Carapciu

Prieteni, mulți cunoscuți din Moldova și România se interesează cum se răsfrânge războiul din estul Ucrainei asupra românilor noștri, dacă există morți din rândul comunității românești din ținutul Cernăuțiului. Până acum le-am răspuns că, slavă Domnului, nu avem victime, prin satele noastre românești n-au fost aduse sicrie de zinc, așa cum veneau cu decenii în urmă din Afganistan. Cu excepția morții unui bărbat din localitatea ucrainizată Gârbăuți, raionul Hliboca, veteranul războiului din Afganistan, Ilie Vasilaș, care a luptat în batalion de voluntari „Aidar” și a căzut la Lugansk, n-am auzit la nivel oficial ca autoritățile regiunii să exprime condoleanțe părinților sau rudelor din sate românești. La drept vorbind, mi se parte incorect să accentuăm pe întrebarea dacă sunt victime anume în mijlocul românilor. Doar durerea n-are naționalitate, și, când în casa noastră comună a intrat această mare nenorocire, nu e cazul să facem testări de sânge, să accentuăm care e naționalitatea celor ce și-au pierdut viața într-un război nedeclarat. Durerea ar trebui să ne unească, să ne întărească în credința că suntem un tot întreg. E îngrozitor că au fost sacrificate, schilodite, atâtea vieți tinere și continuă să moară oameni nevinovați, că victime ale războiului au devenit și mulți copii. De viitorul lor distrus nici nu mai vorbesc.

Mi se pare un cinism fără margini și o necuviință să-i comemorăm pe eroii căzuți după apartenența etnică. La fel, nici ritualurile pompoase, nici onorurile mari, nici cele câte 600 mii de grivne primite ca ajutor de la stat de 14 familii ale luptătorilor căzuți la datorie, nu le recuperează părinților, rudelor îndoliate pierderile celor dragi. Deja au fost aduse acasă în sicrie 20 de persoane din regiunea Cernăuți, care și-au găsit sfârșitul în zona operațiunilor antiteroriste.

Totuși, citind scrisoarea primită de la corespondenta noastră voluntară, Domnica Mihalescu-Luchianiuc din Ostrița Herței, am rămas cu o tulburătoare nedumerire. Mi se pare nefiresc că despre tânărul român din Carapciu, care a fost omorât pe frontul din Lugansk am aflat doar din cele scrise de dumneaei. Îmi pare rău că dna Domnica nu ne-a lăsat un număr de telefon ca s-o putem contacta să aflăm mai multe detalii despre acest tânăr, că nu ne-a trimis și o fotografie. Măcar astfel să-i cinstim memoria, s-o consolăm pe mama îndurerată. Publicăm în continuare scrisoarea, așteptând de la corespondenta noastră, după ce i se va mai potoli durerea, noi date despre viața atât de scurtă a băiatului Costică din Carapciu.

Maria TOACĂ / Zorile Bucovinei

LACRIMILE MAMEI OLGUȚA

Ca un puhoi, curg zile negre pentru toate rudele Olguței Luchianiuc a lui Ilie al lui Gheorghe de sub pădurea Carapciului pe Siret. Doar cu câteva zile în urmă l-am petrecut pe ultimul drum pe Costică, scumpul nostru băiat, căzut pe câmpul de luptă în Lugansk. Bujorul de flăcău, Costică al nostru, a fost adus acasă ca o umbră palidă, ca o steblă de busuioc uscat la icoane.

Plâng părinții și surioara, se îneacă în lacrimi bunica Mărioara, care l-a crescut și l-a legănat când era mititel, așteptând acum de la el mângâiere. Îl jelesc rudele îndoliate, îl deplânge întreg satul, regretând amarnic după copilul căzut pe front doar la 21 de ani neîmpliniți, acum în timp de pace, când alți tineri de seama lui umblă pe la discoteci, se distrează după cum li-i vârsta.

Cine și-ar fi închipuit cu câțiva ani în urmă că vom trece printr-un astfel de coșmar. Cine ar fi crezut că rușii – vecinii de la Răsărit, care sunt creștini ortodocși ca și ucrainenii și aproape de același sânge, din aceeași tulpină slavă, vor porni război împotriva „fratelui mai mic”. Doar atât amar de vreme, la lecțiile de istorie (și nu numai la ele) ni s-a bătut bumbac în cap că rusul este „fratele nostru mai mare”. Ei, acești „frați”, nu sunt nici musulmani, nici „hitleriști”. Totuși, după cum vedem, Putin cu „hunta” sa nu sunt umblați pe la biserică, aflându-se departe de cele sfinte și de icoane. Trăim zile de groază. Nu numai familia mea și altele atinse de aripa neagră a morții, ci întreaga țară. Clopotele bisericilor sună a jale. Pentru cine bat ele? Oare numai pentru durerile noastre, ale locuitorilor Ucrainei?

Tare aș vrea să cred că Bunul Dumnezeu va opri odată și odată demența lui Putin și pe cei care îi cântă în strună, sau se lasă amăgiți de ambițiile, de orgoliile acestui tiran, că separatiștii, teroriștii, ori cum li se mai spune lor, vor fi învinși. Dar pentru totdeauna va rămâne această pagină sângeroasă în istorie și în memoria generațiilor viitoare.

Această durere nu se va stinge nicicând, fiind transmisă din tată în fiu, așa cum păstrăm noi, românii, în memorie tragicul trecut din perioadă sovietică. Neamul nostru a suferit mai mult decât altele etnii conlocuitoare din Bucovina de pe urma „eliberării” aduse de „fratele rus”. Nu voi merge departe, referindu-mă doar la familia mea. Sora mea Floarea, din Carapciu pe Siret, împreună cu logodnicul ei Gheorghică al lui Ion Julă, au fost arși de vii la fabrica de spirt și cicoare din sat, în 1940, când au intrat sovieticii să ne fericească cu steaua lor. Fratele Nicolae a fost adus acasă în raclă de zinc din Kuibîșev, fratele Ionică a degerat la Piciora, fiul surorii Anițuca a căzut pe Maidan, lanțul nenorocirilor ajungând și la nepotul Costică, secerat de gloanțe la Lugansk. Depănând aceste tragedii adunate în destinul nostru românesc, îl bocesc pe ultimul sacrificat, rugându-mă la Dumnezeu ca al nostru Costică să fie, într-adevăr, ultima jertfă:

Doamne, îndură-te de noi,

Ne mor copiii în război!!!

Bocim în poartă, pe cărare,

Nu putem de supărare.

Cât rău rusul ne-a adus,

Doamne, auză-ne de Sus!

Ca un trăsnet din senin,

Putin cu al său venin,

Cât sânge-i trebuie să bea

Din români și casa mea?!

Va simți antihristul vreodată

Cum e să-ți duci fiul la groapă,

O mireasă îndoliată,

O mamă nemângâiată…

Voinicei cu capul gol,

De-așa nuntă nu ni-i dor,

Din casă să faci pârjol…

Cobori, Doamne, pe pământ

Să vezi mamele cum plâng.

Plâng copiii fără tată,

Mireasa nemăritată.

Nu cerem, Doamne, aur, bani,

Ci oprește-i pe dușmani,

Dă-le minte, înțelepciune,

Îngenunchem în rugăciune,

Câți copii trebuie să moară

S-alungăm ciuma din țară,

Du-te, Putin, înapoi

Nu bea sângele din noi!

Domnica MIHALESCU-LUCHIANIUC, s. Ostrița, raionul Herța

Sursa imaginii –  Românii din Herța se revoltă împotriva măsurilor de mobilizare de la Kiev