ROMÂNIA BREAKING NEWS

Emil Cioran și „Holocaustul” din România

SHARE
, / 806 0
Emil Cioran și „Holocaustul” din România

„E timpul să spunem răspicat că i-am ajutat pe evrei să nu fie exterminați! Evreii ne sunt datori. Dar nu le cerem decât să recunoască adevărul!”(Emil Cioran)

În revista „Cadran politic”, anul VII, nr. 65-66 din aprilie-martie 2009, sunt publicate câteva fragmente din interviul dat de Emil Cioran în 1988, la Paris, domnului Ion Deaconescu. Inutil să mai spunem ceva despre valoarea acestui document, mai degrabă l-aș felicita pe autor pentru reușita de a-i lua un interviu marelui însingurat de la Paris. Adevărul este că Cioran face figura schimnicului din inima Parisului, mulți așa îl văd, iar această imagine a unui Cioran greu de abordat pentru un interviu pare să fie imaginea curentă aflată în circulație. În realitate, cel puțin din partea subsemnatului vorbind, e de revăzut și de retușat această poză. Am stat de trei ori de vorbă cu Emil Cioran, în fiecare dintre vacanțele mele pariziene de dinainte de 1990, și nu mi-a fost deloc greu să obțin întrevederea solicitată. E drept că am uzat de un passepartout care mi-a deschis la Paris multe uși: eram un fel de mesager al lui Petre Țuțea. Cred că am povestit ce era mai interesant despre aceste discuții în cartea „Marele Manipulator” și asasinarea lui Nicolae Iorga, Nicolae Ceaușescu și Ioan Petru Culianu. Textul publicat de domnul Ioan Deaconescu îmi oferă acum posibilitatea de a reveni, cu precizări și comentarii mai apăsate. Mă invită la acest remember îndeosebi fragmentul următor din acest interviu care, sunt convins, va face istorie:

Ion Deaconescu: Și totuși ce ar trebui făcut ca România să nu cadă din timp, acum, la întretăierea dintre milenii?

Emil Cioran: „Să nu mai fim paraziții unor glorii desuete. Să nu mai vorbim de idealuri, ci să edificăm istoria propriei noastre identități. […] Și încă ceva important: să rezolvăm cazul evreilor din cel de-Al Doilea Război Mondial. E timpul să spunem răspicat că nu am fost barbari. Că i-am ajutat pe evrei să nu fie decimați. Trebuie să scriem cărți, să luăm legătura cu cei care ne defăimează în legătură cu acest subiect. Evreii ne sunt datori. Dar nu le cerem nimic. Să recunoască doar adevărul. Dacă se va înțelege exact poziția României în anii patruzeci, vom sta cu fruntea sus. Dacă nu, vom fi culpabilizați mereu, cu efecte îngrozitoare. Așadar, zice Emil Cioran, e timpul să spunem răspicat adevărul, adevărul că nu am fost barbari și nu am participat la exterminarea evreilor, la care ne invitase insistent Hitler, ci dimpotrivă, i-am ajutat pe evrei să se salveze, pe acei evrei a căror soartă a depins cât de cât de noi! Drept care, consideră Emil Cioran, în acord cu bunul simț cel mai comun, evreii ar trebui să se simtă datori față de români, nu să ne defăimeze pe toate drumurile.  Iată însă că evreii nu se simt datori! Iată-i că nu sunt în stare să trăiască starea de normalitate a ființei umane! Recunoștința este o povară prea grea pentru evrei! E mult mai profitabil ca din debitor să te transformi în creditor! De ce să fie dumnealor datori la români, când i-ar putea scoate pe români datori și vinovați față de evrei?! Așa se vor fi gândit acei evrei despre care Cioran spune că « ne defăimează în legătură cu acest subiect », subiectul fiind holocaustul din România. N-a fost holocaust în România? Să fie ei sănătoși românii, că le inventăm noi un holocaust să nu-l poată duce! Căci doar asta este menirea presei libere, a mass mediei internaționale!”

Cioran, care a scris o mulțime de lucruri deosebit de interesante și de „pozitive” despre evrei, care, deci, îi cunoaște bine pe evrei, nu se miră și nici indignat nu pare de această manevră mizerabilă, ci ne îndeamnă pe noi, românii, „să luăm legătura cu cei care ne defăimează”, nu este clar în ce scop. Noi însă, adică românii care știm că în România nu a fost nici urmă de holocaust, chiar așa am făcut: am luat legătura „cu cei care ne defăimează” și am încercat să angajăm un dialog, o confruntare senină a argumentelor. Din păcate nu am putut menține „legătura”, căci nici unul dintre preopinenții defăimători nu a vrut să răspundă la dovezile noastre, considerând că simplul fapt de a nu le accepta acuzațiile îi jignește pe ei, pe acuzatori, după o logică imposibil de împăcat cu un comportament rațional și onest.  Oare la fel vor proceda și cu declarația lui Cioran, declarație atât de netă, de neechivocă, a marelui Cioran?! Nu le va fi ușor celor „care ne defăimează” să se facă din nou că plouă!

Da, sunt convins că ne aflăm în fața unei declarații decisive pentru discuția care se poartă pe tema holocaustului din România. Nu este prima oară când trăiesc acest sentiment, ceea ce dovedește cât de mult m-am înșelat de fiecare dată când am crezut că evidența ar avea vreo forță de convingere, ar clinti pe cineva din ceea ce crede sau crede că știe. Dar cred, simt că picătura adăugată de Cioran face să se reverse paharul răbdării noastre. Desfid pe omul onest care, convins până acum de teza holocaustului din România și luând acum cunoștință de declarația lui Emil Cioran, nu va cere sau măcar nu va accepta reexaminarea probelor invocate în această dispută. Căci nu cerem mai mult decât atât: un examen corect și cinstit al argumentelor. Când spun „corect” am în vedere regulile cercetării științifice, ale raționamentului deductiv, iar când spun „cinstit” mă gândesc la capacitatea de a recunoaște că ai greșit atunci când sensul evident al faptelor și al argumentelor te contrazice. Cine nu va purcede nici măcar acum la revizuirea condamnării noastre pentru un genocid atât de contestat și imposibil de dovedit în fața justiției și a istoriei, contestat, iată, și de Emil Cioran, nu merită să-și mai zică intelectual, om cu idei și convingeri judicios edificate, nu merită să-și mai zică om, evreu sau român etc..

Să revenim la text. Nu cunosc interviul în întregime ca să-mi dau seama de eventuale conexiuni cu alte declarații ale lui Cioran. Avem tot timpul s-o facem mai târziu, căci este vorba – cum spuneam -, de un text care va stârni nenumărate comentarii. Rândurile de față nu urmăresc decât să lanseze aceste discuții și să constate, cu o satisfacție deplină, imposibil de ascuns, o satisfacție pe care o fac publică, satisfacția că la lista nesfârșită de negaționiști ai holocaustului din România se adaugă numele unui mare și deosebit reprezentant al speciei om, care el singur este mai convingător, mai impozant, decât laolaltă toți cei care intră în corul detractorilor neamului românesc, acuzându-ne pe noi, „blândul popor român”, de crima cea mai nemernică: genocidul. Nu numai că nu l-am comis, că nu am ucis evrei, dar atât cât ne-am implicat în istoria evreimii am făcut-o mereu ca binefăcători, iar în anii „patruzeci” ca salvatori ai evreilor. Evreii, au mai spus-o și alții, dar acum o spune și marele Cioran, evreii ne sunt datori cu recunoștința lor și nu sunt puțini evreii care au recunoscut această datorie de onoare și de omenie. Numai că dinspre evrei se aude cel mai tare corul evreilor ne-evrei, care au inventat stratagema, atât de ticăloasă, că este mult mai profitabil să-l acuzi în primul rând pe cel care te-a ajutat și chiar te-a salvat, că în loc de recompensa pe care ar putea să ți-o ceară, e mai  convenabil să i-o iei înainte și să-l acuzi tu pe binefăcător că a făcut echipă cu cel, cei care chiar te-au  suprimat. Astfel că la ceasul aritmeticii finale tu nu vei avea nimic de dat, ci vei putea cere și obține despăgubiri încă și mai mari, nu numai de la prigonitorii ucigași, ci și de la cei care ți-au sărit în ajutor. Treaba lor dacă au fost proști și nu s-au îngrijit să se acopere cu toate actele doveditoare posibile, cu toate certificatele de bună purtare. E riscul lor dacă nu dau multe parale pe justiția omenească, palpabilă, și se lasă pe mâna justiției divine, atât de ipotetică! Să-și ceară dreptatea la Judecata de Apoi, adică, în termeni precreștini, la calendele grecești! Cine-i pune pe românii ăștia imbecili să creadă în viața de apoi, în justiția și dreptatea lui Dumnezeu?! Dumnezeu? Care Dumnezeu? Ăla inventat de noi? Să fim serioși și să nu ne furăm singuri căciula! Nu există plată și răsplată decât aici, pe pământ, iar cine-i prost și crede altfel, să plătească! Că are cui! Taxa pe prostie noi am inventat-o! La noi ajunge!…

Pun aici capăt, deocamdată, altor comentarii care bântuie prin creierașii mei. Deocamdată cred că este mult mai productiv – horribile dictum -, să fac câteva conexiuni, conexiuni între acest magnific interviu si ce am scris eu sau îmi mai aduc aminte despre discuțiile cu Cioran, purtate în vara lui 1984 la telefon, iar în 1986 și 1988 față către față. La prima discuție nu s-a spus nimic despre evrei. Mai mult de o jumătate de ceas Cioran mi-a vorbit numai despre Petre Țuțea. Regret și azi că nu m-am priceput să pun în funcțiune instalația gazdei mele, Victor Smatoc, de înregistrare a convorbirilor telefonice purtate de la acel aparat. Doamne, ce l-a mai lăudat Cioran pe Țuțea, pe ideea că era altceva decât toți ceilalți, că le era ca un fel de cenzor suprem din interiorul generației, Nae Ionescu fiind din altă generație, a dascălilor, mentor necontestat. Țineau cu toții să-i știe părerea și își validau ideile numai după ce le discutau cu „Petrache”. Căci Petrache avea un ascendent asupra celorlalți: nu scria! (sic!) Nu sacrificase actul gândirii pentru actul consemnării prin cuvinte a gândului oprit din zborul său lin, planat. Cât s-a mai necăjit Cioran când a aflat că i-am adus un text semnat de Țuțea (cu pseudonimul Boteanu), publicat într-un almanah literar. Deci cedase! Se apucase Țuțea de scris!

La a doua întâlnire, în Jardin de Luxembourg, a trebuit să-l aștept până a încheiat discuția pe care o purta la câteva bănci distanță. Pasămite, cu un evreu, din America, pictor cu procupări metafizice. Mi-a relatat, pe scurt, ca o scuză a întârzierii, că a trebuit să-i dea amănunte în legătură cu ideea care i-a venit atunci când interlocutorul i s-a plâns că se înmulțesc dovezile unui antisemitism american în creștere. „Aveți grijă, ce se va întâmpla când (sau dacă – nu mai țin bine minte) americanii își iau mâna de pe evrei? Mâna azi atât de protectoare!” Mai mult nu am discutat despre evrei în 1986. Am făcut-o în 1988, iată, anul când Cioran i-a dat domnului Ion Deaconescu istoricul interviu. Eu am purtat discuția mea în august, poate început de septembrie. Discuția a pornit de la situația din țară. Am încercat să retușez tabloul sumbru al României care circula în toată mass-media apuseană, să-i prezint lucrurile dintr-o perspectivă mai optimistă. De ce am făcut asta? Mai întâi pentru că asta era perspectiva lui Petre Țuțea asupra României. Și am considerat că asta îl va interesa de fapt pe Cioran: ce crede Petrache despre lumea în care trăim? Mai apoi, eu însumi împărtășeam acest optimism. Am constatat că Cioran primea cu bucurie veștile bune din țară, dovezile că dracul nu-i chiar așa negru. Absolut memorabilă satisfacția cu care a luat cunoștință de calitatea tineretului din România. În mod deosebit a fost impresionat să afle că un mare număr de tineri roiau în jurul lui Țuțea, îl „țuțăreau” cu devotament și cu mare interes pentru ideile lui nea Petrache. Iar când a aflat că tinerii aceștia, de capul lor, organizaseră un servicu ad hoc de asistență la domiciliu lui Petre Țuțea, că în fiecare zi doi dintre ei veneau și-l ajutau să se scoale, să se îmbrace, să iasă la plimbare, să mergă la masă etc., dar mai ales ca să aibă un conlocutor interesat de cee ce avea de spus nea Petrache,  Emil Cioran a exclamat: „Așa ceva este de neimaginat la Paris!”  Și a continuat spunând că aceste informații, primite de la mine, confirmau optimismul lui Mircea Eliade cu privire la rolul pe care curând îl va juca tineretul din Europa de Răsărit! Mult mai apt să facă istorie decât tineretul dezabuzat din Occident. La acest punct al discuției eu am avut de răspuns la întrebarea lui Cioran, o întrebare pe care și-o pun astăzi mulți români: de ce mass media din toată lumea este preocupată să răspândească în lume despre România o imagine denigratoare, deformată cu intenția de a ne calomnia în toate felurile posibile și la fiecare prilej?

Răspunsul meu – valabil și azi -, a sunat cam așa: Pentru că antiromânismul nu mai este o atitudine ocazională și personală, a unor indivizi care, din varii motive, nu mai încap de răul românilor. Anti-românismul nu este antipatia viscerală a unui individ, provocată de anumite accidente biografice, ci antiromânismul a devenit o instituție, creatoare de locuri de muncă, cu buget și sedii în mai multe țări, inclusiv în România, cu angajați care ies la pensie după ce o viață întreagă au  petrecut-o plănuind și acționând împotriva românilor, a intereselor României. Dacă, prin mecanica relațiilor paradigmatice, cuvîntul anti-românism te duce vrând-nevrând la anti-semitism, trebuie spus din capul locului că antisemitismul în România, condamnat prin lege, este practic inexistent, nu cunoaște forme instituționalizate și, dacă se manifestă când și când, asta se întâmplă sporadic și neorganizat, în forme le-aș numi spontane, chiar naive prin sinceritate și directitate. Asta în timp ce anti-românismul se manifestă în mod subtil, apelând la tehnici de manipulare ori de sabotaj dintre cele mai sofisticate și mai eficiente, antrenând efective umane numeroase, abil disimulate îndeosebi în structurile de stat menite prin statut să apere și să promoveze componenta românească a planetei noastre. În România de azi anti-românismul este practic subvenționat de statul român și nu este condamnat prin lege, ci este ignorat și trecut sub tăcere, pentru a nu deveni subiect de discuții publice, pentru ca nu cumva românii să se dumirească de caracterul anti-românesc al multor legi și evenimente, de caracterul anti-românesc al guvernării. Introducerea conceptului de anti-românism în conștiința publică ar fi să-i ajute pe români să priceapă esența răului de care au parte ca societate, ca neam, ca țară.

Atunci, în 1988, câte i-oi fi spus eu lui Cioran au fost deajuns că el să-mi dea dreptate și să „cadă pe gânduri”, declarându-mi că acum pricepe ce și de ce i s-a întâmplat acelei ziariste americance care, știindu-l român, îl vizitase cu puțină vreme în urmă spre a-i cere lămuriri într-o poveste de neînțeles pentru ea. Povestea era cam următoarea: ziarista, al cărei nume nu-l mai știa Cioran, în orice caz una dintre cele mai importante din Statele Unite, a aflat că există în Europa o țară și un popor care, în timpul celui de Al Doilea Război Mondial, deși aflați în mare prietenie cu Germania hitleristă, în alianță militară cu aceasta, nu au acceptat să i se alăture Germaniei în politica nazistă față de evrei. Nu numai că nu a desfășurat programul de exterminare a evreilor, dar au inițiat și desfășurat un program de salvare a evreilor. Ziaristă autentică, autentică și ca evreică, a priceput valoarea umană excepțională a basmului despre omenia românească, așa că a trecut imediat la verificarea informației: a luat avionul și a aterizat la București, unde s-a interesat în stânga și în dreapta, a cerut detalii, s-a întâlnit cu liderii evrei din București, cu evreii cei mai în vârstă, etc. Pe scurt, s-a edificat, bucuroasă că i se confirmă povestea atât de frumoasă despre o țară și ea atât de frumoasă, despre care până atunci, frumoasă și ea, evreica lui Cioran nu știuse mai nimic! („O femeie foarte frumoasă”, a precizat cu o lucire ștrengară în ochi rășinăreanul…). Surpriză mare însă la întoarcerea în America: nici o publicație nu a vrut să publice reportajul ei despre România! Despre ciudații ăia de români care s-au purtat atât de îngerește – cuvântul îmi aparține, nu numai cu evreii ajunși la necaz, dar și cu prizonierii de război, ruși sau anglo-americani. Nici măcar revista pe a cărei cheltuială făcuse deplasarea în România, nu i-a acceptat textul care vorbea atât de frumos despre români. Alte reviste, care mereu până atunci îi ceruseră o colaborare cât de neînsemnată, au refuzat-o și ele, fără nicio explicație. Ajunsă la Paris, americanca s-a gândit că explicația i-ar putea-o oferi românul cel mai important din Occident: De ce, domnule Cioran, nimeni nu au vrut să-mi publice în Occident mărturia mea despre omenia aproape neomenească a românilor?, va fi sunat întrebarea angelicei evreice. Cioran mi-a declarat că nu a avut răspuns la întrebarea ziaristei de la New York. Regreta că nu a știut să i-l dea pe cel potrivit, invocând argumentul de care aflase abia acum, de la emisarul lui nea Petrache: realitatea dureroasă și absurdă a unui anti-românism instituționalizat la scară planetară. Halal planetă!

Așadar, un Cioran preocupat de problema Holocaustului din România? De ce ar fi fost preocupat Cioran de acest subiect? Din „n” motive putea să fie, dar mai ales pentru că își dădea bine seama de „efectele îngrozitoare” pe care le are faptul că „vom fi culpabilizați mereu” pentru o barbarie pe care nu am comis-o. De aceste efecte nu le pasă belferilor din clasa politică românească, în frunte cu însuși președintele Țării, incapabili să îngăime măcar o șoaptă neauzită în apărarea demnității noastre de români, pusă în balanță cu acuzația cea mai gravă.

Părerea ta contează

© Copyright 2012 - ROMÂNIA BREAKING NEWS - RBN Press