,
Garda de Fier în Basarabia. Documente (1)
La Biblioteca B.P.Hajdau din Chișinău a avut loc lansarea cărții „Garda de Fier in Basarabia. Documente”, autori Alexandru Moraru și Benedict Ciubotaru apărută la Editura Iulian. Despre culegerea de documente au vorbit: Directorul Arhivei OSPRM, istoricul Veaceslav Lupan, dr. Elena Șișcanu, dr. Vasile Șoimaru, poetul și scriitorul Ionel Căpiță, camarad Codreanu.
„Cel ce stă indiferent, fricos și laș în fața țării sale care moare, va fi blestemat de cei ce vin după el. Țară, cheamă-ți feciorii și vor răspunde. Cei ce te iubesc vor răspunde, iar lașii vor sta muți.”
(Corneliu Zelea Codreanu)[1]
Culegerea de față reprezintă o contribuție de-a dreptul inedită la istoria societății românești din perioada interbelică. Caracterul de contribuție inedită îi conferă subiectul comun al acestor 300 de documente – crâmpeie din activitatea unor membri ai Legiunii „Arhanghelul Mihail” în Basarabia din cadrul României Mari așa cum au fost acestea surprinse și catalogate de agenții mai puțin instruiți[2] ai poliției și siguranței statului democrat român. Aceste documente cuprind și unele care țin de alte organizații politice cum ar fi Liga Apărării Național Creștine (Partidul Național-Creștin, „cuziștii”), Partidul Țărănesc al dr. N. Lupu, Partidul Comunist Român, precum și documente care țin de asemenea reprezentanți ai clasei politice românești ca Pantelimon Halippa și Victor Iamandi. Aceste documente au fost incluse pentru a oferi o viziune mai largă asupra metodelor de lucru ale statului democrat român și a atmosferei din acei ani. Acest subiect – Mișcarea Legionară – a provocat, provoacă și va provoca atitudini nu numai dintre cele mai diverse și contradictorii, dar și dintre cele mai vehemente. Și asemenea atitudini au apărut din chiar momentul înființării acestei mișcări, într-o zi de iunie din anul 1927.
Nicio mișcare politică, socială sau culturală din spațiul românesc, de când există acest spațiu ca atare, nu a stârnit atitudini atât de extreme – de la osândire categorică, definitivă, la încuviințare și exaltare necondiționată. Pe drept cuvânt, această mișcare este un fenomen mult mai complex decât cum este catalogat de unii critici drept o „mișcare de extrema dreaptă”. Atitudinea cea mai răspândită față de legionari este una de condamnare a acestora. Și este firesc dacă e să ținem seama de următoarele: „Nichifor Crainic, adversar al legionarilor la vremea când își scrie memoriile, vorbește de două campanii de presă pline de exagerări, dirijate de puterea politică interbelică împotriva legionarilor: una în primăvara lui 1938 – ticluită de Armand Călinescu cu sprijinul tuturor directorilor de ziare – și a doua după așa-zisa „rebeliune” din ianuarie 1941. Deși le reproșa legionarilor violențele și alte lucruri legate de guvernarea lor (septembrie 1940 – ianuarie 1941), Crainic consideră campania de defăimare „total lipsită de scrupul” (N. Crainic, Zile albe, Zile negre, Casa Editorială Gândirea, București, 1991, pp. 298, 337). Despre „obiectivitatea” propagandei comuniste față de legionari nu mai are rost să vorbim. Cam aceleași clișee fiind preluate și după 1990, este nevoie de mult discernămînt în trierea informațiilor.”[3]
Fără a conceptualiza fenomenul legionar, adică fără a-l poziționa în coordonate conceptuale – pertinente, relevante, adecvate – nu este posibil să înțelegem nici criticile făcute lui, nici elogiile. Cu atât mai mult nu vom putea percepe adecvat textele documentelor cuprinse în această colecție. Prezenta prefață încearcă să ofere o viziune cît de cît empatică asupra acestei Mișcări ca fenomen fără vreo analogie atât în istoria spațiului românesc, cât și, cu atât mai mult, în alte spații. Aici trebuie, totuși, să remarcăm, anticipând mai multe informații pertinente, că cea mai apropiată, dar, oricum, departe de a fi similară, este mișcarea sutelor negre din Rusia dinaintea celor trei „revoluții” – 1905, 1917 februarie și octombrie.
Legionarismul, ca fenomen social, nu poate fi clasificat exclusiv prin caracterisitici politice sau social-politice după cum se caracterizează partidele. Corneliu Zelea Codreanu sublinia că Legiunea „Arhangelul Mihail” nu este un partid, ci o mișcare. O mișcare născută din durerea poporului român pentru starea de împilare națională în care se afla, în special după război (Primul Război Mondial). Problemele cu care se confruntau românii ca persoane și ca popor – corupția totală a clasei politice, sărăcia, nedreptatea generalizată, decăderea moravurilor – erau văzute ca o urmare firească a cotropirii poporului român de către „străinii de neam” care formau păturile dominante în societate. Clasa politică în persoana aproape a tuturor partidelor de atunci era și ea văzută nu ca exprimătoare a durerilor poporului, a voinței lui și a valorilor lui, ci numai și numai a intereselor oligarhiei financiare internaționale.
Spre deosebire de toate celelalte formațiuni politice, Căpitanul, cum era numit C. Z. Codreanu de către legionari și nu numai de către ei, considera că starea de umilire, de asuprire în care a fost adus românul poate fi schimbată exclusiv prin formarea unui „om nou” care, de fapt, este românul vechi, cel din trecutul milenar. Acest român nou este nou numai în comparație cu generațiile formate și învechite în cadrul statului român modern. Omul nou putea fi format ca rezultat al unui proces de conștiință: „Mișcarea Legionară nu poate birui decît odată cu desăvîrșirea unui proces interior de conștiință a Națiunii Române. Cînd acest proces va cuprinde pe majoritatea Românilor, și se va desăvârși, biruința va veni atunci automat, fără comploturi și lovituri de stat.”[4] Pentru a înțelege cât de cât specificul acestei mișcări este util să ne amintim contextul în care ea a apărut.
Pe data de 29 decembrie 1919 Primul Parlament al noii Românii – al României Mari – ratifica documentele Unirii din anul 1918 adoptate la Chișinău pentru Basarabia, la Cernăuți pentru Bucovina și la Alba-Iulia pentru Transilvania și „părțile ungurești”. Sub aspect de numeroase schimbări cantitative (suprafața a crescut, în comparație cu anul 1916, de peste două ori, iar populația de aproape două ori)[5] și calitative survenite în doar câteva luni (între martie și decembrie 1918) noul stat era foarte diferit de Vechiul Regat înființat în 1859. După cum remarcă cercetătorii de profil, „Conferința de pace de la Paris din 1919, prin autoritatea indiscutabilă [s.n.] a marilor puteri, prin amploarea și nivelul problemelor abordate și mai ales prin maniera hotărîtă, în fond dictatorială [- s.n.], de soluționare a lor, părea să pună capăt […] pentru multă vreme marilor diferende politice și teritoriale dintre state.”[6] România Mare urma să funcționeze și cu o nouă Constituție adoptată în 1923 sub presiunea zdrobitoare a „Marilor Puteri”, de fapt, a oligarhiei financiare internaționale. Practic, existența însăși a României Mari era condiționată, prin adoptarea acestei Constituții, de către „Marile Puteri” care controlau „Liga Națiunilor” înființată în 1919.
Războiul Mondial și-a atins pe atunci scopurile sale: desființarea celor trei monarhii imperiale – Imperiul German, Imperiul Austro-Ungar și Imperiul Rus – care nu înțelegeau să se supună regulilor impuse întregului glob de către oligarhia financiară internațională. Scopul urmărit prin înfăptuirea războiului mondial consta, astfel, în înlăturarea acestor piedici geopolitice și, prin urmare, și geoeconomice, în fața impunerii la nivel internațional a intereselor capitalismului financiar. Acesta este, prin definiție, internațional, mai exact, supra-național, trans-național, prin faptul însuși că, pentru funcționarea sa, el are nevoie să-și supună necondiționat economiile, deci și societățile, tuturor statelor lumii, să le facă dependente de relațiile economice externe cu țările de reședință politică a capitalismului financiar. Istoricii constată că „După primul război mondial, internaționalizarea vieții politice și economice a țărilor lumii devine un fenomen tot mai accentuat, asta însemnând, în cazul concret al României, o dependență tot mai mare a statutului ei politic și a situației ei economice de relațiile cu țările europene și chiar cu unele puteri din afara Europei.”[7]
Imperiul Austro-Ungar a fost desființat nu numai instituțional, dar și teritorial, pământurile lui fiind împărțite printre popoarele care cândva îl formau, o parte de teritorii trecând și la alte state care nu făcuseră parte din el: la Italia, Serbia („Regatul Slavilor de Sud”) și România. Imperiul German a urmat și el o soartă asemănătoare, dar, din cauza unei structuri etno-culturale mai omogene decât vecinul și aliatul său din sud, s-a ales cu mai puține, deși semnificative, pierderi teritoriale. Sub aspect instituțional a fost și acesta desființat, fiind transformat într-o republică parlamentară cu totul impotentă față de problemele cu care se confrunta țara.
Deși Imperiul Rus a suferit și el pierderi teritoriale însemnate – pe seama pămînturilor anterior anexate de către el sau încorporate în el, – mai ales în partea sa europeană (Finlanda, Țările Baltice, teritorii parțial în favoarea Poloniei și României), schimbările suferite de el au fost cele mai distrugătoare care pot fi ușor calificate drept genocid. Potrivit unor cercetători, ceea ce a apărut în locul lui – Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste (U.R.S.S.) – se deosebea de Imperiul Rus incomparabil mai mult decât Imperiul Otoman de Imperiul Bizantin al cărui loc îl ocupase.
A distruge trei imperii dintre cele mai puternice, și decât Imperiul Francez și decât S.U.A. sau Imperiul Nipon, este pe puterile unei forțe deosebite cum este oligarhia financiară internațională. Dacă ea a izbutit să distrugă asemenea coloși geopolitici, ce înseamnă pentru ea să construiască state după hatârul său ? Este evident că Țările Baltice, Finlanda sau Polonia nu își datorează existența statală propriilor eforturi deși ele nu au dus lipsă de acestea. Ele au fost confecționate și admise să existe exclusiv cu anumite roluri geopolitice folositoare pentru cei care au inițiat, au permis și au ghidat formarea lor. Orice abatere a acestor state de la rolul prestabilit conduce la desființarea lor. Bineînțeles, la început se încearcă schimbarea regimului politic în locul celui ieșit de sub controlul extern, iar dacă nu se izbutește, ceea ce este un caz extrem de rar, atunci se procedează la anexare-alipire-unire la vecinii controlați de aceeași oligarhie.
Nu avem motive să credem că geneza României Mari ar fi fost alta decât cea a celorlalte state apărute pe ruinele imperiilor nimicite. Faptul că reprezentanții micilor popoare făceau antecamera la Marile Puteri ale vremii și, uneori, chiar insistau în cerințele lor, nu înseamnă că „Marile Puteri” au cedat ceva fără să-și asigure controlul necesar asupra celor „cedate”. Hotărârilor de la Chișinău-Cernăuți-Alba-Iulia li s-a dat curs în planul recunoașterii internaționale doar după ce clasa politică românească a reconfirmat că va continua să se supună mecanismelor de control extern deplin (total, de fapt). Aceste mecanisme au fost legiferate pentru români în formă de Constituția anului 1923.
Nu este vorba numai de stipularea în ea a drepturilor minorităților naționale, deși această cerință a fost vehiculată ca cea mai dură cedare a statului român modern în fața presiunilor Ligii Națiunilor. Este vorba de mecanismul de formare a puterii de stat însăși. Acest mecanism este, prin procedurile sale esențiale, absolut controlabil de către oligarhia financiară internațională prin „partenerii” și filialele ei locale. Un asemenea mecanism, împreună cu sistemele de control asupra conștiinței sociale (cultura oficială, învățămîntul public, mass-media și, înainte de toate, instituția eclaziastică de stat), a formării adecvate a acesteia nu numai la generațiile existente, dar și, în special, la cele noi, asigură generarea unei clase politice absolut loiale oligarhiei.
– Va urma –
———————————————-
