Liderul PCRM, Vladimir Voronin, este cunoscut pentru violența verbală la adresa oponenților
În octombrie 1972, la ziarul „Pravda“ din Moscova vine o scrisoare anonimă în care se spune că fostul șef al brutăriei din Dubăsari V. N. Voronin obișnuia să folosească violența fizică împotriva muncitorilor.„Cadrele decid totul“, spunea Iosif Stalin. Cei care selectau și promovau cadrele în URSS în ansamblu și în RSSM în particular au urmat acest precept mult timp după moartea dictatorului. Acest lucru presupunea și păstrarea unei anchete cu încălcările inerente activității de partid, ceea ce constituia ulterior un mijloc de șantaj. Subiectul prezintă un interes deosebit mai ales în ceea ce privește unii lideri promovați asiduu în perioada sovietică și care sunt actori activi și în perioada postsovietică. Unul dintre aceștia este Vladimir Voronin, președintele PCRM. Vladimir Voronin s-a născut în satul Corjova, raionul Dubăsari, la 25 mai 1941, la o lună de la începutul războiului germano-sovietic. În 1961, a absolvit Tehnicumul cooperativist din Chișinău și imediat, la doar 20 de ani, Vladimir Voronin devine director al brutăriei din Criuleni, iar din 1966 până în 1971 este șef la brutăria din Dubăsari. Între timp, va absolvi, prin corespondență, Institutul Unional al Industriei Alimentare din Moscova (1971), după care va deține numeroase funcții în organele de partid și de stat. Prima sa activitate în serviciului Partidului Comunist din Moldova este cea de șef de departament în cadrul Comitetului raional de partid Dubăsari.
PROFITĂ DE EPURAREA CADRELOR DIN PARTID
Printre primii protectori ai lui Voronin, care îl promovează în organele de partid, este prim-secretarul Comitetului raional de partid Dubăsari A. N. Blanovski. Acesta e numit în funcție în august 1970, după ce în 1959 absolvise Școala superioară de partid și Academia de Științe Sociale de pe lângă CC al PCUS de la Moscova (în 1969). Între timp, mai lucrase în calitate de președinte de colhoz, în comitetul de partid la nivel de raion, apoi instructor al CC al PCM. Când a venit la Dubăsari, acolo, de un an de zile, avea loc o epurare în masă a cadrelor, începută de predecesorul său Proțenko. În locul cadrelor care nu inspirau încredere, sunt promovați oameni noi, considerați mai loiali și deciși să ducă la îndeplinire ordinele partidului cu orice preț. Printre noile cadre promovate de A. N. Blanovski este și Vladimir Voronin, pe care îl aduce de la brutăria din orașul Dubăsari și îl numește în funcția de șef al departamentului de industrie din cadrul Comitetului raional de partid.
PROTESTE ALE CELOR OBIJDUIȚI
Demiterea în masă a cadrelor din organele de partid, cât și din domeniul economiei, stârnește numeroase nemulțumiri, care încep să parvină unor instanțe de la Chișinău și Moscova. Una dintre aceste scrisori este examinată la CC al PCM la sfârșitul lui martie 1972 de către Gleb Dîgai, șeful sectorului activități de partid și organizatorice, care răspundea de selectarea și promovarea cadrelor nomenclaturii comuniste și sovietice. În urma efectuării unei anchete pe acest caz, Dîgai confirmă existența unor încălcări importante în procesul de schimbare a cadrelor în raionul Dubăsari pe timpul mandatului lui A. N. Blanovski, precizând că uneori s-a dat dovadă de grabă și lipsă de principii în promovarea unor cadre noi. Printre încălcările flagrante era menționată calitatea politică joasă a noilor lucrători promovați, precum și ignorarea opiniei membrilor de rând ai partidului în procesul de luare a deciziilor cu privire la cadre. Era dat exemplul unor comuniști care anterior s-au remarcat prin comportament amoral, precum P. V. Brădișteanu, N. I. Kandaurov, A. V. Sibov, V. C. Prodan etc. În același timp, sunt semnalate demiterea unor persoane cu capacități și cu experiență de muncă, precum agronomi, directori de colhozuri ș.a. În anii 1969-1972 fuseseră schimbați jumătate din specialiștii din colhozuri și sovhozuri, de la întreprinderi și gospodării colective, în total 260 de persoane, dintre care 104 lucraseră mai puțin de un an și jumătate.Plângerile cu privire la cele întâmplate în raionul Dubăsari pe vremea noului prim-secretar Blanovski nu contenesc. Instituțiile de partid și de stat superioare nu se autosesizează însă în urma acestor informații, de aceea petiționarii decid să se adreseze ziarului „Pravda“ de la Moscova. Publicația retrimite scrisorile pe adresa CC al PCM și solicită examinarea situației create în raionul Dubăsari. Una din aceste scrisori ajunge la conducerea partidului de la Chișinău la sfârșitul lunii mai 1972, un răspuns în acest sens fiind trimis ziarului „Pravda“ pe 2 iunie 1972, semnat de Iurii Melkov, secretar II al CC al PCM.
Raportul lui Melkov este mai concis decât cel al lui Dîgai și tinde să mușamalizeze problemele existente în raionul Dubăsari, dovadă că Ivan Ivanovici Bodiul, prim-secretarul CC al PCM de atunci, își protejează cadrele înaintate.
COMUNISTUL BĂTĂUȘ
La 4 octombrie 1972 pe adresa ziarului „Pravda“ parvine încă o scrisoare, al cărei conținut este considerat deosebit de alarmant de către redacție, mai ales că existaseră suficiente semnale despre problemele din raionul Dubăsari al RSSM. Scrisoarea era anonimă, la fel ca și majoritatea mesajelor de acest gen, întrucât autorilor le era frică să nu fie supuși persecuțiilor din partea autorităților locale, care acționau, de multe ori, ca stăpâni absoluți în teritoriile administrate.Prima parte a scrisorii făcea referire la concedierea în masă a specialiștilor din economie, mai ales a conducătorilor gospodăriilor agricole colective, informație știută deja de jurnaliștii de la „Pravda“. Ceea ce era nou pentru ei era faptul că printre oamenii promovați de prim-secretarul Blanovski erau persoane suspectate de a fi avut în trecut un comportament departe de a fi impecabil. Se făcea referire la o singură persoană, pe nume Vladimir Nicolaevici Voronin, promovat în calitate de șef al secției industrie al comitetului raional de partid Dubăsari și care, în calitate de fost director la brutăria din localitate, ar fi obișnuit să folosească violența fizică împotriva muncitorilor de rând.Drept urmare, Voronin ar fi fost chemat de câteva ori de către procurorul raionului, Loghin, și de fostul prim-secretar al comitetului raional de partid Dubăsari, Proțenko, pentru a oferi explicații cu privire la încălcarea legislației. Ca urmare a promovării lui Voronin într-o funcție de răspundere în cadrul comitetului raional de partid, muncitorii erau nedumeriți și se întrebau „unde este dreptatea?“, afirma autorul scrisorii anonime trimise la „Pravda“ și remise către CC al PCM pentru examinare.
LUCINSCHI, UN ALT PROTECTOR AL LUI VORONIN?
Răspunsul trimis de data aceasta ziarului „Pravda“ este semnat de Petru Lucinschi, secretar pentru ideologie al CC al PCM. În mesajul de mai puțin de o pagină, datat cu 4 noiembrie 1972, Lucinschi înștiințează organul principal de presă al CC al PCUS că asemenea petiții în legătură cu schimbarea de cadre în raionul Dubăsari au mai parvenit anterior la conducerea de partid de la Chișinău. Ca urmare, Blanovski fusese chemat la discuții la CC al PCM, unde i s-au adus la cunoștință plângerile cu privire la politica sa de cadre. În încheierea scurtei sale informații, Lucinschi scrie că „faptul potrivit căruia șeful departamentului industrie al comitetului raional de partid V.N. Voronin, care a lucrat anterior în calitate de șef de brutărie, ar fi bătut muncitorii, nu s-a confirmat“.
CAZUL VORONIN, PROBLEMĂ IDEOLOGICĂ
Concluzia lui Lucinschi cu privire la Voronin ridică însă mari semne de întrebare. În primul rând, pentru că, în mod normal, de sesizarea cu privire la comportamentul unui șef al departamentului pentru industrie din cadrul unui comitet raional de partid trebuia să se ocupe direcția respectivă (industrie) din cadrul CC al PCM. Or, în cazul dat, de acest lucru se ocupă secretarul de partid pentru ideologie. Adică dezvăluirea faptului că un lider comunist de rang raional folosește violența fizică față de angajați – mai ales că aceștia erau muncitori, considerați sprijinul social principal al partidului – a fost calificată drept o problemă ideologică și politică.În altă ordine de idei, concluzia din mesajul lui Lucinschi către „Pravda“, din 4 noiembrie 1972, nu este confirmată printr-o anchetă care să presupună interogarea martorilor de la brutăria din Dubăsari (așa cum se practica de multe ori în cazul unor învinuiri atât de grave – de exemplu, când Nicolae Testemițanu a fost învinuit de „naționalism“ și de promovarea cadrelor moldovenești în detrimentul slavilor, au fost interogați zeci de martori). Cu alte cuvinte, confirmarea sau infirmarea vinei lui Vladimir Voronin a fost considerată în acest caz o problemă politică și soluția trebuia să fie una politică, ce ar depăși cadrul legal. Dacă era inițiată o anchetă, Voronin risca să fie retrogradat și nu ar fi avut posibilitatea unei ascensiuni în cadrul partidului, multă vreme anevoioase, dar impresionante, în ansamblu.
CARIERA ULTERIOARĂ
Având această pată în biografia sa (nedovedită încă documentar, dar foarte plauzibilă), Vladimir Voronin a trebuit să aștepte aproape un deceniu și jumătate până a ajunge la Chișinău – în 1983, după ce a absolvit Academia de Științe Sociale de pe lângă CC al PCUS de la Moscova (1980-1983). Dîgai, protectorul său în CC al PCM, îl va numi inspector în sectorul său, iar peste un an – în 1984, Voronin va deveni chiar adjunctul său în secția-cheie din cadrul conducerii de partid de la Chișinău, cea care se ocupa cu selectarea și promovarea cadrelor. Ascensiunea lui Voronin la funcții de răspundere de rang republican va coincide cu venirea de la Moscova în RSSM a lui Victor Smirnov, în 1984, în funcția secretar II al CC al PCM, responsabil pe cadre. Anume el a operat cea mai mare epurare de cadre, acțiune îndreptată împotriva elitelor moldovenești de la toate nivelurile de conducere, unul dintre cele mai răsunătoare fiind cazul fostului vicepreședinte al Consiliului de Miniștri al RSSM, Vasile Vîșcu. (Mai multe despre cariera lui Voronin înainte și după 1984 cititorii vor putea afla din „Dystopia. Journal of Totalitarian Ideologies and Regimes, publicație a Centrului pentru Studierea Totalitarismului, USM, în proces de apariție la Editura „Cartier“ din Chișinău.) ;
,
