ROMÂNIA BREAKING NEWS

Home Posts Tagged "evreii din Romania"

evreii din Romania

,

“Stimate domnule Elie Wiesel,”La sfarsitul lunii iulie 2002 ati revizitat orasul dvs. natal – Sighetul Marmatiei, din Romania, si ati retrait atat amintirile frumoase din perioada copilariei cat si amintirile dureroase privind tragedia deportarii la lagarul de exterminare nazist din Auschwitz (1944).

“Cu aceasta ocazie ati spus locuitorilor din Sighetul Marmatiei urmatoarele: «Cei mai multi dintre dvs. v-ati nascut dupa aceea. Tot ce s-a intamplat atunci nu este responsabilitatea dvs. Poate ca parintii si bunicii dvs. mai traiesc. Duceti-va acasa si intrebati-i cum era atunci cand aici la Sighet traia o comunitate evreiasca prospera si cum acum nu mai este nici un evreu. Intrebati-i cum s-au simtit dupa acea noapte, dupa 1944, daca au dormit bine dupa aceea».

“Deci doriti ca baiatul meu sa ma intrebe ce am facut eu in 1944 cand trupele nemtesti si unguresti v-au trimis la lagarul de exterminare nazist de la Auschwitz. Doriti sa stiti daca «am dormit bine dupa aceea». Acum, in 2002, gasesc afirmatiile dvs. foarte jignitoare. Stiti foarte bine ce s-a intamplat cu populatia romaneasca din Sighet intre 1940-1944, deoarece citindu-va memoriile inteleg ca va place istoria. Sa mergem impreuna in timp si sa analizam ce am facut eu si ce ati facut dvs. in perioada 1940-2002.
“Eu m-am nascut in 1922, in Sighet. Parintii mei fusesera improprietariti in 1925 dupa reforma agrara si traiau destul de bine din munca pamantului si cresterea animalelor, fiind bine-vazuti in comunitate ca tarani instariti. In 1939, am urmarit cu frica miile de refugiati din Polonia care au trecut prin orasul nostru. Aveam 17 ani atunci si intelegeam ca ceea ce se intampla in Polonia era foarte grav. Parintii mei cautau sa ma linisteasca, spunandu-mi ca Anglia si Franta ne vor apara! Dar, la sfarsitul anului 1939, Polonia era impartita intre Germania si Rusia, timp in care Franta si Anglia au stat si s-au uitat si nu au facut nimic!
“In urma Pactului Molotov-Ribbentrop, pe data de 26 iunie 1940, Rusia a dat un ultimatum Romaniei sa evacueze Basarabia si Bucovina de Nord. Dupa cum stiti foarte bine, comunistii rusi imediat au activat ‘Coloana a V-a’ din Basarabia si Bucovina de Nord, formata din minoritatile ostile guvernarii romanesti (rusesti, ucrainene si evreiesti), care au ucis multi romani civili, autoritati romanesti si trupe romanesti care se retrageau. In urma acapararii de catre comunistii rusi a Basarabiei si Bucovinei de Nord, peste 350.000 de romani au devenit refugiati. 200.000 de romani au fost deportati in Siberia si peste 150.000 de romani, in special cei care in 1918 au militat pentru Unirea cu Romania au fost exterminati. Noi, romanii din Sighet am trimis bani si ajutoare refugiatilor romani din aceste provincii romanesti furate de rusi. Poate va aduceti aminte ca si prin Sighet au trecut cateva sute de refugiati romani din Bucovina de Nord.
“Acum, la randul meu, va intreb: dumneavoastra, familia dumneavoastra si comunitatea dvs. evreiasca din Sighet, ce ati facut pentru acesti refugiati romani? Cum ati dormit intre 26-27 iunie 1940, cand atat de multi romani au suferit cumplit?
“Din pacate, peste putin timp, la o luna si jumatate dupa tragedia din Basarabia si Bucovina de Nord, a venit si randul nostru, al romanilor din Sighet sa suferim. Pe data de 30 august 1940, in urma Dictatului de la Viena impus de Hitler, Romania a fost fortata sa cedeze Ungariei Transilvania de Nord, inclusiv orasul Sighet. Peste 300.000 de romani au devenit refugiati sau au fost expulzati, mii de romani au fost batuti si omorati. Prigoana autoritatilor unguresti impotriva romanilor a fost cumplita. Dupa cum stiti foarte bine, dle Wiesel, o mare parte din populatia romaneasca din Sighet a fost nevoita sa se refugieze in Romania. Cei care au ramas au fost terori-zati (batuti, inchisi, omorati), de catre autoritatile unguresti. In perioada 1940-1944, peste 50.000 de romani au fost omorati de autoritatile unguresti in Transilvania ocupata. Imi amintesc cum in primele zile cand au intrat trupele unguresti in Sighet, comunitatea ungureasca si evreiasca din oras era foarte fericita pentru ca «s-a terminat cu ocupatia romaneasca».
“In cartea All rivers run to the sea singur declarati: ‘A conse-quence was that Sighet became Maramorossziget again. The popula-tion joyfully greeted the first ‘motorized’ units of the Hungarian Army: troops on bicycles. My mother, too, was pleased with our change of nationality. For her is was a kind of return to her childhood for which thanks were due to God’ – pag. 28. (’O consecinta a fost aceea ca Sighetul a devenit din nou Maramorossziget. Populatia a salutat cu bucurie primele unitati ‘motorizate’ ale armatei ungare: trupe pe bicicleta. Si mama mea s-a bucurat de schimbarea nationalitatii. Pentru ea aceasta a insemnat o intoarcere la copilarie, fiind recunoscatoare lui Dumnezeu’).
Asa ca acum, la randul meu, va intreb, dle Elie Wiesel, cum aveti tupeul si lipsa de omenie sa ma intrebati cum am dormit in 1944, cand intre 1940-1944 nu ati facut nimic pentru familia mea, care a suferit cumplit in urma teroarei unguresti.
“De ce acuzati pe romanii din Sighet ca nu au facut nimic pentru comunitatea evreiasca, cand stiti foarte bine ca romanii din Sighet din 1940 si pana in 1944 au suferit cumplit sub teroarea administratiei unguresti, erau oropsiti si nu aveau puterea politica si militara sa faca ceva?
“Dle Elie Wiesel, la randul meu, vreau sa stiu cum v-ati simtit dupa august 1940 cand romanii din Sighet au fost prigoniti si omorati de autoritatile unguresti. Vreau sa stiu daca dupa august 1940 «ati dormit bine».
“Dar sa continui amintirile despre Sighet. In 1941, autoritatile ungare au dat afara familia mea de pe pamantul pe care il obtinuse in urma reformei agrare din 1925. In septembrie 1941, am ajuns refugiati la Ploiesti, la un unchi al mamei. In anul 1943, cand aveam 21 de ani, am fost inrolat in Armata Romana. Pana in 1944 am luptat pe frontul rusesc, din 1944 am luptat pentru eliberarea Transilvaniei de sub unguri si in 1945 ma aflam cu trupele romanesti la granita Ungariei cu Cehoslovacia.
“Impreuna cu familia mea m-am intors la Sighet in primavara anului 1946, la varsta de 26 de ani, dupa o absenta din Sighet de 5 ani. Ne-am intors la pamantul nostru si cu greu am incercat sa ne refacem viata. Casa noastra am gasit-o distrusa si tot ce lasasem fusese furat de vecinii nostri (!) din Sighet.
“Dupa cum stiti si scrieti in cartea All rivers run to the sea, dupa 1944, trupele rusesti au pus ca sefi ai politiei, inchisorilor si lagarelor de munca obligatorie pe o multime de tineri evrei comunis-ti. ‘The red army had given control of the police to some young Jewish communists returning from Bucharest, the labor battalions, and the camps. Whom else could they have any confidence in? (one of them, Aczi Mendelowics, later became Amons Monor, chief of formidable Shin Beth Security Service in Israel’) -pag.147-148 (’Armata Rosie a dat politia pe mana unor tineri evrei comunisti intorsi din Bucuresti. De asemenea si lagarele de munca si inchisorile au capatat sefi similari. In cine altcineva sa fi avut rusii incredere? (unul dintre acestia,
Aczi Mendelowics, a devenit mai tarziu Amos Monor, seful formidabilului Serviciu Secret israelian, Shin Beth). Acesti comunisti evrei au inceput o adevarata teroare impotriva a tot ce era omeneste’.
“Incepand cu primavara anului 1947, in inchisoarea din Sighet, pe care cred ca v-o amintiti deoarece era o cladire impozanta, construita la 1897, au inceput sa fie inchisi “dusmanii poporului si ai noii societati”.
“Dupa abdicarea fortata a Majestatii Sale Regele Mihai I al Romaniei, comunistii au venit la putere in toata Romania. La inchisoarea din Sighet a fost adus mai intai “Lotul Visovan”, compus din 18 elevi si studenti maramureseni arestati de comunisti (stiti foarte bine cine au fost acesti comunisti in Sighet). Pe urma au urmat fosti ministri, militari, academicieni, profesori universitari, ziaristi. Printre ei se numarau Iuliu Maniu, Constantin (Dinu) Bratianu, Gheorghe Bratianu, Mihai Manoilescu, Aurel Vlad, Daniel Ciugureanu, Ioan Pelivan, Constantin Argetoianu, generalii Mihail Racovita si Ion Rascanu, preoti greco-catolici si romano-catolici, precum Ioan Suciu, Anton Durcovici, Traian Frentiu, Vasile Aftenie. Toti acestia si multi altii au murit in inchisoarea de la Sighet.
“Cu ce i-ati ajutat, dle Elie Wiesel, pe acesti romani exterminati de teroarea comunista? La vremea respectiva erati la Paris si ati fi putut ridica glasul despre holocaustul rosu, care a exterminat peste 1.200.000 de romani in lagarele de exterminare raspandite pe intreg teritoriul Romaniei!
“Holocaustul rosu a durat in Romania din 1946 pana in 1989. In toata aceasta perioada, ce ati facut, dle Elie Wiesel, pentru romani si Romania in care v-ati nascut, «cum ati dormit: bine»?
“Si cum se face ca in 2002, cand ati revizitat casa natala din Sighet, nu v-ati oprit si la muzeul holocaustului rosu din Sighet, care se afla aproape de casa dvs.? De ce nu ati avut curajul sa vedeti prin ce teroare si tragedie au trecut toti cetatenii Romaniei (romani, unguri, evrei, germani etc.) in perioada 1944-1989? Dle Elie Wiesel, laureat al Premiului Nobel pentru Pace si purtatorul a U.S. Congressional Medal of Honor, de ce nu ati gasitpotrivit si cuvenit sa depuneti o floare la Sighet in memoria celor exterminati in timpul holocaustului rosu? Prin aceasta atitudine a dvs., toti acei martiri ai neamului romanesc au murit pentru a doua oara! «Ati dormit bine dupa aceea», dle Elie Wiesel?
“Viata mea dupa 1946 a fost un cosmar. Trupele rusesti si tinerii comunisti la putere in Sighet terorizau populatia, iar in 1950 au inceput colectivizarea. In 1954, impreuna cu alti “tarani instariti”, am fost arestati si judecati ca dusmani ai poporului si trimisi la lagarul de exterminare de la Canal, din Dobrogea. Doar cu ajutorul lui Dumnezeu am supravietuit! Dupa ce am fost eliberati in 1960, mi-am continuat viata mizerabila in Romania sub dictatura comunista.
“Prin intermediul ziarului Meridianul Romanesc va trimit aceasta scrisoare, dle Elie Wiesel. Vreau sa stiu: in toti acesti ani, din 1945 pana in prezent, ce ati facut pentru cetatenii romani (romani, unguri, evrei, germani etc.) terorizati si exterminati de holocaustul rosu? Vreau sa cunosc: cand stiati ca noi suferim asa de cumplit, cum puteati sa dormiti bine la Paris, Florenta, New York, Washington D.C.?
“Cu stima, “Gheorghe Dima, “Concetatean din Sighet”

Sursa: “Saptamana Rosie” – Paul Goma / paginile 53-57

Download “Saptamana Rosie” editia din 2008 –saptamana_rosie

Alte lucrari disponibile pe website-ul personal al Domnului Paul Goma, disponibile online

18.   Jurnal 2010 – întreg, nou : 01 ianuarie 2011 – acum pe www.paulgoma.com

Din Calidor, (07 mai 2010)

17.   Jurnal 2009 – întreg, (28 ianuarie 2010)

Bătrânul și fata, (01 decembrie 2009)
Ela, ficție, (01 decembrie 2009)
Justa, (01 decembrie 2009)

Astra, (24 noiembrie 2009)
Sabina, roman-roman, (24 noiembrie 2009)
Soldatul câinelui, (24 noiembrie 2009)

Arta Refugii, (23 octombrie 2009)
Bonifacia, roman, (23 octombrie 2009)

Alfabecedar, (01 octombrie 2009)

Scrísuri   I 1971-1989 articole, interviuri, (24 iulie 2009)
Scrísuri  II 1990-1999 articole, interviuri, (24 iulie 2009)
Scrísuri III 2000-2009… articole, interviuri, (24 iulie 2009)

15.   Jurnal 2007 – întreg, (08 ianuarie 2008)
16.   Jurnal 2008 – întreg, (01 ianuarie 2009)

Săptămâna Roșie variantă octombrie 2008 – eseu, (18 octombrie 2008)

Culoarea curcubeului ‘77 + «Bărbosul» – mărturie (1977) + dosar de Securitate (2004),
(Cutremurul Oamenilor, 1977 + Cod «Bărbosul»), (07 octombrie 2008)

Dialog Flori: Stănescu – Paul Goma – varianta 22 iunie 2008, (22 iunie 2008)

INMER – Institutul Naţional pentru Falsificarea Memoriei, (23 aprilie 2008)

Cine sunt Negaționiștii ?, (22 iunie 2008)

Sabin Manuilă : Declarație în legătură cu Legea 301/1944, (01 martie 2008)

Stenograma procesului Ceaușeștilor, (18 februarie 2008)

Nadia Russo – Escadrila Albă, (01 februarie 2008)

,

Despre scandalul “holocaustului de la Academie”, portalul Ziaristi Online a relatat in cateva randuri, atragandu-si si niste caracterizari hazardate din partea directorului Institutului “Elie Wiesel”, controversatul Alexandru Florian, studiate in prezent de avocatii nostri. Este straniu ca conducerea acestui institut, intrat sub acoperire guvernamentale, alege ca intr-o singura luna sa condamne public doi romani care au salvat evrei de la moarte, unul chiar cu pretul propriei vieti, respectiv Valeriu Gafencu si, apoi, pe Vladimir Iliescu. Asemenea mostre de recunostinta dau nastere la precedente si interpretari periculoase. Astazi, in exclusivitate, profesorul Vladimir Iliescu ne ofera noi detalii biografice fascinante despre Cernautii dintre ocupatiile sovietice si cum a salvat familia sa evrei in timpul celui de-al doilea razboi mondial.

Dar mai intai iata si trimiterile la articolele noastre, cat se poate de echilibrate:

Profesorul Vladimir Iliescu la Academia Romana: “In Romania nu a existat holocaust. Este o minciuna enorma pe plan cosmic”. VIDEO/AUDIO

Scandalul holocaustului de la Academie se intoarce: Ionel Haiduc regreta si se disociaza de afirmatiile istoricului Vladimir Iliescu. VIDEO

Profesorul Vladimir Iliescu revine: Romania a salvat evreii si nu i-a supus unui holocaust. Procesului Holocaustului de la Academie: dupa acuzare si condamnare urmeaza si apararea

In urma afirmatiilor profesorului Vladimir Iliescu, publicatii de agitatie si propaganda din Romania au declansat o campanie furibunda, de linsare a profesorului de 87 de ani, fara a oferi apoi cuvenitul “Drept la replica”. Unul dintre ultimile de acest gen, publicat de Adevarul, emite, normal, un neadevar, respectiv: Profesorul Vladimir Iliescu, cel care a negat Holocaustul în aula Academiei Române, a fost dat afară de la o prestigioasă universitate germană

Profesorul Iliescu nu crede versiunea Adeverului si prezinta scrisoare prin care s-a despartit de Universitatea din Aachen, cu urmatorul comentariu: “Adevărul minte, fiindcă se bazează – ceea ce nu-l scuză – pe promisiunea prof. Heinen către P. Manu, M. Shafir si Dan, că eu nu voi mai ține cursuri [ca pedeapsă].In realitate venia legendi, care se dă pensionarilor și celor care nu fac parte din schema universității, se acordă anual (2 semestre), nu a fost cerută rectorului toamna trecută așa că eu de fapt am predat ilegal în semestrul de iarnă 2012 / 2013.

Probabil că prof. Heinen vroia să ceara prelungirea acum – fie retroactiv, fie pentru următoarele două semestre – dar n-a mai făcut-o de supărare pentru declarațiile mele.

In nici un caz Universitatea din Aachen nu “m-a dat afară” acum pentru declarațile mele.”

Iata traducerea scrisorii in cauza:
RWTH Aachen 52056 / 010810            

RWTH AACHEN UNIVERSITY

Rectorul

                                                                                                                   Abt. 8.1

Data 28.02.2013

Profesorul-Univ-Dr-Vladimir-Iliescu-in-plenul-Academiei-Romane-vorbind despre holocaust 14_02_2013Domnului Profesor

Dr. phil. Vladimir Iliescu

Schinkelstr. 30

40699 Erkrath

Insărcinare de a ține Cursul universitar  cu tema  Istoria Europei de Răsărit

Scrisoarea Institutului de Istorie 25.02.2013

Mult stimate domnule Profesor Iliescu,

 

După comunicarea Institutului de Istorie însărcinarea de a ține cursuri a expirat în semestrul de vară 2012 (octombrie 2012 – martie 2013).

Aș vrea să vă mulțumesc pentru serviciile aduse Politehnicii din Renania-Westfalia și să vă doresc  tot binele pentru viața D-voastră viitoare.

Cu deosebita consideratie,

Pentru Rector

Cancelarul de Serviciu

Iscălitura

Klaus Gertig

“Antisemitul” Vladimir Iliescu si istoria vietii sale alaturi de evrei si salvatorii lor

Placa Cernauti Primar Traian Popovici

3. În ce privește competența mea în problematica evreiască, sunt nevoit să vă dau multe amănunte personale, ca să se vadă că eu sunt mai competent,  chiar decât cei care-mi fac reproșuri, deși aproape toți sunt evrei, iar eu nu sunt.

Cunoștințele mele despre evrei și compasiunea mea pentru ei provin pe de o parte din biografia mea bucovineană, iar pe de altă parte din cursurile mele despre Europa de Răsărit, ca și din reuniunile științifice de specialitate cu această temă la care am participat.

3. A. Autobiografia mea este destul de complicată și lungă, drept care o echipă suedeză de televiziune  din Germania a vrut să facă pe baza ei o emisiune televizată, luându-mă ca un martor al sec. al XXlea din răsăritul Europei, ceea ce eu am refuzat.

Tatăl meu Dr. veterinar Ioan Iliescu, de la Călărași, a venit la Cernăuți cu divizia a opta a generalului Zadek, în noiembrie 1918, când Bucovina s-a alipit României. Era o divizie românească ce n-avea nici blindate și nici camioane, dar dispunea de mii de cai. Tatăl meu s-a căsătorit aici  cu o doamnă de origine germană, catolică, Adela Tijan, care nu știa românește, deoarece alesese ca limbă în liceul real pe care-l urma, ucraineana. Ulterior mama a învățat perfect românește și a fost activă în conducerea societății „Femeile Române“ din Bucovina. Tata care urma să devină generalul  corpului veterinar al armatei române, a demisionat, deoarece se căsătorise cu o minoritară, dar a rămas locotenent colonel de rezervă, cu mare influență în armată și la autoritățile civile, datorită marii clinici veterinare pe care a înființat-o și unde caii armatei se tratau gratuit. In serviciul civil a ajuns după zece ani inspector general veterinar zootehnic  al Bucovinei, incluzând  și Hotinul și Dorohoiul. Impreună cu avocatul Gh. Vîntu – cumnatul marelui chirurg Hortolomei – fost prefect liberal, erau considerați „protectorii minorităților”, care în Bucovina erau numeroase, printre care 100.000 de evrei.

3. B.    Eu am început școala primară la școala unde a învățat și Eminescu. Venind însă după o săptămână cu păduchi acasă, urmând sfatul bunicii, mama m-a dat la școala cu cel mai bun renume din oraș, la școala Meißler, frecventată de burghezia evreiască. In clasa de 19 fete și 17 băieți erau numai doi creștini, eu și fiul celui mai bogat ucrainean din Cernăuți. Cu această ocazie am învățat idiș și, cu unii colegi de clasă am rămas în relații de prietenie, cu alții m-am revăzut peste ani (mulți au trăit în Israel).

[spațiue] Când, după reocupareaa Bucovinei de către români, în 5 iulie 1941, tata s-a întors ca unul din marii demnitari, care împreună cu guvernatorul militar, generalul Calotescu și cu secretarul general Florescu, conducau Guvernământul Bucovinei, eu urmam cursurile liceului Aron Pumnul și ale Conservatorului din Cernăuți.

3. C. Când au venit ordinele de deportare ale evreilor din Bucovina, care purtau deja steaua galbenă a lui David, au fost incluși și evreii din sudul Bucovinei (Suceava, Rădăuți și Câmpulung), zone care nu fuseseră nici măcar un an sub ocupație sovietică și, deci, nu putuseră să manifeste sentimente antiromânești față de armata și autoritățile românești, după cum a pretins Mareșalul despre evreii din Nordul Bucovinei și din Basarabia.  Marea majoritate a bucovinenilor a fost șocată.

Primarul dr. Traian Popovici, sprijinit de regățeni influenți , ca dr. Ioan Iliescu – tatăl meu  – și Gh. Vîntu, au protestat vehement. La argumentele umaniste ale primarului, mareșalul a răspuns că evreii„au păcătuit față de România” și de aceea vor fi pedepsiți.

Primarul a obiectat că și economia va suferi grav, deoarece bărbații ceilalți sunt pe front, iar din Bucovina se exportă mult lemne (lemnul de rezonanță pentru pianul Steinway din Hamburg, ca și bârnele de stejar  pentru stăvilarele din Olanda), vite și porci. Tata a făcut un raport fals despre zootehnia din Bucovina, deși toată lumea, de la portar la guvernator știau că totul este o minciună sfruntată. De aceea Mareșalul a admis ca o treime din evrei să rămână pentru muncă la Cernăuți. Astfel au apărut 18.500 de pașapoarte „Popovici”.

Cum totul a fost prost organizat – ca și sovhozurile din Transnistria unde mulți evrei au ajuns teferi, cu trenul sau chiar pe jos, dar când a venit primul ger și au început epidemiile, mureau ca muștele.

Tot la Cernăuți am cunoscut din întâmplare pe senatorul român din partea evreilor, Dr. Manfred Raifer, fost Studienrat austriac, care era unul dintre conducătorii sioniști din România. Timp de peste un an l-am vizitat aproape zilnic. El zăcea în pat cu o formă gravă de angina pectoris. Aceasta i-a salvat viața. Impreună cu alti 4.500 de evrei din bogata burghezie evreiască a fost îmbarcat pentru Siberia. Făcînd repetate  atacuri de angina  a fost mereu coborât și iar urcat in tren. Până la urmă, crezându-se că tot moare, a fost lăsat pe peronul unei gări mici de unde a fost ridicat si salvat.

Aceasta persoana, Manfred Raifer,  a fost decisiv pentru alegerea drumului meu in viață. El e cel care m-a sfătuit să las celalte mici „talente“ pe care le-am avut (șahul – am fost campion al orașului Cernăuti – și vioara – am dat și concerte, dar am fost socotit a fi un talent mai mare decât eram în realitate) și să studiez istoria. M-a și ajutat să achiziționez o importantă biblioteca istorică a unui coleg al său decedat.

3. D. După terminarea studiilor la Universitatea din Bucuresti (și anume Filologie clasică, Istorie, Drept și Balcanistica) am fost numit la catedra acad. Al Graur la 1. oct. 1949 iar la 1. oct.1951 am ajuns cadru de predare, fiind cel mai tânăr șef de lucrări al Universitătii Parhon – cum mi-a spus tov. Popescu de la personal când mi-a înmânat cartea de muncă – fiind atunci conducătorul a două colective (istorie și drept) și titularul a trei cursuri.

La sfârșitul anului 1952 decanul (maiorul) Orzea a scos  o serie de profesori de la filologie și impreună cu ei și o parte din personal. Acad. Al Graur fusese și el dat afara ca „dușman al poporului“, iar o serie de tineri asistenți și șefi le lucrări, cred că zece la număr, printre care mă număram atât eu cât și soția mea, am fost “mutați” în două sate diferite din Dobrogea.

Amândoi am avut noroc pentrucă am putut lucra la institutele de cercetări ale Academiei.

Abia în anul 1965 am putut reveni în învățământ la Institutul Pedagogic din Constanța, după ce fusesem numit și la Craiova, unde nu i-am plăcut rectorului de atunci, fiindcă nu eram membru de partid.

Când în 1973 s-a desființat Institutul Pedagogic din Constanța, rectorul, conf. Lungu,  mi-a oferit un loc de conferențiar la catedra de etică în cadrul  științelor  sociale, pe care nu l-am primit. M-am întors la Institutul de Istorie Nicolae Iorga, având statutul de cercetător științific.

In anul 1976, cred, când m-am întors din URSS de la Congresul de Studii ale Antichității, (Eirene) unde am fost șeful delegației, deoarece știam rusește fără să fi studiat in US, am îndrăznit la o ședință în plen să mă opun părerii că epoca contemporană începe cu alegerea lui Ceaușescu ca secretar general al Partidului. Am combăt´ut de asemenea „tracomania“, sprijinită de Ceaușescu și de adepții săi, arătând că e o teorie antiștiințifică și periculoasă politic.

După câteva zile un tovarăș activist de la CC al PCR mi-a spus că sunt un contestatar, adică un disident al regimului.

Aceasta a dus la emigrarea mea, după ce am câștigasem un concurs pentru catedra de istorie antică la Universitatea din Iași, primind avizul de partid  de la Iasi, dar nu și pe cel de plecare de la București.

Apoi mi s-a oferit catedra de bizantinologie de la Institutul Teologic de la București, pe care am refuzat-o, deoarece intenționam să plec din țară. Am emigrat împreună cu familia în Germania în august 1983.

3. E. In Germania, predând istoria Europei Răsăritene, am aprofundat cunoștinăele mele despre problema evreiască în tot răsăritul Europei. Acum 15 ani, Fundația Seidel mi-a propus să devin unul din experții ei pentru Europa de Răsărit și pentru Balcani. În calitatea aceasta am juns la sesiunea NATO de la Bruxelles (1990). Am prezentat problemele Poloniei și am reușit să pot discuta și problemele României. Când contele von Staufenberg din Parlamentul European, moderatorul sesiunii, a remarcat că s-a omis o problemă importantă, și anume acea a evreilor din răsăritul Europei, am susținut și acest referat. In urmatoarea pauză  directorul pentru Europa  al Fundației Bnai Brith m-a întrebat de unde vin și că (deși nu sunt istoric evreu) am prezentat problema foarte clar și chiar cu simpatie!  Ca urmare am fost invitat ca unul din primii profesori germani la un congres la Tel Aviv.

In anii 90 am fost chemat de urgență la München de către „Deutsches Kulturwerk” la o mică sesiune, deoarece legionarii locali – veniți după ianuarie 1941, în frunte cu un sculptor cunoscut amenințau să tulbure sesiunea, spunând că în România evreii n-au fost persecutați. Doamna Zach, directoarea acestei instituții, considera că eu sunt singurul român din Germania care este competent să-i combată pe legionari. Cu această ocazie l-am cunoscut pe tânărul Armin Heinen, atunci akademischer Rat la Saarbrücken,  care în 1999 avea să devină  profesor  la Aachen. Din România au participat acad. Dan Berindei și rectorul de la Cluj Andrei Marga. Din fericire legionarii au venit numai să asiste și nu s-au manifestat.

R. Ioanid dă impresia în Adevărul, că nu mă cunoște. Ar fi bine să-și aducă aminte de sesiunea de la Berlin, unde  participat și prof. Heinen. Intr-o seară, la aceeași sesiune scriitorul german Hilsenrad, de aceeași vârstă cu mine, care se refugiase,  după ”noaptea de cristal” sau din cauza legilor rasiale din Germania din 1935, la rudele mamei sale de la Siret și care fusese deportat la Moghilev, a citit din amintirile sale. După ce s-a încins un lung dialog, cu întrebări și răspunsuri de ambele părți, m-întrebat la sfârșit cum de știu aproape mai mult ca el și a  venit apoi ca să-mi dea un volum de al său cu dedicație.

3.F. Despre raporturile mele cu acad. Cajal a scris prof. Heinen dumineca trecută dlui dr. Singer de la Viena, așa  încât ”îndoielile” jignitoare ale lui R. Ioanid pot fi considerate nule.

Un ultim punct ar fi proiectul unui Memorial al durerii în care să figureze toate victimele ale celor patru dictaturi din România – singura țară care a cunoscut toate patru tipuri de dictaturi, adică cea regală (carlistă), cea legionară (de dreapta), cea militară a lui Antonescu și cea comunistă, care a fost cea mai lungă.

Ponderea cea mai mare, alături de victimele comunismului urmau s-o aibă victimele evreiești.

Acad. Cajal a sprijinit această frumoasă și foarte importantă inițiativă. Premierul României semnase deja acordarea locului în acest scop în Parcul Carol, lipit de monumentul victimelor comuniste, așa puține cum erau. O coaliție de diverse forțe obscure a împiedicat realizarea acestui proiect. Lucrul acesta l-a întristat mult pe acad. Cajal, care puțin după aceasta a și murit.

Ce om admirabil a fost acest mare medic, acest mare umanist și acest mare prieten al al tuturor romanilor!

Prof. dr.dres h.c. Vladimir Iliescu

Addenda:

Cu privire la articolele din Romania legate de filmul despre evreii din Cernauti salvati de primarul Popovici, in care se pare ca va juca Dustin Hoffman, actor evreu cu origini din Basarabia, dl profesor Iliescu face urmatoarele precizari:

1. Eu am amintit de episodul Popovici in faimoasa mea interventie  (vedeti mai jos) si am spus ca au fost eliberate 18.350 sau 18.500 de pasapoarte Popovici. Asta face  1/3 din evreii cernauteni si nu 1/2.

2. In Transnistria au fost lagare de CONCENTRARE si nu de EXTERMINARE. Vezi discutia mea de la Berlin cu scriitorul Hilsenrad, din luarea mea de pozitie lunga, pe care Adevarul pana la urma a redat-o. Nici macar Vapniarka, considerata de exterminare pentru detintii politici, adica evrei comunisti, n-a fost lichidata decat la retragere  de SS germani si voluntari ucraineni.

3. Popovici a cerut lui Antonescu oprirea deportarilor din motive umanitare, la care Antonescu a raspuns ca evreii au tradat Romania  odata cu venire sovieticilor  si de aceea trebuie pedepsiti. Nici Antonescu si nici Popovici nu s-au gandit ca sudul Bucovinei (Suceava, Radauti, Campulung) n-a fost ocupat si ca deci  evreii de acolo n-au motiv sa fie deportati.

La a doua intrevedere Popovici a venit cu argumentul economic: barbatii romani fiind toti pe front e nevoie de evrei. Pentru aceasta tatal meu a facut raportul zootehnic, mentind de ingheata apele, dar toata lumea a fost de acord, in ascuns. Pe baza aceasta Antonescu a concedat ca o treime din evrei sa fie mobilizati pe loc pentru munca. Acestea sunt toate fapte de netagaduit.

4. In afara de Hoffmann si actorul Keitel provine – respectiv parintii lui – din Bucovina. Intr-un interviu, pe care l-am citit intr-un ziar german, a declarat ca vrea sa participe si el la acest film.

Vladimir Iliescu

via
Ziaristi Online
Foto: Memorial Traian Popovici

SURSA: ziaristionline.ro

,

„E timpul să spunem răspicat că i-am ajutat pe evrei să nu fie exterminați! Evreii ne sunt datori. Dar nu le cerem decât să recunoască adevărul!”(Emil Cioran)

În revista „Cadran politic”, anul VII, nr. 65-66 din aprilie-martie 2009, sunt publicate câteva fragmente din interviul dat de Emil Cioran în 1988, la Paris, domnului Ion Deaconescu. Inutil să mai spunem ceva despre valoarea acestui document, mai degrabă l-aș felicita pe autor pentru reușita de a-i lua un interviu marelui însingurat de la Paris. Adevărul este că Cioran face figura schimnicului din inima Parisului, mulți așa îl văd, iar această imagine a unui Cioran greu de abordat pentru un interviu pare să fie imaginea curentă aflată în circulație. În realitate, cel puțin din partea subsemnatului vorbind, e de revăzut și de retușat această poză. Am stat de trei ori de vorbă cu Emil Cioran, în fiecare dintre vacanțele mele pariziene de dinainte de 1990, și nu mi-a fost deloc greu să obțin întrevederea solicitată. E drept că am uzat de un passepartout care mi-a deschis la Paris multe uși: eram un fel de mesager al lui Petre Țuțea. Cred că am povestit ce era mai interesant despre aceste discuții în cartea „Marele Manipulator” și asasinarea lui Nicolae Iorga, Nicolae Ceaușescu și Ioan Petru Culianu. Textul publicat de domnul Ioan Deaconescu îmi oferă acum posibilitatea de a reveni, cu precizări și comentarii mai apăsate. Mă invită la acest remember îndeosebi fragmentul următor din acest interviu care, sunt convins, va face istorie:

Ion Deaconescu: Și totuși ce ar trebui făcut ca România să nu cadă din timp, acum, la întretăierea dintre milenii?

Emil Cioran: „Să nu mai fim paraziții unor glorii desuete. Să nu mai vorbim de idealuri, ci să edificăm istoria propriei noastre identități. […] Și încă ceva important: să rezolvăm cazul evreilor din cel de-Al Doilea Război Mondial. E timpul să spunem răspicat că nu am fost barbari. Că i-am ajutat pe evrei să nu fie decimați. Trebuie să scriem cărți, să luăm legătura cu cei care ne defăimează în legătură cu acest subiect. Evreii ne sunt datori. Dar nu le cerem nimic. Să recunoască doar adevărul. Dacă se va înțelege exact poziția României în anii patruzeci, vom sta cu fruntea sus. Dacă nu, vom fi culpabilizați mereu, cu efecte îngrozitoare. Așadar, zice Emil Cioran, e timpul să spunem răspicat adevărul, adevărul că nu am fost barbari și nu am participat la exterminarea evreilor, la care ne invitase insistent Hitler, ci dimpotrivă, i-am ajutat pe evrei să se salveze, pe acei evrei a căror soartă a depins cât de cât de noi! Drept care, consideră Emil Cioran, în acord cu bunul simț cel mai comun, evreii ar trebui să se simtă datori față de români, nu să ne defăimeze pe toate drumurile.  Iată însă că evreii nu se simt datori! Iată-i că nu sunt în stare să trăiască starea de normalitate a ființei umane! Recunoștința este o povară prea grea pentru evrei! E mult mai profitabil ca din debitor să te transformi în creditor! De ce să fie dumnealor datori la români, când i-ar putea scoate pe români datori și vinovați față de evrei?! Așa se vor fi gândit acei evrei despre care Cioran spune că « ne defăimează în legătură cu acest subiect », subiectul fiind holocaustul din România. N-a fost holocaust în România? Să fie ei sănătoși românii, că le inventăm noi un holocaust să nu-l poată duce! Căci doar asta este menirea presei libere, a mass mediei internaționale!”

Cioran, care a scris o mulțime de lucruri deosebit de interesante și de „pozitive” despre evrei, care, deci, îi cunoaște bine pe evrei, nu se miră și nici indignat nu pare de această manevră mizerabilă, ci ne îndeamnă pe noi, românii, „să luăm legătura cu cei care ne defăimează”, nu este clar în ce scop. Noi însă, adică românii care știm că în România nu a fost nici urmă de holocaust, chiar așa am făcut: am luat legătura „cu cei care ne defăimează” și am încercat să angajăm un dialog, o confruntare senină a argumentelor. Din păcate nu am putut menține „legătura”, căci nici unul dintre preopinenții defăimători nu a vrut să răspundă la dovezile noastre, considerând că simplul fapt de a nu le accepta acuzațiile îi jignește pe ei, pe acuzatori, după o logică imposibil de împăcat cu un comportament rațional și onest.  Oare la fel vor proceda și cu declarația lui Cioran, declarație atât de netă, de neechivocă, a marelui Cioran?! Nu le va fi ușor celor „care ne defăimează” să se facă din nou că plouă!

Da, sunt convins că ne aflăm în fața unei declarații decisive pentru discuția care se poartă pe tema holocaustului din România. Nu este prima oară când trăiesc acest sentiment, ceea ce dovedește cât de mult m-am înșelat de fiecare dată când am crezut că evidența ar avea vreo forță de convingere, ar clinti pe cineva din ceea ce crede sau crede că știe. Dar cred, simt că picătura adăugată de Cioran face să se reverse paharul răbdării noastre. Desfid pe omul onest care, convins până acum de teza holocaustului din România și luând acum cunoștință de declarația lui Emil Cioran, nu va cere sau măcar nu va accepta reexaminarea probelor invocate în această dispută. Căci nu cerem mai mult decât atât: un examen corect și cinstit al argumentelor. Când spun „corect” am în vedere regulile cercetării științifice, ale raționamentului deductiv, iar când spun „cinstit” mă gândesc la capacitatea de a recunoaște că ai greșit atunci când sensul evident al faptelor și al argumentelor te contrazice. Cine nu va purcede nici măcar acum la revizuirea condamnării noastre pentru un genocid atât de contestat și imposibil de dovedit în fața justiției și a istoriei, contestat, iată, și de Emil Cioran, nu merită să-și mai zică intelectual, om cu idei și convingeri judicios edificate, nu merită să-și mai zică om, evreu sau român etc..

Să revenim la text. Nu cunosc interviul în întregime ca să-mi dau seama de eventuale conexiuni cu alte declarații ale lui Cioran. Avem tot timpul s-o facem mai târziu, căci este vorba – cum spuneam -, de un text care va stârni nenumărate comentarii. Rândurile de față nu urmăresc decât să lanseze aceste discuții și să constate, cu o satisfacție deplină, imposibil de ascuns, o satisfacție pe care o fac publică, satisfacția că la lista nesfârșită de negaționiști ai holocaustului din România se adaugă numele unui mare și deosebit reprezentant al speciei om, care el singur este mai convingător, mai impozant, decât laolaltă toți cei care intră în corul detractorilor neamului românesc, acuzându-ne pe noi, „blândul popor român”, de crima cea mai nemernică: genocidul. Nu numai că nu l-am comis, că nu am ucis evrei, dar atât cât ne-am implicat în istoria evreimii am făcut-o mereu ca binefăcători, iar în anii „patruzeci” ca salvatori ai evreilor. Evreii, au mai spus-o și alții, dar acum o spune și marele Cioran, evreii ne sunt datori cu recunoștința lor și nu sunt puțini evreii care au recunoscut această datorie de onoare și de omenie. Numai că dinspre evrei se aude cel mai tare corul evreilor ne-evrei, care au inventat stratagema, atât de ticăloasă, că este mult mai profitabil să-l acuzi în primul rând pe cel care te-a ajutat și chiar te-a salvat, că în loc de recompensa pe care ar putea să ți-o ceară, e mai  convenabil să i-o iei înainte și să-l acuzi tu pe binefăcător că a făcut echipă cu cel, cei care chiar te-au  suprimat. Astfel că la ceasul aritmeticii finale tu nu vei avea nimic de dat, ci vei putea cere și obține despăgubiri încă și mai mari, nu numai de la prigonitorii ucigași, ci și de la cei care ți-au sărit în ajutor. Treaba lor dacă au fost proști și nu s-au îngrijit să se acopere cu toate actele doveditoare posibile, cu toate certificatele de bună purtare. E riscul lor dacă nu dau multe parale pe justiția omenească, palpabilă, și se lasă pe mâna justiției divine, atât de ipotetică! Să-și ceară dreptatea la Judecata de Apoi, adică, în termeni precreștini, la calendele grecești! Cine-i pune pe românii ăștia imbecili să creadă în viața de apoi, în justiția și dreptatea lui Dumnezeu?! Dumnezeu? Care Dumnezeu? Ăla inventat de noi? Să fim serioși și să nu ne furăm singuri căciula! Nu există plată și răsplată decât aici, pe pământ, iar cine-i prost și crede altfel, să plătească! Că are cui! Taxa pe prostie noi am inventat-o! La noi ajunge!…

Pun aici capăt, deocamdată, altor comentarii care bântuie prin creierașii mei. Deocamdată cred că este mult mai productiv – horribile dictum -, să fac câteva conexiuni, conexiuni între acest magnific interviu si ce am scris eu sau îmi mai aduc aminte despre discuțiile cu Cioran, purtate în vara lui 1984 la telefon, iar în 1986 și 1988 față către față. La prima discuție nu s-a spus nimic despre evrei. Mai mult de o jumătate de ceas Cioran mi-a vorbit numai despre Petre Țuțea. Regret și azi că nu m-am priceput să pun în funcțiune instalația gazdei mele, Victor Smatoc, de înregistrare a convorbirilor telefonice purtate de la acel aparat. Doamne, ce l-a mai lăudat Cioran pe Țuțea, pe ideea că era altceva decât toți ceilalți, că le era ca un fel de cenzor suprem din interiorul generației, Nae Ionescu fiind din altă generație, a dascălilor, mentor necontestat. Țineau cu toții să-i știe părerea și își validau ideile numai după ce le discutau cu „Petrache”. Căci Petrache avea un ascendent asupra celorlalți: nu scria! (sic!) Nu sacrificase actul gândirii pentru actul consemnării prin cuvinte a gândului oprit din zborul său lin, planat. Cât s-a mai necăjit Cioran când a aflat că i-am adus un text semnat de Țuțea (cu pseudonimul Boteanu), publicat într-un almanah literar. Deci cedase! Se apucase Țuțea de scris!

La a doua întâlnire, în Jardin de Luxembourg, a trebuit să-l aștept până a încheiat discuția pe care o purta la câteva bănci distanță. Pasămite, cu un evreu, din America, pictor cu procupări metafizice. Mi-a relatat, pe scurt, ca o scuză a întârzierii, că a trebuit să-i dea amănunte în legătură cu ideea care i-a venit atunci când interlocutorul i s-a plâns că se înmulțesc dovezile unui antisemitism american în creștere. „Aveți grijă, ce se va întâmpla când (sau dacă – nu mai țin bine minte) americanii își iau mâna de pe evrei? Mâna azi atât de protectoare!” Mai mult nu am discutat despre evrei în 1986. Am făcut-o în 1988, iată, anul când Cioran i-a dat domnului Ion Deaconescu istoricul interviu. Eu am purtat discuția mea în august, poate început de septembrie. Discuția a pornit de la situația din țară. Am încercat să retușez tabloul sumbru al României care circula în toată mass-media apuseană, să-i prezint lucrurile dintr-o perspectivă mai optimistă. De ce am făcut asta? Mai întâi pentru că asta era perspectiva lui Petre Țuțea asupra României. Și am considerat că asta îl va interesa de fapt pe Cioran: ce crede Petrache despre lumea în care trăim? Mai apoi, eu însumi împărtășeam acest optimism. Am constatat că Cioran primea cu bucurie veștile bune din țară, dovezile că dracul nu-i chiar așa negru. Absolut memorabilă satisfacția cu care a luat cunoștință de calitatea tineretului din România. În mod deosebit a fost impresionat să afle că un mare număr de tineri roiau în jurul lui Țuțea, îl „țuțăreau” cu devotament și cu mare interes pentru ideile lui nea Petrache. Iar când a aflat că tinerii aceștia, de capul lor, organizaseră un servicu ad hoc de asistență la domiciliu lui Petre Țuțea, că în fiecare zi doi dintre ei veneau și-l ajutau să se scoale, să se îmbrace, să iasă la plimbare, să mergă la masă etc., dar mai ales ca să aibă un conlocutor interesat de cee ce avea de spus nea Petrache,  Emil Cioran a exclamat: „Așa ceva este de neimaginat la Paris!”  Și a continuat spunând că aceste informații, primite de la mine, confirmau optimismul lui Mircea Eliade cu privire la rolul pe care curând îl va juca tineretul din Europa de Răsărit! Mult mai apt să facă istorie decât tineretul dezabuzat din Occident. La acest punct al discuției eu am avut de răspuns la întrebarea lui Cioran, o întrebare pe care și-o pun astăzi mulți români: de ce mass media din toată lumea este preocupată să răspândească în lume despre România o imagine denigratoare, deformată cu intenția de a ne calomnia în toate felurile posibile și la fiecare prilej?

Răspunsul meu – valabil și azi -, a sunat cam așa: Pentru că antiromânismul nu mai este o atitudine ocazională și personală, a unor indivizi care, din varii motive, nu mai încap de răul românilor. Anti-românismul nu este antipatia viscerală a unui individ, provocată de anumite accidente biografice, ci antiromânismul a devenit o instituție, creatoare de locuri de muncă, cu buget și sedii în mai multe țări, inclusiv în România, cu angajați care ies la pensie după ce o viață întreagă au  petrecut-o plănuind și acționând împotriva românilor, a intereselor României. Dacă, prin mecanica relațiilor paradigmatice, cuvîntul anti-românism te duce vrând-nevrând la anti-semitism, trebuie spus din capul locului că antisemitismul în România, condamnat prin lege, este practic inexistent, nu cunoaște forme instituționalizate și, dacă se manifestă când și când, asta se întâmplă sporadic și neorganizat, în forme le-aș numi spontane, chiar naive prin sinceritate și directitate. Asta în timp ce anti-românismul se manifestă în mod subtil, apelând la tehnici de manipulare ori de sabotaj dintre cele mai sofisticate și mai eficiente, antrenând efective umane numeroase, abil disimulate îndeosebi în structurile de stat menite prin statut să apere și să promoveze componenta românească a planetei noastre. În România de azi anti-românismul este practic subvenționat de statul român și nu este condamnat prin lege, ci este ignorat și trecut sub tăcere, pentru a nu deveni subiect de discuții publice, pentru ca nu cumva românii să se dumirească de caracterul anti-românesc al multor legi și evenimente, de caracterul anti-românesc al guvernării. Introducerea conceptului de anti-românism în conștiința publică ar fi să-i ajute pe români să priceapă esența răului de care au parte ca societate, ca neam, ca țară.

Atunci, în 1988, câte i-oi fi spus eu lui Cioran au fost deajuns că el să-mi dea dreptate și să „cadă pe gânduri”, declarându-mi că acum pricepe ce și de ce i s-a întâmplat acelei ziariste americance care, știindu-l român, îl vizitase cu puțină vreme în urmă spre a-i cere lămuriri într-o poveste de neînțeles pentru ea. Povestea era cam următoarea: ziarista, al cărei nume nu-l mai știa Cioran, în orice caz una dintre cele mai importante din Statele Unite, a aflat că există în Europa o țară și un popor care, în timpul celui de Al Doilea Război Mondial, deși aflați în mare prietenie cu Germania hitleristă, în alianță militară cu aceasta, nu au acceptat să i se alăture Germaniei în politica nazistă față de evrei. Nu numai că nu a desfășurat programul de exterminare a evreilor, dar au inițiat și desfășurat un program de salvare a evreilor. Ziaristă autentică, autentică și ca evreică, a priceput valoarea umană excepțională a basmului despre omenia românească, așa că a trecut imediat la verificarea informației: a luat avionul și a aterizat la București, unde s-a interesat în stânga și în dreapta, a cerut detalii, s-a întâlnit cu liderii evrei din București, cu evreii cei mai în vârstă, etc. Pe scurt, s-a edificat, bucuroasă că i se confirmă povestea atât de frumoasă despre o țară și ea atât de frumoasă, despre care până atunci, frumoasă și ea, evreica lui Cioran nu știuse mai nimic! („O femeie foarte frumoasă”, a precizat cu o lucire ștrengară în ochi rășinăreanul…). Surpriză mare însă la întoarcerea în America: nici o publicație nu a vrut să publice reportajul ei despre România! Despre ciudații ăia de români care s-au purtat atât de îngerește – cuvântul îmi aparține, nu numai cu evreii ajunși la necaz, dar și cu prizonierii de război, ruși sau anglo-americani. Nici măcar revista pe a cărei cheltuială făcuse deplasarea în România, nu i-a acceptat textul care vorbea atât de frumos despre români. Alte reviste, care mereu până atunci îi ceruseră o colaborare cât de neînsemnată, au refuzat-o și ele, fără nicio explicație. Ajunsă la Paris, americanca s-a gândit că explicația i-ar putea-o oferi românul cel mai important din Occident: De ce, domnule Cioran, nimeni nu au vrut să-mi publice în Occident mărturia mea despre omenia aproape neomenească a românilor?, va fi sunat întrebarea angelicei evreice. Cioran mi-a declarat că nu a avut răspuns la întrebarea ziaristei de la New York. Regreta că nu a știut să i-l dea pe cel potrivit, invocând argumentul de care aflase abia acum, de la emisarul lui nea Petrache: realitatea dureroasă și absurdă a unui anti-românism instituționalizat la scară planetară. Halal planetă!

Așadar, un Cioran preocupat de problema Holocaustului din România? De ce ar fi fost preocupat Cioran de acest subiect? Din „n” motive putea să fie, dar mai ales pentru că își dădea bine seama de „efectele îngrozitoare” pe care le are faptul că „vom fi culpabilizați mereu” pentru o barbarie pe care nu am comis-o. De aceste efecte nu le pasă belferilor din clasa politică românească, în frunte cu însuși președintele Țării, incapabili să îngăime măcar o șoaptă neauzită în apărarea demnității noastre de români, pusă în balanță cu acuzația cea mai gravă.

© Copyright 2012 - ROMÂNIA BREAKING NEWS - RBN Press