ROMÂNIA BREAKING NEWS

Home Posts Tagged "Dacii"

Dacii

,

 De 21 de ani locuiesc la oraș, dar aceste două decenii nu m-au făcut să uit nici satul meu natal, frumusețea lui, și nici unul dintre cele mai ciudate locuri pe care le-am întâlnit vreodată.

         M-am născut în Stroeasca, un sat de munte din nordul județului Buzău ; de la noi, din curte, în diminețile limpezi, se vede vârful Siriu. Și despre acesta există o mulțime de legende și de credințe ciudate, dar locul straniu despre care m-am decis să vă scriu este altul.

         La nord de Stroeasca, peste o culme muntoasă căreia i se spune Casa Hoților, începe un drum forestier. Este singura legătură cu lumea a unui cătun, Puțul Vechi, aflat la nu mai mult de trei kilometri de sat. Pe vremea copilăriei mele, acolo nu mai locuiau decât vreo douăzeci de familii.

        Când eram puști, cea mai mare distracție a băieților din sat erau excursiile până în Puțul Vechi, dar nu pe drumul forestier, ci de-a dreptul prin locul cel mai periculos din împrejurimile noastre, Codrul Todoruselor.

        Câte povești n-am auzit despre această pădure… Bunicul îmi spunea că, pe vremurile străbunicului său, codrul primise acest nume deoarece în noaptea de Todoruse a unui an din secolul trecut, deasupra pădurii fuseseră văzute lumini ciudate și toți sătenii fuseseră convinși că erau Sân Toaderii care se întâlneau cu Rusaliile.

        – Măi băiete, îmi mai spunea bunicul, tu, dacă ai de gând să te duci pe-acolo, să mergi doar la amiază și să ai mereu o cruce la tine… Noaptea, să nu calci prin codrul acela, cum fac copiii fără minte! Unchiul tău era om în toată firea și tot s-a dus noaptea în pădure, să pună capcane; nu s-a mai întors…

         Am fost și eu un copil fără minte; încă de pe la opt, nouă ani, am început să intru cu băieții în pădurea cu pricina. Treceam de Casa Hoților, unde se află ruinele unui adăpost al haiducilor și, în loc să o luăm pe cărare, coboram în valea în care se întinde codrul.

        Este cea mai stranie pădure pe care am văzut-o în viața mea. Așezată într-o căldare stâncoasă, locul cel mai misterios și, în același timp, cel mai periculos este mijlocul ei. Dar surprizele nu lipsesc nici până acolo: în primul rând, de fiecare dată când am intrat în el, codrul era de o tăcere înspăimântătoare. Parcă nici o viețuitoare, nici măcar o pasăre n-ar fi vrut să locuiască sub crengile sale.

        Fie vară fie iarnă, cu cât te apropii de centru, temperatura este tot mai puțin influențată de exterior, iar în mijloc, în plină lună decembrie, noi, copiii, eram nevoiți să ne scoatem cojoacele din pricina căldurii. Acolo, în miezul pădurii, este o văiugă în care se află o porțiune stâncoasă; nu există nici un izvor, dar se aude în permanență șipotul unor ape subterane.

         Printre acele stânci, eu și Nicu, prietenul meu cel mai bun din copilărie, am descoperit intrarea în lumea misterioasă de sub pădure. Era într-o zi de primăvară, în 1974 sau ’75…. În noaptea dinainte avusesem parte de-o furtună zdravănă. Pe la prânz, am ajuns în văiugă și am găsit un stejar doborât de vânt; o parte din trunchi, în cădere, mutase un bolovan și, în locul acestuia, am găsit un puț. Era de fapt o groapă, cu diametrul de aproape trei metri, mascată până atunci de acea piatră uriașă.

        Aveam vreo 14 ani și eram amândoi curioși din fire. Ne-am holbat ce ne-am holbat, apoi, a doua zi, am venit cu o frânghie din sat și ne-am coborât în puț.

         Și acum îmi amintesc scena: pe măsură ce coboram, se făcea tot mai cald, de parcă eram acasă, lângă sobă. Dar cel mai ciudat era faptul că o lumină – verzui-fosforescentă aș spune astăzi – părea să izvorască de-a dreptul din pereții puțului; aceștia, n-am să uit niciodată, erau săpați în stâncă, dar atat de bine săpați, încât n-am găsit nici o asperitate de care să ne agățăm.

        La vreo 4-5 metri adâncime, am dat de o galerie și am pornit-o la dreapta ei. Aceeași lumină ne înconjura, venind de peste tot și de nicăieri. Am mers mai bine de 100 de metri până am dat de o sală imensă. Vă rog să mă credeți, nu exagerez cu nimic, nu era deloc mai mică decât sala Amfiteatru a Teatrului Național din Capitală.

         Și era toată săpată în piatră, dar cu zidurile finisate uimitor de bine. În aceeași lumină verzuie am văzut, pe ambele laturi ale sălii, un fel de mese, tot în piatră săpate. Pe fiecare dintre ele era așezat un schelet… Atunci am înghețat de frică: erau schelete, păreau umane, numai că… aveau cel puțin trei, patru metri lungime. Altfel spus, ființele acelea avuseseră de două ori înălțimea unui om normal.

        Nu mai țin minte dacă eu sau Nicu am luat-o primul la fugă. În orice caz, am urcat pe frânghie cu o viteză demnă de un soldat al trupelor de elită…

         Când am ajuns acasă, eram prea îngrozit ca să tac din gură. Eu credeam că găsisem scheletele haiducilor și i-am povestit totul tatei. După ce am încasat o bătaie zdravănă, l-am văzut pe tata îmbrăcându-se și plecând către unchiul meu Vasile, care era șeful postului de miliție din sat.

        A doua zi a început nebunia. Unchiul Vasile ne-a descusut, pe mine și pe Nicu. După ce i-am povestit tot și am mai încasat câteva palme, ne-a trimis acasă și ne-a zis că, daca vrem să nu le facem necazuri părinților, să uităm tot ce am văzut în codru. În dimineața următoare, m-a trezit zgomotul unor camioane. Când am ieșit în grădină, nu mi-a venit să-mi cred ochilor: aproape o sută de soldați, înarmați și încolonați, porniseră către pădure. Pe la prânz au început să apară Dacii din acela negre, despre care tata îmi spusese că-s ale „securiștilor”.

         Doar în câteva săptămâni, Casa Hoților a fost împodobită cu un radio-releu. Acesta era pretextul sosirii securiștilor la noi în sat: ridicau un „obiectiv strategic”. De la unchiul Vasile n-am reușit să aflăm decât că accesul în toată zona din nordul satului fusese interzis și că urma să sosească un grup de arheologi de la București. Cele câteva familii din Puțul Vechi au fost strămutate în Stroeasca în același an.

         În toamnă eu am plecat la Buzău , unde am urmat liceul. Prin sat veneam doar în vacanțe: lucrurile nu se schimbaseră în nici un fel. Nimeni nu mai intra în pădure, toată zona fiind îngrădită cu sârmă ghimpată și păzită zi și noapte. În plus, teama pusese stăpânire pe toată lumea: rarele discuții despre cercetările făcute în pădure se făceau în șoaptă, de parcă securiștii ar fi pus microfoane până și în cârciuma satului.

        În 1981, am intrat la Politehnică, în București. În anul trei, am fost prieten cu o colegă de grupă, Narcisa Dragnea; într-o seara m-a invitat la ea acasă și cu acea ocazie i-am cunoscut pe ai ei. Ca să nu fac vreo gafă în discuții, mi-a spus că tatăl ei e ofițer de Securitate. Domnul Dragnea era un tip la vreo 55 de ani, înalt și slab, foarte politicos și foarte interesat de persoana mea. Când i-am spus ca sunt născut în Stroeasca, a rămas blocat:

        – Stroeasca… din Buzău ?

        – Da. Ați fost pe la noi?

        – Da, de câteva ori…

        După mai multe pahare de palincă, îmbujorat și înveselit, mi-a mărturisit că mă place foarte mult, că ar vrea să mă văd mai mult cu Narcisa… Apoi a schimbat subiectul și mi-a povestit că a fost la Stroeasca cu prilejul construirii radio-releului. După alte pahare de palincă, mi-a spus adevărul:

        – Măi, băiete, acolo, la voi în sat s-a descoperit ceva uluitor. În pădurea aia a voastră e o rețea de galerii subterane, săpate în granit, care însumează opt kilometri pătrați! Sunt săli de două sute de metri lungime! Și știi care-i problema? Nu le-a săpat nici Burebista, nici Decebal, nici Traian! Sunt mult mai vechi, băiete! S-au făcut teste: datează de mai bine de șase milenii!

        Sunt îngropați acolo câțiva din constructori: nici în basme n-ai întâlnit asemenea ființe!Aveau mai bine de trei metri înălțime... N-ar trebui să vorbesc despre așa ceva, dar oricum n-ai să mă crezi: nu erau oameni, băiete! Semănau cu noi în aceeași măsură în care semănăm noi cu cimpanzeii.

        Și sub galeriile alea știi ce se află? Nu? Nici noi nu știm, fiindcă sub piatră se află un planșeu făcut dintr-un fel de metal pe care încă nu l-am străpuns… Dar ce se află acolo, sub galerii, este radioactiv… Vezi în ce sat interesant te-ai născut? Nici nu știi tu cât e de interesant…

         Bineînțeles că m-am arătat uimit, apoi chiar neîncrezător, ca să nu devină suspicios. M-am despărțit de Narcisa în 1988. Pe domnul Dragnea l-am mai văzut o singură dată, în 1994: firma la care lucram pe atunci a avut legături cu un S.R.L. patronat de nimeni altcineva decât tatăl fostei mele prietene. Am stat la o cafeluță, dar, când i-am amintit discuția noastră despre uriașii din Stroeasca, a negat totul:

         – Cred că mă confunzi, băiete… Eu nu ți-am spus niciodată asemenea tâmpenii! Mă vezi pe mine, om serios, să îndrug basme cu extratereștri îngropați pe sub sate?! În sate nu mai crește nici grâu, darămite extratereștri!

        Pădurea Todoruselor e în continuare un teritoriu interzis. Astăzi însă, „băieții cu ochi albaștri” au devenit mai rafinați: au abandonat povestea cu radio-releul și au trecut la „prospecțiuni geologice”. La ieșirea din sat dai de-un ditamai gard cu sârmă ghimpată, pe care, din 20 în 20 de metri, e atârnată o plăcuță: Accesul strict interzis! Zonă de prospecțiuni geologice.

        (Revista „Destine”, pg. 24-25 Autor: Iulian Dragnea, 42 ani, marți, 13 august 2013)

 M&D

,

O formidabilă descoperire a unui mare român, trecută cu vederea de manualele noastre de istorie…

Alexandru Busuioceanu, a găsit însemnele dacilor pe stema regilor catolici și vorbește în scrierile sale despre împărații daci care au distrus Imperiul roman. Alexandru Busuioceanu este un român, poet, eseist, cronicar, traducător, diplomat și, dintr-o întâmplare istoric. S-a născut în 1896 și avea să moară în 1961 în exilat la Madrid.

După ieșirea României din neutralitate, Busuioceanu s-a înrolat voluntar în Primul Război Mondial, deoarece își dorea cu ardoare să participe la Marea Unire. Imediat după război a început să scrie la “Arena” (Iași), la “Luceafărul”, la “Lamura” și “Dacia”, ultimele două conduse de Vlahuță. În 1921 a întemeiat, împreună cu Nichifor Crainic, Cezar Petrescu și Lucian Blaga, revista “Gândirea”, care va avea o influență culturală considerabilă în România interbelică.
După un doctorat susținut la Viena sub îndrumarea lui J. Strzygowski, s-a ocupat de expertiză colecției de artă a Familiei Regale, stabilind paternitatea celor nouă tablouri ale lui El Greco, aflate pe atunci în numită colecție, și a organizat expoziția internațională de la Paris, din 1937.

Deja o somitate, considerat unul dintre cei mai mari critici de artă din lume, pleacă în 1942 ca atașat cultural la Madrid. Venirea comuniștilor la putere avea să-l facă să nu-și mai poată niciodată revedea familia rămasă în țară. Vă înființa o catedră de Limbă și Literatură Română la Universitatea de acolo, pe care o va păstra până la moarte. Patriot tot până la moarte, înființează și Institutul Român de Cultură din Madrid, publică și susține conferințe despre artă și literatura română, obține introducerea studiului Limbii Române ca materie obligatorii în șapte facultăți spaniole… Primul său volum de poezie scris în limba spaniolă – “Poemas patticos”, 1946, are parte de recenzii superbe, criticii considerându-l cel mai bun poet de limbă spaniolă al momentului. De la Madrid corespondează cu marii exilați romania: Eliade, Cioran, Vintilă Horia, Monica Lovinescu…

Preocupat tot timpul să caute urme românești,  i-a fost elev și apoi prieten lui Vasile Pârvan, inclusiv în arhivele spaniole, patria împăratului Traian

Alexandru Busuioceanu avea să descopere și să publice în 1952 în revista “Destin” fragmente despre istoria și miturile dacice și getice, care aveau să-l facă pe Mircea Eliade să-i scrie de la Paris:

“Confiscați cum suntem, toți, de treburi și nevoi personale, ni se întâmpla adesea să trecem pe lângă opere excepționale, fără să le vedem… De-abia astăzi, spre rușinea mea, am citit studiul D-tale din „Destin” și nu mă pot împiedica să nu-ți scriu aceste câteva cuvinte de mulțumire și de felicitare. Studiul este pur și simplu extraordinar. Deschide perspective nebănuite în înțelegerea și valorificarea miturilor istoriografice medievale și nu numai la noi, adică în Europa “. Eliade îl indemna să-și traducă descoperirea în franceză și să o publice apoi în “Revue de Culture Europeenne”.

Busuioceanu avea să-i mulțumească pentru interes, dar îi propune să găsească o altă revistă, pentru că avusese o experiență nefericită cu un alt text de-al lui publicat în Revue, pe care-l citise plin de greșeli și contrasensuri.

Capitolele pe care le-a scris în decursul mai multor ani de trudă, aveau însă să vadă lumina tiparului într-o ediție completă abia în 1985, în România comunistă. Volumul apărea la Editura Meridiane, sub îngrijirea lui Dan Slusanschi, căruia îi datorăm această reușită în vremuri total potrivnice unei astfel de întreprinderi.

De ce cele descoperite de Busuioceanu în arhivele spaniole sunt excepționale?

Pentru că, ștergând praful de pe confuzia făcută între geți și goți, trecând prin Herodot, Platon, Strabon, Seneca, Iorga sau Pârvan, până la Orosius, Alfonso el Sabio, Rodrigo Jimnez de Rada, Martin din Dumio sau dacul Nicetas din Remesiana, arata cum numele lui Zamolxis, Deceneu, Burebista și Decebal sunt intrate în legenda universală.

Pornit pe urmele spaniolului Traian, Busuioceanu avea să descopere aproape nimic menționat despre el în arhivele patriei natale a împăratului, ci “avatarul curios al unei tradiții legendare despre Dacia, care se apropie încetul cu încetul de istorie, până la risipirea ei prin contactul direct al spaniolilor cu dacii în vremea lui Traian; apoi a unei amintiri istorice care, începând de la Orosius, își pierde din ce în ce consistența, transformându-se în fabulos, pentru a se întoarce iarăși în legenda și a lua forma unui mit”.

Temuții daci sau geți, cei care se știau nemuritori, sunt cunoscuți de scriitorii spanioli antici abia în secolul I înainte de Cristos., pe când deveniseră un stat puternic și întins, care punea mari probleme Imperiului Roman. Apoi însă, istoria, legenda, mitul și utopia lui Zamolxis aveau să curgă pe căi nebănuite.

Goții, care sunt geți, se trag din Magog, unul din fiii lui Iafet, din Geneză.

Conform teoriei getice a Sfântului Isidor, neamul goților este străvechi, unii bănuind că obârșia lor se trage din Magog, fiul lui Iafet, “după asemănarea ultimei silabe, scoțând atare lucru mai ales după profetul Ezechiel. Dar șirul învățaților de pe vremuri obișnuiește să-i numească pe ei mai degrabă Getae, decât Gog și Magog” (Al Busuioceanu, Zamolxis, pag. 97, Editura Meridiane, București, 1985).

Pentru românii din primul secol de după Cristos, care așteptau sfârșitul lumii, părea aproape sigur că de la Dunăre avea să se ivească sfârșitul lumii. Zeul acestui popor îi ziceau Zamolxis, Zalmoxis, uneori și Gebeleizis, ascuns alteori sub numele lui Deceneu, i-a inițiat în rânduiala celor douăsprezece semne, în cursul planetelor, în creșterea și descreșterea lunii, în mersul soarelui, în astrologie și astronomie. Și avea să dispară, după ce le-a propovăduit dacilor în peștera din Muntele Kogaionon – și să se reîntoarcă după câțiva ani. Arhiepiscopul Jimenez de Rada spune că acești strămoși ai Spaniei au în genealogia lor amazoanele, femeile geților, care-și aveau țara lor, Feminei, la Tomis.

După cucerirea Daciei de către legiunile lui Traian și moartea lui Decebal, vine rândul Daciei Felix. În Cezarii împăratului Iulian, două secole după cucerire, Traian se lauda lui Jupiter:

“I-am nimicit pe geți, cea mai războinică dintre nații, nu numai prin puterea trupului lor, dar și prin vitejia pe care le-o insuflă Zamolxis cel venerat de ei. Încredințați că nu mor niciodată, că își strămută doar locașul, ei înfruntă moartea mai bucuroși decât ar porni într-o călătorie”.

Acel Zamolxis, despre care Platon amintește că spunea oamenilor că nu există vindecare a corpului fără vindecarea sufletului, pentru că doar întregul poate fi vindecat.

Daci sau carpi de origine se succed fără întrerupere la cârma imperiului și constituie o adevărată dinastie, cea dintâi dinastie danubiană în Imperiul roman

Dacii liberi, rămași în jumătatea țării neocupate de romani, împreună cu goții sau fără ei, trec deseori Dunărea, iar odată cu sfârșitul secolului al III-lea, în timpul ascensiunii anarhice a provinciilor, rolul dacilor devine foarte important. Puțini istorici dau importanță faptului că, timp de patru decenii (286 – 324)…

“daci sau carpi de origine se succed fără întrerupere la cârma imperiului și constituie o adevărată dinastie, cea dintâi dinastie danubiană în Imperiul roman” (Ibidem, pag.207).

Țărani și ciobani, aleși prin voința legiunilor, ajung împărați ai Imperiului ai căror dușmani erau.

Dacians simbol in Coat of Arms of Spanish Monarch

Maximian Galerius, spre exemplu, crescut în cultul lui Zamolxis asemeni mamei lui, ajuns cezar și apoi împărat, a fost chiar pe punctul de a schimba numele imperiului roman, în cel de imperiu dacic.
În secolul al XIII-lea, geții, cu Deceneu, Zamolxis, Burebista și ceilalți erau “la ei acasă în Spania și numele lor putea înnobila numele oricărui rege” (Al Busuioceanu, Zamolxis, pag. 184, Editura Meridiane, București, 1985).

Episcopul Alonso de Cartajena menționa, în vremea lui Enrique al IV-lea – sec. al XV-lea – că exista explicația că regii Spaniei coboară din principii geți, din Dacia, luându-și numele de la locul unde trăiesc doar pentru că e mai ilustru decât al strămoșilor.

Dacii în heraldica spaniolă

Mai mult, dacii au intrat în heraldica spaniolă: când a fost compusă stema regilor catolici, în secolul al XV-lea, pe lângă acvilă, leul Leonului, Turnul Castiliei, au fost înscrise și însemnele personale ale regilor, care să simbolizeze noblețea și dreptul lor la suveranitate. Jugul și săgețile, simbolurile dacilor. Iar alături, simbolul major, nodul gordian retezat. Jugul, bogăția dacilor, cu mulțimea de vite de pe malurile Dunării; nodul: mitul lui Alexandru (Imperiul) retezat de Jugul triumfului getic.

Sfântul Isodor comenta dărâmarea Imperiului prin lovitura dacilor:

“Roma însăși, învingătoarea tuturor popoarelor, a trebuit să slujească supusă și să primească jugul triumfului getic” (Ibidem, pag. 212).

Publicat de romaniabreakingnews.ro /Sursa primară: Ziuaonline.ro – Alexandru Busuioceanu, “Zamolxis”, Editura Meridiane, Bucuresti, 1985; Formula As, Wikipedia

,

Harta-PanoniaMihai Dragnea

Analele Regatului Francilor (latină Annales regni Francorum, Annales Laurissenses maiores; germană Reichsannalen) sunt niște scrieri medievale, ce ne oferă informații despre regatul francilor și conducătorii acestuia, în perioada 741-829. Analele reprezintă o sursă principală pentru istoria politică și militară a epocii dinastiei carolingiene. Personajul central este Carol cel Mare, împăratul francilor (25 decembrie 800). Informațiile din Annales regni Francorum sunt prezente și în Analele Sfântului Bertin (latină Annales Bertiniani), scrise în perioada 830-832, în Francia apuseană. În cea răsăriteană, informațiile din Annales regni Francorum spuraviețuiesc în manuscrisele numite Annales Fuldenses[1] (mănăstirea Benedictină Fulda) și au fost scrise aproximativ în aceiași perioadă, ca un răspuns la Annales Bertiniani. În Annales regni Francorum, cronicarul lui Carol cel Mare, Einhard,[2] îi menționează pe daci în regiunea bazinului mijlociu și superior al Tisei, către Morava și izvoarele Oderului, în fosta Iazigie din perioada antică. După o campanie militară victorioasă a lui Carol cel Mare, aflăm că acesta „…s-a întors în Francia în triumf, trecând pe la Daci, Iazigi, Moravi…”.[3] Este evident că locuitorii regiunii dintre Pannonia Inferioară și Dacia Traiană, numiți de către franci „daci”, sunt urmașii dacilor liberi din antichitate.[4] Și geograful anonim din Ravenna atribuie Daciei teritoriul dintre Tisa și Dunăre.[5] La vremea acestuia, teritoriul respectiv, numit Avarica Barbaria făcea parte din Khaganatul Avar; geograful informându-ne că „în Dacia (teritoriul dintre Tisa și Dunăre) locuiesc avarii”.[6]

Ca și împăratul roman Traia

n, Carol cel Mare a considerat că nu este în interesul imperiului său să stapânească și Iazigia, urmând ca după cucerirea și desființarea statului avar să-și limiteze granițele Imperiului Carolingian la Dunărea panonică. Termenul de Dacia mai apare în cronicile francilor, făcându-se referire la triburile slave ale obotriților, care, după spusele lui Einhard, locuiesc în Dacia, fiind numiți și raedenecenți.[7] Despre acești slavi aflăm că sunt vecini al bulgarilor, având Dunărea ca linie de marcaj între Dacia si Țaratul Bulgar. Astfel, putem trage concluzia că în secolul al IX-lea, bulgarii nu stăpâneau și teritoriul de la nord de Dunăre,[8] așa cum afirmă istoricii lor.[9] De altfel, în istoriografia modernă bulgară și o bună parte din cea internațională[10], pentru Țaratul Bulgar, istoricii de la sud de Dunăre folosesc numele de Primul Țarat Bulgar (681-1018), iar statul întemeiat de dinastia valahă a Asăneștilor, poartă numele de Al Doilea Țarat Bulgar (1185-1396).

„DCCCXXIIII. […] Ipse Aquisgrani, ubi hiemare statuisset, profectus est. Quo eum venisset, allatum est ei, quod legati regis Bulgarorum essent in Baioaria; quibus obviam mittens ipsos quidem usque ad tempus congruum ibidem fecit operiri. Caeterum legatos Abodritorum, qui vulgo Praedenecenti vocantur et contermini Bulgaris Daciam Danubio adiacentem incolunt, qui et ipsi adventare nuntiabantur, ilico venire permisit. Qui cum de Bulgarorum iniqua infestatione quererentur et contra eos auxilium sibi ferri deposcerent, domum ire atque iterum ad tempus Bulgarorum legatis constitutum redire iussi sunt.”[11] „824. […] La Aix-la-Chapelle, după sărbătorirea Nașterii Domnului, i se vestește împăratului că au sosit în Bavaria delegații regelui Bulgariei. Trimite înaintea lor, dispunând ca ei să aștepte acolo până la timpul oportun. Vestindu-i-se însă că vin delegații Abodrigilor, în deobște numiți Praedenecenți, care vecini cu Bulgarii, locuiesc în Dacia de la Dunăre, dispune ca aceștia să vină imediat. Ei se plâng de încălcările nedrepte ale Bulgarilor și cer să li se dea ajutor împotriva lor. Sunt trimiși înapoi în țara lor și li se spune să vină la data hotărâtă pentru delegații Bulgarilor.”

Bibliografie

Bărcăcilă Al., „Dacia dela Dunăre” a analelor france din secolul al IX-lea. Evenimente și probleme, extras din „Arhivele Olteniei”, anul XXIII-XXV, nr. 131-148, ianuarie 1944-decembrie 1946, Tipografia Colegiului Național „Carol I”, Craiova.
Crampton R. J., A Concise History of Bulgaria (second edition), Cambridge University Press, 2005.
Rosamond McKitterick, History and Memory in the Carolingian World, Cambridge University Press, Cambridge, 2004.
Schnetz Ioseph, Itineraria Romana, volumen alterum, Ravannati anonymi Cosmographia, Lipsiae, 1940.
Scholz Bernhard Walter, Nithard, Carolingian Chronicles: Royal Frankish Annals and Nithard’s Histories, University of Michigan Press, 1970.
Павлов Пламен, „За северната граница на Второто българско царство през XIII-XIV в.”, LiterNet, 2009. (http://liternet.bg/publish13/p_pavlov/za.htm)

Grafica – Ion Măldărescu

[1] În Annales Fuldenses întâlnim și informații din alte scrieri medievale precum Annales laureshamenses (mănăstirea Laurissa). Acestea cuprind o perioadă istorică de 100 de ani (703-803) și au fost copiate în 835.
[2] Curtean și cronicar franc al Imperiului Carolingian (775-840). A scris în timpul împăraților Carol cel Mare și Ludovic cel Pios.
[3] „Carolus… per Dacos, Iaziges, Marehenses in Franciam ovans rediit.” Această știre este redată în Res Gestae Avarum din anul 790.
[4] Al. Bărcăcilă, „Dacia dela Dunăre” a analelor france din secolul al IX-lea. Evenimente și probleme, extras din „Arhivele Olteniei”, anul XXIII-XXV, nr. 131-148, ianuarie 1944-decembrie 1946, Tipografia Colegiului Național „Carol I”, Craiova, p.22.
[5] Ioseph Schnetz, Itineraria Romana, volumen alterum, Ravannati anonymi Cosmographia, Lipsiae, 1940, p.V.
[6] Al. Bărcăcilă, op.cit., p.24.
[7] Bernhard Walter Scholz, Nithard, Carolingian Chronicles: Royal Frankish Annals and Nithard’s Histories, University of Michigan Press, 1970, p.116.
[8] Istoricii bulgari susțin că în timpul Primului Țarat și Imperiului Vlaho-Bulgar, bulgarii stăpâneau un teritoriu vast, situat la nord de Dunăre (681-1396). Istoricii bulgari susțin că în documentele bizantine, acest teritoriu apare sub numele de Bulgaria de dincolo de Dunăre, teorie respinsă datorită lipsei unor izvoare bizantine care să ateste acest lucru. Vezi N. J. G. Pounds, An Historical Geography of Europe 450 BC-AD 1330, Cambridge University Press, 1973, p.178-180.
[9] Павлов Пламен, „За северната граница на Второто българско царство през XIII-XIV в.”, LiterNet, 2009. (http://liternet.bg/publish13/p_pavlov/za.htm)
[10] R. J. Crampton, A Concise History of Bulgaria (second edition), Cambridge University Press, 2005, p.12.
[11] Al. Bărcăcilă, op.cit., p.12.

 

© Copyright 2012 - ROMÂNIA BREAKING NEWS - RBN Press