Despre Zamolxis, împărații daci care au distrus Imperiul Roman și însemnele dacice de pe stema regilor Spaniei

O formidabilă descoperire a unui mare român, trecută cu vederea de manualele noastre de istorie…

Alexandru Busuioceanu, a găsit însemnele dacilor pe stema regilor catolici și vorbește în scrierile sale despre împărații daci care au distrus Imperiul roman. Alexandru Busuioceanu este un român, poet, eseist, cronicar, traducător, diplomat și, dintr-o întâmplare istoric. S-a născut în 1896 și avea să moară în 1961 în exilat la Madrid.

După ieșirea României din neutralitate, Busuioceanu s-a înrolat voluntar în Primul Război Mondial, deoarece își dorea cu ardoare să participe la Marea Unire. Imediat după război a început să scrie la “Arena” (Iași), la “Luceafărul”, la “Lamura” și “Dacia”, ultimele două conduse de Vlahuță. În 1921 a întemeiat, împreună cu Nichifor Crainic, Cezar Petrescu și Lucian Blaga, revista “Gândirea”, care va avea o influență culturală considerabilă în România interbelică.
După un doctorat susținut la Viena sub îndrumarea lui J. Strzygowski, s-a ocupat de expertiză colecției de artă a Familiei Regale, stabilind paternitatea celor nouă tablouri ale lui El Greco, aflate pe atunci în numită colecție, și a organizat expoziția internațională de la Paris, din 1937.

Deja o somitate, considerat unul dintre cei mai mari critici de artă din lume, pleacă în 1942 ca atașat cultural la Madrid. Venirea comuniștilor la putere avea să-l facă să nu-și mai poată niciodată revedea familia rămasă în țară. Vă înființa o catedră de Limbă și Literatură Română la Universitatea de acolo, pe care o va păstra până la moarte. Patriot tot până la moarte, înființează și Institutul Român de Cultură din Madrid, publică și susține conferințe despre artă și literatura română, obține introducerea studiului Limbii Române ca materie obligatorii în șapte facultăți spaniole… Primul său volum de poezie scris în limba spaniolă – “Poemas patticos”, 1946, are parte de recenzii superbe, criticii considerându-l cel mai bun poet de limbă spaniolă al momentului. De la Madrid corespondează cu marii exilați romania: Eliade, Cioran, Vintilă Horia, Monica Lovinescu…

Preocupat tot timpul să caute urme românești,  i-a fost elev și apoi prieten lui Vasile Pârvan, inclusiv în arhivele spaniole, patria împăratului Traian

Alexandru Busuioceanu avea să descopere și să publice în 1952 în revista “Destin” fragmente despre istoria și miturile dacice și getice, care aveau să-l facă pe Mircea Eliade să-i scrie de la Paris:

“Confiscați cum suntem, toți, de treburi și nevoi personale, ni se întâmpla adesea să trecem pe lângă opere excepționale, fără să le vedem… De-abia astăzi, spre rușinea mea, am citit studiul D-tale din „Destin” și nu mă pot împiedica să nu-ți scriu aceste câteva cuvinte de mulțumire și de felicitare. Studiul este pur și simplu extraordinar. Deschide perspective nebănuite în înțelegerea și valorificarea miturilor istoriografice medievale și nu numai la noi, adică în Europa “. Eliade îl indemna să-și traducă descoperirea în franceză și să o publice apoi în “Revue de Culture Europeenne”.

Busuioceanu avea să-i mulțumească pentru interes, dar îi propune să găsească o altă revistă, pentru că avusese o experiență nefericită cu un alt text de-al lui publicat în Revue, pe care-l citise plin de greșeli și contrasensuri.

Capitolele pe care le-a scris în decursul mai multor ani de trudă, aveau însă să vadă lumina tiparului într-o ediție completă abia în 1985, în România comunistă. Volumul apărea la Editura Meridiane, sub îngrijirea lui Dan Slusanschi, căruia îi datorăm această reușită în vremuri total potrivnice unei astfel de întreprinderi.

De ce cele descoperite de Busuioceanu în arhivele spaniole sunt excepționale?

Pentru că, ștergând praful de pe confuzia făcută între geți și goți, trecând prin Herodot, Platon, Strabon, Seneca, Iorga sau Pârvan, până la Orosius, Alfonso el Sabio, Rodrigo Jimnez de Rada, Martin din Dumio sau dacul Nicetas din Remesiana, arata cum numele lui Zamolxis, Deceneu, Burebista și Decebal sunt intrate în legenda universală.

Pornit pe urmele spaniolului Traian, Busuioceanu avea să descopere aproape nimic menționat despre el în arhivele patriei natale a împăratului, ci “avatarul curios al unei tradiții legendare despre Dacia, care se apropie încetul cu încetul de istorie, până la risipirea ei prin contactul direct al spaniolilor cu dacii în vremea lui Traian; apoi a unei amintiri istorice care, începând de la Orosius, își pierde din ce în ce consistența, transformându-se în fabulos, pentru a se întoarce iarăși în legenda și a lua forma unui mit”.

Temuții daci sau geți, cei care se știau nemuritori, sunt cunoscuți de scriitorii spanioli antici abia în secolul I înainte de Cristos., pe când deveniseră un stat puternic și întins, care punea mari probleme Imperiului Roman. Apoi însă, istoria, legenda, mitul și utopia lui Zamolxis aveau să curgă pe căi nebănuite.

Goții, care sunt geți, se trag din Magog, unul din fiii lui Iafet, din Geneză.

Conform teoriei getice a Sfântului Isidor, neamul goților este străvechi, unii bănuind că obârșia lor se trage din Magog, fiul lui Iafet, “după asemănarea ultimei silabe, scoțând atare lucru mai ales după profetul Ezechiel. Dar șirul învățaților de pe vremuri obișnuiește să-i numească pe ei mai degrabă Getae, decât Gog și Magog” (Al Busuioceanu, Zamolxis, pag. 97, Editura Meridiane, București, 1985).

Pentru românii din primul secol de după Cristos, care așteptau sfârșitul lumii, părea aproape sigur că de la Dunăre avea să se ivească sfârșitul lumii. Zeul acestui popor îi ziceau Zamolxis, Zalmoxis, uneori și Gebeleizis, ascuns alteori sub numele lui Deceneu, i-a inițiat în rânduiala celor douăsprezece semne, în cursul planetelor, în creșterea și descreșterea lunii, în mersul soarelui, în astrologie și astronomie. Și avea să dispară, după ce le-a propovăduit dacilor în peștera din Muntele Kogaionon – și să se reîntoarcă după câțiva ani. Arhiepiscopul Jimenez de Rada spune că acești strămoși ai Spaniei au în genealogia lor amazoanele, femeile geților, care-și aveau țara lor, Feminei, la Tomis.

După cucerirea Daciei de către legiunile lui Traian și moartea lui Decebal, vine rândul Daciei Felix. În Cezarii împăratului Iulian, două secole după cucerire, Traian se lauda lui Jupiter:

“I-am nimicit pe geți, cea mai războinică dintre nații, nu numai prin puterea trupului lor, dar și prin vitejia pe care le-o insuflă Zamolxis cel venerat de ei. Încredințați că nu mor niciodată, că își strămută doar locașul, ei înfruntă moartea mai bucuroși decât ar porni într-o călătorie”.

Acel Zamolxis, despre care Platon amintește că spunea oamenilor că nu există vindecare a corpului fără vindecarea sufletului, pentru că doar întregul poate fi vindecat.

Daci sau carpi de origine se succed fără întrerupere la cârma imperiului și constituie o adevărată dinastie, cea dintâi dinastie danubiană în Imperiul roman

Dacii liberi, rămași în jumătatea țării neocupate de romani, împreună cu goții sau fără ei, trec deseori Dunărea, iar odată cu sfârșitul secolului al III-lea, în timpul ascensiunii anarhice a provinciilor, rolul dacilor devine foarte important. Puțini istorici dau importanță faptului că, timp de patru decenii (286 – 324)…

“daci sau carpi de origine se succed fără întrerupere la cârma imperiului și constituie o adevărată dinastie, cea dintâi dinastie danubiană în Imperiul roman” (Ibidem, pag.207).

Țărani și ciobani, aleși prin voința legiunilor, ajung împărați ai Imperiului ai căror dușmani erau.

Dacians simbol in Coat of Arms of Spanish Monarch

Maximian Galerius, spre exemplu, crescut în cultul lui Zamolxis asemeni mamei lui, ajuns cezar și apoi împărat, a fost chiar pe punctul de a schimba numele imperiului roman, în cel de imperiu dacic.
În secolul al XIII-lea, geții, cu Deceneu, Zamolxis, Burebista și ceilalți erau “la ei acasă în Spania și numele lor putea înnobila numele oricărui rege” (Al Busuioceanu, Zamolxis, pag. 184, Editura Meridiane, București, 1985).

Episcopul Alonso de Cartajena menționa, în vremea lui Enrique al IV-lea – sec. al XV-lea – că exista explicația că regii Spaniei coboară din principii geți, din Dacia, luându-și numele de la locul unde trăiesc doar pentru că e mai ilustru decât al strămoșilor.

Dacii în heraldica spaniolă

Mai mult, dacii au intrat în heraldica spaniolă: când a fost compusă stema regilor catolici, în secolul al XV-lea, pe lângă acvilă, leul Leonului, Turnul Castiliei, au fost înscrise și însemnele personale ale regilor, care să simbolizeze noblețea și dreptul lor la suveranitate. Jugul și săgețile, simbolurile dacilor. Iar alături, simbolul major, nodul gordian retezat. Jugul, bogăția dacilor, cu mulțimea de vite de pe malurile Dunării; nodul: mitul lui Alexandru (Imperiul) retezat de Jugul triumfului getic.

Sfântul Isodor comenta dărâmarea Imperiului prin lovitura dacilor:

“Roma însăși, învingătoarea tuturor popoarelor, a trebuit să slujească supusă și să primească jugul triumfului getic” (Ibidem, pag. 212).

Publicat de romaniabreakingnews.ro /Surse documentare: Ziuaonline.ro – Alexandru Busuioceanu, “Zamolxis”, Editura Meridiane, Bucuresti, 1985; Formula As, Wikipedia

Articolul prezent este o versiune republicată de romaniabreakingnews.ro din: 22 Feb 2013 @ 23:02