Reconcentrarea forțelor pe Orientul Mijlociu – în avantajul cui ?

Viorel LUCACI – 11 aprilie 2018

Siria se încinge tot mai mult. Apar temeri susținute de amenințări şi scenarii. Trebuie totuși să fim puțin mai ponderați cu privire la analiza situației şi la emiterea de scenarii.

De obicei şi în mod normal în contextul confruntărilor armate moderne, acest gen de acțiuni (raiduri, bombardamente, invazii etc.) nu sunt precedate de declarații sau de amenințări emise publicului larg. Când astfel evenimente au realmente loc – în special în cazul încadrării în categoria celor chirurgicale – există informații anterioare accesibile doar cercurilor avizate, cum a fost atenționarea rușilor dinaintea acelui atac cu rachete Tomahawk al americanilor de anul trecut asupra bazei siriene de unde s-a considerat că ar fi plecat atacul cu arme chimice. Trebuie să recunoaștem că suntem martorii inclusiv ai unui război crunt al declarațiilor politice şi al amenințărilor – escaladate de altfel – fiind parte integrantă a așa-zisului „război hibrid”. Şi poate că este mai bine să fie așa.

Un precedent avem. Cel al dosarului Coreei de Nord. Declarații peste declarații, zeci de amenințări care mai de care mai nucleare – emise de ambele părți – şi… nu sa întâmplat de fapt nimic. Ba mai mult… se observă semnele evidente ale unei posibile reconcilieri, chiar reunificări coreene, dovadă că există şi forțe raționale în cadrul cercurilor care conduc lumea din umbră.

Analogia care cuprinde Coreea de Nord şi Siria poate că nu este tocmai bună. Recunosc. Comparația poate avea erori, dosarul Sirian fiind incomparabil mai complicat şi cu mai multe variabile. Șansele de a avea inflexiuni geopolitice de genul celei din Peninsula Coreeană sunt infime în Siria.

Părerea mea este că în viitorul apropiat nu se va ajunge la o confruntare directă între forțele americane, britanice şi franceze de o parte şi cele siriene, rusești şi iraniene de cealaltă parte – chiar dacă un atac asupra regimului sirian va avea loc zilele acestea. Riscurile de degenerare şi de propagare a conflictului la scară mondială sunt mult prea mari (mare atenție la Turcia – cum va juca în acest context?). Iar Europa… cu atât mai mult nu este pregătiră (social, economic şi militar – exceptând UK şi Franța) pentru a face faţă sub formă integrată unei confruntări armate de amploare în regiune. Bruxellesul abia anul aceasta a conștientizat pe deplin necesitarea unei integrări pe dimensiune militară a sistemelor de transport terestru în scopul sporirii mobilității trupelor de-a lungul statelor membre în caz de necesitate. S-au lansat concepte şi proiecte ambițioase cu tentă militară. A se studia conceptul/proiectul PESCO (Permanent Structured Cooperation) şi tot ceea ce implică acesta – proiect din care Bucureștiul ar avea mult de câștigat.

În spatele „programării” oricărui război de anvergură stau calcule şi analize preponderent economice. Se pune problema dacă se merită, care ar fi câștigurile, care ar putea fi pierderile, care ar fi relevanța strategică a acţiunilor etc.

Privind în ansamblu şi pe termen lung la scara internațională, în cercul marilor puteri, nimeni nu este mai avantajat de această reconcentrare a vectorilor militari şi a tensiunilor pe Orientul Mijlociu decât China. Captarea atenției principalilor actori pe Siria, lasă spațiu de manevră Beijingului pentru ambițiile sale din Marea Chinei de Sud (denumit şi „Butoiul cu Pulbere al Asiei”). Poate că tocmai aceasta a fost înțelegerea… greu de spus.

Din curiozitate, am parcurs diverse repere bibliografice pe teme istorice, geopolitice sau sociale şi am avut la un moment dat tendința de a asocia vremurile pe care le trăim cu anii de sfârșit ai perioadei interbelice. Există destule similitudini pe care însă nu le voi detalia. Apăreau astfel temerile mele personale cu privire la viitor. Prin discuții amicale purtate cu oameni avizați, mi s-a indus cumva ideea că nu ar fi nimic atât de grav, deoarece lumea s-ar fi deșteptat considerabil şi nu s-ar mai arunca așa pur şi simplu într-un alt conflict mondial, doar ca urmare a ambițiilor unor lideri egocentrici. Să zicem să așa este. Există totuși aici un „dar dacă…”.

Raționamentele din spatele similitudinilor anterioare s-au mutat recent înapoi pe axa timpului. Cred tot mai mult că ne aflăm mai degrabă într-o perioadă similară cu cea dinaintea Primului Război Mondial decât al celui de-al Doilea. Adică primii ani ai secolului XX. Probabil că în acești ani (2015 – 2020) are loc un soi de interferență de natură civilizațională. Se sfârșește un ciclu istoric mare de 100 de ani (civilizațional) în același timp cu sfârșirea unui ciclu Kondratieff (economic) de cca. 50 de ani. Considerând aceste cicluri ca fiind sub formă de fenomene de propagare a unor unde evolutive de-a lungul timpului istoric, coincidența respectivă ar putea genera o culme puternic amplificată a oscilației – fie în minus (război mondial sau chiar sfârșit al civilizației), fie în plus (salt civilizațional către altă etapă superioară, de exemplu: depășirea tehnologiei bazate pe combustibilii fosili).

[sursă foto: www.thesun.co.uk]