate, iz­vo­râ­­te din aceeași inimă ce fusese pâ­­nă atunci împărțită. Această ini­­mă românească s-a tot adu­nat și a mers spre țintă, până când, odată cu miile de transil­vă­­neni înarmați cu „creden­țio­na­le“ de la toți vecinii, a ajuns, la 1 decembrie 1918, la Alba Iu­lia. Ce dreptate avusese la 1542 car­dinalul Georg Marti­nuzzi, când îi scria episcopului de Callosa dâen Sarriŕ, Spania: „Din vechime se frământă tran­sil­vănenii cu gândul să se des­fa­că de acest regat al Un­ga­riei și să trăiască după exemplul Mol­dovei și Munteniei, și nu vor în­târzia să facă pasul a­ces­ta“! Iată că, la „plinirea vre­mii“, l-au fă­cut cu demnitate și eroism.
Unitatea națională – farul călăuzitor al neamului nostru

În această zi memorabilă, cei 1.228 de delegați oficiali au de­cre­tat solemn unirea ro­mâ­ni­lor din Transilvania și Banat cu Ro­mâ­nia. Cei peste 100.000 de par­ti­cipanți, adunați pe câmpul lui Ho­rea, au aprobat, în urale ne­sfâr­șite, ca într-un adevărat ple­biscit popular, istorica ho­tă­râ­re a­doptată atunci. La Alba Iu­lia s-a desăvârșit procesul regru­pă­rii într-o singură unitate, în­tr-o sin­gură ființă a ro­mâ­nilor din spa­țiul carpato-da­nu­bi­ano-pontic, spațiu din vremuri imemora­bi­­le al nostru, al c­e­lor născuți în el. Visul de aur al românilor era să­vârșit astfel prin lupta eroică a maselor largi populare.

„Unitatea României – precum a­rată Ioan Lupaș – nu este nici o­pe­ra unui om, nici a unei pro­vin­cii, nici a unei generații. Ea este re­zultatul luptelor sus­ți­nute vre­me de veacuri de cei mai buni fii ai poporului ro­mân. Unitatea noas­tră națio­na­lă a fost cimen­ta­­tă nu numai prin sângele sol­da­ților noștri, ci și prin jertfele gân­ditorilor și scri­itorilor care, mai ales din se­colul al XV-lea în­coa­c­e, au în­du­rat, pentru ideile lor, te­mn­i­ța și exilul. Ei au fost pro­motorii mișcărilor și luptelor ca­re au dus întru sfârșit la a­ceas­tă u­nitate atât de mult vi­sa­tă“. În­tr-adevăr, idealul unității na­­ționale a fost, de-a lungul vea­cu­rilor, farul călăuzitor al nea­mului nostru.

Acum, la împlinirea a 95 de ani de la Marea Unire, ne ple­căm frunțile în fața memoriei ce­lor care au clădit gândul și fap­ta u­nirii, aducându-le prino­sul nostru postum de recu­noș­tin­ță și ve­ne­rație. Ca urmași ai ma­rilor fă­u­ritori de țară, noi tre­buie să le ur­măm exemplul lu­minos, iubind acest pământ iz­băvit, cân­tân­­du-i farmecul și va­lori­fi­cân­du-i avuțiile prin mun­că înfră­ți­tă. Având convin­ge­­rea că viața și puterea noas­tră stau în unire, pu­tem fi con­tem­­porani cu cei ca­re au reali­zat acest act epocal din istoria Pa­triei. Astfel, cu fie­ca­re prilej, ca și la acest popas a­ni­versar, ne mărturisim voința ne­­șo­vă­iel­nică de a fi mereu una, ne­lăsându-ne dezbinați de nimeni și nimic, niciodată.

Unirea care obligă la demnitate

1 decembrie 1918 este o zi excepțională pentru poporul român, ce încununează un an de grație 1918, când Regatul României s-a unit cu Basarabia, Bucovina și Transilvania. A fost rânduiala Bunului Dumnezeu pentru jertfa tinerilor români de la Mărășești, Mărăști și Oituz, care au ținut în viață statul român ca anul 1918 să fie anul unirii tuturor românilor într-un singur stat național-unitar. România anului 1918 a fost dăruită de Dumnezeu cu oameni excepționali, care au știut să transforme înfrângerea Armatei Române din Primul Război Mondial într-o victorie în plan diplomatic și mai ales a exprimării libere a voinței naționale, ca românii să trăiască într-un singur stat unitar, avându-și coloana vertebrală în Arcul Carpatic.

Ca oameni ai Bisericii nu putem vedea în acest an de grație 1918 decât lucrarea Bunului Dumnezeu care, datorită credinței și iubirii de neam a acestui popor, a făcut posibil ca românii să se reunească într-o singură țară. Cu adevărat în anul 1918 românii au fost conform stemei de pe drapel, și anume vulturul cu crucea în plisc, și ca dintr-un singur piept 100.000 de oameni la Alba Iulia la 1 decembrie 1918 și-au strigat păsul de veacuri de a se uni cu țara.

Când te gândești la acești oameni și la dragostea lor față de neam cu adevărat, și acum, la 95 de ani de la acest eveniment, mulțumești Bunului Dumnezeu că te-ai născut și faci parte din binecuvântatul popor român și că trăiești pe aceste plaiuri binecuvântate, care sunt Grădina Maicii Domnului. Astăzi mai mult ca oricând trebuie să înțelegem că avem o datorie sfântă, lăsată de făuritorii României Mari, de a păstra vie candela credinței noastre strămoșești și de a fi demni ca vulturii, având conștiința că în Europa de astăzi aducem raza de lumină a valorilor noastre creștin-ortodoxe bimilenare și că suntem un popor născut creștin prin sârguința și lucrarea de propovăduire a celui Întâi chemat la Apostolat de Domnul și Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Sfântul Apostol Andrei. Nu e nimic întâmplător atunci când ne gândim că sărbătoarea Sfântului Apostol Andrei din 30 noiembrie este legată tocmai cu ziua de 1 decembrie, ziua cea mai importantă din istoria poporului român.

Nu se putea altfel pentru că datorită credinței creștine aduse pe meleagurile noastre de Sfântul Apostol Andrei neamul nostru a reușit, în pofida tuturor migrațiilor și a năvălirilor care au venit peste teritoriul țării noastre în decursul istoriei, să supraviețuiască ca popor de sorginte latină, dar cu credință creștin-ortodoxă. Este un miracol cum, într-o mare slavă și cu o ocupație de mai bine de 800 de ani a Transilvaniei, elementul românesc ortodox a rămas dominant, arătând că atunci când un neam nu-și uită credința și Îl cinstește așa cum se cuvine pe Dumnezeu după cum a moștenit de la moșii și strămoșii săi, atunci dăinuiește spre a slăvi pe Dumnezeu și spre a mărturisi prin fapte credința în Dumnezeu Cel Unul în Ființă și Întreit în Persoane, Tatăl și Fiul și Sfântul Duh.

De aceea, astăzi avem mai mult ca oricând nevoie de simboluri. Un astfel de simbol al unității neamului și al mărturisirii credinței înaintea lui Dumnezeu este Catedrala Mântuirii Neamului, care atunci când va fi gata îi va reprezenta pe toți românii din toate provinciile istorice și va fi un liant și un simbol al unității noastre naționale și al creștinismului ortodox apostolic de pe pământul României.

Surse: Irineu, Arhiepiscop al Alba IulieiPr. dr. Ciprian Apetrei

,

 A fost scris in 1937!

Mircea Eliade

Mircea Eliade

Imoralitatea clasei conducãtoare românesti, care detine “puterea” politicã de la 1918 încoace, nu este cea mai gravã crimã a ei. Cã s-a furat ca în codru, cã s-a distrus burghezia nationalã în folosul elementelor alogene, cã s-a nãpãstuit tãrãnimea, cã s-a introdus politicianismul în administratie si învãtãmânt, cã s-au desnationalizat profesiunile libere – toate aceste crime împotriva sigurantei statului si toate aceste atentate contra fiintei neamului nostru, ar putea – dupã marea victorie finalã – sã fie iertate. Memoria generatiilor viitoare va pãstra, cum se cuvine, eforturile si eroismul anilor cumpliti 1916-1918 – lãsând sã se astearnã uitarea asupra întunecatei epoci care a urmat unirii tuturor românilor.

Dar cred cã este o crimã care nu va mai putea fi nici-odatã uitatã: acesti aproape douãzeci de ani care s-au scurs de la unire. Ani pe care nu numai cã i-am pierdut (si când vom mai avea înaintea noastrã o epocã sigurã de pace atât de îndelungatã?!) – dar i-am folosit cu statornicã voluptate la surparea lentã a statului românesc modern. Clasa noastrã conducãtoare, care a avut frânele destinului românesc de la întregire încoace, s-a fãcut vinovatã de cea mai gravã trãdare care poate înfiera o elitã politicã în fata contemporanilor si în fata istoriei: pierderea instinctului statal, totala incapacitate politicã. Nu e vorba de o simplã gãinãrie politicianistã, de un milion sau o sutã de milioane furate, de coruptie, bacsisuri, demagogie si santaje. Este ceva infinit mai grav, care poate primejdui însãsi existenta istoricã a neamului românesc: oamenii care ne-au condus si ne conduc nu mai vãd.

Într-una din cele mai tragice, mai furtunoase si mai primejdioase epoci pe care le-a cunoscut mult încercata Europã – luntrea statului nostru este condusã de niste piloti orbi. Acum, când se pregãteste marea luptã dupã care se va sti cine meritã sã supravietuiascã si cine îsi meritã soarta de rob – elita noastrã conducãtoare îsi continuã micile sau marile afaceri, micile sau marile bãtãlii electorale, micile sau marile reforme moarte.

Nici nu mai gãsesti cuvinte de revoltã. Critica, insulta, amenintarea – toate acestea sunt zadarnice. Oamenii acestia sunt invalizi: nu mai vãd, nu mai aud, nu mai simt. Instinctul de cãpetenie al elitelor politice, instinctul statal, s-a stins.

Istoria cunoaste unele exemple tragice de state înfloritoare si puternice care au pierit în mai putin de o sutã de ani fãrã ca nimeni sã înteleagã  de ce. Oamenii erau tot atât de cumsecade, soldatii tot atât de viteji, femeile tot atât de roditoare, holdele tot atât de bogate. Nu s-a întâmplat nici un cataclism între timp. Si deodatã, statele acestea pier, dispar din istorie. În câteva sute de ani dupã aceea, cetãtenii fostelor state glorioase îsi pierd limba, credintele, obiceiurile – si sunt înghititi de popoare vecine.

Luntrea condusã de pilotii orbi se lovise de stânca finalã. Nimeni n-a înteles ce se întâmplã, dregãtorii fãceau politicã, negutãtorii îsi vedeau de afaceri, tinerii de dragoste si tãranii de ogorul lor. Numai istoria stia cã  nu va mai duce multã vreme povara acestui stârv în descompunere, neamul acesta care are toate însusirile în afarã de aceea capitalã: instinctul statal.

Crima elitelor conducãtoare românesti constã în pierderea acestui instinct si în înfiorãtoarea lor inconstientã, în încãpãtânarea cu care îsi apãrã “puterea”. Au fost elite românesti care s-au sacrificat de bunã voie, si-au semnat cu mâna lor actul de deces numai pentru a nu se împotrivi istoriei, numai pentru a nu se pune în calea destinului acestui neam. Clasa conducãtorilor nostri politici, departe de a dovedi aceastã resemnare, într-un ceas atât de tragic pentru istoria lumii – face tot ce-i stã în putintã ca sã-si prelungeascã puterea. Ei nu gândesc la altceva decât la milioanele pe care le mai pot agonisi, la ambitiile pe care si le mai pot satisface, la orgiile pe care le mai pot repeta. Si nu în aceste câteva miliarde risipite si câteva mii de constiinte ucise stã marea lor crimã, ci în faptul cã mãcar acum, când încã mai este timp, nu înteleg sã se resemneze.

Sã amintim numai câteva fapte si vom întelege de când ne conduc pilotii orbi.

Cel dintâi lucru pe care l-au fãcut iugoslavii dupã rãzboi a fost sã colonizeze Banatul românesc aducând în masã de-a lungul frontierei cele mai pure elemente sârbesti. Iugoslavii, atunci ca si acum, erau departe de a avea linistea si coheziunea politicã pe care am fi putut-o avea noi: problema croatã izbucnise cu violentã. Cu toate acestea, stiind cã adevãrata granitã nu e cea însemnatã pe hãrti, ci limita pânã unde se poate întinde un neam (Nae Ionescu) – au fãcut tot ce le-a stat în putintã ca sã deznationalizeze judetele românesti. Si se pare cã au reusit. În orice caz, acum, la granita Banatului, stau masive colonizãri sârbesti, sate care nu existau la conferinta pãcii….

La “plebiscitul” din 1918-1919, toate satele sãrbesti au votat alipirea la România Mare. S-a obtinut astfel o impresionantã majoritate. Nici un guvern român n-a fãcut, însã, nimic pentru aceste elemente germanice, singurii aliati sinceri pe care i-am fi putut avea ca sã contrabalansãm elementele maghiare. Dimpotrivã, de la unire încoace sasii si svabii au fost necontenit umiliti – iar ungurii favorizati. (Ce imbecil complex de inferioritate am dovedit, fiindu-ne teamã de unguri!) În 1918 sasii nu se întelegeau cu svabii. Am fi putut profita de aceste neîntelegeri. N-am profitat. Dimpotrivã, am fãcut tot ce ne-a stat în putintã ca sã accelerãm unirea tuturor elementelor germanice. Si astãzi, sasii si svabii sunt uniti – si sunt împotriva noastrã.

Ungurii au colonizat granita încã din 1920, desi si astãzi se gãsesc înapoia acestei centuri de fier nu stiu câte sute de mii de români. Noi n-aveam nevoie de colonizãri, pentru cã toate satele de pe frontierã sunt românesti. În schimb, am stat cu mâinile în sân si am privit cum se întãreste elementul evreiesc în orasele din Transilvania, cum Deva s-a maghiarizat complet, cum Tara Oasului s-a pãrãginit, cum s-au fãcut colonizãri de plugari evrei în Maramures, cum au trecut pãdurile din Maramures si Bucovina în mâna evreilor si maghiarilor etc., etc.

Cei 10.000 de tãrani români veniti din Ungaria continuã sã moarã de foame. Am luat sate de români din Banat si am colonizat Cadrilaterul – în loc sã pãstrãm pe bãnãteni acolo unde sunt si sã aducem la frontiera bulgarã numai macedoneni, singurii care rãspund la cutit cu toporul si la insulte cu carabina. Astãzi româncele bãnãtene cersesc în Balcic…

Dintre toate minoritãtile noastre, în afarã de armeni, numai turcii erau cei mai inofensivi; i-am lãsat sã plece. Pãmânturile lor, în bunã parte, au intrat în stãpânirea bulgarilor. Bazargicul este complet bulgarizat. Ceva mai mult. Am lãsat pe bulgari sã-si cumpere si sã cultive pãmânt pânã la Gurile Dunãrii. Pilotii orbi s-au fãcut unealta celei mai înspãimântãtoare crime împotriva fiintei statului românesc: înaintarea elementului slav din josul Dunãrii spre Deltã si Basarabia. N-a fost un singur om politic român care sã înteleagã cã ultima noastrã nãdejde, asa cum suntem înconjurati de oceanul slav, este sã ne împotrivim cu toate puterile unirii slavilor dunãreni cu slavii din Basarabia. În loc sã alungãm elementul bulgãresc din întreaga Dobroge – noi am colonizat pur si simplu Gurile Dunãrii cu grãdinari bulgari.

În acelasi timp, pilotii orbi au deschis larg portile Bucovinei si Basarabiei. De la rãzboi încoace, evreii au cotropit satele Maramuresului si Bucovinei si au obtinut majoritatea absolutã în toate orasele Basarabiei. Ceva mai grav:rutenii s-au coborât de-a lungul Basarabiei si astãzi mai au foarte putin sã-si dea mâna cu bulgarii care au suit pe Dunãre. Reni este punctul de unire a celor douã populatii slave – pe pãmânt românesc. Imediat dupã rãzboi, în Basarabia românii reprezentau 68% din populatie. Astãzi, dupã statisticile oficiale, ei sunt numai 51%.

Elitele politice românesti, în loc sã se intereseze de-aproape de problema Ucrainei prin încurajarea agitatiilor separatiste – asa cum au fãcut guvernele austriece pânã la rãzboi, încurajând sistematic pe ruteni ca sã loveascã în români si în poloni – s-au multumit sã tolereze întinderea ucrainienilor nu numai în Bucovina, dar si în Basarabia.

În anul 1848, rutenii din Galitia revendicau o parte din Bucovina pentru provincia lor (Galitia), care ar fi trebuit sã devinã semi-autonomã în reorganizarea Austriei pe baze federale (planul Palacki). Românii bucovineni de atunci au stiut sã se apere (în Constituanta austriacã de la Kremsir). Dar rutenii, dupã rãzboiul cel mare, au gãsit un neasteptat aliat în pilotii orbi ai României care, în loc sã lupte pentru revendicãrile ucrainiene dincolo de Nistru (crearea statului-tampon Ucraina) si-au arãtat prietenia fatã de acesti slavi lãsându-i sã se înmulteascã peste mãsurã în Bucovina si sã coboare cât mai jos în Basarabia. Astãzi, un savant ucrainean de la universitatea din Varsovia, refugiat politic, expune la seminarul de geografie din Berlin hãrti ale viitorului stat ucrainean în care se gãsesc înglobate Bucovina si Basarabia. Nãdãjduiesc cã la ceasul când stiu lucrurile acestea, prietenul care mi-a atras atentia asupra hãrtilor profesorului ucrainean (profesor la universitatea din Varsovia) a izbutit sã le fotografieze pe toate – pentru ca sã facem amândoi dovada, dacã va fi nevoie.

Inutil sã mai continui. Si am fost stãpânit de acest înspãimântãtor sentiment al inutilitãtii în tot timpul cât am scris paginile de fatã. Stiu foarte bine cã ele nu vor avea nici o urmare. Stiu foarte bine cã evreii vor tipa cã sunt antisemit, iar democratii cã sunt huligan sau fascist. Stiu foarte bine cã unii îmi vor spune cã “administratia” e proastã – iar altii îmi vor aminti tratatele de pace, clauzele minoritãtilor. Ca si când aceleasi tratate au putut împiedica pe Kemal Pasa sã rezolve problema minoritãtilor mãcelãrind 100.000 de greci în Anatolia. Ca si când iugoslavii si bulgarii s-au gândit la tratate când au închis scolile si bisericile românesti, deznationalizând câte zece sate pe an. Ca si când ungurii nu si-au permis sã persecute fãtis, cu închisoarea, chiar satele germane, ca sã nu mai vorbesc de celelalte. Ca si când cehii au sovãit sã paralizeze, pânã la sugrumare, minoritatea germanã!

Cred cã suntem singura tarã din lume care respectã tratatele minoritãtilor, încurajând orice cucerire de-a lor, preamãrindu-le cultura si ajutându-le sã-si creeze un stat în stat. Si asta nu numai din bunãtate sau prostie. Ci pur si simplu pentru cã pãtura conducãtoare nu mai stie ce înseamnã un stat, nu mai vede.

Pe mine nu mã supãrã când aud evreii tipând: “antisemitism”, “fascism”, “hitlerism”! Oamenii acestia, care sunt oameni vii si clarvãzãtori, îsi apãrã primatul economic si politic pe care l-au dobândit cu atâta trudã risipind atâta inteligentã si atâtea miliarde. Ar fi absurd sã te astepti ca evreii sã se resemneze de a fi o minoritate, cu anumite drepturi si cu foarte multe obligatii – dupã ce au gustat din mierea puterii si au cucerit atâtea posturi de comandã. Evreii luptã din rãsputeri sã-si mentinã deocamdatã pozitiile lor, în asteptarea unei viitoare ofensive – si, în ceea ce mã priveste, eu le înteleg lupta si le admir vitalitatea, tenacitatea, geniul.

Tristetea si spaima mea îsi au, însã, izvorul în altã parte. Pilotii orbi! Clasa aceasta conducãtoare, mai mult sau mai putin româneascã, politicianizatã pânã-n mãduva oaselor – care asteaptã pur si simplu sã treacã ziua, sã vinã noaptea, sã audã un cântec nou, sã joace un joc nou, sã rezolve alte hârtii, sã facã alte legi. Acelasi joc si acelasi lucru, ca si când am trãi într-o societate pe actiuni, ca si când am avea înaintea noastrã o sutã de ani de pace, ca si când vecinii nostri ne-ar fi frati, iar restul Europei unchi si nasi. Iar dacã le spui cã pe Bucegi nu mai auzi româneste, cã în Maramures, Bucovina si Basarabia se vorbeste idis, cã pier satele românesti, cã se schimbã fata oraselor – ei te socotesc în slujba nemtilor sau te asigurã cã au fãcut legi de protectia muncii nationale.

Sunt unii, buni “patrioti”, care se bat cu pumnul în piept si-ti amintesc cã românul în veci nu piere, cã au trecut pe aici neamuri barbare etc. Uitând, sãracii, cã în Evul Mediu românii se hrãneau cu grâu si peste si nu cunosteau nici pelagra, nici sifilisul, nici alcoolismul. Uitând cã blestemul a început sã apese neamul nostru o datã cu introducerea secarei (la sfâr-situl Evului Mediu), care a luat pretutindeni locul grâului. Au venit apoi fanariotii care au introdus porumbul – slãbind considerabil rezistenta tãranilor. Blestemele s-au tinut apoi lant. Mãlaiul a adus pelagra, evreii au adus alcoolismul (în Moldova se bea pânã în secolul XVI bere), austriecii în Ardeal si “cultura” în Principate au adus sifilisul. Pilotii orbi au intervenit si aici, cu imensa lor putere politicã si administrativã.

Toatã Muntenia si Moldova de jos se hrãneau iarna cu peste sãrat; cãrutele începeau sã colinde Bãrãganul îndatã ce se culegea porumbul si peste-le acela sãrat, uscat cum era, alcãtuia totusi o hranã substantialã. Pilotii orbi au creat, însã, trustul pestelui. Nu e atât de grav faptul cã la Brãila costã 60-100 lei kilogramul de peste (în loc sã coste 5 lei), cã putrezesc vagoane întregi de peste ca sã nu scadã pretul, cã în loc sã se recolteze 80 de vagoane pe zi din lacurile din jurul Brãilei se recolteazã numai 5 vagoane si se vinde numai unul (restul putrezeste), grav e cã tãranul nu mai mãnâncã, de vreo 10 ani, peste sãrat. Si acum, când populatia de pe malul Dunãrii e seceratã de malarie, guvernul cheltuieste (vorba vine) zeci de milioane pe medicamente, uitând cã un neam nu se regenereazã cu chininã si aspirinã, ci printr-o hranã substantialã.

Nu mai vorbiti, deci, de cele sapte inimi în pieptul de aramã al românului. Sãrmanul român, luptã ca sã-si pãstreze mãcar o inimã obositã care bate tot mai rar si tot mai stins. Adevãrul e acesta: neamul românesc nu mai are rezistenta sa legendarã de acum câteva veacuri. În Moldova si în Basarabia cad chiar de la cele dintâi lupte cu un element etnic bine hrãnit, care mãnâncã grâu, peste, fructe si care bea vin în loc de tuicã.

Noi n-am înteles nici astãzi cã românul nu rezistã bãuturilor alcoolice, ca francezul sau ca rusul bunãoarã. Ne lãudãm cã “tinem la bãuturã”, iar gloria aceasta nu numai cã e ridiculã, dar e în acelasi timp falsã. Alcoolismul sterilizeazã legiuni întregi si ne imbecilizeazã cu o rapiditate care ar trebui sã ne dea de gândit.

…Dar pilotii orbi stau surâzãtori la cârmã, ca si când nimic nu s-ar întâmpla. Si acesti oameni, conducãtori ai unui popor glorios, sunt oameni cumsecade, sunt uneori oameni de bunã-credintã, si cu bunãvointã; numai cã, asa orbi cum sunt, lipsiti de singurul instinct care conteazã în ceasul de fatã – instinctul statal – nu vãd suvoaiele slave scurgându-se din sat în sat, cucerind pas cu pas tot mai mult pãmânt românesc; nu aud vaietele claselor care se sting, burghezia si meseriile care dispar lãsând locul altor neamuri… Nu simt cã s-au schimbat unele lucruri în aceastã tarã, care pe alocuri nici nu mai pare româneascã.

Uneori, când sunt bine dispusi, îti spun cã nu are importantã numãrul evreilor, cãci sunt oameni muncitori si inteligenti si, dacã fac avere, averile lor rãmân tot în tarã. Dacã asa stau lucrurile nu vãd de ce n-am coloniza tara cu englezi, cãci si ei sunt muncitori si inteligenti. Dar un neam în care o clasã conducãtoare gândeste astfel, si-ti vorbeste despre calitãtile unor oameni strãini –  nu mai are mult de trãit. El, ca neam, nu mai are însã dreptul sã se mãsoare cu istoria…

Cãci pilotii orbi s-au fãcut sau nu unelte în mâna strãinilor – putin intereseazã deocamdatã. Singurul lucru care intereseazã este faptul cã nici un om politic român, de la 1918 încoace, n-a stiut si nu stie ce înseamnã un stat.

Si asta e destul ca sã începi sã plângi.

Mircea Eliade; articol apãrut în Vremea, nr. 505, 19 septembrie 193 / republicat de RBN Press din 18 Feb 2013 @ 22:34

romaniabreakingnews.ro

,

Apariția volumului dr-ului Liviu TURCU, intitulat Recurs la istorie. Un sfert de veac pe călușeii iarmarocului politic românesc, a generat o discuție cu autorul volumului pe tema avatarurilor modelului existențial românesc, a evoluției relațiilor internaționale în perioada Războiui Rece, a locului și rolului României, precum și al realităților de pe actuala scenă a relațiilor internaționale. Interviul a fost realizat pentru ROMÂNIA BREAKING NEWS de către publicistul dr. Constantin CORNEANU, președinte al AESGS „Gheorghe I. Brătianu” și colaborator al ROMÂNIA BREAKING NEWS – RBN Press.

Liviu Turcu s-a născut pe 12 iulie 1948, la Galați și este absolvent al Facultății de Filozofie, Secția Sociologie a Universității București. A lucrat în calitate de cercetător științific și șef de birou la Institutul de Studii și Cercetări pentru Prognoză Economică din cadrul Comitetului de Stat al Planificării (CSP). Totodată, a ocupat și funcția de asistent universitar la Centrul de studii și cercetări interdisciplinare al Universității București și la Conservatorul „Ciprian Porumbescu”. Obține un doctorat în 1977 cu un subiect extrem de interesant și provocator pentru acei ani, respectiv o analiză a grupurilor de interese și de presiune în sistemul politic capitalist contemporan. A colaborat simultan la diferite ziare și reviste. În anul 1983, după echivalarea și completarea examenelor la Facultatea de ziaristică, a înaintat dosarul la Uniunea Ziariștilor din România și a obținut atestarea ca ziarist profesionist. În 1976, în timp ce se afla în „rezerva de cadre” a Ministerului de Externe, a fost cooptat în baza expertizei recunoscute în domeniul relațiilor internaționale în Serviciul de Informații Externe (DIE, ulterior CIE) din Departamentul Securității Statului. Inițial, a fost afectat Diviziei politico-economice, Serviciul pentru America de Nord (divizia V-2). A fost promovat succesiv șef de birou, apoi șef al Serviciului operativ pentru SUA-Canada și șef al Serviciului Europa de Vest, grupul de spații Germania, Austria, Elveția. A fost implicat în activități informativ-operative în domeniul politico-economic, sub acoperirea diplomatică a Ministerului de Externe, în SUA, Austria, Elveția, Spania, Danemarca și pe lângă organismele internaționale ale ONU. În ianuarie 1989, pe când se afla în misiune temporară la Viena, sub acoperirea de consilier diplomatic, a decis să nu se mai întoarcă în România și a solicitat azil politic în SUA.

În conformitate cu propriile mărturisiri, Liviu Turcu a părăsit România din trei motive:

1) regimul lui Nicolae Ceaușescu intrase într-un conflict acut cu interesele fundamentale ale statului român, iar situația se agravase și mai mult în urma amestecului brutal și incompetent al Elenei Ceaușescu în procesul decizional, inclusiv în cel al activităților informativ-operative;

2) ofițerii de informații au fost obligați să semneze un nou jurământ militar de loialitate și credință, dar nu atât în fața statului român, ci față de Nicolae Ceaușescu;

3) totala pasivitate și obediență a conducerii CIE, în condițiile cunoașterii condițiilor de izolare fără precedent a României pe plan internațional și a lunecării sale spre dezastru. În decembrie 1988, întors dintr-o misiune în Austria, Liviu Turcu a raportat direct șefului CIE, generalul-locotenent Aristotel Stamatoiu, o informație provenită din surse verificate, aflate în cercurile politice occidentale: România avea să fie supusă în curând unui regim de izolare și represalii politico-economice și diplomatice fără precedent pe plan internațional, după modelul aplicat în trecut Africii de Sud și regimului Pinochet din Chile. În finalul discuției, Liviu Turcu și-a permis să facă o observație atent pregătită pentru a sonda atitudinea politică reală a șefului său: „Ar trebui să facem și noi ceva ca să evităm un dezastru complet pentru România”. Șeful CIE a reacționat extrem de vehement și a declanșat o tiradă politică dură la adresa ofițerului nonconformist, tiradă din care reieșea destul de clar, deși la modul implicit că, pentru astfel de opinii, Liviu Turcu ar merita arestat. „Excesul de zel al generalului menționat în acea punere la punct se explică nu numai prin lipsa de curaj a șefului CIE, ci și prin faptul că se aflau într-un spațiu controlat prin tehnică operativă de UM 0195, unitate independentă cu atribuții contrainformative în Centrul de Informații Externe”, mărturisește Liviu Turcu.

Video Exclusiv: Radiografia unui model existențial românesc și-a evoluției relațiilor internaționale. Interviu cu analistul și ex-ofițerul CIE, Liviu Turcu

Analistul și ofițerul CIE Liviu Turcu a rămas în Occident și a cerut azil politic nu din motive de ordin personal, ci pentru a deveni un opozant activ al regimului Ceaușescu prin desfășurarea de activități menite să contribuie la căderea/schimbarea regimului lui Nicolae Ceaușescu. Principalele mijloace folosite au fost contactele/întâlnirile cu factorii politici decizionali importanți ai democrațiilor occidentale (SUA, Marea Britanie, Franța, Germania, Canada) ca și luările de poziție critice publice prin intermediul mass-mediei internaționale. După acordarea primului interviu postului de televiziune francez TV5, CIE a folosit una dintre imagini drept afiș și l-a răspândit în comunitățile emigrației românești și a unor organizații particulare cu profil de securitate pentru obținerea de informații cu privire la localizarea exactă a celui urmărit, oferind o recompensă pecuniară. În paralel, DSS a lansat o campanie de dezinformare în Occident pentru intoxicarea opiniei publice, dar mai ales a serviciilor de informații occidentale.

Totodată, s-au declanșat demersuri informale la nivelul cel mai înalt în Statele Unite și RFG pentru a fi predat regimului de la București; regimul ceaușist a oferit succesiv, „în contrapartidă” la momentul respectiv, lucruri considerate de importanță și interes statal deosebit pentru fiecare dintre interlocutori: prima a fost oferta confidențială, lansată pe căi informale, de a elibera la schimb un condamnat la moarte identificat ca fiind un important colaborator al serviciilor de informații americane, respectiv Mircea Răceanu; a doua a fost oferta deblocării și accelerării procesului acordării de vize de emigrare a etnicilor germani din România. Ambele acțiuni au eșuat. Prima, prin scrisoarea personală a președintelui Statelor Unite, adresată printr-un înalt emisar politic lui Nicolae Ceaușescu și care îl atenționa că va fi personal răspunzător dacă aplică decizia de condamnare la moarte a celui menționat mai sus și aflat atunci în detenție. Autoritățile vest-germane au declinat la rândul lor oferta regimului ceaușist. Este și motivul pentru care guvernul american a dispus, după cele întâmplate, asigurarea îndelungată a gărzii de corp protectoare pentru Liviu Turcu. Pe 11 iulie 1989, Liviu Turcu a fost condamnat la moarte în contumacie de Tribunalul Militar Teritorial București și la confiscarea totală a averii de către un complet de judecată al cărui președinte a fost colonelul de justiție Gică Popa.

Liviu Turcu a acordat interviuri, a publicat articole și studii despre evoluția regimului lui Nicolae Ceaușescu, a fost frecvent prezent în spațiul tematicii românești prin emisiunile de radio și televiziune occidentale, ale posturilor Radio Vocea Americii, Radio Europa Liberă și BBC. Lungul interviu difuzat de Radio Vocea Americii în timpul Congresului al XIV-lea al PCR a constituit, potrivit aprecierilor din acel timp, un excelent serial de analiză politică a situației reale din România. În interviul apărut în ziarul american The Washington Times în toamna anului 1989, Liviu Turcu a fost primul analist care a prevăzut în mass-media din SUA că schimbarea regimului de la București se va realiza prin mișcări violente de stradă și că Ion Iliescu va fi șeful primului regim postceausist.

În planul activității academice a fost invitat la Boston University, College of Communication, ca „James Olin Fellow”, să țină prelegeri și să participe la un Program de studii și cercetare pe tema evoluției regimurilor comuniste din Europa de Est. A participat de asemenea cu comunicări științifice la Congresele anuale ale Asociației de Studii Avansate Slave și Est-Europene (AAASS), devenită ulterior Asociația de Studii Avansate Slave, Est-Europene și Euro-Asiatice (ASEEES). Pe 1 octombrie 1990, Curtea Supremă de Justiție a admis recursul extraordinar declarat de Procurorul General împotriva sentinței nr. 33 din 11 iulie 1989 a Tribunalului Militar Teritorial București și a casat hotărârea atacată cu privire la infracțiunile de trădare și transmitere de secrete, înlăturând totodată și alte pedepse prevăzute în sentința menționată. Decizia a fost publicată de ziarul Evenimentul Zilei încă din anul 1992 și este de notorietate publică. Ca recunoaștere publică a expertizei analitice și a calității de opozant activ al regimului dictatorial, a fost invitat/audiat de două ori în Congresul Statelor Unite cu ocazia dezbaterilor privind situația din România și din zona regimurilor comuniste din Europa de Răsărit.

„Trebuie să vă spun, dr. Turcu, că vă admir foarte mult nu numai pentru profunda cunoaștere a realităților din România, dar și pentru dedicarea persistentă arătată cauzei drepte a românilor. Dumneavoastră ați întâmpinat multe obstacole, cu riscuri importante la adresa vieții personale, întrucât ați fost condamnat la moarte în România. Dar dumneavoastră ați refuzat să acceptați un mod de viață în recluziune și într-un timp foarte scurt, de numai câteva luni, ați fost publicat și citat pe scară largă. (…) Ca un profund analist, ați prezis condițiile căderii președintelui Ceaușescu. (…) Dumneavoastră ați vorbit în nenumărate rânduri compatrioților despre obstacolele cărora le vor face față înainte de a obține libertatea reală. (…) În caz de reușită, eu sunt sigur că dumneavoastră vă veți bucura la reîntoarcere, într-o bună zi, de o primire triumfală. Până atunci, noi, în Statele Unite, vă vom considera un erou al propriei noastre cauze”, va declara congresmenul Henry J. Hyde III, ce a condus audierile lui Liviu Turcu în Congresul SUA. Liviu Turcu este membru al American-Romanian Academy for Sciences and Arts, Associations of the Former Intelligence Officers (AFIO) și Society of Competitive Intelligence Professionals (SCIP).

„Aș începe prin a spune că, din punct de vedere istoric, România se află într-un punct de răscruce, atât prin prisma situației interne politice, economice și sociale, cât și a contextului internațional în care sistemul comunist ca atare suferă modificări radicale sub presiunea milioanelor de oameni care nu mai acceptă să fie manipulați în numele unor idealuri utopice. Izolat tot mai mult, atât în Vest cât și în Est, Nicolae Ceaușescu este mai derutat ca oricând, deși continuă să mimeze siguranța liderului adulat zilnic în termeni superlativi de către aparatul de propagandă. El este obligat să-și consume în mod ireversibil ultimele rămășițe ale capitalului politic acumulat în ultimele două decenii în numele naționalismului și așa-zisului curaj de a-i sfida pe sovietici. Am folosit în mod intenționat expresia «așa-zisul curaj» pentru că majoritatea deciziilor politice de acest gen luate de Nicolae Ceaușescu în trecut nu au depășit niciodată limitele impuse de poziția geopolitică a României, dar au constituit în schimb instrumentul favorit de manipulare a aspirației seculare a poporului român de a fi stăpân la el acasă. Avalanșa schimbărilor din celelalte țări socialiste nu este de natură să-i ofere conducătorului român prea mult timp de meditație. Și exact ca într-o partidă de șah, atunci când ești în criză de timp faci mult mai multe greșeli decât în mod obișnuit. (…) Ceea ce părea la început a fi un fel de furtună într-un pahar cu apă se dovedește a fi în prezent un taifun devastator pentru teoria și practica construcției societății socialiste de tip stalinist. Și, oricât de înalte ar fi zidurile construite de regimul actual pentru izolarea poporului român, nimeni și nimic nu va putea opri în cele din urmă pătrunderea valului reformelor în România. Nu am nicio îndoială în legătură cu aceasta, este o chestiune de timp și legată de voința poporului nostru de a fi în pas cu ora Europei de astăzi”, declara dr. Liviu TURCU în interviul acordat lui Dorin Tudoran, pe 20 octombrie 1989, pentru Radio Vocea Americii. O analiză ce va fi confirmată de cele ce aveau să se petreacă în decembrie 1989 în România.

Publicat de autor: Constantin CORNEANUromaniabreakingnews.ro

*Material realizat cu sprijinul material și tehnic E-Syv.ro

,

Ambasada Rusiei la București a comandat recent un clip, în replică la cel realizat de Papaya Advertising, Cumințenia pământului – Ultimul tren, în cadrul unei campanii independente. Clip în care este vorba, inechivoc, de instaurarea comunismului. „Replica” rușilor răstoarnă și denaturează mesajele originalului, denaturând flagrand istoria nefastă  a ocupației sovietice în România, un moment de neconceput, în cazul unei misiuni diplomatice, pe teritoriul unui stat suveran.

Clipul românesc:

Replica ruseasca:

Reactia Ministerului de Externe

„Apreciem contributia Ambasadei Federatiei Ruse la recuperarea patrimoniului national romanesc si o incurajam sa continue aceasta abordare. Totodata, incurajam sustinerea campaniei de catre orice actor public sau privat, in spiritul respectului pentru valorile culturale ale poporului roman.

Pare insa mai putin explicabila asocierea acestui demers cu un mesaj media, asumat de Ambasada Federatiei Ruse, mesaj care promoveaza o viziune proprie asupra unor capitole din istoria relatiilor bilaterale. Aceasta cu atat mai mult, cu cat este vorba de un domeniu despre care cea mai in masura sa se pronunte este Comisia comuna de istorici romano-rusa al carei obiectiv este tocmai discutarea aspectelor care tin de istorie, in vederea consolidarii increderii reciproce.

Pentru informatii legate de campania oficiala derulata de Ministerul Culturii, va invitam sa vizitati pagina de internet www.brancusiealmeu.ro.”

Reactia presedintelui Romaniei

Presedintele Iohannis a comentat doar protestul romanilor, nu si gestul ambasadei: “Daca oamenii s-au simtit jigniti sau li s-a parut ca nu se prezinta anumite lucruri asa cum trebuie si vor sa-si arate in mod liber si democratic dezacordul cu aceasta actiune, atunci sigur Romania e o tara in care astfel de actiuni sunt posibile.”

Reactiile romanilor

Raspunsul a venit imediat. Mai multi romani au organizat pe facebook un protest intitutlat „Doneaza un cent pentru Rusia” „Suntem jigniti asa ca va invit sa returnam bacsisul in monede cat mai mici ” au spus organizatorii despre donatia de 100 de euro a Rusiei.

Romanii au fost invitati, pe Facebook, sa doneze cate un cent ca raspuns la donatia „modesta” a Ambasadei Rusiei pentru Cumintenia Pamantului.

Ambasadorul Rusiei a anuntat cu mandrie ca a donat 100 de euro pentru Cumintenia Pamantului. Consideram ca suntem jigniti, asa ca va invit sa returnam bacsisul in monede cat mai mic. Un cent ar fi suficient daca ne-am aduna suficienti. Oricum, ar fi bine sa nu ramanem datori, asa cum sunt rusii față de noi cu niste zeci de tone de aur, dacă ne oprim doar aici”, este mesajul publicat pe reteaua de socializare.

Postarea publicata pe pagina ambasadei este insotita de un clip replica la cel realizat de Papaya Advertising,  in urma cu mai bine de o luna, care facea referire la instaurarea comunismului.

Despre contributia Ambasadei la recuperarea sculpturii „Cumintenia Pamantului.

In Romania este lansata campania pentru recuperarea patrimoniului national cultural al tarii, inclusiv a sculpturii lui Constantin Brancusi „Cumintenia Pamantului”. Ambasada se alatura actiunii si aduce o contributie financiara modesta la fondul comun creat in acest scop.„, este mesajul transmis pe pagina.

In clip insa, se vorbeste despre cum „armata rusa si armata romana au luptat impreuna in Primul Razboi Mondial pentru independenta Romaniei” si cum in al Doilea Razboi Mondial „au luptat impreuna pentru independenta Europei”. De asemenea, filmuletul prezinta cum Romania „s-a reconstruit economic si social cu ajutorul Uniunii Sovietice si ca „copiii trebuie sa invete istoria adevarata”.

In final, este precizat ca Ambasada Rusa a donat pentru Cumintenia Pamantului suma de 100 de euro, atasand chiar o poza, drept dovada, la comentarii.

Donatie Rusia
sursa:protv.ro

Reacția lui Moise Guran

Replica Ambasadei Rusiei la București e un scuipat „pe Cumințenia noastră”, titrează Moise Guran,  explicând că reluând în plină democrație, în cel de-al XXI-lea secol și nu în ultimul rând, într-o țară-membru al NATO poncifele (alias minciunile sfruntate!) ale propagandei sovietice, resuscitată, iată, într-un mod care nu ar trebuie să mire, fiindcă face parte din logica imperială, care denaturează și intoxică, practicată și acum de Kremlin.

Doar pentru conformitate istorică, România este independentă din 1877, când rușii ne-au subevaluat. În Primul Război Mondial avea integritatea garantată militar de Germania, dar a ales să lupte împotriva acesteia FĂRĂ să se poată baza pe Rusia. Singura amintire a României legată de Rusia, în Primul Război Mondial este retragerea barbară, plină de jafuri, în special în Basarabia, care a determinat intervenția Armatei Române împotriva bandelor de soldați ruși revoluționari și a precipitat unirea Basarabiei cu România pe 27 martie 1918.

În Al Doilea Război, URSS a invadat Moldova, subevaluând a doua oară România. Dacă România ar fi ripostat, ar fi fost ștearsă de pe hartă, exact ca Polonia, Germania urmând să își securizeze resursele petroliere din sud, iar URSS restul. Ce ați căutat la Stalingrad? l-au întrebat judecătorii pe Antonescu la proces… Fix ce caută acum Armata Roșie la Berlin, a răspuns acesta. Am răspuns unei agresiuni. După război Marele Stalin a subevaluat de vreo două ori România, fără să-și poată imagina că într-o zi România va fi țară NATO.

Cât despre efortul URSS pentru modernizarea României Comuniste,aveți aici, aceia dintre dumneavoastră care nu știți, o oră despre acest ajutor. Rețineți doar faptul că URSS a prădat din România după război, mai mult decât despăgubirile de război plătite de Germania. Ăsta a fost efortul de modernizare, căci importul frătesc de resurse subvenționate s-a cam terminat după primele manifestări de independență față de Moscova.

„Am susținut campania Cumințenia Pământului nu pentru că aș fi iubitor de artă, că îmi cunosc limitele, dar mi-a plăcut ideea asta de unitate în fața unei valori naționale superioare. Când această unitate va deveni suficient de puternică, Rusia nu va mai fi o amenințare potențială pentru România. Campania pentru Cumințenie se încheie vineri și, statistic, doar o minune o mai poate transforma într-un succes. De aici și scuipatul Ambasadei Rusiei la București pe Cumințenia noastră. Statistic ne-au mai calculat și statistic s-au fript de multe ori în istorie cu noi” – Moise Guran.

 

,

Actorul Leonardo DiCaprio, care este și un susținător al cauzelor ecologiste și al conservării mediului, a publicat, vineri, pe contul său de Instagram un mesaj de susținere față de protejarea mediului din România, exprimând că Guvernul ar trebui să protejeze pădurile seculare din țară.

Mesajul lui Leonardo DiCaprio (leonardodicaprio) publicat pe contul său de Instagram:

„Voluntarii Greenpeace colectează gunoiul găsit în pădurile românești, de la stația de salvare a pădurile din apropierea Lacului Vidraru, bazinul hidrografic Argeș – o arie amenințată de exploatarea forestieră ilegală și de defrișări. Luna trecută, voluntarii Greenpeace din 11 țări europene (România, Austria, Germania, Belgia, Olanda, Ungaria, Croația, Finlanda, Slovacia, Slovenia și Elveția) au început o mapare a uneia dintre ultimele păduri seculare din Europa, cu scopul de a sublinia necesitatea ca Guvernul român să o protejeze legislativ”.

Actorul american a mai lăudat activitatea voluntarilor Greenpeace care desfășoară activități de ecologizare a mediului în zone Lacului Vidraru.

romaniabreakingnews.ro

,

Dacă în următori 20 de ani România se concentrează pe cele trei mari priorități, respectiv infrastructură modernă, demografie, capital uman, eficiență publică și privată, poate deveni una dintre primele 10 economii ale Uniunii Europene, cu o economie de patru ori mai mare, susțin într-un comunicat reprezentanții Consiliului Investitorilor Străini (FIC).

„România are potențialul să devină, în 20 de ani, una dintre primele 10 economii ale Uniunii Europene, mărindu-și economia de patru ori, dacă se concentrează pe trei arii cheie și aplică guvernanța necesară implementării unui plan pe termen lung”, se arată ân comunicatul FIC.

Ritmul actual de creștere a economiei românești, deși încurajator, nu este sustenabil pe termen lung, în absența unei abordări strategice susțin reprezentanții mediului de afaceri reuniți sub umbrela FIC

Campania  denumită sugestiv „VA URMA”, lansată de Consiliului Investitorilor Străini (FIC), își propune în primul rând să comunice cu publicul și cu toți actorii relevanți, cu scopul de conștientizare a potențialul pe care îl are România și pe care îl poate mobiliza odată ce și-a asumat o astfel de ambiție și o strategie integrată, coerentă pe termen lung, cu priorități bine definite.

romaniabreakingnews.ro

,

 telegrama 19 iulie 1877

La 19 iulie 1877, stil vechi (31 iulie 1877, stil nou), Principele Carol a primit telegrama care relata că rușii au suferit o înfrîngere completă la Plevna, Bulgaria, în cadrul Războiului ruso-turc de la 1877-1878. O parte din trupele rusești intrase în panică, Marele Duce Nicolae al Rusiei și-a mutat cartierul general, iar însăși țarul Alexandru II-lea era gată să se regragă peste Dunăre. În telegrama către Carol, Marele Duce Nicolae al Rusiei scria:

„Turcii, adunați la Plevna, ne zdrobesc. Rog să faci fuziune, demonstrațiune și să treci Dunărea, după cum voiești”. Pătrunderea trupelor românești în zona rusească de la sudul Dunării a pus imediat problema conducerii comune a ofensivei contra turcilor. 

Adrian Silvan Ionescu, istoric de artă: „Țarul îl întreabă pe Carol: Ar accepta prințul României să lupte sub comanda unui general rus? Prințul spune: Ba mai degrabă 10 generali ruși ar putea să slujească sub ordinele prințului de Hohenzollern.

Principele Carol a tărăgănat venirea Armatei Române pînă în momentul în care Marele Duce Nicolae al Rusiei nu va solicita exact ajutor militar românesc pentru Plevna. Urma să aibă loc Bătălia de la Plevna în care victoria armatei române va pune bazele independenței României.

Întru recunostiinta vesnica soldatilor romani care au făcut sacrificiului suprem, platind tributul pentru Idependenta Romaniei si neatarnarea Neamului Romanesc, redacția Romania Breaking News  vă invită să vizionați în exclusivitate jurnalul Foto-Video „Pe urmele Gloriei Dorobantilor Romani, pe campurile de lupta de la Grivita 1877” realizat de RBN Press la Plevna, Grivita, (Bulgaria) luna mai 2014.

Plecat-am nouă din Vaslui,
Și cu sergentul, zece,
Și nu-i era, zău, nimănui
În piept inima rece.
Voioși ca șoimul cel ușor
Ce zboară de pe munte,
Aveam chiar pene la picior,
Ș-aveam și pene-n frunte.

Toți dorobanți, toți căciulari,
Români de viță veche,
Purtând opinci, suman, ițari
Și cușma pe-o ureche.
Ne dase nume de Curcani
Un hâtru bun de glume,
Noi am schimbat lângă Balcani
Porecla în renume!

Din câmp, de-acasă, de la plug
Plecat-am astă-vară
Ca să scăpăm de turci, de jug
Sărmana, scumpa țară.
Așa ne spuse-n graiul său
Sergentul Mătrăgună,
Și noi ne-am dus cu Dumnezeu,
Ne-am dus cu voie bună….

1877 – „Peneș Curcanu” de Vasile Alecsandri

2014, luna mai  …Așa plecata-am și noi, dupa urma bravilor eroi, să dăm onor la dorobanți,

…pe câmpurile de luptă de la Grivița și Plevna.

Din grupul care a plecat pe urmele Dorobantilor, au facut parte Cristian Sarlat – Președintele Asociației Stindard, inițiator și organizator al evenimentului; d-nul. Valentin Spătaru; d-na. Margarita Goranova – ghidul bulgar, o admirtabilă femeie care a secondat grupul cu explicați inedite în limba română pas cu pas; Arh. Constantin Costache, d-na. Daniela Soros – Fundația Românilor de Pretutindeni /Romanian Global News; Av. Mihai Nicolae – Președinte al Institutului Frații Golescu;  Arh. Dan Ionescu, G-ral.(r) Iosif Rus, fost Comandant al Aviației Militare; d-nul. Mircea Constantinescu; d-nul. Viorel Lungu M.Ap.N.; G-ral.(r) Oprea; d-nul. Vulpoiu; Prof. Marcel Vlădescu; Preot Militar Ion Ilinca – M.Ap.N., primul preot militar român care a reușit să ajungă sa săvărșescă o slujba de pomenire pentru soldații morți la Stalingard, după sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, o dată cu dezvelirea unei plăci comemorative la data de 24 iulie 2003; Ing. Dragoș Coadă; Col.(r) Ilie Truica; G-ral.(r) Ene Aurel, Președintele Asociației Naționale a Foștilor Diplomați și Atașați Militari; Col.Ing. Adrian Dăescu; d-nul. Marian Clenciu, Președintele Asociției Culturale Pro Basarabia și Bucovina; Istoric Constantin Corneanu – Președintele Fundației „Gheorghe Brătianu”, specialist în probleme răsăritene, însoțit de d-nul. Sebastian Rusu; d-na. Angela Cățău  și România Breaking News prin Dorian Theodor Redactor Șef, și Dacian Dumitrescu Redactor de Investigații și Documentare  Istoricăîn perioada 2012-2014

Video „Tribut eroismului și sacrificiului dorobanților români (1877-2014)”. (Exclusiv R.B.N. Press)

*În materialul video sunt prezentate aspecte din Războiul de Independență (1877-1878), procesiunea de depunere a coroanelor de flori la Capela Osuar a soldaților români de la Grivița (pe locul fostului complex de redute Grivița) și slujba de pomenire a eroilor români din incinta capelei, slujbă realizată de preotul militar  Ion Ilinca. (mai 2014), imagini din împrejurimile Redutei Grivița cu monumentele inchinate soldaților români.

(1)

Imagini – Casa Muzeu „Carol I”,  locul unde își avea Cartierul General, Armata Română  (Bulgaria)

(2)

Un tun folosit de armata română,  strajuieste intrarea in Muzeul  „Carol I”, în dreapta căruia stă falnic un copac care a fost plantat de însăși Domnitorul Carol I după terminarea războiului. O mărturie românească vie peste acele locuri încărcate de istorie.

(3)

Pe urmele dorobanților romani… o parte dintre participanți.

(4)

Curtea interioară a Muzeului, loc de campanie pentru brava Armată Română (1877)

(5)

Gardul format din unelte și arme folosite în războiul româno-ruso-turc, baionete, săbii, etc (conform ghidului, sunt chiar autentice)

(6)

Participanți ținând să se imortalizeze în locul de unde Domnitorul Carol I, a comandat magistral Armata Română până la Victorie

(7)

Interiorul încăperii destinate Domnitorului Carol I, loc de odihnă și reflectare la deciziile militare ce trebuiau luate.

(8)

(9)

Patul de campanie pe care se odihnea Carol I și biroul său (acesta din urmă este o reproducere )

(10)

(11)

Aspecte despre participarea Armatei Române la război în vitrinele din încăperile Muzeului „Carol I”

(12)

Raniță din dotarea unui dorobanț la 1877 (parte originală, parte reprodusă)

(13)

(14)

(15)

(16)

Uniforme originale ale armatei române expuse in vitrinele Muzeului „Carol I”

(17)

Ofițeri români și planuri de operații pe frontul ruso-româno-turc

(18)

(19)

Fotografii cu „Capela Osuar” a soldaților români de la Grivița (loc de odihna pentru aprox. 1300 de soldați) Capela a fost construita pe locul Redutei Grivița.

(20)

(21)

Alte uniforme ale armatei romane

(22)

(23)

O copie dintr-un ziar românesc al vremii

(24)

Componente și unelte de artilerie folosita de Armata Română pe câmpul de luptă (1877)

(25)

(26)

(27)

(28)

(29)

Placa comemorativă de pe exteriorul încăperii destinate Domnitorului Carol I

ROMANIA BREAKING NEWS Plevna – Casa „Carol I ”

Muzeu Plevna Bulgaria dedicat Armatei Romane (III) Copacul sădit de Carol I

Muzeul Participarii Armatei Romane la razboi 1877 (Plevna)

Muzeu Plevna Bulgaria dedicat Armatei Romane (II)

Muzeu Plevna Bulgaria dedicat Armatei Romane (partea I)

Extrase din articolele:

30 august 1877 – Dorobanții au ridicat tricolorul românesc deasupra redutei otomane Grivița! Video-RBNpress pe urmele gloriei dorobanților români (1)

Pe urmele vitejilor dorobanți români, pe câmpurile de luptă de la Plevna și Grivița, Bulgaria (2)

romaniabreakingnews.ro

 

© Copyright 2012 - ROMÂNIA BREAKING NEWS - RBN Press