,
19 martie – Ziua Pașaportului Românesc. Incursiune foto prin istoria documentelor de călătorie românești
Cultura şi civilizaţia universală, inclusiv cea românească, sunt intrinsec legate de conceptul de ,,liberă circulaţie”. Din cele mai vechi timpuri, oamenii au traversat pământul în lung şi în lat, mânaţi de nevoia de cunoaştere a noi tărâmuri şi civilizaţii şi de necesitatea schimburilor comerciale absolut necesare pentru dezvoltarea şi bunăstarea popoarelor.
Strămutându-se dintr-un loc în altul, indiferent de clasa socială din care făceau parte, ei au avut întotdeauna nevoie de documente care să le ateste identitatea pentru a li se permite accesul în teritoriile unde călătoreau, posesia unor astfel de documente constituind una din modalităţile prin care comunităţile se protejau de persoanele care ar fi putut crea probleme, se arată într-un material documentar aniversar, realizat de Direcția Generală de Pașapoarte a Ministerului Afacerilor Interne.
Lucrarea a fost întocmită şi redactată de un colectiv format din Comisar şef de poliţie Gabriel PANDELE-PETCU, Subcomisar de poliţie Viorel POPA, Agent de poliţie Horia SECHEI, sub coordonarea: Chestor de poliţie dr. Aurel-Vasile SIME, Comisar şef de poliţie Corina MORARU, Comisar şef de poliţie Florian MARCU. În paginile lucrării sunt prezentate toate tipurile de paşapoarte care au fost emise de autorităţile competente din România, începând cu anul 1912, când a fost promulgată prima lege asupra paşapoartelor, care este prezentătă în facsimil, împreună cu Regulamentul de aplicare a acesteia, precum şi evoluţia acestora din punct de vedere al caracteristicilor de formă şi conţinut, putând oferi în acest sens cititorului informaţii interesante despre vechile paşapoarte care au circulat de-a lungul vremii.
Un moment de referinţă în evoluţia istorică a paşaportului românesc
Momentul important l-a constituit promulgarea, la 19 martie 1912, de către regele Carol I, a primei legi moderne care se referea la paşapoarte, denumită „ “ “ principii generale în privinţa paşapoartelor şi pentru trecerea frontierei, obligatorii pentru autorităţi şi cetăţeni. „Liberate de Ministerul de Interne şi de prefecţii de judeţe, paspoartele erau emise în numele regelui şi aveau formatul unei cărţi mici „ “ Fiecare pagină avea „un fond încadrat, compus cu motive naţionale, în culoarea liliacului deschis, făcând să iasă în aparenţă stema ţării şi având deasupra cuvântul Rom “
Mai jos lucrarea despre istoria documentelor de călătorie românești
Legea prevedea că „Pașapoartele se emit în numele regelui și se liberează de ministerul de interne și de prefecții de județe și de poliție în condițiunile ce se vor determina prin regulamentul de aplicare al acestei legi’”, se arată pe site-ul pasapoarte.mai.gov.ro.
Prin această lege, statul român introducea primele principii generale pentru pașapoarte și pentru trecerea frontierei. Chiar dacă pașapoartele erau documente individuale de călătorie în străinătate, în acesta puteau figura, pe lângă titular, și soția, soțul și copiii minori.
Prima menționare a documentelor de călătorie românești
Documentele de călătorie românești au fost menționate, pentru prima dată, în 1830, în Regulamentul Organic în Principatele Române, Țara Românească și Moldova, când s-a recunoscut libertatea românilor de a călători peste granițele Dunării și ale Imperiului Habsburgic, potrivit site-ului prefecturasuceava.ro.
Ulterior, au fost introduse pașapoartele diplomatice (în 1920), pașapoartele colective și pașapoartele de serviciu (în 1941). Potrivit unui comunicat al DGP remis AGERPRES, în anul 2011, pașapoarte de serviciu se distingeau printr-o tehnică specială de prindere (lipire, broșare) a filelor de coperți, care crea un efect de evantai. Dacă în acele vremuri, autoritățile se confruntau cu documente de călătorie „plăsmuite, drese ori prefăcute”, transformările economice și politice care s-au succedat cu rapiditate la nivel european au determinat și o creștere a infracționalității în acest domeniu. Prevenirea falsificării pașapoartelor a determinat adoptarea unor măsuri la nivel european pentru creșterea gradului de siguranță al documentului de călătorie, astfel că, la nivelul Uniunii Europene a fost adoptat „Regulamentul (CE) 2252/2004 al Consiliului din 13 decembrie 2004 privind standardele de securitate și datele biometrice în pașapoartele și documentele de călătorie emise de statele membre”, act obligatoriu ce asigură implementarea unor măsuri unitare pe întreg teritoriul UE. În conformitate cu acest regulament, România, în calitate de stat membru, a introdus pașapoartele electronice, emise începând cu data de 31 decembrie 2008.
Activitatea în acest domeniu este reglementată astăzi de Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei circulații a cetățenilor români în străinătate, cu modificările și completările ulterioare, precum și de Hotărârea Guvernului nr. 94/2006 pentru aprobarea Normelor Metodologice de aplicare a Legii nr. 248/2005, cu modificările și completările ulterioare. Ultima modificare și completare adusă Legii nr. 248/2005 privind regimul liberei circulații a cetățenilor români în străinătate a fost adusă prin legea 175/2013, publicată în Monitorul Oficial din 11 iunie 2013.
,
Recunoașterea cetățeniei române, spre o nouă etapă?
Scandalul în jurul cetățencei Irina Tarasiuc a regenerat o dezbatere pe alocuri neplăcută, dar necesară, privind modul în care România recunoaște (în lege încă se mai folosește termenul imprecis „redobândire”) cetățenia foștilor săi cetățeni, care și-au pierdut-o în urma ocupației sovietice din 28 iunie 1940.
Cele două afirmații ale respectivei, prin care individa a ridiculizat un act simbolic, esențial pentru identitatea câtorva zeci de milioane de români, iar pe de alta a batjocorit aceeași identitate românească a noilor ei concetățeni, reprezintă două dintre ideile-cheie regăsite în mentalitatea unor sute de mii de cetățeni moldoveni. Acești moldoveni pot fi de etnie rusă, ucraineană, tătară, găgăuză, română, sau pur și simplu oameni „fără etnie”, conform propriilor lor credințe.
Oricât le-ar plăcea unor corifei și zburători să vorbească despre un popor român integru din stânga Prutului, despre o speranță a resuscitării gloriei daco-romane de altădată, sau despre o lacrimă a românismului care se leagă de populația de aici, lucrurile stau altfel, iar noi trebuie să încetăm a ne mai minți. Moldovenii anului 2014, la fel ca și ceilalți oameni ai anului 2014, sunt niște ființe umane adaptate vremurilor în care trăiesc. Cel puțin din punctul de vedere al intereselor și a nevoilor pe care le au. Iar faptul că mulți dintre aceștia folosesc pașaportul român european pentru a călători prin Vest și buletinul român pentru a se angaja tot acolo, n-ar trebui nici să ne mire, nici să ne zgândăre sentimentele de răzbunare și frustrare pe care le-am acumulat de-a lungul celor 200 de ani de rusificare și discriminare.
Lucrurile trebuie luate așa cum sunt. Altfel, riscăm să ne rotim încă mult și bine în jurul propriilor cozi, manifestându-ne complexele și neputința de a depăși etapa majorității asuprite prin experimentele imperiului sovietic. Totuși, trecerea de la abordarea patetico-sufletistă, la cea realistă nu presupune nicidecum și renunțarea la niște principii clare, unele dintre care sunt transpuse și în legislație. Este esențial pentru statul român, dar și pentru noi toți, indiferent unde ne-am duce traiul, ca aceste principii să fie respectate de către orice individ/ă care solicită recunoașterea cetățeniei române și, mai ales, depune jurământul de credință patriei sale, România.
Nici principiile despre care vorbesc (cunoștința limbii române și a istoriei naționale, fidelitate față de patrie, respect față de conaționali ș.a.) și nici jurământul de credință patriei România nu sunt vorbe goale. Sau n-ar trebui să fie. Pentru unii, însă, așa cum este Tarasiuc, aceste lucruri nu reprezintă nimic. Este evident că atitudinea acestora denotă deșertăciunea propriilor cuvinte, jurăminte și prin urmare a propriilor lor persoane. Vă puteți imagina câți asemenea indivizi/de există, dar nu știe nimeni despre ei/ele, pentru că au avut norocul (sau tactul) de a nu se remarca în vreun fel, spre oripilarea noilor lor concetățeni cu educație și bun simț? Să ne amintim, de exemplu, de ștabii comuniști și de rudele acestora, care-și țin gura, dar continuă să-și bea cafelele la București, după care se întorc la Chișinău și reiau fabricarea gunoiului antiromân.
Dilema care decurge din această stare este întrebarea dacă statul român are nevoie de asemenea persoane, care au demonstrat în trecut că a insulta România, a cere ruperea vestului Moldovei istorice de la statul român actual și a promova minciuni sovietice despre națiunea română este pentru ei îndeletnicirea de bază (încălcând prin asta Art. 25, Al. (1), lit. a) din Legea Cetățeniei Române).
Mai mult, trebuie să ne întrebăm cu toții, inclusiv autoritățile române, dacă avem nevoie de asemenea concetățeni care se mândresc și bravează cu isprăvile lor, fiind siguri că România îi va tolera. Din punctul meu de vedere, răspunsul este Nu. Răspunsul este Nu, pentru că tolerarea unor asemenea persoane duce la lezarea imaginii României ca stat integru, care crede în niște valori clare și care nu se lasă batjocorit de niște oameni momentan pierduți.
Sigur, am putea crede că recunoașterea cetățeniei române tuturor celor ai căror predecesori s-au născut între 1918 și 1940 între Prut și Nistru, este o investiție pe termen lung. Dar avem, oare, timp pentru experimente, când realitatea ne tot arată altceva? În plus, ce ne face să credem că niște oameni care fac parte dintr-o lume ruso-sovietică, paralelă cu lumea noastră, se vor schimba după ce vor merge la shopping prin România sau prin alte state europene? Au devenit, oare, rușii din Rusia mai deschiși la minte după ani și ani de trai în Vest? Mă îndoiesc.
Cred cu tărie că în lege trebuie să fie introduse o serie de precondiții, sau cel puțin să se transpună în cazul celor care cer redobândirea cetățeniei, prevederile din Art. 8, al. (1), lit. b), f), g). Adică să se vegheze atent asupra loialității solicitanților față de statul român, asupra cunoașterii limbii și istoriei românilor, precum și a prevederilor Constituției și a imnului național Deșteaptă-te, române! Altfel, vom fi din ce în ce mai des martorii izbucnirilor majorității românești din stânga Prutului, izbucniri ce vor veni de jos în sus și care ne vor tot surprinde.
Această majoritate se simte, în sfârșit, stăpână pe situație, iar minoritatea rusească imperială, care până mai ieri se comporta ca o majoritate, poate fi determinată să respecte regulile democratice, integrându-se organic în societatea moldovenească. Sau cel puțin asta cred unii.
Vezi articol și aici: Timpul (ediția din 8 august 2014), Unimedia
Pentru R.B.N. Press
Tudor Cojocariu
www.tudorcojocariu.eu
,
Video: Românii din Serbia (TIMOC), vor cetățenie și pașapoarte românești
Românii din Timocul sârbesc vor cetățenie și pașapoarte românești.
Cer modificarea legii cetățeniei astfel ca și cei care nu s-au născut în foste teritorii românești să poată deveni cetățeni români.
,
