ROMÂNIA BREAKING NEWS

OPORTUNITĂȚILE ŞI RISCURILE ROMÂNIEI ÎN CONTEXTUL ACTUALEI CRIZE DIN MEDITERANA DE EST ÎNTRE GRECIA ŞI TURCIA SAU ÎN CAZUL UNEI CRIZE SIMILARE

OPORTUNITĂȚILE ŞI RISCURILE ROMÂNIEI ÎN CONTEXTUL ACTUALEI CRIZE DIN MEDITERANA DE EST ÎNTRE GRECIA ŞI TURCIA SAU ÎN CAZUL UNEI CRIZE SIMILARE
image_pdfimage_print

Viorel LUCACI – 2 septembrie 2020

ARGUMENT

Următorul text își propune să abordeze situația existentă în aceste zile în Mediterana de Est, prin prisma modului în care România ar trebui să se raporteze şi să acționeze faţă de acest subiect. S-a încercat ca redarea textuală să fie cât mai succintă, fiind evitate detaliile şi considerentele exhaustive, neexistând pretenții de lucrare științifică. Pentru a favoriza redarea unor considerente care aparțin exclusiv autorului şi care constituie rezultatul propriului proces analitic, s-au evitat legăturile, influența şi raportarea cu alte materiale deja publicate în care se tratează tema respectivă. Astfel, s-a apelat la o singură trimitere către repere bibliografice. Chiar dacă sunt șanse tot mai mari ca această criză să fie remediată în următoarele zile prin canale diplomatice, multe dintre considerentele incluse în articol pot fi valabile şi pe viitor în cazul unor situații similare.

INTRODUCERE

Din păcate, încep să apară efectele retragerii SUA din politica internațională de forţă şi a întoarcerii acesteia către sine. Contestarea vehementă a poziției de „jandarm mondial”, ne dovedește că în lipsa acestuia, pacea lumii poate fi pusă în pericol. Se pare că existenţa mai multor astfel de jandarmi (mai mici), poate isca dispute cu potenţial ridicat de degenerare într-un nou război mondial. Dacă aceasta se vrea a fi „Noua ordine mondială”, adică o multipolaritate în „păstorirea” lumii, s-ar putea să avem o problemă cu viitorul nostru şi implicit al copiilor noștri. Nu ar fi fost atât de grav, dacă această dezangajare, acest comportament al Washingtonului – vectorizat în special de primul mandat al lui Donald Trump – nu ar fi fost însuși efectul atitudinilor unor state membre ale UE, preponderent ale Germaniei şi Franței. Nu putem deduce cu exactitate din ce parte a fost aruncată scânteia inițială. SUA ca reacție la atitudinea statelor europene, sau UE ca reacție la retorica izolaționistă a liderului de la Casa Albă?

Existenţa unei situații deosebit de tensionate, care ar putea oricând degenera într-un conflict armat de anvergură, la mai puțin de 1.000 de km de granițele României, nu are cum să nu fie privită şi analizată cu toată atenția de către Bucureşti. De ce este atât de importantă pentru România disensiunea dintre Grecia şi Turcia din estul Mediteranei? De ce este situația atât de importantă în general, nu doar pentru România? În continuare sunt enumerate câteva argumente în sensul celor două întrebări anterioare:

  • proximitatea geografică;
  • relațiile diplomatice, economice şi strategice pe care Bucureștiul le are cu ambele state, în special cu Turcia;
  • faptul că atât Grecia cât şi Turcia sunt membre ale NATO;
  • ca statut de membră a NATO, Turcia reprezintă a doua cea mai mare forţă armată din alianță ca număr de trupe, după SUA;
  • implicaţiile geopolitice şi strategice ale acestei crize la nivel regional şi nu numai;
  • implicaţiile de imagine pe care criza le are asupra NATO;
  • existenţa în același timp în Belarus a unei situații de asemenea complicate, sensibile şi cu potenţial de escaladare, fapt care solicită semnificativ flancul estic al NATO;
  • proximitatea geografică faţă de Cipru, unde se află o importantă bază aeriană britanică;
  • proximitatea faţă de zonele fierbinți din Orientul Mijlociu (Siria, Libanul recent vulnerabilizat de explozia din portul Beirut, Israel etc.);
  • faptul că în raport cu NATO, Turcia a manifestat în ultimii ani un comportament incert, balansat şi complicat în raport cu rațiunile de securitate euroatlantice pentru Europa;
  • modul în care Ankara „șantajează” UE cu tema refugiaților;
  • viziunile revizioniste şi neo-imperiale ale liderului turc;
  • faptul că Turcia, la fel ca România, este un stat riveran la Marea Neagră (o zonă de asemenea sensibilă din punct de vedere geopolitic), în contextul intereselor celor două state privind explorarea noilor rezerve energetice din zona maritimă;
  • legătura posibilă între această criză şi „războiul gazoductelor”.

Enumerarea anterioară nu este completă. Pot exista multe alte elemente care conferă importanță crizei din Mediterană, în special prin prisma direcției în care pot evolua lucrurile. În cele ce urmează, sunt redate câteva considerente legate de modul în care Bucureștiul ar trebui să se raporteze, să reacționeze sau chiar să acționeze în situația unui scenariu escaladat.

EFECTELE ASUPRA ROMÂNIEI ŞI OPȚIUNILE SALE

Întrebarea de bază de la care trebuie inițiată această discuție, ar fi: ce se va întâmpla dacă Grecia şi Turcia se vor ciocni militar în Mediterană, fie din cauza unui accident, fie ca urmare a unor acțiuni deliberate ? Un lucru este limpede în acest caz. NATO, deopotrivă ca imagine şi funcționalitate ar avea de suferit la modul cel mai serios. Într-un caz mai puțin grav, Turcia ar putea fi exclusă din NATO, iar în cel mai rău caz, alianța ar putea înceta să mai existe, implicaţiile fiind deocamdată imposibil de estimat. Mulți consideră că din rațiuni ce țin de angajamentele strategice ale Turciei (în ciuda clivajelor de suprafață ale regimului de la Ankara), nu se va ajunge la un conflict deschis. Probabil că diplomația şi intelligence-ul celor două state, vor dezamorsa situația. Sau, un alt stat/instituție va media situația. Problema este aceea că, apar semnale că există un oarecare interes ca NATO să fie împins „peste marginea prăpastiei”. Un interes chiar puternic, ale cărui efecte se simt în mai multe locuri. Prea multe „dosare” de conflicte şi instabilități care înconjoară din trei părți UE.

Nu avem cum să nu ne întrebăm: ce trebuie să facă România dacă lucrurile degenerează? Pentru a putea aborda această întrebare, se cuvine a fi enumerate avantajele şi dezavantajele „de start” ale Bucureștiului în ceea ce privește situația din Mediterană. Unele dintre elementele care constituie avantaje sau dezavantaje pot fi inversate ca relevanță, în funcţie de direcția în care vor evolua lucrurile şi de modul în care marii actori se vor poziționa. Cel mai important detaliu îl constituie atitudinea SUA faţă de subiect, deoarece legăturile strategice dintre Bucureşti şi Washington primează în orice caz. Un stil inconsecvent al Bucureștiului în raportarea la situațiile internaționale importante, ar putea aduce numeroase deservicii României.

 

Avantajele Bucureștiului:

A. În sensul asigurării securității şi a împiedicării propagării conflictului în direcția României:

  • parteneriatele strategice cu SUA şi cu UK;
  • relațiile diplomatice şi strategice pe care România le are cu Grecia şi cu Turcia. Conexiunile cu Turcia au fost dezvoltate şi consolidate preponderent în timpul guvernărilor eșichierului stâng al politicii de la Bucureşti. Din câte se știe, la sfârșitul lui 2011 a fost semnat un parteneriat strategic între Bucureşti şi Ankara. Problema este că la momentul statuării acestor relații, contextul geopolitic şi strategic era unul cu totul diferit faţă de cel din prezent, acest aspect fiind necesar a fi luat în considerare în viitoarele politici. De ce? În cazul unor situații fierbinți sau a unor decizii importante necesar a fi luate în scurt în domeniul relațiilor internaționale, ca stat nu te poți cantona exclusiv în repere stabilite pe contexte şi angajamente care au fost modificate semnificativ ulterior, inclusiv de respectivii parteneri. Multe variabile trebuie actualizate. Turcia anilor 2010…2011, este complet diferită de Turcia anilor 2019…2020, din multe puncte de vedere;
  • aprecierile de care se bucură la nivel internațional serviciile de informații din România (în special SRI în contextul comunității internaționale de informații şi DGIA în contextul NATO).

B. În sens diplomatic:

  • comportamentul consecvent pe linie strategică al Bucureștiului în ultimele două decenii, în special în relația cu SUA;
  • modul în care au fost concepute şi propagate politicile de relații externe ale României cu statele implicate în conflict, politici bazate pe relații neconflictuale şi de amiciție cu toată lumea;
  • expertiza dobândită de România ca urmare a cazului disputei cu privire la Insula Șerpilor;
  • rolul unor politicieni şi diplomați români în susținerea şi promovarea valorilor deopotrivă europene şi transatlantice.

Elementele enumerare la punctele A şi B, constituie de fapt atuuri pentru România, ce pot conferi Bucureștiului un statut de mediator, dacă este cazul. Desigur, acest lucru nu este ușor. Nu toate cancelariile şi-ar dori ca România să participe activ la dezamorsarea unei disensiuni internaționale de natură maritimă. Dacă se va raporta corect, România ar avea de câștigat ca urmare a diferendului dintre Grecia şi Turcia. Principalele efecte benefice ar fi consolidarea încrederii strategice faţă de Washington, consolidarea poziției în UE şi îmbunătățirea imaginii internaționale a României.

Dezavantajele Bucureștiului:

  • lipsa de coeziune a clasei politice;
  • ascensiunea – chiar posibila penetrare – pe care Federația Rusă şi China o au în unele instituții şi canale media românești, fapt care ar putea influența deciziile şi pozițiile României, inclusiv cele de politică externă;
  • faptul că România nu deține o flotă militară considerabilă;
  • faptul că Forțele Aeriene Române au la nivel NATO mai mult un statut de poliție aeriană, nu de forţă aeriană combatantă;
  • lipsa unei culturi de securitate solide în cazul unei mari părți a liderilor politici români.

 Aceste dezavantaje pot scădea din greutatea oricărei luări de poziție a Bucureștiului vis-a-vis de criza din estul Mediteranei. Urmează câteva recomandări pentru strategia Bucureștiului, în situația în care criza nu se va stinge sau chiar va degenera:

  • evitarea pe cât posibil a unei poziții oficiale părtinitoare faţă de una din părțile implicate. Bucureștiul nu trebuie să arate la suprafață (prin canale diplomatice sau politice) că ar ține partea Greciei sau a Turciei, deoarece pe termen scurt şi mediu trebuie păstrate toate relațiile de amiciție cu ambele state. Să nu ignorăm faptul că, Turcia reprezintă una din garanțiile de securitate ale României la Marea Neagră şi singura prin care sau împreună cu care, poate fi balansată prezența militară rusă din Crimeea, desigur la o scară mai mică faţă de prezența militară americană din zona litoralului românesc;
  • conformarea pe cât posibil cu pozițiile şi atitudinile SUA. La un moment dat, acest deziderat ar putea intra în neconcordanță cu cel anterior, iar o ieșire a Turciei din NATO, ar constitui o puternică inflexiune pentru toate calculele strategice ale Bucureștiului;
  • manifestarea prin toate canalele posibile (diplomatice, politice şi de informații) a unei intenții a României de a media criza. Dacă ar ajunge în acest rol, România ar putea juca o carte uriașă. Probabil că prima putere care s-ar opune şi care ar fi deranjată de o asemenea situație, ar fi Federația Rusă;
  • valorificarea pe cât posibil a șanselor creșterii prezenței militare a americanilor pe teritoriul României, în contrast cu incertitudinile vis-a-vis de Turcia. Această strategie nu trebuie înfăptuită în sensul de a evidenția neseriozitatea Turciei, ci de a consolida seriozitatea şi stabilitatea României pe linie de angajamente.

Lucrurile ar deveni complicate pentru Bucureşti, în cazul în care vor fi aplicate sancțiuni internaționale Turciei, mai ales cele inițiate sub egida UE. În acest caz, Bucureștiul ar trebui să se conformeze politicilor europene şi să nu facă note discordante, chiar dacă acest fapt ar contrabalansa relațiile cu Ankara.

 

CINE AR AVEA DE CÂȘTIGAT DIN ACEASTĂ CRIZĂ?

Începem cu enumerarea a cinci intenții şi interese posibile, respectiv:

  • slăbirea NATO şi implicit a încrederii în aceasta (interesul Moscovei, al Teheranului şi posibil al Beijingului);
  • tergiversarea sau chiar blocarea proiectului Nabucco (interesul Moscovei şi posibil al Berlinului);
  • tergiversarea proiectului Noului Drum al Mătăsii (interesul Moscovei);
  • mutarea atenției opiniei internaționale de pe criza din Belarus (interesul Moscovei);
  • crearea premiselor/motivelor ca Turcia să iasă din NATO (interesul Moscovei, al Teheranului şi posibil al Beijingului, chiar şi al Ierusalimului).

Din necesitatea unor detalieri expuse în continuare, nu a fost inclusă în enumerare poate cea mai importantă presupunere cu privire la interese din spatele conflictului Grecia – Turcia. Se pare că există o intenție, un interes, poate mai puternic decât toate cele care apar la o analiză de suprafață. Nu poate fi contestat faptul că, din mai multe cauze 1*, NATO se află în prezent într-o criză severă de credibilitate. Însă, cea mai mare parte a celor care emit opinii, tind a identifica principalele cauze ca fiind externe NATO. Mai subtil spus, în afara UE. În imaginarul celor care analizează tematica, inamicii alianței sunt mai mereu fie Federația Rusă, fie Iranul şi mai nou, China. Acțiunile subversive, campaniile şi interesele acestora ar fi cele care au condus la slăbirea alianței. Nu putem băga mâna în foc că nu este așa. Dar… există un dar.

Există posibilitatea ca, mai presus de o consolidare a pozițiilor inamicilor externi ai NATO, slăbirea alianței Nord-Atlantice să fundamenteze o cu totul altă intenție. Ar consolida în balanță un alt interes. Este vorba despre o idee – de altfel, tot în disonanță sau chiar antagonică NATO – foarte discutabilă, a cărei origine se află în interiorul sistemului euroatlantic, nu în exteriorul său. Care anume? Ideea de „armată europeană”! Conceptul unei structuri de apărare comune exclusiv europene a fost dezvoltat şi promovat preponderent de către Franța şi Germania. Ar fi necesare studii aprofundate care să coincidă corect dacă o armată europeană poate sau nu exista în contextul unui NATO puternic şi al unei continuități a prezenței militare americane în Europa. S-ar putea genera efectul de „stat în stat”. Cel puțin în prezent. Deoarece materializarea unui astfel de proiect ar putea să nu rezoneze cu interesele strategice ale Washingtonului la momentul de faţă, cu toate că în urmă cu opt ani, inclusiv americanii agreau ideea unei apărări europene comune. Totuși, această armată este tot mai dorită, dar nu de către toată Europa. În consecință, Parisul şi Berlinul au manifestat atitudini şi politici care direct sau indirect au generat serioase fisuri euroatlantice. Europa a fost ruptă în două prin prisma conduitei strategice şi a modului în care unele statele membre se raportează la SUA în calculele de securitate militară. Detaliile acestei scindări sunt bine cunoscute. Ideea înființării unei armate europene a venit la pachet cu prima etapă a proiectului UE, în prima jumătate a anilor ’50. Italianul Altiero Spinelli – care alături de francezul Robert Schuman şi alții, s-a numărat printre arhitecții integrării europene – a dezbătut în 1954 împreună cu alți proeuropeni ideea unei armate europene comune. Deși era agreat ca principiu, demersul a fost puternic contestat din fașă, parlamentul francez refuzând ratificarea sa. Principalul motiv l-a constituit amintirea negară a celui de-al Doilea Război Mondial. Exista o teamă profundă faţă de crearea unor motive de reînarmare a Germaniei (Germania de Vest în acei ani)**. Chiar dacă astfel de temeri s-au stins până în prezent în majoritatea statelor vest-europene, remanențele istorice ale unor „duble trădări” încă persistă puternic în țări precum Polonia, statele balticele sau România.

 

 ÎNCHEIERE

Ca o primă concluzie, un NATO căzut în derizoriu (de exemplu prin ciocniri armate între proprii membri) ar putea însemna o justificare a existenței armatei europene. Cât privește România, chiar şi o dispariție a NATO sau o reducere a numărului de membrii, nu ar însemna obligatoriu intrarea Bucureștiului într-un vid absolut de securitate, deoarece parteneriatele strategice semnate de Bucureşti (existente sau viitoare) ar putea trena, fiind chiar consolidate. Complexitatea situației în care se află Bucureștiul, sau în care s-ar putea afla, provine din faptul că România este concomitent membră a NATO şi UE, având şi parteneriate strategice cu diverse puteri. Nu obligatoriu din anvergura sau gravitatea crizelor din arealul geografic. Din păcate, în prezent există disonanțe – să nu spunem divergențe – severe între cele trei dimensiuni de bază care contribuie la securitatea României, respectiv (i) apartenența la NATO, (ii) la UE şi (iii) existenţa unor parteneriate strategice. La un moment dat, Bucureștiul ar putea fi pus să aleagă „ori, ori”, nu „şi, şi”. Iar acest lucru nu va fi ușor. Prioritare ar trebui să fie rațiunile de securitate militară, mai ales că apar tot mai multe semnale că pacea în care se află cea mai mare parte a lumii, ar putea lua sfârșit.

De ce susținem aceasta? De ce România nu ar trebui să se disocieze de SUA indiferent de condiții? Deoarece, nu există nici o certitudine, nici o asigurare şi nici un semnal eligibil cum că o viitoare armată europeană – care în nici un caz nu va fi prea repede funcțională – va deservi în mod egal interesele tuturor membrilor UE. Apar temeri că o astfel de forţă armată ar putea deservi mai mult interesele Franței şi ale Germaniei, iar o idee de „Europă cu două viteze” aplicată şi în materie de apărare pe lângă domeniul economic, ar genera multiple incertitudini cu privire la securitatea şi interesele naţionale ale statelor din fostul bloc comunist. Trebuie evitate pe viitor condiţiile unei alte înțelegeri între Germania, Franța şi Federația Rusă, peste capetele statelor de flanc, mai mici şi mai slabe din punct de vedere militar. Se pare că Washingtonul este perfect conștient de acest aspect.

Devine greu de crezut că o armată a UE va fi instituită rolului şi obiectivelor pentru care a luat naștere NATO acum peste 70 de ani. Cumva, NATO reprezintă un soi de prelungire în variantă militară a ceea ce a fost Planul Marshall şi este singura alianță de calibru care poate asigura o securitate mai mult sau mai puțin pașnică pentru membrii săi.

Poate că nu ar trebui să ne aruncăm atât de tare în scepticismul legat de înființarea unei armate europene. Nu dispunem de suficient de multe informații despre ce vor avea nevoie europenii în viitor pentru asigurarea securității UE. Există opinii avizate din zona militară, care sugerează faptul că, dacă nu își va construi o armată modernă proprie, corespunzător dimensionată/structurată, UE ar putea dispărea. Iar acest lucru ar fi dezastruos pentru România în caz particular. Rămâne de văzut. Nici o concluzie nu poate fi trasă în pripă. Am putea accepta cu toții ideea conform căreia, rezultatul alegerilor prezidențiale din SUA de la finele acestui an, va determina fără doar şi poate deznodământul multora dintre evoluțiile care anterior au constituit doar simple presupuneri.

 

ADNOTĂRI

 *Atitudinea lui D. Trump, declarațiile sensibile ale lui E. Macron, legăturile Turciei cu Federația Rusă şi intențiile tot mai clare ale acesteia de a achiziționa echipament militar rusesc avansat, ideea unei „Armate Europene” dezbătute tot mai intens în unele cancelarii din UE etc.

** Mai multe detalii în cartea „FRICA ŞI LIBERTATEA” scrisă de Keith Love, apărută în 2020 la editura POLIROM.

[sursă foto: nato.int]

Opiniile exprimate în aceast articol aparţin autorului şi nu reflectă neapărat poziţia portalului de presă romaniabreakingnews.ro, cu excepția celor publicate direct pe contul de autor al Redacţiei ROMÂNIA BREAKING NEWS. Responsabilitatea juridică a informațiilor publicate revine în întregime autorului. Persoanele juridice și fizice menționate în articol care consideră că prin cele publicate le-au fost lezate drepturile și imaginea publică în mod nejustificat, au posibilitatea de a se apăra prin solicitarea dreptului la replică la adresa de email: replica [at] romaniabreakingnews.ro Preluarea articolelor de pe romaniabreakingnews.ro se poate realizeaza în limita maximă a 500 de semne. În mod obligatoriu, trebuie citată sursa și autorul informației cu indicarea și linkul direct către sursă. Preluarea integrală se poate realiza doar în condițiile unui acord încheiat cu Redacția ROMÂNIA BREAKING NEWS - RBN Press.

Părerea dumneavoastră contează! Scrieți mai jos comentariul: